Grundtvig – Multilateral Projects

“GREEN CULTIVATION ACTIONS”
2010-4042/510226-LLP-1-2010-1-GR-GRUNDTVIG-GMP/ECO-AGR

Manual
pentru Cursanţi
                                                
 
B. Energie regenerabilă
B.1. Introducere: subiectul modulului

Agricultura joacă rolul cheie în procesul de dezvoltare al ţărilor industrializate actuale,

asigurând acele condiţii care au dus la evoluarea altor sectoare economice şi sociale. Intensificarea
agriculturii în ţările dezvoltate (ŢD) şi ţările în tranziţie (ŢT) constituie o bază necesară pentru
dezvoltarea economică şi socială. Acele ţări sunt caracterizate printr-o proporţie mare de populaţia
rurală, de fermieri şi de un PIB subordonat în mare măsură sectorului agricol.
În trecut (anii 40’-50’), agricultura era raportată la idea de subdezvoltare economică şi
retrogradare socială: sectorul agricol era deseori corelat cu sisteme de producţie de subzistenţă şi
participanţii (fermieri/gospodari) nu erau consideraţi viabili din punct de vedere economic.
De fapt, zonele rurale din ŢT sunt deseori afectate de proporţii considerabile de sărăcie, fapt
ce include multe dimensiuni (WB, 2011): de la venituri mici şi incapacitatea de a achiziţiona
bunurile de bază şi serviciile necesare pentru un trai decent, la nivele scăzute de sănătate şi educaţie,
accesul redus la apă curată şi, servicii de salubritate, siguranţă fizică necorespunzătoare, de
asemenea influenţă limitată şi capacitate şi oportunitate insuficiente de a-şi îmbunătăţi viaţa.
Mai mult, creşterile de preţuri ale combustibililor fosili prezintă o reală provocare pentru
posibilităţile sectoarelor agricole ale ŢT spre a fi competitive, astfel contribuind la economia rurală
prin furnizarea veniturilor, precum şi a alimentelor, furajelor şi fibrelor.
Astfel, acest modul se focalizează pe nevoile energetice ale sistemelor agricole şi potenţialul
surselor de energie regenerabilă (SER) în agricultură, cu o atenţie specială acordată aplicaţiilor
practice pentru fermele mici. SER care vor fi discutate sunt: biomasa, biogazul, energia solară şi
vântul. Aceste forme de energie pot fi obţinute din agricultură sau pot fi exploatate cu uşurinţă în
zonele rurale. În plus, acestea prezintă multiple întrebuinţări şi beneficii. Unele aplicaţii pot
cuprinde încălzirea serelor şi deshidratoarelor, precum şi furnizarea de energie şi combustibil pentru
utilaje şi prelucrarea produselor.

B.1.1. Obiectivele modulului

Obiective generale
Obiectivele principale ale modulului sunt centrate pe:
• asigurarea cunoştinţelor specifice despre SER drept potenţialul furnizor de energie pentru ferme
micii şi mijlocii;
• creşterea gradului de conştientizare în agricultura ţărilor partenere cu privire la politica SER; şi
• îmbunătăţirea condiţiilor sociale şi economice de viaţă în zonele rurale, oferind opţiuni pentru
diversificarea venitului din activităţi agricole

Obiective specifice
În sens specific, modulul urmăreşte să asigure:
• o privire de ansamblu asupra celor 4 RES (biomasa, biogazul, energia solară şi vântul), cu o
descriere a tehnologiilor de bază şi principalelor componente ale plantelor
• analiza principalelor tendinţe de pe piaţă şi a datelor relevante despre sursele de energie
regenerabilă, atât la nivel global cât şi european
• analiza reglementărilor relevante şi politicilor referitoare la stimulente, subvenţii şi cerinţe de
durabilitate, la nivelul UE şi la nivel naţional şi
• propagarea aplicaţiilor la nivel de fermă a energiei din biomasă prin cuprinderea câtorva cazuri
de bune practici, mai ales din Europa

B.2. Biomasa
Pe larg, biomasa cuprinde toate tipurile de materiale care provin direct sau indirect din
reacţii fotosintetice, precum materia vegetală şi derivaţii săi: combustibil din lemn, combustibili
derivaţi din lemn, culturi de combustibil, produse agricole şi agroindustriale derivate, şi derivate
2 
 
                                                
 
animale. Termenul de bioenergie este folosit pentru definirea energiei asociată biomasei, pe când
biocombustibili şi acceleratorii de bioenergie înmagazinează energie chimică provenită de la soare.
Bioenergia şi biocombustibilii pot fi considerate drept surse de energie regenerabilă atâta vreme cât
sunt bazate pe producţia durabilă de biomasă. În zilele noastre, există un interes din ce în ce mai
mare în folosirea biocombustibililor solizi, lichizi şi gazoşi în scopuri energetice. Acest interes îşi
are explicaţia în trei factori principali.
Întâi, biomasa este recunoscută pentru obţinerea multiplelor beneficii de mediu. O
proprietate specifică a biomasei este posibilitatea sa de stocare pentru folosiri ulterioare, diminuând
problemele legate de aprovizionarea intermitentă cu vânt şi energie solară. Un alt avantaj este
varietatea de surse şi utilizările care pot fi realizate cu sisteme de energie pe bază de biomasă. În
cele din urmă, o altă proprietate importantă este posibilitatea de utilizare de tip cascadă pentru
obţinerea unei eficienţe mai mari şi diverse produse finite şi derivate în cadrul aceluiaşi sistem, de
la energie şi alimente, la furaje şi biochimice, precum fertilizatori organici şi plastic biodegradabil.
Totuşi, bioenergia este considerată o importantă SER, mai ales datorită potenţialului de
reducere a gazelor cu efect de seră. Utilizarea biomasei, deşi având performanţe diferite în cadrul
tehnologiilor, nu adaugă de obicei gaz cu efect de seră în atmosferă. Cel de-al doilea factor major a
creşterii bioenergiei sunt beneficiile politice, raportate la probleme de siguranţă a aprovizionării cu
combustibili şi rolul cheie pe care biomasa l-ar juca în asigurarea unei furnizări de energie
domestică sigură pe viitor.
Tabelul 1: Beneficii potenţiale şi efecte negative ale dezvoltării bioenergiei (FAO, 2008)
Beneficii potenţiale Efecte negative potenţiale

• Diversificarea producţiei agricole • Reducerea disponibilităţii produselor alimentare

locale în cazul în care plantaţiile de culturile
energetice înlocuiesc culturile pe terenurile de
subzistenţă
• Stimularea dezvoltării economice rurale şi • Creşterea preţurilor la alimente pentru
contribuţia la reducerea sărăciei consumatori
• Creşterea preţurilor la alimente şi venituri mai • Cererea de teren pentru culturi energetice poate
mari pentru fermieri spori despădurirea, poate reduce biodiversitatea
şi poate creşte emisiile de gaz cu efect de seră
• Dezvoltarea infrastructurii şi a locurilor de • Creşterea numărului de poluanţi
muncă în zonele rurale
• Emisii scăzute a gazelor cu efect de seră • Cheltuieli mari de producere a combustibilului

• Investiţii sporite în reabilitarea terenurilor • Tăierea pădurilor ce duce la degradarea

ecosistemelor forestiere
• Noi profituri generate din folosirea lemnului şi • Transferarea micilor fermieri şi focalizarea pe
reziduurilor agricole, şi din certificate de emisie ocuparea terenurilor şi pe venituri
de gaze cu efect de seră
• Reducerea dependenţei de energie şi • Reducerea calităţii şi fertilităţii solului datorită
diversificarea furnizării de energie domestică, cultivării intensive a culturilor energetice
mai ales în zonele rurale
• Accesul la energie ieftină şi curată pentru • Distrugerea subvenţiilor pe alte sectoare şi
întreprinderi de talie mică şi medie crearea injustiţiei între ţări
Cel de-al treilea argument folosit deseori pentru a sprijini implementarea bioenergiei se
raportează la oportunitatea faptului că încurajează creearea locurilor de muncă, în special în zonele
rurale şi în sectorul agricol.
În sinteză, bioenergia ar putea oferi diverse avantaje faţă de sursele de energie fosile
nesustenabile. Cu toate astea, creşterile recente de preţuri la alimente şi dezvoltarea rapidă a
biocombustibilului, în special în ţările în dezvoltare, au dat naştere la o mare dezbatere privind
unele probleme critice referitoare la durabilitatea sistemelor de bioenergie. Există în prezent un
3 
 
                                                
 
acord comun privind efectele diverse, atât beneficii cât şi negativităţi, pe care dezvoltarea
bioenergiei le poate presupune (Tabelul 1).

B.2.1. Biomasa ca şi combustibil

Pentru o utilizare mai eficientă a biomasei ca şi combustibil, este nevoie de o înţelegere de
bază a tipurilor şi surselor de biomasă corespunzătoare şi a compoziţiei de bază, a caracteristicilor şi
eficienţei. FAO clasifică biomasa în trei grupe principale, în funcţie de sursa şi de diferite produse
finale:
• Combustibili proveniţi din lemn;
• Combustibili proveniţi din produse agricole;
• Combustibili bazaţi pe deşeuri urbane (a se vedea Tabelul 2).
O altă distincţie poate fi făcută între utilizarea directă a biomasei şi cele mai noi tehnici de
prelucrare:
• Bioenergie tradiţională (lemn de foc, mangal, reziduuri agricole);
• Bioenergie modernă (asociată cu reziduuri industriale de lemn, plantaţii energetice,
utilizarea borhot, etc.) (Rosillo-Calle et al., 2007).
În cele din urmă, energia din biomasă poate fi împărţită în două categorii:
• Biomasă reziduală;
• Culturi energetice1.
Lemnul este considerat una dintre cele mai importante surse de combustibili din biomasă.
Multe reziduuri agricole pot fi folosite drept combustibili precum paiele din grâne; pleava din orez,
nucile de cocos, sau cafeaua; tulpini de porumb sau bumbac; şi borhot din trestia de zahăr. În plus,
activităţile de exploatare forestieră şi conservare a mediului generează biomasa sub forma răriturilor
şi intreţinerea de spaţii verzi. Alte surse de bioenergie sunt deşeurile de origine animală şi
municipale.
Tabelul 2: Schema de clasificare a biocombustibililor (Redactarea autorului din Lampinen,
2005)
Nivelul pe scară/Nivelul
Producţie, Aprovizionare Clase comune Consumatori, exemple de cerere
tehnologiei
Solizi: combustibil din lemn (lemn
Combustibili proveniţi direct
brut, talaş, rumeguş, peleţi şi Mică spre medie/Matură
din lemn
mangal)
Combustibili proveniţi
indirect din lemn Lichizi: leşie neagră, metanol şi ulei
COMBUSTIBILI DIN Medie spre mare/ Demonstrativ
pirolitic
LEMN
Combustibili recuperaţi din
lemn
Gaze: produse din gazeificare şi
Medie spre mare/
Combustibili din derivaţi din gaze pirolitice ale combustibililor
Demonstrativ
lemn de mai sus

Solide: paie, tulpini, pleve, borhot

COMBUSTIBILI DIN De asemenea de scară
Culturi energetice din trestie de zahăr, mangal din
PRODUSE AGRICOLE mică/Matură
biocombustibilii de mai sus

Ţinând cont de numărul de materiale diverse care pot fi considerate materii prime pentru
biomasă, este utilă enumerarea proprietăţilor specifice care pot influenţa performanţa lor ca SER.
Cele mai importante proprietăţi, raportate în special la conversia termală a biomasei, sunt:
• Conţinutul de umiditate,
• Cenuşă,
• Substanţe volatile,
• Compoziţie elementară,
                                                            
1
A se vedea de asemenea şi (Unitatea de cercetare a sistemelor energetice)
http://www.esru.strath.ac.uk/eande/web_sites/03-04/biomass/index.html 
4 
 
                                                
 
• Capacitate calorică,
• Densitate în vrac,

B.2.2. Tehnologii de conversie a biomasei

Resursele primare de bioenergie sunt cele mai recente plante, animale şi resurse umane care
pot fi regăsite în natură, inclusiv plante şi reziduuri vegetale, animaliere si umane, dar nu acele
resurse care au fost înmagazinate de natură în sol, precum turba şi combustibilii fosili (Fig.1).
Resursele secundare de bioenergie precum combustibilii solizi, lichizi şi gazoşi sunt formati din alţi
combustibili principali sau secundari prin metode mecanice, termochimice şi biochimice.
Termochimice

RESURSE RESURSE
PRIMARE DE Biochimice SECUNDARE
BIOENERGIE DE
. BIOENERGIE
(solide,lichide,
gazoase)
Mecanice

CĂLDURA: Combustia directă (şi

cogenerarea) sau combustia directă prin
Gazificare sau Reformare)

ENERGIE FINALĂ: Căldură, energie electrică,

Energie mecanică (prin motoare cu ardere internă etc.)

Fig. 1: Tehnologii de conversie a bioenergiei şi utilizări finale. Transportul formelor de

energie nu este prezentat (Lampinen, 2005)
Conversia primară şi secundară a bioenergiei în energie finală care poate fi folosită de
oameni, anume mecanică, energie electrică şi căldură, este de obicei preluată prin conversia întâi a
combustibililor în căldură prin combustie şi apoi prin utilizarea directă a căldurii sau prin conversia ei
ulterioară în putere mecanică şi energie electrică de către motoarele cu ardere internă sau de alte tehnologii (Lampinen,
2005)2.

B.2.3. Tendinţe pe piaţă

Proportia actuală de bioenergie în diverse regiuni din lume este încă destul de limitată.
Contribuţia biomasei în ţările industrializate este estimată la un nivel mediu de 4%, în timp ce în
ţările în curs de dezvoltare, în jur de 22% din energia folosită este obţinută din biomasă, în principal
în aplicaţiile sale tradiţionale (Loo and Koppejan, 2008). Consumul modern global de biomasă este
pe cale de a se tripla între 2008 şi 2035. Tiparul de folosire se va schimba de-a lungul timpului, mai
ales ca reacţie la politicile şi intervenţiile guvernamentale.

                                                            
2
Ibid 
5 
 
                                                
 
B.3. Biogaz
În prezent, acumulările de deşeuri organice sunt considerate una dintre cele mai importante
probleme legate de mediul inconjurator din societatea noastră. În ţările dezvoltate, majoritatea
strategiilor prevăd managementul durabil a deşeurilor, în special a deşeurilor organice, pentru a
reduce poluarea, emisiile de gaz cu efect de seră şi a atenua schimbările climatice globale. Una
dintre cele mai importante tehnologii, atunci când este vorba de reciclarea reziduurilor organice
(reziduuri agricole, bălegar de animale şi nămolurilor) este Digestia Anaerobă (DA), ce transformă
aceste substraturi în energie regenerabilă (biogaz), împreună cu un excelent fertilizator natural
pentru agricultură, digestatul (Kossmann et al., 1999 şi Al Seadi et al., 2008).
În prezent, mii de fabrici de biogaz agricol s-au înfiinţat în Europa şi America de Nord,
multe dintre ele folosind cele mai noi tehnologii in domeniu iar numărul lor este în continuă
creştere, pe când în special în China, India, Nepal şi Vietnam, milioane de familii folosesc
digestoare de scară mică pentru producerea biogazului cu numeroase destinaţii (precum gătitul şi
iluminatul). (Kossmann et al., 1999 şi Al Seadi et al., 2008).

Tabelul 3: Avantaje şi dezavantaje ale biogazului

Avantaje Dezavantaje
Surse de energie regenerabilã Producţie de gaz
Reducerea emisiilor de gaz cu efect de serã Solicitãri
Importul redus de combustibili fosili utilizari ale biogazului
Reducerea deºeurilor Folosirea produselor derivate
Crearea locurilor de muncã Efectul mirosului
Energie flexibilã ºi universalã
Absorbþii minime de apã
Venituri pentru fermieri
Producþia de fertilizatori
Ciclu nutritiv închis
Pãşunat multiplu
Mirosuri ºi insecte
Siguranþã veterinarã

6 
 
                                                
 
B.3.1. Producţia de biogaz şi întrebuinţări
O fabrică de biogaz cuprinde numeroase componente. Proiectul unei fabrici depinde mult de
tipurile şi cantitatea de materie primă alimentara furnizată. Principalii paşi în producţia de biogaz
sunt ilustraţi în următoarea diagramă. /Etapele ilustraţe cu caractere italice nu sunt cei obişnuiţi
pentru fabricile de biogaz agricol (Al Seadi et al., 2008).

Fig.2: Intrebuinţările biogazului

B.4. Energia solară

Soarele este principala sursă de energie a Pământului. Energia solară a fost exploatată de pe
vremea când au apărut oamenii pe planetă şi este o nevoie esenţială. Cu ajutorul fotosintezei,
plantele şi culturile procesează energia solară, pot sa cultive produse de origine vegetală şi pot fi
hrănite animalele. Energia solară este de asemenea vitală pentru alte activităţi, deoarece chiar şi
combustibilii fosili sunt acceleratori ai energiei solare. În zilele noastre, folosim energia solară în
modalităţi diferite pentru a ne termina treaba corespunzător 3.
Există trei tehnologii principale care pot contribui la captarea şi aplicarea energiei solare:
energii fotovoltaice solare (PV) şi concentrarea puterii solare (CPS) pentru a obţine energie
electrică, şi caldura şi răcire pentru obţinerea căldurii directe utile (sau răcirii) (World energy
outlook, 2010)4. Energia solară poate fi considerată acum una dintre cele mai ieftine RES, deoarece
după costurile iniţiale de primă instalare, este gratuită în ceea ce priveşte alte costuri. Sistemele de
energie solară nu necesită intreţinere şi majoritatea producătorilor de panouri solare ofera garanţii
de douăzeci de ani pentru echipamentele lor, garantând funcţionarea pe viaţă5. Mai mult, multe
guverne oferă subventii pentru cei ce investesc în astfel de produse şi aplicatii, ceea ce duce la
cheltuieli de investiţie reduse. De asemenea, sistemele de producere a energiei solară sunt flexibile
şi extensibile. Energia solară poate fi produsă acolo unde este consumată, şi tot surplusul de energie
poate fi vândut de obicei la o societate locală de energie la un preţ recompensator. Înafara acestor
avantaje economice, energia solară prezintă de asemenea şi legate de mediul inconjurator,
                                                            
3
A se vedea (Introducere la Energia solară) http://www.solarpowerwindenergy.org/2009/08/09/introduction-to-solar-
energy/ 
4
A se vedea (Introducere la Puterea solară) http://library.thinkquest.org/17658/sol/solintroht.html 
5
Ibid 
7 
 
                                                
 
comparativ cu combustibilii fosili. Este o sursă de energie regenerabilă fără emisii de gaz cu efect
de seră, contaminanţi sau poluanţi, precum dioxid de carbon, oxid de nitrogen, dioxid de sulf,
mercur etc. Comparativ cu alte SER, precum vântul sau energia hidro, energia solară are de
asemenea şi alte avantaje cu privire la impactul asupra peisajului, în special în cazul instalaţiilor
rezidenţiale, poluare fonică şi impactul mirosului6.
Totuşi, aceste SER nu pot fi considerate a fi lipsite de aspecte negative. Fără a ţine seama de
scăderea preţului tehnologiei, cheltuielile mari de investiţie initiala necesare producerii
componentelor încă prezintă o constrângere majoră. Cel mai evident inconvenient al energiei solare
este dependenţa exclusivă de lumina solara. Odată ce vremea devine înnorată sau se face noapte,
producţia de energie se întrerupe (a se vedea Tabelul 4).

Tabelul 4: Avantaje şi dezavantaje ale energiei solare

Avantaje Dezavantaje
Cheltuieli reduse de instalare ºi întreþinere cerinte de iradiaţie
Preþ recompensator Mai eficienţă pe scarã largă
Sisteme localizate ºi flexibile Concurenţã la nivel de folosire a terenului
Reducerea emisiilor de CO2
Impact redus asupra peisajului
Iimpact zero cauzat de miros sau poluare
fonicã

B.4.1. Sisteme termice solare

Energia solară termica se referă la tehnologiile care folosesc energia soarelui pentru a încălzi
apa sau alte fluide de transfer a căldurii, precum activităţi rezidenţiale, industriale sau utilitare.
Activităţile de obtinere a energie termice solare utilizate mai des şi pe o scara mai larga includ
încălzirea solară a apei, a piscinei şi uscarea produselor agricole. În prezent, există numeroase
tehnologii de conversie termica solară ce folosesc „concentratori” pentru reflectarea directă a
radiaţiei solare într-un tub cu lichid de-a lungul liniei focale. Cu ajutorul acestor tehnologii, energia
este absorbită în lichid, care poate fi utilizat direct ca sursă de energie termica sau pentru a alimenta
un generator cu aburi sau o turbină pentru a produce energie electrică (Baechler et al., 2007;
Combs, 2008; şi Texas Renewable Energy Resource Assessment, 2008)7.
Sistemele solare termice cuprind următoarele etape: (1) colectarea căldurii solare, (2)
stocarea căldurii, (3) controlul operaţiunii, (4) furnizarea apei cale, şi (5) protejarea sistemului
împotriva îngheţului (Baechler et al., 2007)8. Avantajul principal al tehnologiei solare /termice
referitoare la energia fotovoltaică este competitivitatea costurilor. Un alt avantaj este faptul că oferă
posibilitatea de stocare a căldurii spre deosebire de tehnologia fotovoltaică.
Principalul dezavantaj al energiei termice solare este faptul că soarele străluceşte doar pe
timpul zilei. Mai mult, în timp ce majoritatea panourilor solare colectează ceva lumină chiar şi pe
parcursul perioadelor înnorate, energia termica solară este dependentă exclusiv de lumina soarelui
pentru a produce căldură. Încă un aspect negativ este faptul că costurile initiale de instalare pot fi
ridicate, dar sistemele care produc energia solară oferă totuşi un profit mare în timp, şi în general se
amortizeaza primii ani de la 1 la 5 ani.9.

                                                            
6
Ibid 
7
A se vedea de asemenea şi (Bazele energiei solare)
http://www.wec.ufl.edu/extension/gc/harmony/documents/EH220.pdf 
8
Ibid 
9
A se vedea (Colector solar termal) http://en.wikipedia.org/wiki/Solar_thermal_collector#Advantages; şi (Dezavantajele
energiei solare termale http://www.ehow.com/list_6471218_disadvantages-solar-thermal.html 
8 
 
                                                
 
B.4.2. Sisteme fotovoltaice
Sistemul fotovoltaic (PV) este o tehnologie care converteşte direct lumina soarelui în
energie electrică. Avantajul principal al sistemului solar fotovoltaic este posibilitatea de a inregistra
cea mai mare pondere a energiei în cadrul energiilor regenerabile. Alte avantaje ale acestei
tehnologii sunt durata mare de viaţă şi întreţinerea sau intervenţia scăzută după prima instalare chiar
şi în condiţii severe. Mai mult, sistemele PV sunt foarte versatile, deoarece sunt potrivite pentru
alimentări de orice valoare, de la doi waţi pentru lanterne sau dispozitive electronice, la doi kilowaţi
pentru maşinării grele sau gospodarii, la doi megawaţi pentru centralele solare. Sistemele PV sunt
modulare, astfel putandu-se adauga rapid o capacitate suplimentară de generare a energiei.
Sistemele PV sunt de asemenea versatile în sensul că pot fi de sine stătătoare, cuplate la reţeaua
locală sau la reţeaua centrală sau chiar sisteme hibride (impreuna cu cu alte tehnologii precum
sistemele eoliene si hidrologice). Când este conectat la reţea, sistemul PV înlocuieşte unele sau
toate cheltuielile ridicate ale energiei electrice folosită in perioadele cu consum de vârf (în
majoritatea regiunilor climatice). În cele din urmă, din punct de vedere social, PV are un mare
procent de aprobare publică şi un registru de siguranţă excelent iar industria PV creează locuri de
muncă pe lângă energie şi contribuie la dezvoltarea economică a comunitatilor.10.
Cât despre energia termica, una dintre marile dezavantaje al PV sunt cheltuielile iniţiale
ridicate, mai ales deoarece modulele tipice PV sunt eficiente doar 13-18%. Mai mult, energia PV nu
este produsă noaptea şi este produsă cu greutate în condiţii de cer înnorat. Din aceasta cauza, este
necesar un sistem de stocare suplimentar sau un sistem complementar de producere a curentului.
Celulele PV produc curent electric, care trebuie convertit în AC (folosind un convertor). În ciuda
succesului conceptului PV, există mari lacune de cunoştinţe şi aşadar, o lipsa de încredere în această
tehnologie. Încrederea în această tehnologie va fi obţinută prin educaţie şi instrucţie. 11

B.5. Vântul
Energia eoliană a fost exploatată de mii de ani. Cele mai vechi aplicatii ale energiei eoliene
erau strâns legate de agricultură. Spre exemplu, morile de vânt au fost utilizate pentru a extrage apa
din puţuri, şi pentru a produce făină din cereale. În vremuri mai apropiate, utilizarea energiei
eoliene a fost raportată în principal la generarea de energie electrica. După criza petrolului din 1970,
ţări precum Danemarca, SUA şi Germania au investit sume mari de bani în cercetarea şi
implementarea sistemelor de producere a energiei eoliene, ceea ce a dus la o dezvoltare majoră a
acestui sector (Jain, 2011).
Vântul este o RES abundenta şi larg raspandita, care nu poluează apa sau aerul. Energia
eoliană este considerată acum o strategie de diversificare a obtinerii energiei accesibilă. Cât despre
alte SER, reducerea dependenţei naţional faţă de alţi combustibili fosili din import a constituit un
imbold mare pentru politicile legate de energia eoliana cat si pentru proiectarea tehnologiei acesteia.
Pe lângă aceasta, energia eoliană poate contribui la stabilizarea cheltuielilor de energie electrică şi
la reducerea vulnerabilităţii în faţa preţurilor mari şi întreruperilor de furnizare a energiei (Jain,
2011)12.
Dezvoltarea sistemelor de producere a energiei eoliene este considerată şi o modalitatea
eficientă de a contribui la crearea locurilor de muncă. În ultima vreme, proiectele eoliene sunt
realizate şi pentru a obţine venituri suplimentare comunităţilor rurale. Majoritatea instalaţiilor cu
turbine eoliene au loc în zonele rurale, aşadar îmbunătăţind profiturile prin plata arendelor către
proprietarii de pământ, a impozitelor locale si de stat şi crearea locurilor de muncă. Instalarea
turbinelor eoliene pot da prilejul agricultorilor şi fermierilor, care îşi dau în arendă pământul
dezvoltatorilor, de a continua să semene şi sa păşuneze, făcand putina sau chiar deloc concurenţă
producătorilor de energie (Jain, 2011)13. O altă caracteristică importantă a energiei eoliene este
                                                            
10
A se vedea (Energie fotovoltaică) http://en.wikipedia.org/wiki/Photovoltaics; şi (Avantajele şi dezavantajele energiei
fotovoltaice) http://www.kanoda.com/AdvantagesandDisadvantagesofPhotovoltaics.html 
11
Ibid 
12
Ibid 
13
Ibid 
9 
 
                                                
 
flexibilitatea sa. Turbinele pot fi folosite în activităţi multiple, inclusiv turbinele electrice pentru
şcoli, comunităţi locale, utilităţi orăşeneşti şi cooperative electrice rurale.
Printre alte avantaje comparabile se numără:
• Utilizarea terenurilor: turbinele eoliene ocupã mai puţin loc decât o centrala termica obişnuitã,
evitând concurenţa pentru folosirea terenului, spre exemplu, cu agricultura.
• Sistem independent: turbinele eoliene pot genera energie chiar şi în comunitãţi rurale izolate sau
în cele de munte. Mãrimea acestora poate fi reglatã în funcţie de nivele diverse ale populaţiei.
• Complementaritãţi cu alte SER: energia eolianã poate fi folositã în combinaţie cu alte SER (în
special cele hidro sau solare) pentru a obþine o furnizare sigurã şi continuă a energiei electrice.
Fără a ţine seama de aceste beneficii, energia eoliană are de asemenea şi efecte negative.
Puterea vântului nu este constantă; variază de la zero până la forţa pe care o poate avea în timpul
unei furtuni, şi nu poate fi niciodata anticipată.
Alte preocupări sunt legate de productivitate. Turbinele de vânt produc în general energie
electrică mult mai puţină decât centralele obişnuite care functioneaza cu combustibili fosili. Aceasta
necesită instalarea mai multor turbine eoliene pentru a ajunge la cantitatea corespunzătoare de
energie.
Mai mult, locurile în care energia eoliană poate fi produsă la scară largă nu sunt întotdeauna
locurile cu cel mai mare potenţial de vânt. În cele din urmă, există şi alte preocupări sociale majore
referitoare la două efecte specifice ale energiei eoliene: nivelul de zgomot şi schimbarea peisajului
(a se vedea Tabelul 5)

Tabelul 5: Avantaje şi dezavantaje ale energiei eoliene

Avantaje
Scãderea importului de combustibili fosili
Crearea de locuri de muncã
Dezvoltarea ruralã şi venituri
Sistem energetic flexibil şi independent
Utilizarea redusã a terenurilor
Complementaritãţi cu alte SER
Dezavantaje
Variabilitatea şi imprevizibilitatea vântului
Productivitate scãzutã
Importanþa condiţiilor locale
Nivelul de zgomot
Impactul asupra peisajului (atât turbine cât şi
linii de transport)
Impactul asupra pãsãrilor şi al liliecilor

10 
 
                                                
 
B.5.1. Principalele componente ale generatorului de turbină eoliană
Rotorul cu trei palete este cel mai des întâlnit tip de turbine eoliene. Turbina eoliană
transformă energia mecanică a vantului în energie electrică (a se vedea Fig. 3) (Burton et al., 2001;
Johnson, 2001; NSW Wind Energy Handbook, 2002; şi Jain, 2011).

Fig.3: Mărimi diferite de turbine eoliene14

B.5.2. Stocarea energiei eoliene

Folosirea energiei eoliene prezintă multe provocări. Principala limitare este de ordin tehnic:
vântul nu este constant şi sigur, sau o SER consistentă, mai ales în activităţi la scară mică. Datorită
naturii imprevizibile a vântului, nu poate fi un contribuitor principal la producerea energiei
electrice. Aşadar, industria a pus şi pune problema generării „intermitente” de energie eoliană,
analizând soluţiile posibile de stocare a energiei.

B.5.3. Tendinţe de piaţă

Capacitatea mondială eoliană ajunsese în 2010 la 196.630 MW. Cele mai mari procente de
creştere naţională pot fi regăsite în România,cu o creştere de 40 de ori. Cea de-a doua ţară cu un
procent de creştere de mai mult de 100% a fost Bulgaria (112%). În 2009, patru mari pieţe eoliene
îşi dublaseră capacitatea eoliană: China, Mexic, Turcia şi Maroc (Fig. 4) (World Wind Energy
Report, 2011)

.
Fig.4: Top 10 ţări după procentul de creştere [%] – Pieţe ce deţin mai mult de 200 [MW]
(World Wind Energy Report, 2011)

                                                            
14
Sursa: (Micul ghid de achiziţionare a turbinelor eoliene mici)
http://www.canwea.ca/images/uploads/File/SmallwindturbinesFINAL.pdf 
11 
 
                                                
 
Bibliografie
Energie regenerabila
EREC, 2009. Renewable Energy Policy Review Greece. European Renewable Energy
Council.http://www.erec.org/fileadmin/erec_docs/Projcet_Documents/RES2020/GREECE_RES_Policy_Review_09_Fi
nal.pdf
GEOFAR, 2009. Bulgaria Factsheet. Renewable and Alternative Energy Law. GEOFAR: Analysis of financial
instruments. http://www.geofar.eu/
IEA, 2011. Turkey Country Report. International Energy Agency - Task 37. April 2011. http://www.iea-
biogas.net/_download/publications/country-reports/april2011/Turkey_Country_Report.pdf
OECD. 2010. Bioheat, Biopower and Biogas. Developments and Implications for agriculture. Paris. 54p.
Öztürk, M. Y. and Ergün C. E. 2005. The New Turkish Renewable Energy Law: Still Hungry. Project Finance Global
Power Report 2005, p. 67-69.
REN21. 2010. Renewables Global Status Report 2010. (Paris: REN21 Secretariat).
Stanciu, A. and Chirita, B. 2010. Quick Look: Renewable Energy Development in Romania, on
RenewableEnergyWorld.com www.renewableenergyworld.com .
World Energy Outlook. 2010. The International Energy Agency (IEA). IEA Publications. Paris, France. 738 p.
Gelman, R. 2010. 2009 Renewable Energy Data Book. U.S. Department of Energy, Energy Efficiency & Renewable
Energy, USA. 132 p.
Janez Potočnik One Earth to protect http://www.youtube.com/user/eutube#p/u/12/MMJzjPMFHg4
Taking a head start to create a low carbon world ecoNrmy: http://www.youtube.com/watch?v=1N4h0_Jn7Qw
20% renewable energy by 2020 http://www.youtube.com/watch?v=1cysaOnlv_E
What will tomorrow be like?: http://www.youtube.com/watch?v=sNSHUEb9vqE
Europe leads the fight against climate change http://www.youtube.com/watch?v=QcMMgth8GUQ

Biomasă
FAO, 2008. Forestry and energy, Key Issue. FAO Forestry Paper 154. Food and Agriculture Organisation, 2008, Roma,
Italia.
Hammerton, R. n.d. Bioenergy guide. Marches Energy Agency.
http://www.mea.org.uk/files/bioenergyguidewebversion%5B1%5D.pdf
Hansen, M. T.; A. R. Jein; s. Hayes; P. Bateman. 2009. English Handbook for Wood Pellet Combustion.
PELLETS@LAS Project. National Energy Foundation, Denmark.86 p.
Lampinen, A. 2005. Bioenergy TechNrlogy Evaluation and Potential in Costa Rica.Research Reports in Biological and
Environmental Sciences, Nr. 81. University of Jyväskylä Printing House. Jyväskylä, Finland. 92 p.
Loo, S. v. and J. Koppejan. 2008.The Handbook of Biomass Combustion and Co-firing. Earthscan. London, UK. 465
p.
MME, 2008. National Long-Term Programme to Encourage the Use of Biomass 2008-2020. Ministry of EcoNrmy and
Energy. Sofia. January 2008.
Quaak, P.; H. KNref and H. Stassen. 1999. Energy From Biomass. Technical Paper Nr. 422. The World Bank 1818 H
Street, N.W. Washington, D.C. 20433, USA
Rosillo-Calle, F.; P. Groot; S. L. Hemstock and J. Woods. 2007. The Biomass Assessment Handbook. Earthscan.
London, UK. 276 p.
Shinya, Y. and M. Yukihiko. 2008. The Asian Biomass Handbook. The Japan Institute of Energy. Tokyo, Japan. 338
p.

Biogaz
Al Seadi, T. 2001. Good Practice in Quality Management of AD Residues from Biogas Production. Report made for
the International Energy Agency, Task 24- Energyfrom Biological Conversion of Organic Waste. IEA Bioenergy and
AEA TechNrlogy Environment, Oxfordshire, UK.32 p.
Al Seadi, T.; D. Rutz; H. Prassl; M. Köttner; T.Finsterwalder; S. Volk and R. Janssen. 2008. Biogas Handbook.
University of Southern Denmark Esbjerg, NielsBohrsVej 9-10, DK-6700 Esbjerg, Denmark.126 p.
Dennis A.; P.E. Burke. 2001. Dairy Waste Anaerobic Digestion Handbook. Environmental Energy Company, 6007
Hill St., Olympia, WA 98516, USA.57 p.
Enama. 2010a. Progetto Biomasse. Caso Studio 05. Ente Nazionale Meccanizzazione Agricola.
http://www.progettobiomasse.it/it/casi.php
Enama. 2010b. Progetto Biomasse. Caso Studio 20. Ente Nazionale Meccanizzazione Agricola.
http://www.progettobiomasse.it/it/casi.php
EU. 2002. Regulation (EC) Nr 1774/2002 of the European Parliament and of the Council of 3 October 2002 laying
down health rules concerning animal by-products Nrt intended for human consumption. Official Journal of the
European Union. 10.10.2002

12 
 
                                                
 
EU. 2003. Directive 2003/55/EC of the European Parliament and of the Council of 26 June 2003 concerning common
rules for the internal market in natural gas and repealing Directive 98/30/EC. Official Journal of the European Union.
15.7.2003.
European Waste Catalogue.2009. Environment Agency.Secretary of State for Environment, Food and Rural
Affairs,Wales, UK.56 p.
Kossmann, W.; U. Pönitz; S. Habermehl; T. Hoerz; P. Krämer; B. Klingler; C. Kellner; T. Wittur; F. v.
Klopotek; A. Krieg; H. Euler. 1999. Biogas Digest. Volume I and II.German Agency for Technical Cooperation
(GTZ),Germany.
IEA Bioenergy Task 37. 2010. Turkey Country Report. 2010 (http://www.iea-biogas.net)
Lfu. 2007. Biogas Handbuch Bayern. Materialband. Bayerisches Landesamt für Umwelt, Augsburg, Germany.90 p.
WIP. 2010. Final Report of the BiG>East Project - Promoting Biogas in Eastern Europe, May 2010. WIP Renewable
Energies. Germany.
Biogas: how it works: http://www.youtube.com/watch?v=but5ntRMQQc
Combined Heat & Power: how it works: http://www.youtube.com/watch?v=uXLUoqzlT2k&feature=relmfu

Energie Solară
Baechler, M. C.; T. Gilbride; K. Ruiz; H. Steward; and P. M. Love. 2007. Solar Thermal & Photovoltaic Systems.
Vol. 6. Pacific Nrrthwest National Laboratory & Oak Ridge National Laboratory, USA. 159 p.
Combs, S. 2008. The Energy Report. Chapter 10: Solar Energy. Texas Comptroller of public Accounts. Texas, USA.
Pp: 137 - 158.
Findley D. S. 2010. Solar Power for Your Home. The McGraw-Hill Companies, Inc., New York, US0 A. 209 p.
Sen, Z. 2008. Solar Energy Fundamentals and Modeling Techniques. Springer-Verlag London Limited. London, UK.
208 p.
Shah, V. 2009. Solar Energy Handbook. Barclays Capital. New York, USA. 396 p.
Stoffel, T.; D. Renné; D. Myers; S. Wilcox; M. Sengupta; R. George; and C. Turchi. 2010. Best Practices
Handbook for the Collection and Use of Solar Resource Data. Technical Report NREL/TP-550-47465. National
renewable energy laboratory. Colorado, USA. 146 p.
Texas Renewable Energy Resource Assessment. 2008. Chapter 3: Solar energy. Frontier Associates, LLC, Texas,
USA. Pp: [3-1] - [3-28]
Passive solar greenhouse: http://www.youtube.com/watch?v=1brAGeF4YhM

Energie eoliană
Burton, T.; D. Sharpe; N. Jenkins and E. Bossanyi. 2001. Wind Energy Handbook. John Wiley & Sons, Ltd,
Chichester, UK. 636 p.
EU. 2010. EU Guidance on wind energy development in accordance with the EU nature legislation. The European
Commission. October 2010.
Farming Futures. 2009. Climate Change: be part of the solution. Focus on: wind power. Fact Sheet 26. Farming
Futures. UK. Retrieved at www.farmingfutures.org.uk
Farming Futures. n.d. Focus on Renewable Energy: Stephen Ramsden. Case Study 32. Farming Futures. UK.
Retrieved at www.farmingfutures.org.uk
Green Tourism. 2007. Case Study: Farm Harnesses Wind Energy. Green Tourism. UK. Retrieved at www.green-
business.co.uk
Jain, P. 2011. Wind Energy Engineering. The McGraw-Hill Companies, Inc., New York, USA. 330 p.
Johnson, G. L. 2001. Wind Energy Systems, Electronic Edition, Manhattan, KS, USA. 449 p.
NSW Wind Energy Handbook. 2002. Sustainable Energy Development Authority, Sydney Australia. 94 p.
World Wind Energy Report. 2011. World Wind Energy Association WWEA. Bonn, Germany. 21 p.
Wind power explained: Wind power animation from Statkraft in Nrrway.
Proven Wind Turbine on Rural Farm: Robust Proven Wind turbine help family in Scotland receive renewable
energy and electricity from the wind. The worlds most robust wind turbine was a safe bet as the life time is expected to
last 50 years and breaking even just after 8 years.http://www.youtube.com/watch?v=9mUzOm7shkY&feature=related

13 
 
                                                
 
C. Managementul apelor uzate
Agricultura este considerată a fi principalul utilizator de apă în lume, în viitor estimându-se
că acest domeniu va absorbi şi mai mult această resursă vitală pentru producerea de hrană, pe
măsură ce sistemele de irigaţii se vor dezvolta şi zonele irigate se vor extinde. Această tendinţă de
extindere necontrolată a zonelor irigate cu presiunea corespunzătoare asupra resurselor de apă va
crea conflicte între utilizatorii surselor de apă.
Suprafaţa totală irigată la nivel mondial este încă necunoscută, între raportările oficiale şi
suprafeţele irigate în realitate existând o discrepanţă destul de mare. FAO şi Comisia Internaţională
pentru Drenare şi Irigaţie (ICID) estimează că circa 250-280 milioane ha sunt irigate.
Institutul Internaţional de Management al Apei (IWMI) menţionează existenţa a peste 400
milioane de ha, incluzând şi zonele de cultură dublă. Se ştie că China şi India deţin mai mult de
jumătate din suprafaţa totală irigată în lume, peste 60% din culturi folosindu-se surse de apă de
suprafaţă, iar mai puţin de 20% din ferme fiind irigate cu apă subterană.
Creşterea continuă a deficitului de apă în lume constituie un motiv de îngrijorare şi determină
la orientarea înspre o mai bună gestionare a resurselor de apă. De aceea valorificarea cât mai
eficientă a apelor uzate menajere în agricultură ar trebui să constituie un factor prioritar pentru toate
statele lumii. Cea mai mare provocare în sectorul acesta va fi implementarea unor tehnologii cât mai
eficiente şi care ar permite valorificarea efluenţilor trataţi în diferite domenii de activitate.
Utilizarea apelor reziduale în irigaţii tinde să devină un fenomen destul de răspândit. În
unele ţări, reutilizarea (de obicei a apei uzate tratate) este o importantă
strategie pentru a asigura protecţia resurselor de apă şi de a proteja mediul. În prezent, mai mult de
80% din apa uzată generată în ţările în curs de dezvoltare este
evacuată netratată în mediu (UNESCO 2003).
Problema apelor uzate şi a dejecţiilor rezultate din gospodăria taraneasca prezinta interes sub
dublul aspect al scopului urmarit:
• găsirea solutiilor adecvate (tehnice si economice) de colectare si prelucrare a acestora;
• stabilirea procedeelor adecvate de valorificare locala, cum ar fi irigarea si fertilizarea
propriilor gradini.
Factori determinaţi pentru irigarea cu ape uzate sunt:
• în contextul actual, reducerea cantităţii şi calităţii apei constituie un motiv de îngrijorare şi
determină o nouă orientare înspre determinarea potenţialului de care dispun apele uzate;
• Nutrienţii din în apele uzate pot (parţial) să înlocuiască îngrăşăminte chimice de sinteză;
• Aplicarea pe sol poate constitui o etapă în tratarea apelor uzate;
• Mulţi fermieri depind de aceste ape pentru trai adecvat.
Acest modul are vizează găsirea celei mai bune alternative de valorificare a apelor
uzate în irigaţii. O tehnologia de epurare adecvată a apelor uzate va permite exploatarea cât mai
eficientă a potenţialului de care dispun acestea: apa, nămolul(un bun fertilizant) şi, în funcţie
de tehnologia abordată chiar şi o nouă sursă de energie(biogaz), asigurând astfel protecţia
mediului

C2. Obiectivele modulului

2.1. Obiective generale
Obiectivele principale ale modulului sunt axate pe:
♣ furnizarea de cunoştinţe cu privire la importanţa irigării în agricultură
♣ protecţia resurselor de apă prin utilizarea apelor uzate pentru irigare.
♣ beneficii economice şi de mediu.

2.2. Obiectivele specifice

Obiectivele specifice au drept scop furnizarea de:
• Efecte asupra solului şi plantelor irigate cu ape uzate, riscuri în utilizarea acestora;
14 
 
                                                
 
• Calitatea apei folosită în irigaţii;
• Principalele metode de tratare a apelor uzate în scopul reducerii riscurilor asupra sănătăţii şi
a poluării mediului;
• Principalele metode de irigare.

C3. Planul didactic al modulului

Acest modul este strucuturat pe durata a 20 de ore, astfel încât să permită o cât mai bună
abordare a acestui domeniu.

C4. Managementul apelor uzate

4.1. Riscurile pe care le implică utilizarea apelor uzate menajere în irigaţii
Un dezvoltator care aplică un sistem de tratare apelor uzate urmând ca acestea să fie folosite
în irigaţii trebuie să efectueze o evaluare corespunzătoare a riscurilor înainte de a implementa
sistemul. Trebuie să se ţină cont atît de riscurile de calitate dar şi de cele de sănătate şi de mediu.
Procedurile de management ale culturilor, solului, apei trebuie să includă precauţii pentru protejarea
lucrătorilor şi a consumatorilor.
Riscurile pe care le implică adoptarea unui astfel de sistem sunt:
• Pentru fermieri: ouă helmintice (viermi paraziţi), bacterii patogene, infecţii ale pielii;
• Pentru consumatori: ouă helmintice, bacterii patogene;
• Mediu: încărcare cu nutrienţi, salinizarea apelor subterane şi a solului.

4.2. Efectele irigării cu ape uzate asupra solului

Majoritatea solurilor (în special bogate în minerale coloidale) prezintă o capacitate de
tamponare destul de mare şi o capacitate de autopurificare, însă aceste procese sunt foarte lente.
Repartizarea diferitelor elemente între faza solidă şi lichidă este dependentă de valoarea pH-
ului. Variaţia pH-ului determină şi calitatea proceselor petrecute în sol. Predispuse unei contaminări
cu metale grele sunt solurile calcaroase. Aceste elemente, în ciuda concentraţiilor scăzute, se pot
acumula în sol, după o aplicare repetată a apelor uzate epurate.
Fosforul şi potasiul sunt uşor de absorbit în sol considerându-se că prezintă, risc minim, cel
puţin pe termen scurt şi mediu.
Un alt factor de risc îl reprezintă salinitatea, astfel:
- apar probleme în momentul în care acumularea sărurilor în zona radiculară atinge o
concentraţie care dăunează culturii;
- creşterea salinităţii solului lor poate să apară prin aplicarea unei ape de irigaţie bogată în
săruri şi/sau prin creşterea nivelului freatic, atunci când apa freatică are o concentraţie ridicată
în săruri.
Un teren afectat de salinitate ridicată prezintă următoarele aspecte:
• goluri în cultură;
• carenţe în dezvoltarea plantelor;
• culoarea plantelor bate spre albastru închis.
Conţinutul de săruri din zona rădăcinilor este variabil cu adâncimea. La suprafaţa solului,
concentraţia este asemănătoare cu a apei de irigaţie şi creşte în profunzime deoarece, prin
extragerea apei din sol de către plante în condiţiile unui conţinut de săruri constant, concentraţia
creşte.
Rolul irigaţiei este de a asigura plantelor o dezvoltare normală din punct de vedere al
consumului de apă. După irigări repetate, sărurile, din apa de irigaţie pot să se acumuleze în sol, în
special pe adâncimea de udare, adică exact în stratul în care se dezvoltă cea mai mare parte a
sistemului radicular.
Metodele de udare contribuie diferit la acumularea sărurilor în sol, astfel:
- submersiune (inundare) şi aspersiune - datorită distribuirii uniforme a apei şi sărurile se
acumulează în sol uniform, şi anume la baza adâncimii radiculare;
15 
 
                                                
 
- brazde - sărurile se acumulează în adâncime şi, mai ales, între brazde, unde apa se evaporă
mai rapid;
- udări localizate - sărurile se acumulează la limita zonei umezite, salinitatea maximă găsindu-
se la periferia bulbului de umiditate.

4.3. Efectele irigării cu ape uzate asupra plantelor

Toate oligoelementele pot deveni o problemă pentru plante, dacă disponibilitatea lor în sol
depăşeşte anumite limite. Aceste limite depind de speciile de plante condiţiile climatice şi de tipul
de sol Este adesea dificil să se facă distincţia între elemente toxice, cele cu efect benefic şi chiar şi
cele care sunt esenţiale.
Elemente cum ar fi Fe, Mn, Cu, B şi Zn sunt esenţiale în concentraţii mici, dar toxice în rate
mai mari.Potrivit unor studii, elementele cele mai toxice pentru plante sunt cupru (Cu), zinc (Zn),
plumb (Pb), cadmiu (Cd), mangan (Mn), arsenic (As) şi aluminiu (Al). Cele mai frecvente cauze de
poluare a plantelor, par să fie datorate cadmiului, cuprului, mercurului, plumbului şi zincului.
Tabelul 4.1.
Concentraţiile metalelor grele şi pragurile de toxicitate pentru plante, oameni şi animale
Elemente Pragul de toxicitate
(conform normelor FAO), mg/l
i: limita de toxicitate pentru plante, mg/l
j: limita de toxicitate pentru om în mglj
k: limita letală pentru om mg/j
l: limita de toxicitate pentru animale, mg/l
Cd i =0,2-9;j=3-300;k=1,5-9000;l=0,05.
Cr i=0,5-10;j=200;k=3000;l= 1,0
Cu i=0,5-8; j=250; k=nd; l=0,5.
Fe i=10-200; j=200; k=nd;l=nd
Mn i=1-100;j=10-20;k= nd;l=0,50
Pb i=3-20;j=1;k=10000;l=0,1
Zn i=60-400;j=150-600;k=nd; l=24.
Hg i=nd; j=0,4; k=150-300;l=0,01.
Tabelul 4.2.
Concentraţia maximă a oligoelementelor recomandată pentru apa de irigaţii(mg/l)
Element Concentraţia Observaţii
maximă
(mg/l)
Cadmiu (Cd) 0,01 -
Crom (Cr) 0,1 -
Cupru (Cu) 0,2 -
Fier (Fe) 5,0 Nu este toxic pentru plante, dar poate contribui la
acidifierea solului şi pierderea de disponibilitate a P
Plumb (Pb) 5,0 -
Zinc(Zn) 2 Toxicitatea sa este redusă la pH> 6 şi în soluri organice sau cu textură
fină

4.4. Riscuri legate de calitatea microbiologică a apelor uzate

Pentru a preveni expunerea lucrătorilor şi a consumatorilor la diverse boli este recomandat
să se adopte tehnologii adecvate de tratare a apelor uzate care să permită îndepărtarea agenţilor
patogeni cauzatori de diverse boli.
În ceea ce priveşte calitatea microbiologică a apei uzate tratate, în funcţie de tehnologia
adoptată se pot obţine următoarele grade de epurare: 78.4-88% coliformi fecali şi 87.7 la 99.4%
pentru streptococi fecali.
Din punct de vedere parazitologic, viermii intestinali au cel mai mare risc de transmitere a
bolilor asociate apelor uzate şi acest lucru este datorat persistenţei lor pe termen lung chiar şi în
concentraţie mică.
16 
 
                                                
 
4.5. Riscuri legate de poluarea mediului
O problemă majoră a menţinerii irigaţiilor o reprezintă faptul că prin evacuarea apelor uzate,
fenomen considerat până de curând natural, se poluează mediul înconjurător, întrucât apa din
câmpurile irigate conţine săruri, sedimente, nutrienţi şi pesticide, toate având un impact negativ
asupra ecosistemelor.
Minimizarea poluării prin apele uzate evacuate este o provocare pentru toate naţiunile.
Cantitatea de apă folosită pentru irigaţii, impactul acesteia asupra mediului înconjurător şi
importanţa irigaţiilor în creşterea producţiilor alimentare trebuie corelate între ele.
Menţionăm că nivelul producţiilor obţinute în zonele irigate este de 2-3 ori mai mare decât
în condiţii de ploaie naturală. În concluzie, aplicarea irigaţiilor este esenţială pentru securitatea
alimentară a populaţiei globului.

C5. Calitatea apei de irigaţie

Irigaţia poate fi considerată ca o măsură eminamente ecologică deoarece, prin efectele ei,
contribuie la corectarea regimului de apă deficitar din zonele aride şi semiaride, asigurând plantelor
o dezvoltare normală, iar când la aplicarea acestei măsuri ameliorative se utilizează ape uzate,
trebuie avut în vedere să nu se producă dezechilibre ce ţin de mediul înconjurător:
- evitarea excesului de umiditate produs prin aplicarea unor norme de irigaţie superioare celor
necesare sau datorită unor infiltraţii mari din reţeaua de transport şi distribuţie a apei care pot duce
la înmlăştinirea terenului;
- evitarea acumulării în sol a unor substanţe nocive care pot proveni din apa de irigaţie dacă
aceasta are o calitate necorespunzătoare;
- reducerea accesibilităţii apei pentru plante în cazul unui conţinut ridicat de săruri care
măreşte presiunea osmotică a soluţiei de sol;
- combinarea şi/sau reducerea unor elemente utile din sol, care devin astfel inaccesibile
plantelor;
- acţiunea toxică a unor elemente asupra plantelor, în cazul deplasării limitei de tolerantă a
unor componente.
Apele uzate sunt în principal compuse din apă (99%) în care predomină materii organice
dizolvate şi în suspensie şi cantităţi mai scăzute de materii anorganice. Principalele substanţe
organice prezente în apele de canalizare sunt polimeri organici: carbohidraţi, proteine, lipide,
detergenţi sintetici, diferiţi compuşi chimici proveniţi din industrie(în situaţia când are loc
colectarea comună a apelor uzate menajere şi industriale).
Concentraţia principalilor constituienţi prezenţi în apele uzate este prezentată în tabelul următor:

Tabelul 5.1.
Concentraţia principalilor constituienţi prezenţi în apele uzate
Constituient Concentraţie (mg/l)
minim maxim
Materii solide totale 350 1200
Materii solide dizolvate 250 850
Materii solide în suspensie 100 350
Azot(N) 20 85
Fosfor(P) 6 20
Cloruri 30 100
Alcalinitatea(ca CaCO3) 50 200
Grăsimi 50 150
CBO5 100 300

În funcţie de provenienţă şi de modul de colectare (separativ sau unitar) apele uzate

municipale pot conţine o serie de compuşi de natură anorganică de care trebuie să se ţină cont
17 
 
                                                
 
deoarece pot perturba unele procese de epurare biologică sau pot fi toxice pentru sol şi plante.
Aceste elemente pot constitui un pericol din punct de vedere fitosanitar.
Principalii parametrii de calitate a apelor uzate ar trebui să aibă în vedere următoarele direcţii:
- parametri semnificativi pentru sănătate;
- parametri semnificativi pentru agricultură;
- parametri importanţi din punct de vedere al impactului asupra sănătăţii umane.
Apele reziduale pot constitui surse de apă pentru irigat după tratamente corespunzătoare mecanice,
chimice şi biologice.

5.1. Parametri importanţi din punct de vedere al impactului asupra sănătăţii umane
Unii cercetători au atras atenţia asupra efectului pe care o are concentraţia cumulativă
a unor metale grele sau a unor substanţe cancerigene, în principal, organice.
Cea mai mare problemă în acest domeniu o reprezintă micro şi macro-organismele
patogene. Conform unor studii trebuie acordată o atenţie deosebită calităţii microbiologice a apelor
uzate municipale.
Parametri importanţi pentru sănătate sunt:
1. Indicatori coliformi şi coliformi fecali
a. Grupul de bacterii coliforme cuprinde, în principal specii din genurile Citrobacter,
Enterobacter, Coli şi Klebsiella şi include coliformi fecali, din care
Escherichia coli este specia predominantă. E. coli este parametrul indicator cel mai
satisfăcător pentru utilizarea apelor uzate în agricultură.
b. Streptococi fecali. Acest grup de organisme cuprinde specii
în principal asociat cu animale (Streptococcus bovis şi S. equinus),
alte specii cu o distribuţie mai largă (de exemplu, S. faecalis şi S. faecium,
care apar atât la om şi la alte animale), precum şi două biotipuri
(S. faecalis var liquefaciens), care par a fi omniprezente atât în medii poluate şi non-poluate.
c. Clostridium perfringens. Este un indicator semnificativ cu o durată mare de supravieţuire.
2. Microorganisme patogene:
Cei mai importanţi parametri incluşi în această categorie sunt:
a. Salmonella spp.
b. Enteroviruşi,
c. Rotavirus,
d. Nematode intestinale.

5.2. Parametri semnificativi pentru agricultură

Calitatea apei pentru irigaţii este de o importanţă deosebită în zonele aride cu temperaturi
extreme şi umiditate relativă scăzută care au ca rezultat rate ridicate de
evaporare, determinând acumularea sărurilor în sol.
Parametri calitativi ai apei utilizată în agricultură care sunt relevanţi pentru relaţia producţie
–calitatea culturii, menţinerea productivităţii solului şi protecţia mediului sunt:
Tabelul 5.2.
Parametri calitativi ai apei utilizate în irigaţii
Parametri Simbol Unitate de măsură
Fizici
Solide totale dizolvate TDS mg/l
Conductivitatea electrică ECw dS/m
Temperatura T °C
Culoare / Turbiditate NTU/JTU
Duritate mg equiv. CaCO3/l
Chimici
Aciditate pH
Anioni şi cationi
Calciu Ca2+ me/l
18 
 
                                                
 
Parametri Simbol Unitate de măsură
Magnesiu Mg2+ me/l
Sodiu Na+ me/l
Carbonat CO32- me/l
Bicarbonat HCO3- me/l
Cloruri Cl- me/l
Sulfat SO42- me/l
Rata de adsorbţie a sodiului SAR
Bor B mg/l
Nitrate-Nitrogen NO3-N mg/l
Fosfat- Fosfor PO4-P mg/l
Potasiu K mg/l

În agricultură calitatea apei pentru irigaţii depinde de tipul de cultură, metoda de irigare, şi
practicile agronomice.
Tabelul 5.3
Cantitatea de apă necesară pentru diferite culturi
Cultura Cantitate de apă necesară Sensibilitate la apă
(mm/perioada de creştere)
Banana 1200-2200 Înaltă(1,2 – 1,35)
Bumbac 700-1300 Mică-medie(0,85)
Cartofi 500-700 Medie-înaltă(1,1)
Lămâie 900-1200 Mic la mediu-înalt(0,8+1,1)
Lucernă 800-1600 Mic la mediu -înalt
Grâu 450-650 Mediu înalt(primăvara: 1,15; iarna: 1,0)
Fasole 300-500 Mediu- înalt(1,15)
Orez 350-700 Înalt
Porumb 500-800 Înalt(1,25)
Varză 380-500 Mediu- mic(0,95)

La irigarea terenurilor cu ape uzate trebuie să se ţină cont de proprietăţile fizice şi mecanice
ale solului.
Elementele privind calitatea apei de irigaţie din punct de vedere fizic sunt: temperatura,
gradul de aluvionare al apei şi gradul de aeraţie al acesteia etc
A. Temperatura:
Limita minimă de utilizare este 8 ac. Acolo unde totuşi temperatura este sub 8 ac, apa va fi
stocată în bazine, după care, este pompată în sistem O temperatură ridicată poate avea ca urmare
crearea de condiţii bune pentru dezvoltarea algelor, mătăsii broaştei etc., care conduc la creşterea
gradului de aluvionare.
B. Gradul de aluvionare.
Utilizarea unei ape cu un grad mare de aluvionare are următoarele efecte negative:
a) pe termen scurt: - asupra elementelor sistemelor de irigaţii:
- colmatarea reţelei de canale şi conducte care duce la reducerea capacităţii de transport cu
implicaţii în creşterea consumului de energie şi a costurilor de întreţinere;
- erodarea garniturilor de la îmbinarea conductelor - scăderea etanşeităţii reţelei de conducte;
- blocarea accesoriilor de pe reţeaua de conducte: supapele de aerisire - dezaerisire, vane,
robineţi, aparatura debitmetrică.
b) pe termen lung - soluri argiloase: modificarea în sens negativ a texturii. Consecinţe: scade
porozitatea, permeabilitatea, viteza de infiltraţie (proprietăţi deja deficitare în asemenea soluri),
efect benefic - soluri nisipoase: se modifică în sens pozitiv textura, spre textură medie,
îmbunătăţindu-se porozitatea, permeabilitatea, viteza de infiltraţie. De asemenea, datorită faptului
că aluviunile sunt bogate în elemente nutritive, acestea îmbunătăţesc fertilitatea scăzută a solurilor
nisipoase.

19 
 
                                                
 
C. Gradul de aeraţie sau conţinutul în oxigen al apei de irigaţie are importanţă în desfăşurarea
proceselor de oxidare din sol. O apă bună pentru irigaţie conţine minimum 4 mg oxigen/l dm3 apă.
D. Sărurile dizolvate exprimate prin TDS constituie un parametru important deoarece acţionează
asupra potenţialului osmotic al apei din sol şi pot provoca o creştere a presiunii osmotice a soluţiei
solului (creste cantitatea de energie pe care plantele trebuie să o consume pentru a prelua apa din
sol).
Deci, dezvoltarea plantelor, producţia si calitatea produselor sunt
influenţate de conţinutul de săruri totale dizolvate în apa de irigatie. Salinitatea apei de irigaţii
influenţează şi salinitatea solului. Concentraţia de săruri totală este exprimată în miligrame per litru
(mg / l) sau părţi per milion (ppm).
E. Reacţia apei (pH)
pH = 6,5-7,2: apa corespunzătoare
pH = 5,5-6,4 => apa tolerabilă
pH = 7,3-8,6 pH < 5,5=> apa necorespunzătoare: degradare a solului
F. Reziduul salin (mineral) - RM (mg/l)
Reziduul salin (mineral) reprezintă mineralizarea totală a apei, deci este suma tuturor ionilor
(anioni şi cationi) din apă.
În funcţie de CSR şi reziduul salin s-au stabilit 5 clase de salinitate.
Tabelul 5.4.
Clase de salinitate în funcţie de CSR, conductivitatea electrică şi reziduul salin
Clasa CSR RM CE la 25oC Observaţii
(me/l) (mg/l) (mmho/cm)
C1 < 0,63 < 150 <0,25 Reziduu salin redus,apa poate fi utilizată pe toate
solurile şi toate culturile fără restricţii
C2 0,63- 1,25 150- 500 0,25-0,75 Reziduu salin moderat; poate fi utilizat cu norme
de irigaţie care să asigure spălarea pe solurile
permeabile şi pentru plante moderat tolerante la
salinitate
C3 1,25-1,90 500-1500 0,75-2,25 Reziduu salin ridicat; apa poate fi utilizată pe
soluri permeabile amenajate cu lucrări speciale
pentru spălare şi drenaj şi la plante tolerante la
salinitate
Clasa CSR RM CE la 25oC Observaţii
(me/l) (mg/l) (mmho/cm)
C4 1,90-2,50 1500-2500 2,25-4,0 Reziduu salin ridicat; apa poate fi utilizată pe
soluri permeabile amenajate cu lucrări speciale
pentru spălare şi drenaj şi la plante foarte
tolerante la salinitate
C5 > 2,50 > 2500 > 4,0 Reziduu salin extrem de ridicat.

G. Raportul de adsorbţie al sodiului - SAR (me/l)

Indicele SAR indică potenţialul de alcalinizare al solului ca urmare a compoziţiei chimice a
apei, încărcată cu cationi.
Sodiul este un cation de o importanţă deosebită asupra solului. Indică potenţialul de
alcalinizare a solului ca urmare a compoziţiei chimice a apei, încărcată cu cationi.
Indicele SAR se calculează cu relaţia bazată pe ecuaţia schimbului cationic:
Na +
SAR =
Ca 2+ Mg 2+
2
H. Carbonatul de sodiu rezidual (CSR) exprimă raportul ionului de Na+ faţă de suma cationilor de Ca2+, Mg2+, Na+, K+.
Na +
Na(%) =
Ca 2+ + Mg 2+ + Na + + K +
Sau în miliechivalenţi se poate calcula cu relaţia:
CSR(me/l) = (HCO3- + CO32-) – (Ca2+ + Mg2+)

20 
 
                                                
 
I. Ioni toxici
Prezenţa unor ioni în concentraţii peste anumite limite poate constitui factori toxici afectând
morfologia plantelor, micşorând randamentul de creştere şi provocând chiar decesul acestora.
Gradul de afectare depinde de cultură, stadiul său de creştere, concentraţia ionilor toxici
condiţiile de climă şi sol. Este importantă monitorizarea unor ioni fitotoxici prezenţi în apele uzate
municipale şi în efluenţii trataţi: bor(B), cloruri(Cl-), sodiu(Na+).
L. Metale grele
Unele elemente pot fi prezente în cantităţi mici în apele uzate menajere, ca de exemplu:
aluminiu, beriliu, cobalt, fluorură, fier, seleniu, litiu, mangan, molibden, staniu, seleniu, titan,
vanadiu, tungsten, alături de unele metale grele: arsen, cadmiu, crom, cupru, plumb, mercur, zinc.
Acestea ar trebui monitorizate deoarece în concentraţii semnificative pot fi preluate de plante.

5.3 . Indicatori infecto-contagioşi

În utilizarea apelor uzate în irigaţii trebuie să se ţină cont de microorganismele şi
macroorganismele patogene.
În scopul prevenirii transmiterii unor boli, Organizaţia Mondială a Sănătăţii 1989) a
prevăzut ca numai apele uzate tratate ar trebui folosite pentru irigarea culturilor agricole şi acestea
ar trebui să "respecte" orientările privind calitatea microbiologică.
Virusuri patogene, bacterii, protozoare şi viermi intestinali pot fi prezenţi în
apele uzate municipale, în concentraţii indicate în tabelul 5.5 şi vor supravieţui în
mediu pentru perioade lungi de timp.
Utilizarea apelor uzate trebuie să ţină cont de anumite condiţii, în special de cele impuse
WHO privind calitatea apei de irigaţii, de tipul de cultură, de metodele de irigare, expunerea umană
şi de consumatori. Pentru apa uzată care a fost dezinfectată cu clor trebuie să se ţină cont de
concentraţia acestuia. Clorul remanent nu trebuie să fie mai mare de 1 mg/l pentru a nu afecta
frunzele plantelor; un exces de 5 mg/l poate produce grave probleme când apele sunt pulverizate
direct pe frunze.
Tabelul 5.5.
Concentraţii posibile a unor microorganisme patogene în apele uzate
Tipul de Concentraţii posibile în apa
microorganism patogen uzată/l
Viruşi Enterovirus 5 000
E.coli ?
Salmonella spp. 7000
Shigella spp. 7000
Vibrio cholerae 1000
Protozoare Entamoeba histolytica 4500
Helminţi Ascaris lumbricoides 600
Anglostoma duedenale şi Necator 32
americanus
Schistosoma mansoni 1
Taenia saginata 10
Trichuris trichiura 120

C6. Strategii pentru gestionarea apelor uzate tratate

Succesul în utilizarea apelor uzate tratate pentru producţia vegetală va depinde în mare
măsură de adoptarea unor strategii adecvate care vizează optimizarea randamentului culturilor şi a
calităţii acestora, menţinerea productivităţii şi calităţii solului, asigurarea protecţiei mediului.
Adoptarea celei mai optime soluţii depinde de tipul efluenţilor.

21 
 
                                                
 
Tabelul 6.1.
Informaţii privind calitatea efluentului
Informaţii Managementul irigaţiilor
Cantitatea totală a efluentului care poate fi puşi la Suprafaţa de teren care ar putea fi irigată
dispoziţie în timpul perioadei de vegetaţie
Efluent disponibil pe parcursul unui an Posibilăţi de de stocare
Debitul de livrare a efluentului, m3/zi sau l/s Suprafaţa care ar putea fi irigată la un moment dat,
sistemul de irigare.
Tipul de livrare: continuu sau intermitent Alegerea sistemului de irigare
Mod de alimentare şi de aprovizionare cu efluent Necesitatea instalării unui sistem de conducte şi
pompe pentru transportul efluenţilor folosiţi la
irigare

Concentraţia de sare şi /sau conductivitatea Selectarea culturilor, metoda de irigare etc

electrică a efluentului
Concentraţia ionilor de Ca2+, Mg2+, Na+ -
Concentraţia ionilor toxici cum ar fi ionii metalici, Evaluarea efectelor toxice cauzate
bor, clor de aceste elemente şi luarea de măsuri adecvate
Concentraţia nutrienţilor Evitarea supra- fertilizării
Cantitatea de solide în suspensie Pentru selectarea metodei de irigare adecvate şi
prevenirea colmatării sistemelor de irigare
Conţinutul de coliformi fecali Pentru selectarea tipului de cultură şi a sistemului de
irigare

6.1. Sisteme de epurare a apelor uzate

Aplicarea apelor uzate in irigații este o practica veche și aplicata la scara destul de mare la
nivel mondial. Utilizarea apelor uzate in zonele cu deficit de apă, in zonele aride și semiaride
asigură protecția si conservarea rezervelor de apă disponibile și o gestionare mai eficientă acestora.
Această oportunitate presupune alegerea celor mai bune alternative de tratare a apelor uzate
astfel încât sa se minimalizeze o serie de riscuri legate de sănătatea publică, de riscurile agronomice
precum și de cele de mediu.
În multe regiuni, în care sursele de apă dulce sunt tot mai puţine, utilizarea apelor uzate a
devenit o opţiune atractivă pentru conservarea şi extinderea proviziilor de apă disponibile. Apele
uzate se pot utiliza pentru irigarea terenurilor agricole, acvacultură, pentru agrement, reîncărcare
artificială a apelor subterane, însă doar după aplicarea unui tratament adecvat.
Estimările privind utilizarea apelor uzate la nivel mondial indică faptul că
aproximativ 20 milioane de hectare de teren agricol sunt irigate cu ape uzate. (tratate şi netratate).
Organisme internaționale (OMS, FAO) și naționale au propus o serie de măsuri pentru
reducerea riscurilor pentru sănătate și promovarea unei abordări integrate de utilizare a apelor uzate
în agricultură.
Descărcarea efluentului tratat pe sol, prin irigare, constituie o oportunitate unică pentru a
evita descărcarea apelor uzate bogate în nutrienți în ape de suprafață, provocând eutrofizarea
emisarului.
Nu toate apele uzate municipale tratate pot satisface cerinţele impuse pentru a permite
utilizarea fara restricții a acestora în irigații.
Când sunt evaluate apele uzate pentru irigații este important să se ţină cont de:
1. identificarea constituienților fizici, chimici, biologici care peste anumite limite pot constitui
o problemă potenţială pentru mediu sau sănătate;
2. considerații climatice, sociale, de management.
Evaluarea acestor posibilităţi trebuie să ţină cont de:
1. întocmirea unor protocoale corespunzătoare pentru stabilirea suprafeţele de teren, care sunt
potrivite pentru a primi ape uzate municipale pentru irigații;
2. determinarea restricțiilor climatice, de cultură, de sol care pot fi aplicate;

22 
 
                                                
 
3. determinarea ratelor de încarcare anuală a apelor uzate, frecvența, durata și metoda de
aplicare precum şi perioada de aplicare.
Beneficiile aduse de adoptarea unei tehnologii adecvate de epurare a apelor uzate trebuie să
fie corelate atât cu impactul asupra mediului, cu impactul asupra sănătăţii populaţiei dar şi cu costul
ascestora. Obiectivul principal al epurării apelor uzate este, acela de a asigura protecţia populaţiei şi
a mediului, cu valorificarea într-o cât mai mare măsură a potenţialului de care dispun aceste ape.
Pentru a realiza epurarea apelor uzate este necesară o abordare în mod ecologic astfel încât
să fie un circuit închis, care să permită atât conservarea apei cât şi recuperarea nutrienţilor. Astfel
sunt prezentate câteva scheme care pot fi aplicate cu succes în epurarea apelor reziduale şi utilizarea
efluentului în agricultură.
   aer       aer 
 
 Bazin 
DP  BNA cu  denitrifi  DS D 
DI E 
nitrificare  care 

 n.p  n.e.
          n.a.r. 
 n.s.
 S.P.N

Figura 6.1. Schemă de epurare cu nitrificare în BNA şi denitrificare

I - influent; E - efluent; DI - decantor intermediar; BNA cu nitrif. - bazin cu nămol activat cu nitrificare; D - punct
dezinfecţie; SPN - staţie de pompare nămol; n.a.r. - nămol activat recirculat; n.e. - nămol în exces; n.s. - nămol
secundar; n.p. – nămol primar

          Aer       sare metalică                                     
Reactor Cl2 

clor
BNA cu  DS D  E
I  DP
nitrificare 

     n.a.r. n.e.
   n.p. 

  S.P.N.
Figura 6.2. Schemă de epurare cu adaos de reactivi chimici pentru precipitarea fosforului
I- influent; E - efluent; DS - decantor secundar; D - punct dezinfecţie;
BNA cu nitrificare - bazin cu nămol activat cu nitrificare;
SPN- staţie de pompare nămol; n.a.r. - nămol activat recirculat; n.e. - nămol în exces;
n.p. – nămol primar

23 
 
                                                
 

                            Al2(SO4)3   
Reactor 
aer
clor 
   I  E
BNA cu  DS
DP D 
nitrificare  F

n.e.
n.p           n.a.r. 

                S.P.N.
Figura 6.3. Schemă de epurare cu nămol activat şi filtrare [183]
I -influent; E - efluent; DS - decantor secundar; D - punct declorare;
BNA - bazin cu nămol activat; SPN - staţie de pompare nămol;
n.a.r. - nămol activat recirculat; n.e. - nămol în exces; F - filtru; n.p. – nămol primar

 Al2(SO4)3 
                    clor Reactor 
aer             clor 
polimer
  
E
  DP  BNA   DS F D  E
C

  n.p.            n.a.r.  n.e.

apă spălare 
S.P.N.
 

Figura 6.4. Schemă de epurare cu nămol activat, filtrare şi cărbune activ

I -influent; E - efluent; DS — decantor secundar; D — punct declorare;
BN — bazin cu nămol activat; SPN - staţie de pompare nămol; n.a.r. - nămol activat recirculat;
n.e. - nămol in exces; n.p. – nămol primar

Figura 6.5. Schemă de epurare cu nitrificare în BNA (o singură treaptă)

I - influent; E - efluent; DS - decantor secundar; D - punct declorare;
BNA cu nitrif. - bazin cu nămol activat cu nitrificare; SPN- staţie de pompare nămol;
n.a.r. - nămol activat recirculat; n.e. - nămol în exces; n.p. – nămol primar

24 
 
                                                
 
Adoptarea unei strategii eficiente de gestionare a apelor uzate reduce poluarea pe care
acestea ar avea-o asupra emisarilor. Irigarea cu ape uzate permite conversia principalilor compuşi
prezenţi în apele uzate municipale, fiind o alternativă în acest scop.
Tehnologiile de epurare adecvate pot asigura o apă a cărei calitate o face utilizabilă în irigaţii
dar poate constitui şi o sursă de energie alternativă (obţinerea de biogaz), iar nămolul constituie un
bun fertilizant.
Calitatea efluentului tratat utilizat în agricultură are o mare influenţă asupra atât asupra
solului dar şi a plantelor. Tipul de cultură care urmează a fi irigată, caracteristicile solului, sistemul
de irigare adoptat va determina calitatea efluentului.
Este recomandat ca tehnologia de tratare a apelor uzate municipale să prevadă obţinerea
unui efluent care să respecte calitatea fizică, chimică, microbiologică specificată pentru apa de
irigaţii, cu costuri şi cerinţe minime de întreţinere.
Criteriile care trebuie luate în considerare pentru adoptarea unei tehnologii de epurare
durabile sunt:
9 Să se prevadă un o maxim de recuperare şi refolosire a apei tratate cu un minim cost.
9 Să poată fi aplicabile atât la scară maică cât si mare
9 Acceptabilă pentru populaţie.
La selectarea tipului de proces de tratare a apelor uzate se urmăreşte:
1. Indepartarea materiilor grosiere si a nisipului
2. Reducerea suspensiilor solide, a uleiurilor si a grasimilor
3. Reducerea materiilor organice dizolvate, a nutrienților și reducerea
microorganismelor.
Implementarea celei mai adecvate tehnologii trebuie să se ţină cont şi de factori climatici
specifici zonei. Proiectarea staţiilor de epurare a apelor uzate a fost, de obicei, bazată pe necesitatea
reducerii încărcării organice şi a materiilor solide totale în scopul limitării poluării mediului.
Eliminarea microorganismelor patogene nu a fost un obiectiv însă pentru utilizarea efluenţilor în
agricultură trebuie să se ţină cont de acest parametru.
Tratamentul apelor uzate municipale trebuie orientat astfel încât să permită eliminarea
constituenţilor apelor uzate care pot fi toxici sau dăunători culturilor, dar să fie şi fezabil economic.
Termenii generali utilizaţi pentru a descrie diferite etape de prelucrare a apelor uzate, în
vederea creşterii nivelului de tratament, sunt: preliminare, primare, secundare, terţiare şi/sau
avansate. În unele ţări, dezinfectia constituie etapa finală a proceselor de tratare a apei.

6.2. Procese de epurare convenţionale

Procesele convenţionale de tratare a apelor uzate constă dintr-o combinaţie de procese
fizice, chimice, biologice. Necesitatea epurării apelor uzate orăşeneşti a fost iniţial legată de
îndepărtarea materiilor în suspensie (sedimentabile sau floculente) realizată prin ceea ce numim
epurare primară sau mecanică, apoi de reducerea substanţelor organice în treapta biologică sau
secundară.
Metodele de epurare convenționale se realizează prin tehnologii bazate în exclusivitate pe
echipamente mecanice, fiind energointensive( potrivite, în special, aglomerãrilor umane cu
densitatea mare a populației (orientativ peste 100 locuitori/ha).
În figura următoare sunt prezentate principalele procese care intervin la prelucrarea apelor
uzate:

25 
 
                                                
 
9 Separare
9 Mărunțire 
9 Uniformizare dbite 
Procese fizice  9 Sedimentare 
9 Flotație 
9 Filtrare prin medii granulare 

9 Precipitare 
9 Adsorbție 
Procese chimice  9 Dezinfecția 
9 Declorinare 
9 Alte aplicații chimice 

9 Procese cu nămol activat 
9 Bazine aerate 
9 Contactoare biologice 
Procese biologice  9 Digestie anaerobă 
9 Îndepărtare  biologică  a 
nutrienților 

Figura 6.5. Procese implicate în epurarea apelor uzate

6.2.1 Metodele mecanice sunt utilizate pentru îndepărtarea materiei sub acțiunea gravitației
în una sau mai multe trepte, folosind grătare, deznisipatoare, decantoare, filtre, separatoare de
grăsimi. Metodele mecanice permit reducerea concentrației substanțelor în suspensie cu 40-65%,
iar CBO5, cu 25-40%. Metoda mecano-chimică constă în reținerea substanțelor în suspensie,
coloidale și în soluție prin tratarea apelor uzate cu substanțe coagulante.
Egalizarea apelor uzate, uniformizarea debitelor şi a compoziţiei apelor uzate
Apele uzate, indiferent de sursă, prezintă variaţii în timp ale debitelor şi compoziţiei,
datorită lipsei de uniformitate a consumurilor de apă, a cantităţilor de apă eliminată din proces şi a
conţinutului acestora în substanţe poluante. Uniformizarea debitelor şi a compoziţiei apelor uzate se
face în bazine de uniformizare amplasate în serie sau în derivaţie cu colectorul de canalizare şi
permite dimensionarea staţiei de epurare la nivelul debitelor medii.
Reţinerea corpurilor şi suspensiilor mari (site şi grătare)
Grătarele servesc pentru îndepărtarea din apă a impurităţilor grosiere care pot forma
depuneri greu de evacuat şi care ar bloca sistemele de raclare, pompele şi vanele, gurile de evacuare
şi deversoarele.
Tabelul 6.2.
Tipuri de grătare/site
Clasificare Distanța dintre bare Aplicații
grătare (mm)
Grătare ≥6 îndepărtare materiale de dimensiuni mari
rare
Grătare 1,5-6 reduc suspensiile solide la nivelul tratamentului
fine primar
site fine 0,2-1,5 reduc suspensiile solide la nivelul tratamentului
primar
Microsite 0,001-0,3 utilizate în epurare terţiară

26 
 
                                                
 

Procesele de sedimentare a apelor uzate se pot realiza în:

ƒ deznisipatoare, care permit separarea suspensiilor granulare (nisip, particule minerale etc);
ƒ decantoare primare;

ƒ
Figura 6.6. Decantoare

6.3. Metodele biologice de epurare a apelor reziduale de substanţele poluante organice şi de

compuşii minerali cu ajutorul microorganismelor pot fi împărţite în aerobe, anaerobe şi combinate.
Metodele de epurare aerobă se aplică cu precădere pentru mineralizarea substanţelor
organice dizolvate în faza lichidă a apelor reziduale. Cea mai simplă metodă biologică aerobă de
purificare se înfăptuieşte în condiţii naturale, nemijlocit, în bazin sau în sol.
Aceste procese se bazează pe utilizarea unor organisme, care au proprietăţi specifice:
• necesită energie radiantă pentru creştere;
• necesită compuşi organici ca nutrienţi;
• folosesc donori (electroni) anorganici;
• necesită oxigen molecular pentru creştere (ca oxidant);
• necesită sau nu oxigen din aer.
Cele mai multe sisteme biologice de tratare a reziduurilor organice depind de organisme
heterotrofice, care folosesc carbonul ca sursa de energie.
Aceste reacţii se descriu prin următoarele procese.
Materie organică + O2 + NH3 + celule → CO2 + H2O + NH4+ + noi celule
Nitrificarea se realizează astfel: (1) amoniacul este oxidat în nitrit; (2) nitritul este oxidat în
nitraţi:
2 NH4+ + 3 O2 → 2 NO-2 + 2 H2O + 4 H+
2 NO2- + O2 → 2 NO3
Operaţia de denitrificare este:
2 NO2- + H2O → N2 + 2 OH- + 3 O-
Nitratul se poate folosi ca o sursă de oxigen pentru procesele de descompunere biologică.
Eficienţa epurării biologice naturale variază între 95 şi 98%.
Epurarea biologică aerobă artificială
Cele mai importante instalaţii de epurare biologică aerobă artificială sunt:
ƒ filtrele biologice, biodiscuri;
ƒ bazinele cu nămol activ.

27 
 
                                                
 

Figura 6.7. Bazine cu nămol activat

6.4. Metodele de epurare alternativă se bazeazã preponderent pe utilizarea proceselor de

epurare ce se desfãșoarã în naturã. Ele necesitã însã suprafețe de teren mult mai mari în
raport cu cele convenționale, motiv pentru care se mai numesc și extensive. De aceea,
utilizarea acestor soluții este favorizatã în zonele rurale, unde terenurile sunt mai ieftine,
precum și în zone izolate.
Epurarea apelor uzate prin distribuirea acestora pe sol constă în aplicarea controlată a apei
reziduale pe o suprafață de teren la rate compatibile cu procesele naturale fizice, chimice şi
biologice care au loc pe şi în sol. Cele trei tipuri principale de sisteme de epurare folosite sunt: slow
rate (SR), overflow (OF) și rapid infiltration (RI).

Tabelul 6.3.
Mecanismele de îndepărtare a unor constituienți din apele uzate prin mecanismul SR
Parametru Mecanism de îndepărtare
CBO5 Adsorbție în sol și oxidare bacteriană
SS Filtrare prin sol
Azot Absorbție culturi, denitrificare, volatilizarea amoniacului, depozitare în sol
Fosfor Fixare chimică, absorbție de către plante
Metale Adsorbția solului, precipitare, schimb ionic, complexare
Microorganisme Filtrarea solului, adsorbţie, iradiere, expunerea la diverși
patogene factori de mediu

Sistemele SR pot fi clasificate în două tipuri, tip 1 şi tip 2.

Sistemele de tip 1 sunt proiectate având ca obiectiv principal epurarea apelor uzate, mai
degrabă decât producţia vegetală. În sistemele de acest fel, cantitatea maximă de apă uzată se aplică
pe suprafaţa de teren.
Sisteme de tip 2 SR, în schimb, sunt concepute în principal, cu scopul de a reutiliza apă
pentru producţia vegetală, şi în consecinţă, cantitatea de apă aplicată într-un sistem de acest fel
trebuie să fie suficientă pentru a satisface cerinţele de irigare a culturii respective. Aceste opțiuni de
epurare naturală sunt cel mai frecvent întâlnite.
RI este cea mai intensivă metodă de epurare a apelor reziduale cu ajutorul solului.
Ape uzate cu încărcări organice și hidraulice mari sunt aplicate intermitent folosind
capacitatea solului de a prelucra fizic, chimic, biologic apele uzate.
OF este un proces de epurare a apelor reziduale care curg în printr-o reţea de terase de
vegetație înclinate. Apelor reziduale se aplică intermitent în partea de sus a fiecărei terase.
OF este utilizat în mod normal în soluri cu suprafaţă relativ impermeabilă, deoarece, spre
deosebire de sistemele de SR şi RI, infiltrarea prin sol este limitată. Aceste sisteme sunt concepute
pentru tratamentul secundar, tratament secundar avansat sau eliminarea nutrienţilor, în funcţie de
cerințele utilizatorului.
28 
 
                                                
 
Iazuri de stabilizare:
În iazurile de stabilizare epurarea apelor uzate se realizează în bazine în care pentru a mări
efectul prelucrării acestora se cultivă zambila de apă sau lintiţa. Aceste plante au capacitatea de a
reţine metalele grele, precum şi microorganismele patogene. La acest tip de sisteme de epurare
există un nivel de autonomie, echilibru ecologic şi o mare viabilitate economică. Aceste tehnologii
sunt eficiente dacă se dispune de teren suficient şi trebuie să ţină cont de climat. Plantele care se
dezvoltă pot constitui o sursă de energie verde: biogazul, iar apa prelucrată poate fi utilizată în
irigaţii.

Figure 6.8. Iazuri de stabilizare

Probleme legate de acest sistem pot fi:

9 Infundarea sistemelor de irigare şi pulverizare a apei;
9 Colmatarea sistemului de irigare prin cantitatea mare de alge şi nămol în suspensie.
Dezavantajele sistemului sunt:
9 Necesitatea unei suprafeţe considerabile de teren
9 Mirosurile generate de procesele biologice(in special dacă au loc procese anaerobe la
baza iazului)
9 Imposibilitatea valorificării biogazului generat prin digestie anaerobă;
9 Evaporarea unei apei
9 Sistemul este non-flexibil faţă de creşterea populaţiei.
9 • Pentru asigurarea unei eficienţe ridicate a acestui sistem de epurare pot fi folosite
metode combinate.
9 Procesul de epurare cu ajutorul plantelor poate fi divizat în două etape :
• etapa de preepurare : în care se realizează inundarea biotopului, la suprafaţă, cu apa uzată.
Particulele grosiere sunt reţinute de catre filtrul microbial care se dezvoltă atât în straturile
sedimentare, cât şi în substratul cu rădăcini. Apa reziduală poate fi epurată chiar şi la o
mărire a cantităţii normale de 20 de ori.
• etapa de epurare: apa reziduală traversează substratele biotopului atât în direcţie orizontală
cât şi verticală. Prin intermediul plantelor şi al naturii substratelor se obţine o oxigenare
diferenţiată, creând condiţii optime pentru convieţuirea microorganismelor aerobe si
anaerobe.
Eficienţa epurării este dată de varietatea naturală, densitatea substraturilor, durata şi
constanta filtrării apei uzate.

29 
 
                                                
 
6.5. Epurarea avansată/terţiară a apelor uzate

Microfiltrarea (micrositarea)
Microfiltrarea sau micrositarea constă în trecerea apelor uzate epurate prin procedee
mecano-biologice printr-o sită deasă, alcătuită dintr-o pânză de oţel inoxidabil, sau din masă
plastică cu ochiuri extrem de fine, cu interspaţii microscopice. În timpul procesului de filtrare sunt
reţinute pe site particulele rămase în apa epurată după decantoarele secundare şi ale căror particule
sunt mai mici decât cele ale ochiurilor.

Filtrarea prin mase granulare

Filtrarea prin pământ de diatomee, prin nisip, sau prin nisip şi antracit este folosită cu bune
rezultate pentru epurarea terţiară a apelor uzate. Prin aceste instalaţii şi în mod deosebit prin filtrele
rapide de nisip, s-a asigurat reducerea materiilor solide în stare de suspensie şi a CBO5-ului, în
paralel cu eliminarea fosforului şi a azotului.

Sisteme cu membrane pentru epurarea apelor uzate

Procesul cuprinde folosirea unor membrane imersate direct în bazinele tehnologice, acest
lucru ducând la scăderea cheltuielilor de investiţie şi exploatare. Membranele imersate au o
structură de fire tubulare, acestea funcţionează sub o depresiune slabă atrăgând apa curată spre
interiorul firelor, lăsând în reactor masa biologică şi poluanţii. Cu ajutorul acestor tehnologii de
epurare se reduce semnificativ încărcarea apelor uzate în CBO5, CCO, amoniu, nitrogen şi fosfor.

Metode fizico-chimice de epurare avansată:

Metodele fizico-chimice utilizate în epurarea avansată a apelor uzate sunt: coagularea
chimică, adsorbţia, spumarea, electrodializa, osmoza inversă, distilarea, îngheţarea, schimbul ionic,
extracţia cu solvenţi, oxidarea chimică şi electrochimică.

Coagularea chimică
Materiile coloidale şi în suspensie foarte fină, pot fi îndepărtate din apa uzată numai dacă
sunt sedimentabile, prin adăugare de coagulanţi.

Adsorbţia
Adsorbţia este fenomenul de fixare şi de acumulare a moleculelor unui gaz sau ale unui
lichid (adsorbat) pe suprafaţa unui corp solid (adsorbant). Substanţele reţinute de adsorbant pot fi
puse în libertate prin încălzire sau prin extracţie, adsorbantul recăpătându-şi aproape integral
proprietăţile şi poate fi folosit din nou pentru adsorbţie.

Metode biologice de epurare avansată:

Epurarea biologică avansată a apelor uzate se impune atunci când prin procedeele clasice nu
pot fi separate acele substanţe şi elemente chimice, care prin conţinutul lor, pot accentua poluarea
emisarilor, făcându-i improprii pentru alimentările cu apă, pentru creşterea peştiilor sau pentru
zonele de agrement. Procedeele prin care se pot separa substanţele poluante din apele reziduale
sunt: striparea cu aer; irigarea cu ape uzate; iazurile de stabilizare; filtrele biologice; biofiltrele;
bazinele cu nămol activ; bazinele de denitrificare şi bazinele de nitrificare.

Nitrificarea
Nitrificarea este procesul de oxidare a amoniacului ( NH4+ -N) în nitrit şi apoi în nitrat, cu
ajutorul a două grupe de bacterii: nitrosomonas şi nitrobacter.

30 
 
                                                
 
Denitrificarea
In cadrul proceselor de denitrificare, substanţele anorganice şi combinaţiile oxidate ale
azotului sunt transformate cu ajutorul bacteriilor heterotrofe, în azot gazos liber. Pentru
descompunerea substanţelor pe bază de carbon, bacteriile extrag oxigenul legat chimic şi nu
oxigenul liber dizolvat, din combinaţiile azotului cu hidrogenul şi se impune crearea unor condiţii
de mediu anoxice.

Striparea cu aer
Striparea cu aer constă în introducerea de bule de aer în apa uzată, prin care poluanţii volatili
prezenţi trec din faza apoasă lichidă în faza apoasă gazoasă, fiind transportaţi astfel în atmosferă.
Procesul se aplică pentru eliminarea sulfurilor, a compuşilor organici nepolari cu masă moleculară
mică şi mai ales a azotului amoniacal.

Schimbul ionic
Schimbul de ioni este un proces în care ionii de pe suprafaţa unui solid sunt schimbaţi cu
ioni similar încărcaţi în soluţia cu care solidul este în contact. Schimbul de ioni are ca scop
recuperarea ionilor nedoriţi din ape uzate.

Injectarea profundă
Reprezintă un sistem de geopurificare prin care apa uzată este parţial tratată, iar efluenţii
reîncarcă acviferele pentru a fi utilizati ulterior.
Aceste tehnologii sunt ieftine, eficiente pentru îndepărtarea patogenilor. Costurile de care trebuie să
se ţină cont sunt cele legate de modul de pompare.
Cerinţa unei pretratări pentru injectarea profundă variază depinzând de scopul reîncărcării
apei subterane, metoda de reîncărcare şi de locaţie. Sistemul trebuie proiectat şi gestionat astfel
încât să împiedice poluarea apei subterane, de aceea ar trebui să se utilizeze doar o parte a
acviferului.

6.6. Epurarea biologică anaerobă

Digestia anaerobă se bazează pe descompunerea materiei organice de către bacteriile

anaerobe în condiţii lipsite de oxigen, cu obţinere alături, de un efluent cu bune calităţi, de biogaz
dar şi nămol cu bune proprietăţi de fertilizant. Metanul, care reprezintă 60-70% din compoziţia
biogazului poate fi utilizat ca sursă de energie regenerabilă.
Nămolul generat este stabil biologic şi poate servi ca fertilizant pentru agricultură
Avantajele digestiei anaerobe:
9 Consum redus de energie;
9 Costuri scăzute ale investiţilor şi cerinţe mici de teren;
9 Producţie scăzută de nămol bine stabilizat;
9 Capacitate mare de încărcare;
9 Efluentul conţine nutrienţi valoroşi;
9 Poate fi aplicat la scară mică şi mare;
9 Reprezintă o opţiune durabilă pentru o comunitate într-o continuă creştere.
Deoarece azotul şi fosforul nu sunt reduşi suficient în tehnologiile anaerobe, acest efluent se
pretează bine în agricultură şi acvacultură.
Această tehnologie poate fi aplicată atât pentru încărcări organice mici cât şi mari, fiind o
opţiune durabilă pentru o comunitate aflată în permanentă creştere.
Proporţia de reducere a microorganismelor în acest tip de tehnologie depinde de domeniul
de temperatură la care este condus procesul. În situaţia în care efluentul nu se încadrează în limitele
impuse de legislaţie pentru a putea fi utilizat în irigaţii trebuie să se adopte o post tratare adecvată a
acestuia.

31 
 
                                                
 
Diagrama fluxului tehnologic pentru situaţia în care utilizează numai sistemul de
epurare biologic anaerob (aplicabil cu o eficienţă sporită în special apelor reziduale provenite
de la unităţile alimentare, complexe agrozootehnice etc), este prezentat în figura următoare.

Figura 6.8. Procesul de epurare biologică anaerobă

C7. Principalele metode de irigare

Prin irigaţie se urmăreşte aprovizionarea dirijată a solului cu apa, în funcţie de cerinţele

plantelor, în scopul obţinerii de recolte mari şi de o calitate superioara, în contextul în care
principala cale de satisfacere a necesarului de hrană pentru populaţia globului o constituie sporirea
producţiei agricole pe unitatea de suprafaţă.
Necesitatea aprovizionării cu alimente a populaţiei în continuă creştere este un factor de
importanţă majoră. În ceea ce priveşte dinamica suprafeţelor irigate: 8 milioane ha la finele
secolului al XVII-lea, 40 milioane ha la începutul secolului al XX-lea, peste 270 milioane ha la
nivelul anilor ’80, în jur de 300 milioane ha la sfârşitul secolului al XX-lea.
După datele FAO., necesarul de cereale pentru populaţia globului în anul 2000 a fost de
peste 2500 milioane de tone.
Scopul principal al irigaţiei este completarea deficitului de umiditatea din sol, atât pe
terenurile situate în zone secetoase, cât şi în regiuni mai puţin secetoase însă cu o distribuţie
nefavorabilă a precipitaţiilor în timpul perioadei de vegetaţie, dar pot avea şi alte funcţiuni în
agricultură.
Vehicularea controlată a apei de la sursă la plante este asigurată prin amenajarea unui
ansamblu de lucrări hidroameliorative cu funcţionare corelată şi interdependentă, care constituie
sistemul de irigaţii.
Lucrările din cadrul sistemului de irigaţii sunt concepute astfel încât să asigure captarea,
transportul şi distribuţia apei până la ultimul element permanent al reţelei, din care, prin intermediul
unor dispozitive şi instalaţii fixe şi mobile, apa este preluată şi distribuită la plante.
Referitor la evoluţia tehnicii de amenajare, tipurile de amenajare se impart în clasice şi moderne.
Tipurile de amenajare se pot clasifica în funcţie de:
caracteristicile reţelei de alimentare şi de distribuţie;
metodele de irigaţie folosite;
evoluţia tehnicii de amenajare;
poziţia suprafeţei în raport cu sursa de apă principală.
În funcţie de metoda de udare, suprafaţa terenului se modelează şi se nivelează pentru a
permite aplicarea udărilor cu pierderi de apă minime.
În funcţie de caracteristicile reţelei, principalele tipuri de amenajare sunt:
amenajări cu reţele deschise, constituite din canale şi jgheaburi;
amenajări cu reţele închise, constituite din conducte îngropate;

32 
 
                                                
 
amenajări mixte, ce folosesc de regulă reţele deschise pentru alimentare şi închise pentru
distribuţie, acest tip de amenajare fiind cel mai des folosit pe plan mondial, reducând substanţial
pierderile de apă pe traseul reţelei de distribuţie.
La alegerea lor trebuie să se ia în considerare cu precădere şi următoarele trei criterii
tehnice şi de productivitate :
economia de apă (faţă de pierderile prin evaporare şi infiltrare) ;
economia de teren (faţă de terenul acoperit cu lucrările de amenajare) ;
consumul de forţă de muncă, consumul de energie mecanică şi posibilităţile de
mecanizare a lucrărilor agricole.
Scopul principalelor metode de udare este:
• Să asigure distribuirea uniformă a apei la plante:
• Să distribuie apa cu randament ridicat în câmp cu percolări minime în adâncime sau pe
capătul aval al brazdelor şi fâşiilor;
• Să necesite un consum de energie cât mai redus;
• Să asigure productivitate ridicată la aplicare;
• Să nu modifice negativ însuşirile fizice, chimice şi biologice ale solurilor;
• Să permită însuşirea tehnicii de udare cu uşurinţă.
Principalii factori de care depinde alegerea metodei de udare sunt:
• Factori orografici;
• Factori pedologici;
• Factori climatici;
• Calitatea apei de irigare;
• Tipul de cultură;
• Factori socio-economici.

7.1. Clasificarea metodelor de udare

Ţinând seama de scopul lor principal, irigaţiile se împart în următoarele categorii:
a) Irigaţia de umezire (arozantă), care are scopul direct de a completa umiditatea solului pentru a-i
crea un regim de apă şi aer corespunzător regimului optim de hrană al plantelor. Acesta este scopul
majorităţii absolute a irigaţiilor.
b) Irigaţia fertilizantă, având scopul principal de a procura solului îngrăşămintele necesare prin
intermediul apei, printr-o distribuţie mai uşoară şi mai uniformă.
Pentru fertilizarea solului pot servi apele mâloase ale viiturilor cursurilor de apă, apele uzate ale
canalizării oraşelor, apelor centrelor zootehnice conţinând must de bălegar, apele conţinând
îngrăşăminte minerale artificiale sau apele bogate în oxigen.
c) Irigaţia de spălare, având scopul de a spăla la suprafaţa solului sau de a introduce în orizonturile
inferioare ale solului, prin procesul de levigare, sărurile în exces nocive. Acest fel de irigaţie se
întrebuinţează şi pentru distrugerea dăunătorilor cum ar fi şoarecii de câmp, larvele de cărăbuş,
filoxfera etc.
d) Irigaţia de încălzire cu apă mai caldă decât solul, utilizând apa caldă evacuată de fabrici şi uzine
sau ape termale subterane. Are scopul de a combate gerurile slabe de scurtă durată din timpul
primăverii sau de a prelungi perioada de vegetaţie din timpul toamnei;
- de maturare a fructelor, care asigură accelerarea procesului de maturare sau irigaţia de
pigmentare care dă posibilitatea de a colora fructele, dându-le un aspect atrăgător.
După modul în care se introduce apa în sol, deosebim următorele metode de
irigaţie:
I. Irigaţia de suprafaţă sau gravitaţională este cea mai răspândită metodă. Se aplică
în următoarele variante de udare:
a) Irigaţia prin inundare sau submersiune, prin care parcelele se acoperă cu un strat de apă care
se infiltrează treptat în adâncime. Se utilizează atât prin fertilizarea solului prin colmatare, în

33 
 
                                                
 
perioada stagnării vegetaţiei, cât şi pentru umezirea solului în timpul perioadei de vegetaţie. Este
metoda specifică a orezului.
b) Udarea prin revărsare sau circulaţie, constând din circulaţia pe suprafaţa în pantă a terenului a
unui strat subţire de apă, care în timpul scurgerii se infiltrează pe verticală. Se aplică mai ales
culturilor de ierburi şi cereale.
c) Udarea pe brazde. Apa curge în brazde înclinate sau stagnează în brazde orizontale, între
şirurile de plante, îmbibă solul în profunzime şi lateral, prin gravitaţie şi capilaritate. Această
metodă se utilizează mai ales pentru irigarea prăşitoarelor.

Figura 7.1. Diferite tehnici de irigare

II. Irigarea subterană, la care apa este introdusă în sol prin tuburi, jgeaburi sau galerii –
cârtiţă subterane, umezind solul în toate sensurile, prin gravitaţie şi capilaritate.
III. Irigaţia prin aspersiune, ploaie artificială sau stropire. Dispersarea apei în picături, imitând
ploaia naturală, se face utilizând instalaţii de energie şi aparate de ploie (aspersoare). Este metoda
cu cea mai mare răspândire, alicată la orice culturi.
Udarea prin aspersiune. Caracteristicile udării prin aspersiune
Prin această metodă de udare, apa de irigaţie este pulverizată mai întâi în aer, de unde
picăturile cad sub formă de ploaie pe plante şi sol.
Caracteristicile acestei udări sunt :
- uniformitatea distribuirii apei pe teren prin aspersiune depinde de gradul de perfecţionare tehnică a
instalaţiei şi este influenţată de intensitatea vântului ;
În figura următoare sunt prezentate diferite instalaţii de irigare prin aspersiune cu tambur şi
furtun aplicabile udării cu apă a tuturor culturilor de câmp, indiferent de talie, cultivate în sistemele
de irigaţii cu conducte sub presiune sau surse de apă şi agregate de pompare. Instalaţiile sunt
prevăzute să lucreze pe terenuri plane, cu pante locale mici pe direcţia transversală sau
longitudinală celei de deplasare a aspersoarelor.

Figura 7.2. Instalaţia de irigat prin aspersiune, cu tambur şi furtun IUA-110.300CERITEX

Braşov
34 
 
                                                
 

Figura 7.3. Instalaţia de irigat cu tambur şi furtun „IRRIFRANCE - OPTIMA“

- infiltrarea normală în sol se realizează atunci când intensitatea aspersiunii este mai mică decât
coeficientul de filtraţie (k), dar nu atât de mică încât să nu se folosească la maximum capacitatea
solulului de a primi în timpul cel mai scurt norma de udare necesară ; la valori ale lui k (coeficientul
de filtraţie) sub 1×10-4 cm/s (3,60 mm/h) irigarea prin aspersiune devine practic inaplicabilă;
- Aspersiunea are un domeniu de aplicaţie mai larg decât udarea prin scurgere la suprafaţă: pe
terenuri cu pantă de peste 0,04, cu mezorelief frământat şi pe soluri forte permeabile sau foarete
subţiri ; reduce costul nivelării; este în general mai comodă şi mai uşor de condus şi poate fi folosită
în anumite condiţii şi pentru combaterea îngheţului ;
- Principalele dezavantaje se referă la neuniformitatea prin vânt şi la unii indici economici mai puţin
favorabili ca la irigarea prin scurgere, cu privire la consumul de metal şi de energie, care se traduc
prin costul apei mai ridicat ; de aceea, în ţari cu experienţă în irigaţie, anumite culturi ce nu suportă
un preţ de cost ridicat se udă numai prin scurgere la suprafaţă.

Udarea subterană
Udarea subternaă constă în introducerea apei în sol, sub suprafaţa acestuia, fie cu ajutorul
unei reţele de conducte subterane, fie prin infiltrare laterală dintr-o reţea de canale în debleu ; de la
nivelul de pătrundere a apei în sol, umiditatea se ridică apoi capilar.

Subirigarea
Subirigarea din canale de desecare cu funcţie reversibilă necesită o serie de condiţii naturale
favorabile. În natură, în general, condiţiile pentru efectuarea corectă a subirigaţiei sunt rare :
apă de bună calitate ;
teren plan şi uniform ;
existenţa la mică adâncime a unui strat foarte permeabil, aşezat la rândul lui
pe un strat impermeabil ;
o proiectare şi exploatare foarte îngrijite.

Irigarea culturilor de camp

particularităţile anatomofiziologice ale culturilor determină cerinţe specifice faţă de apă.
Cunoscând aceste cerinţe se are în vedere evidenţierea diferenţierilor regimului de irigare la fiecare
cultură, precum şi influenţa irigaţiei asupra cantităţii şi accesibilităţii apei din sol, a microclimatului,
consumului de apă, producţiei şi asupra valorificării apei.regimul de irigare va fi condus astfel încât
să asigure menţinerea rezervei de apă între plafonul minim şi capacitatea câmpului pe o anumită
adâncimea în funcţie de tipul de sol. Regimul de irigare este influenţat de zona climatică dar şi de
condiţiile anului respectiv.
35 
 
                                                
 

Irigarea plantelor legumicole

Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă ăn aceleaşi condiţii climatice, depind mai ales de faza de
vegetaţie, dezvoltarea sistemului radicular,a suprafeţei foliare etc. Astfel, în funcţie de consumul de
apă şi capacitatea de absorbţie a apei de către sistemul radicular, principalele plante legumcole se
pot încadra în următoarele patru grupe:
Grupa I: tomate, pătrunjel, morcov,pepeni;
Grupa II: varză, conopidă, castraveţi,salată, spanac, ardei etc.;
Grupa III: sfeclă,cartof;
Grupa IV: ceapă, usturoi.

În grupa I sunt cuprinse plantele cu un consum redus de apă şi cu un sistem radicular bine
dezvoltat atât în profunzime cât şi în lateral.
Grupa II cuprinde plante caracterizate printr-o capacitate redusă de absorbţie a apei datorită
sistemului radicular slab dezvoltat.
Grupa III cuprinde plante caracterizate printr-o capacitate mare de absorbţie a apei şi un
consum ridicat de apă.
Grupa IV cuprinde plante caracterizate printr-o capacitate redusă de absorbţie a apei şi un
consum mic de apă.

Irigarea viţei de vie

Menţinerea unei umidităţi optime în sol este o condiţie ncesară pentru valorificarea
potenţialului biologic al soiului respectiv. Este necesară o monitorizare atentă la intrarea în
vegetaţie a plantei şi în faza de creştere intensă a boabelor. Trebuie acordată o atenţie în perioada
înfloritului.

Irigarea plantelor pomicole

Pomii fructiferi au capacitatea de a se adapta mai uşor la secetă decât culturile anuale însă
nu trebuie neglijat acest aspect.
Irigaţia influenţează considerabil dezvoltarea sistemului radicular fiind specific tipului de pom
fructifer.
Activitatea enzimatică în solul irigat este mai intensă determinând creşterea conţinutului de
zaharuri, proteină, fosfor şi potasiu din ţesuturi, creşterea conţinutului de clorofilă. Trebuie acordată
o atenţie deosebită alegerea metodei de irigare şi calităţii apei.
Irigarea prin picurare este în prezent metoda cea mai utilizată în livezi şi în plantaţiile cu viţă
de vie, în lumea întreagă.
Reutilizarea apei uzate tratate pentru irigaţii este uneori limitată de anumite incertitudini
economice, tehnice şi de sănătate publică. De asemenea, la utilizarea apelor uzate în irigaţii pot să
apară probleme majore în cazul în care sistemul nu este corect proiectat şi întreţinut. În evaluarea
riscurilor care pot interveni principalele orientări ar trebui să vizeze impactul asupra sănătăţii şi
asupra mediului.
În reutilizarea apelor reziduale pentru irigare există patru măsuri importante care pot fi
adoptate pentru asigurarea protecţiei sănătăţii şi a mediului: tratarea apelor uzate, stabilirea tipului
de cultură, asigurarea unei monitorizări a calităţii apelor uzate
şi a expunerii umane. Apele reziduale conţin cantităţi considerabile de azot, care reprezintă un bun
fertilizant,însă este necesar a se evita cantităţile excedentare de N din sol, deoarece acest exces
poate determina scăderea calităţii producţiei culturilor.

36 
 
                                                
 
C8. Bibliografie
1. Abdel-Gawad S.T., 1998. ‘Environmental Concerns, Health Risks and Mitigation Measures of Irrigation Water
Pollution’, Proceedings of International Workshop on Drainage Water Reuse in Irrigation, Sharm El-Sheikh,
Egypt, May 3-5, 1998.
2. Amoah, P., P. Drechsel, M. Henseler and R. C. Abaidoo. 2007a. “Irrigated urban vegetable production in
Ghana: microbiological contamination in farms and markets and associated consumer risk groups.” Journal of
Water and Health 5(3): 455–466.
3. Angelakis, A.N., D. Koutsoyiannis, and G. Tchobanoglous. 2005. “Urban wastewater and stormwater
technologies in ancient Greece.’ Water Research 39, 210–220. AQUAREC. 2006. Integrated Concepts for
Reuse of Upgraded Wastewater. EVK1-CT- 2002-00130. http://www.aquarec.org/
4. Asano, T., 1989. Inigation with Reclaimed municipal waste water: Califomia Expereinces. Options
Méditerranéennes. Serie A.Séminaire Méditerranéen 1.Reuse of Low Quality Water for Irrigation in
mediterranean Countries.
5. Asano, T. and A. D. Levine. 1996. “Wastewater reclamation, recycling and reuse: past, present, and future.”
Water Science and Technology 33(10−11): 1–14.
6. Ayers R., and D., Westcot, 1985. Qualité de l’eau en agriculture. Bull. F. A. O. irrigation et drainage 29, 80 p.
7. Bartone, C. 1991. “International Perspective on Water Resources Management and Wastewater Rese –
Apppropriate Technologies.” Water Science & Technology, 23, 2039-47
8. Brissaud, F. 2008. “Technologies for Water Regeneration and Integrated Management of Water Resources.”
Paper presented at the Conference Water Scarcity and Management under Mediterranean Climate, Girona,
Spain, November 24-25, 2008. http://www.icra.cat/wsmmc_posters/pdf/oral25/abstract-francois-brissaud.pdf
9. Carr, R.M., U.J. Blumenthal and D.D. Mara. 2004. “Health guidelines for the use of wastewater in agriculture:
developing realistic guidelines.” In Wastewater Use in Irrigated Agriculture: Confronting the Livelihood and
Environmental Realities, eds. C. A. Scott, N.I. Faruqui and L. Raschid-Sally, pp. 41−58. Wallingford: CAB
International.
10. Drechsel, P., C. Scott, L. Rashid-Sally, M. Redwood and A. Bahri (eds.) Wastewater Irrigation and Health:
Assessing and Mitigating Risk in Low-Income Countries.London: Earthscan, IDRC, IWMI
11. Domuţa C, 2009 – Irigarea culturilor, Editura Universităţii din Oradea
12. Ensink, J. H. J., T. Mahmood and A. Dalsgaard. 2007. “Wastewater-irrigated vegetables: market handling
versus irrigation water quality.” Tropical Medicine and International Health 12(2): 2–7.
13. European Union. 2000. Directive 2000/60/EC of the European Parliament and of the Council of 23 October
2000 establishing a framework for Community action in the field of water policy. Brussels: European
Parliament.http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:32000L0060:EN:NOT
14. European Commission. 2004. Report from the Commission to the Council, the European Parliament, the
European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions - Implementation of Council
Directive 91/271/EEC of 21 May 1991 concerning urban waste water treatment, as amended by Commission
Directive 98/15/EC of 27 February 1998. Report No. COM(2004) 248 final. Brussels: Commission of the
European Communities.
15. FAO. 2003. “Hazard analysis and critical control point (HACCP) system and guidelines for its application.” In
Recommended International Code of Practice: General Principles of Food Hygiene (CAC/RCP 1-1969, rev. 4-
2003), pp. 21−31. Rome: Food and Agriculture Organization.
16. Frans P. Huibers - Wastewater use in irrigated agriculture, ICID WG_PQW, 8 December 2009
17. Gerba C.P. and Goyal S.M. (1985) Pathogen removal from wastewater during groundwater recharge. Artificial
Recharge of Groundwater. T. Asano (ed). Butterworths, Boston, Massachusetts.
18. Ghosh D. (1984) Significance of wetlands in environmental rescue: Lessons from Calcutta's waste recycling
backyards. East Calcutta Wetland Project Report. Department of Fisheries, Government of West Bengal.
19. Gunnerson C.G., Shuval H.I. and Arlosoroff S., 1984 - Health effects of wastewater irrigation and their
control in developing countries. Proc. Water Reuse Symposium III, San Diego, AWWA Research Foundation,
Denver, 1576-1605
20. Khouri, N., J.M. Kalbermatten, and C.R. Bartone. 1994. Reuse of Wastewater in Agriculture: A Guide for
Planners. UNDP-World Bank Water and Sanitation Program Series Report No. 6. Washington, DC: World
Bank.
21. Mara, D.D., and S. Cairncross. 1989. Guidelines for the Safe Use of Wastewater and Excreta in Agriculture
and Aquaculture: Measures for Public Health Protection. Geneva: World Health Organization.
22. Mara, D.D., P.A. Sleigh, U.J. Blumenthal, and R.M Carr. 2007. “Health risks in wastewater irrigation:
comparing estimates from quantitative microbial risk analyses and epidemiological studies.” Journal of Water
and Health 5(1): 39−50.
23. Maas E.V. (1984) Salt tolerance of plants. The Handbook of Plant Science in Agriculture. B.R. Christie (ed).
CRC Press, Boca Raton, Florida.
24. McIlwaine, S., and M. Redwood. 2010. The use of greywater for irrigation of home gardens in the middle
east: Technical, social and policy issues. Waterlines 29 (2): 90-107.
37 
 
                                                
 
25. Morel, A., and S. Diener. 2007. Greywater management in low and middle-income countries. EAWAG.
26. Morishita T. 1988 - Environmental hazards o sewage and industrial effluents on irrigated farmlands in Japan.
Ch. 6, Treatment and Use of Sewage Effluent for Irrigation. M.B. Pescod and A. Arar (eds). Butterworths,
Severoaks, Kent.
27. Pearson G.A. 1960 - Tolerance of crops to exchangeable sodium. USDA Information Bulletin No. 216. 4 p.
28. Pescod M.B. 1987a - The quality of effluent for reuse in irrigation. Paper prepared for the Land and Water
Development Division, FAO, Rome.
29. Pescod M.B. 1987b - Appropriate wastewater treatment for effluent reuse in developing countries. Paper
prepared for the Land and Water Development Division, FAO, Rome.
30. Redwood, M. 2008. The application of pilot research on greywater in the middle east North africa region
(MENA). International Journal of Environmental Studies 65 (1): 109-17.
31. Sanchez Duron N. 1988 - Mexican experience in using sewage effluent for large scale irrigation. Treatment
and Use of Sewage Effluent for Irrigation. M.B. Pescod and A. Arar (eds). Butterworths, Sevenoaks, Kent.
32. Scott C, Drechsel P, Raschid-Sally L, Bahri A, Mara D, Redwood M, Jiménez B 2010 - Wastewater irrigation
and health: challenges and outlook for mitigating risks in low-income countries. In: Drechsel P,Scott CA,
Raschid-Sally L, Redwood M, Bahri A (eds.) Wastewater irrigation and health: Assessing and mitigation risks
in low-income countries. Earthscan-IDRC-IWMI, UK; www.idrc.ca/en/ev-149129-201-1-DO_TOPIC.html
33. Shuval H.I., Adin A., Fattal B., Rawitz E. and Yekutiel P. 1986 - Wastewater irrigation in developing
countries: health effects and technical solutions. Technical Paper No. 51. World Bank, Washington DC.
34. Tanji, K.K., and N.C. Kielen. 2002. Agricultural Drainage Water Management in Arid and Semi-arid Areas.
Irrigation and Drainage Paper No. 61. Rome: Food and Agriculture Organization.Tchobanoglous, G., and
Schroeder, D. 1985. Water Quality. Davis, CA: University of California, Davis.
35. The Water Framework Directive (WFD), adopted by the European Parliament in 2000.
36. U.S. EPA and USAID. 2004. Guidelines for Water Reuse (Report No. EPA/625/R-04/108). Washington, DC:
U.S. Environmental Protection Agency and U.S. Agency for International Development.
37. Van der Hoek. 2004. “A Framework for a Global Assessment of the Extent of Wastewater Irrigation: The Need
for a Common Typology. “Chapter 2 in C.A. Scott, N.I. Faruqui, and L. Raschid-Sally (eds.). Wastewater Use
in Irrigated Agriculture: Confronting the Livelihood and Environmental Realities. Wallingford: CABI.
38. Van Gool, H. 2003. Wastewater Reuse. Water Resources and Environment Technical Note F.3. Washington,
DC: World Bank.
39. Westcot, D.W. 1997. Quality Control of Wastewater for Irrigated Crop Production. Water Reports No. 10.
Rome: Food and Agriculture Organization.
40. WHO. 1973. Reuse of Effluents: Methods of Wastewater Treatment and Health Safeguards. Technical Report
Series No. 517. Geneva: World Health Organization.
41. WHO. 1989. Health Guidelines for the Use of Wastewater in Agriculture and Aquaculture. Technical Report
Series No. 778. Geneva: World Health Organization.
42. WHO. 2006. WHO Guidelines for the Safe Use of Wastewater, Excreta and Greywater. Vol.I: Policy and
Regulatory Aspects. Vol. II: Wastewater Use in Agriculture. Vol. III: Wastewater and Excreta Use in
Aquaculture. Vol. IV: Excreta and Greywater Use in Agriculture. Geneva: World Health Organization.
43. WHO. 2007. Levels of Protection. Geneva: World Health Organization – available online at:
http://www.who.int/water_sanitation_health/gdwqrevision/levelsofprotection/en/index. html.
44. WHO, FAO and IDRC, 2010. Information Kit on the 2006 Guidelines for the Safe use of Wastewater, Excreta
and Greywater.http://www.who.int/water_sanitation_health/wastewater/en/
45. Third edition of the WHO Guidelines for the Safe Use of Wastewater, Excreta and Greywater in Agriculture
and Aquaculture Guidance note for National Programme Managers and Engineers - OPTIONS FOR SIMPLE
ON-FARM WATER TREATMENT IN DEVELOPING COUNTRIES

38 
 
                                                
 
D. CERTIFICAREA CULTURILOR
D.1. Introducere: subiectul modulului

Producţia şi consumul alimentelor este foarte important pentru orice societate, şi are
consecinţe economice, sociale şi, în multe cazuri, consecinţe ce ţin de mediul înconjurător. Deşi
protejarea sănătăţii trebuie să aibă mereu prioritate, aceste probleme trebuie de asemenea luate în
considerare în dezvoltarea politicii alimentare. De asemenea, starea şi calitatea mediului
înconjurător, în special ecosistemele, pot afecta diferite etape din lanţul alimentar. Aşadar, politica
mediului înconjurător joacă un rol important în asigurarea alimentaţiei sigure pentru consumator. În
ceea ce priveşte consumatorul, siguranţa şi calitatea sunt cele mai importante proprietăţi ale
alimentelor.
Globalizarea lanţului alimentar stârneşte mereu noi provocări şi riscuri în privinţa sănătăţii şi
intereselor consumatorului. Obiectivul principal al politicii Uniunii Europene privind siguranţa
alimentară este atingerea celui mai înalt grad posibil de protecţie a sănătăţii umane şi a intereselor
consumatorilor în ceea ce priveşte alimentele. În acest sens, UE depune eforturi pentru a garanta
siguranţa alimentelor şi etichetarea lor corespunzătoare, ţinând cont de diversitatea produselor,
inclusiv cele tradiţionale prin corpurile de evaluare corespunzătoare (EFSA). Obţinând recolte de
calitate se va asigura calitatea hranei şi alimentaţiei, corespunzătoare pentru consum.

D.1.1. Obiectivele modulului

Obiective generale
Abordarea integrată UE privind siguranţa alimentară urmăreşte asigurarea unui nivel înalt al
siguranţei alimentare, sănătatea animalelor, bunăstarea animalelor şi sănătatea plantelor în cadrul
Uniunii Europene prin măsuri coerente de tipul de la fermă la consumator şi monitorizare adecvată.
În acest sens, obiectivele generale ale acestui curs sunt de a asigura participanţilor
cunoştinţele generale în ceea ce priveşte calitatea produselor agricole şi certificarea culturii.

Obiective specifice
Obiectivele specifice cuprind cunoştinţele asigurate participanţilor despre siguranţa chimică
şi biologică a produselor agricole, despre practicarea corespunzătoare a agriculturii şi acreditarea
produselor agricole organice.

D.2.Certificarea culturii – Context teoretic

Abordarea integrată UE privind siguranţa alimentară urmăreşte asigurarea unui nivel înalt al
siguranţei alimentare, sănătatea animalelor, bunăstarea animalelor şi sănătatea plantelor în cadrul
Uniunii Europene prin măsuri coerente de tipul de la fermă la consumator şi monitorizare adecvată.
Pentru îmbunătăţirea calităţii seminţei de cereale în Comunitate, trebuie să se elaboreze o
schemă de acreditare uniformă pentru Comunitate, ce îngăduie Statelor Membre, ca regulă generală,
să restricţioneze comercializarea de seminţe de cereale doar la cele care au fost certificate oficial.
Certificarea poate fi acordată doar dacă sămânţa a fost declarată că a îndeplinit condiţiile expuse în
Directivă prin examinarea oficială, în special culturile premergătoare, identitatea şi puritatea
varietăţii, şi prezenţa organismelor dăunătoare în ceea ce priveşte culturile.
Cerealele se află la baza alimentaţiei globale, consumul zilnic de alimente bazate de fibre
fiind recomandat în toate ghidurile nutriţioniste.
Calitatea alimentelor este cheia supravieţuirii şi condiţia oricărui sistem. În cadrul industriei
alimentare care trebuie să se raporteze în toate privinţele cerinţelor calităţii alimentelor superioare şi
să îndeplinească cerinţele consumatorului, este esenţială revizuirea atitudinii în ceea ce priveşte
calitatea; se referă la practicarea unor standarde de igienă, coduri de bună practică, sistemul
HACCP pentru asigurarea acreditării calităţii unui sistem corespunzător conform standardelor ISO
9000, se completează una pe cealaltă şi asigură producţia alimentelor de calitate.

39 
 
                                                
 
HACCP = Analiza riscurilor. Punctele critice de control constituie o metodă preventivă şi
eficientă de control a siguranţei produselor alimentare. Această metodă deplasează “centrul de
greutate” de la controlul la capăt de linie spre o metodă proactivă, preventivă, de control al
pericolelor potenţiale, care are ca deviză de bază:
"Fă totul bine de prima oară şi tot timpul şi vei avea un produs final sigur pentru consum".
HACCP combate contaminarea naturală microbiană sau chimică. Reprezintă un sistem al
siguranţei alimentare şi prin punerea sa în practică, siguranţa alimentară este ţinută sub control prin
menţinerea controlului în toate etapele de la fermă la consumator. Sistemul beneficiază de
recunoaştere internaţională şi punerea sa în practică este conform implementării ISO 9001. Sistemul
HACCP a fost elaborat pentru prima dată de către societatea americană Pillsbury şi a fost adoptat de
către FDA (Administraţia Alimentelor şi Medicamentelor) în 1973. În 1993, au fost adoptate
„Regulile pentru practicarea HACCP”.
Principiile HACCP şi asigurarea calităţii produselor de la fermă la consumator sunt valabile
pentru toate ţările participante la proiect. Pentru asigurarea unei producţii adecvate şi calităţii
recoltei, trebuie să existe materiale de cultivare de înaltă calitate.
HACCP se bazează pe şapte principii:
1. Evaluarea riscurilor raportată la obţinerea materialelor şi materiei prime, prelucrarea,
manipularea, depozitarea, distribuirea, prepararea şi consumarea alimentelor. Identificarea
potenţialilor contaminatori în toate etapele de producţie.
2. Determinarea punctelor critice de control. Un punct critic de control este orice punct sau etapă
dintr-un sistem de producţie, în care pierderea controlului poate avea drept consecinţă punerea
în pericol a sănătăţii consumatorilor. Spre exemplu: tratarea la cald, refrigerarea, congelarea,
curăţarea etc.
3. Stabilirea respectării limitelor critice. Se face pentru parametri selecţionaţi în fiecare punct critic
de control. Cele mai frecvent utilizate limite critice sunt: temperatura, durata, umiditatea, pH-ul,
aciditatea, conţinutul de nitrite, conţinutul de sare etc.
4. Stabilirea procedurilor de monitorizare a punctelor critice de control. Este bine ca monitorizarea
să fie continuă. Ar trebui să existe metode rapide care asigură informaţii actuale şi în care
rezultatele sunt înregistrate.
5. Stabilirea acţiunilor corective să fie pusă în aplicare când în urma monitorizării punctelor critice
de control este detectată o abatere de la limitele critice. Toate deviaţiile apărute şi măsurile
corective aplicate trebuie să facă obiectul unor înregistrări, iar înregistrările trebuie păstrate puţin
până la expirarea termenului de valabilitate a lotului respectiv.
6. Organizarea unui sistem eficient de păstrare a înregistrărilor care implică planul HACCP.
Documentele sunt puse la dispoziţia organelor de inspecţie, ori de câte ori acestea solicită acest
lucru.
7. Stabilirea procedurilor prin care se verifică dacă sistemul HACCP funcţionează corect.
Acreditarea este concretizată prin emiterea unor documente oficiale pentru inspecţia pe teren
şi analizele de laborator, precum şi aplicarea etichetelor pe ambalaje.

D.3. Aspecte practice

Fiecare cultivator a observat la un moment dat efectele calităţii slabe a seminţelor:
germinaţie slabă, opărirea lăstarului, arboreţi slabi, răsaduri neproductive, şi loturi combinate sau
contaminate genetic.
Datorită faptului că agricultorii organici depind excesiv de abordările preventive/culturale pentru
promovarea sănătăţii recoltei, seminţele puternice pot fi considerate drept prima linie de apărare
împotriva provocărilor ca pământ rece, patogeni pe cale orală, şi alte condiţii nefavorabile.
Selectarea varietăţilor corespunzătoare adaptate zonei de producţie cu rezistenţă la boli şi
insecte, împreună cu alte caracteristici oportune, sunt de asemenea fundamentale pentru
performanţa unei culturi satisfăcătoare şi a recoltei. În trecut, mulţi cultivatori organici au fost foarte

40 
 
                                                
 
sceptici privind utilizarea seminţelor organice datorită problemelor de disponibilitate, preţ şi calitate
scăzută.
Totuşi, odată cu creşterea cererii de seminţe organice şi maturizarea industriei, capacitatea
de producere a seminţelor de calitate a sporit.
Una dintre modalităţile prin care se reglează calitatea seminţelor se realizează prin aderarea
la un sistem de certificare a seminţelor care este supravegheat de către agenţiile de stat pentru
certificarea seminţelor.
Acest sistem nu a fost utilizat de către majoritatea societăţilor mici, independente de
specialitate de seminţe, deoarece aceste societăţi au de obicei propriile sisteme interne de control al
calităţii.
Totuşi, acreditarea seminţelor reprezintă un mecanism important pentru asigurarea calităţii
seminţelor şi ar trebui înţeles de către cultivatorii, cumpărătorii şi utilizatorii seminţelor.
Clasele de seminţe indică numărul de generaţii în care un anume lot de seminţe este scos de
la amelioratori sau de la instituţia care a fost sursa varietăţii; aceste clase furnizează informaţii
distribuitorului sau cumpărătorului despre istoria şi calitatea lotului de seminţe.
• Sămânţa amelioratorului este sămânţa produsă de către ameliorator sau de către instituţia/
societatea privată.
• Sămânţa de prebază este sămânţa produsă din sămânţa amelioratorului şi este controlată prin
licenţă de la acea sursă.
• Sămânţa înregistrată (de bază), este produsă din sămânţa fondatoare şi este sămânţa-mamă a
seminţei acreditate.
• Sămânţa certificată este produsă fie din Sămânţa amelioratorului sau cea de prebază, şi se
află la cel mult două generaţii de sămânţa de prebază.

Culturile de seminţe certificate trebuie să treacă atât inspecţia de teren cât şi analizele de
laborator. Terenul trebuie să fie plantat cu ajutorul unei clase corespunzătoare de seminţe, să aibă
izolare corespunzătoare, şi să nu prezinte probleme ce indică bălării sau boli. După recoltare,
trebuie trimisă o probă de sămânţă de cultură către un laborator de certificare oficială a seminţelor
pentru analize de germinaţie şi puritate. Sămânţa trebuie să întrunească standardele impuse de
agenţia de acreditare a seminţelor. Sămânţa care a trecut de inspecţia de teren şi analizele de
laborator poate fi etichetată drept sămânţă certificată.

Certificarea calităţii seminţelor constă în

a) inspecţia în câmp a culturilor semincere pentru stabilirea valorii biologice a seminţelor din
punct de vedere al identităţii, autenticităţii, purităţii varietale şi stării fitosanitare;
b) controlul prin sondaj în principalele momente ale procesului de recoltare, transport şi
prelucrare;
c) determinarea condiţiilor tehnice de calitate a seminţei cuprinzând puritatea fizică,
germinaţia, starea sanitară sau alte condiţii specifice speciei prevăzute în anexa nr.2 a prezentelor
reguli si norme şi care se efectuează prin prelevarea de probe şi analiza acestora după metode
standardizate;
d) controlul stării sanitare privind lipsa organismelor dăunătoare de carantină se realizeaza
direct in câmp sau prin probe analizate în laborator de autoritatea fitosanitară şi care emite
documentele de constatare;
e) verificarea autenticităţii şi purităţii varietale în pre şi postcontrol prin metode şi tehnici
adecvate prin teste de laborator sau în parcele de control. Postcontrolul se organizează pentru toate
categoriile biologice de seminţe destinate multiplicării şi se efectuează în câmpurile de testare a
unor instituţii şi agenti economici abilitaţi.
Certificarea oficială se concretizează prin eliberarea documentelor de inspecţie în câmp şi
analizele (testele) de laborator şi prin aplicarea pe ambalajele care conţin seminţe care corespund

41 
 
                                                
 
condiţiilor de calitate prevăzute în norme, pe specii sau grupe de specii, a etichetelor oficiale sau,
după caz, a vignetelor oficiale şi eventual a sigiliilor.

Recoltarea probelor
Recoltarea se realizează pri sondaj, printr-o serie de operaţii prin care dintr-un lot de seminţe
este recoltată o probă pentru analize, astfel încât indicele de calitate determinat al aceastei probe să
fie reprezentativ pentru întregul lot de seminţe.
Există sisteme pentru recoltare directă a probelor din camioane, trailere, etc. de produse
cereale, rapide şi uşor de manevrat, în timp ce camionul este aşezat pe rampa de cântărire.

Figura D.1. Dispozitiv automat de recoltare a probelor de seminţe

Divizarea probei
Pentru ca proba ce va fi analizată să fie cât mai reprezentativă, proba prelevată iniţial trebuie
divizată. Aceasta se face cu ajutorul unui divizor mecanic, care împarte proba în cinci părţi, identice
şi omogene.

Curăţarea probei
Proba reprezentativă obţinută prin divizare este curăţată pentru determinarea cantităţii de
impurităţi. Acest lucru are o importanţă economică mare, deoarece plata se realizează conform
cantităţii de cereale cu privire la impurităţi, şi nu conform cantităţii totale de cereale obţinute.
Curăţătorul de cereale este de asemenea o maşinărie rapidă, testul unei probe ţinând doar 30 de
secunde.

D.3.1. Teste de stabilire a calităţii seminţelor

1. Puritate fizică – acest test determină compoziţia gravimetrică a probei care este analizată şi prin
deducere, compoziţia lotului de seminţe este evaluat ca exprimat în procentaj.
Evaluarea purităţii fizice cuprinde un examen de puritate şi un examen al buruienilor. Examenul de
puritate determină prin cântărire, raportul dintre: cantitatea de seminţe pure, a altor seminţe de
cultură, a seminţelor de buruieni şi a corpurilor străine dintr-o probă. Examenul buruienilor
determină rata de apariţie şi identitatea bălăriilor nocive după cum este specificat de către Legea
Federală a Seminţelor. Folosirea seminţelor fără seminţe de buruieni sau alte seminţe de cultură şi
plantarea seminţelor pe suprafeţe curate reduce costul programului de control al buruienilor.
2. Compoziţia botanică – determină identitatea diferitelor soiuri de seminţe şi materiale inerte ce
formează proba.
3. Germinaţia – stabileşte potenţialul maxim de germinaţie al seminţelor din lotul de seminţe,
parametru care poate fi folosit pentru compararea calităţii diverselor grupuri şi de asemenea pentru
a aprecia valoarea semănatului pe câmp.
4. Umiditate – analiză ce determină conţinutul de apă din seminţe.

42 
 
                                                
 

Figura D.2. Umidometru automat, portabil pentru cereale şi seminţe

5. Greutatea a 1000 de seminţe – stabileşte mărimea seminţelor exprimată ca masă a 1000 de
seminţe recoltate.
6. Masa hectolitrică – analiză pentru determinarea greutăţii în hectolitri a seminţelor, exprimată în
kg.
Masa hectolitrică, constituie în momentul de faţă, un indicator foarte important pentru
industria morăritului, deoarece în unităţile de morărit, extracţia totală de făină este stabilită în
funcţie de valoarea acestui indicator..

Tabelul D.1. Valorile masei hectolitrice a principalelor recolte (Danciu, I., 1997)
Produs Masa hectolitrică Kg/hl Produs Masa hectolitrică Kg/hl
Grâu 68 – 85 Ovăz 38-48
Porumb 70 – 85 Orez 50-65
Orz 60 – 70 Floarea soarelui 35-45

Figura D.3. GRANOMAT – pentru determinarea Umidităţii şi Masei Hectolitrice

Cerealele care pot fi analizate cu Granomatul sunt: grâu, grâu arnăut, alac, secară, orz, ovăz,
ulei de rapiţă, floarea soarelui, porumb, fasole, mazăre, linte, orez, boabe de soia.

7. Determinarea infestării – Deşi nu prezintă un indicator calitativ al cerealelor, prezenţa sau

absenţa infestării se determină pentru fiecare lot de cereale recepţionat la unitatea de prelucrare a
acestora
8. Boli provenite din seminţe şi fungi saprofagi (non-patogeni): Testele bolilor provenite din
seminţe indică dacă sămânţa în cauză este purtătoare de boli care vor avea un impact major asupra
sănătăţii şi productivităţii culturii. Pe lângă agenţii patogeni proveniţi din seminţe, mulţi alţi fungi
43 
 
                                                
 
non-patogeni sau bacterii pot să crească pe suprafeţele seminţelor, şi populaţiile mari pot reduce
viabilitatea şi eficacitatea seminţelor. Metodele de recoltare, prelucrare şi stocare adecvate sunt
cheia evitării acumulării de mucegai în loturile de seminţe.
9. Determinarea viabilităţii seminţelor determină procentajul de seminţe vii dintr-o probă care au
potenţial de producere a răsadurilor normale conform condiţiilor favorabile de germinaţie. Testul de
tetrazoliu (TZ) este un test biochimic rapid ce evaluează viabilitatea seminţelor bazat pe respiraţia
seminţelor. Acest test este util, deoarece măsoară procentajul de seminţe vii dintr-o probă fără a ţine
seama de starea de latenţă a seminţelor. Testul poate fi efectuat în 24 până la 48 de ore.
10. Determinarea vigurozităţii seminţelor: Testarea vigurozităţii trece dincolo de simpla evaluare
a germinaţiei prin evaluarea rapidităţii cu care germinează o sămânţă şi dacă seminţele germinate şi
răsadurile în curs de dezvoltare sunt „normale” şi robuste în stadiile iniţiale de creştere. Testarea
vigurozităţii măsoară potenţialul de răsărire rapidă, uniformă a seminţelor conform unei mari
varietăţi de condiţii de teren. Exemple de determinare a vigurozităţii includ testul la rece, testul de
accelerare a maturizării şi testul de conductivitate. Testul la rece şi testele de accelerare a
maturizării supun seminţele la condiţii de stres pentru a evalua vitalitatea acestora, pe când testul
de conductivitate măsoară nivelul de exudaţie secretat de seminţe, sau “neetanşeitatea” ce se
raportează la vitalitate slabă.
11. Energia germinativă – determină viteza de germinaţie a seminţelor şi este exprimată ca
procentaj al seminţelor germinate pe o perioadă egală cu 1/3 – 1/2 din timpul fixat pentru
determinarea germinaţie.

D.3.2. Analizele generale pentru determinarea calităţii culturii

Analizele generale pentru determinarea calităţii culturii sunt: Analize senzoriale; Conţinutul
de umiditate: Conţinutul de proteine; Conţinutul de grăsimi; Conţinutul total de carbohidraţi;
Conţinutul de cenuşă; Contaminanţii chimici; Examenul microbiologic; Examenul mico-
toxicologic.

D.3.3. Metode clasice pentru determinarea calităţii standard a cerealelor şi oleaginoaselor

1.Analiza senzorială a cerealelor
Analiza senzorială a cerealelor este prima analiză din ansamblul celor efectuate pentru
aprecierea unui lot de cereale. Analiza constă în aprecierea: aspectului, culorii, mirosului şi
gustului.
Examinarea aspectului se face vizual şi are în vedere şi starea suprafeţelor exterioare ale
cerealelor.
Examinarea culorii se face vizual constanând culoarea boabelor de cereale, prezenţa sau
absenţa unor pete de culoare diferită de cea normală pentru cereala analizată.
În general, cerealele care au suferit procese de autoîncingere, fără a atinge un stadiu avansat,
îşi modifică culoarea.
Grâul şi secara îşi pierd luciul caracteristic sau se brunifică începând din zona embrionului.
Porumbul capătă o culoare verzuie în zona embrionului şi suprafaţa bobului se pătează.
Examinarea mirosului se face inspirând aer din spaţiile intergranulare ale probei. Pentru ca
eventualele mirosuri să poată fi evidenţiate mai uşor, se încălzeşte proba, fie prin frecare între
mâini, fie utilizând apa caldă la aproximativ 600C, se acoperă cu o sticlă de ceas şi după 2-3 minute
se examinează mirosul.
Pentru a mări suprafaţa de volatilizare, se poate aprecia mirosul unei probe de cereale
măcinate la o morişcă de laborator, menţinută în apă caldă 2-3 minute, într-un pahar acoperit cu o
sticlă de ceas.
Cerealele trebuie să prezinte un miros caracteristic, fără miros de mucegai sau de încingere,
sau alte mirosuri străine.
Examinarea gustului se face mestecând câteva boabe de cereale în gură. Gustul trebuie să
corespundă cerealelor analizate.

44 
 
                                                
 
Prezenţa unui gust acru sau amar evidentţiază o păstrare necorespunzătoare, în timpul căreia
s-au produs descompuneri şi degradări ale componentelor chimice ale boabelor de cereale.
Descompunerea lipidelor, cu eliberarea acizilor graşi precum şi oxidările acestora, duc la apariţia
unui gust acru.
Gustul amar poate fi datorat dezvoltării microflorei cerealelor ca urmare a creşterii
umidităţii şi temperaturii cerealelor în timpul unei depozitări necorespunzătoare.
Prezenţa şi dezvoltarea unor dăunători ca acarienii, insecte ca gărgăriţele, gândacii, pot
imprima gusturi neplăcute cerealelor.

2. Determinarea umidităţii
Umiditatea este unul dintre indicatorii calitativi de bază care caracterizează masa de cereale.
El constituie alături de masa hectolitrică şi conţinutul de corpuri străine, bază de calcul pentru
stabilirea valorii cerealelor. Acest indicator are o importanţă deosebită pentru industria morăritului.

Figura D.4. Etuvă pentru determinarea umidităţii produselor agricole, fabricat de Nitech

Pentru determinarea umidităţii cerealelor cu precizie se foloseşte metoda uscării la etuvă,

conform metodologiei prevazută de normele STAS, este utilizată la rezolvarea diverselor litigii care
apar între furnizorii şi beneficiarii loturilor de cereale;

3. Determinarea proteinelor
Metoda clasică folosită la determinarea proteinelor are la bază evaluarea conţinutului de
azot din produsul ce se analizează. Determinarea azotului total şi convertirea lui în echivalentul de
proteină, folosind factorul de multiplicare corespunzător, Determinarea proteinelor se poate face
după metoda Kjeldahl şi constă în dozarea azotului total care se Inmulţeşte cuun coeficient de
trandformare şi se obtine cantitatea de substanţe proteice.

Figura D.5. Unitatea Kjeldhal pentru determinarea proteinelor

45 
 
                                                
 

4. Determinarea lipidelor
Grăsimea din proba de cercetat este extrasă până la epuizare cu solvenţi organici şi după
îndepărtarea solventului de extracţie grăsimea se cântăreşte şi se exprimă procentual.

Figura D.6. Dispozitivul Soxhlet pentru extragerea grăsimilor

5.Determinarea sărurilor minerale

Principiul metodei. Mineralele totale sunt reziduurile obţinute în urma calcinării probei la
525 ± 25°C la o masă constantă.
Metodele clasice pentru determinarea umidităţii, proteinelor, uleiului, amidonului, masei
hectolitrice, glutenului şi a altor parametri durează minimum patru ore, timp pe care nimeni nu îl are
la recepţie.

D.3.4. Determinarea rapidă a calităţii a cerealelor şi seminţelor din ulei

În acest sens există pentru uz câteva dispozitive pentru determinarea rapidă a calităţii. Unul
dintre acestea este Agricheck de la Bruins Instruments.
Cu ajutorul acestor parametri Agricheck, calitatea poate fi determinată în câteva secunde.
Agricheck măsoară 100 de subprobe în 40 de secunde. Subprobele sunt calculate împreună pentru a
obţine foarte rapid un rezultat extrem de precis, reproductibil şi reprezentativ.
Bruins Instruments oferă calibrări pentru o gamă largă de cereale şi seminţe din ulei din
toate zonele geografice, inclusiv probe cu umiditate ridicată, pentru ca toate produsele să fie
măsurate precis şi corect.

Figura D.7. Dispozitivul de determinare a calităţii boabelor Agricheck NIR produs de Bruins

46 
 
                                                
 
D.4. Acreditarea produselor ecologice. Regulamentul european şi naţional pentru agricultura
organică
D.4.1 Acreditarea produselor ecologice

Consumatorii au devenit din ce în ce mai preocupati de calitatea alimentelor si cauta

“alimente sanatoase”. Cresterea interesului din partea consumatorilor pentru produsele ecologice
demonstreaza o constientizare din ce în ce mai mare a impactului alimentatiei asupra sanatatii, dar
si a industriei agroalimentare asupra mediului înconjurator.
Produsele agroalimentare ecologice se obtin fara utilizarea substantelor chimice de sinteza,
în conformitate cu regulile de productie ecologica si sunt certificate de un organism de inspectie si
certificare. Domeniul tehnologiilor de cultura ecologica este inclus în categoria agriculturii durabile
cu inputuri externe scazute L.E.I.S.A. (Low External Inputs Sustainable Agriculture).
În sens general, produsele organice sunt produsele realizate fără utilizarea substanţelor
chimice, fără intervenţii genetice şi în armonie cu natura şi mediul înconjurător. In mod uzual, se
numesc produse bio/organice/ecologice produsele certificate în acest sens de un organism de
certificare.
Există câteva avantaje ale agriculturii Durabile şi Ecologice:
1. Aerul, apa şi produsele agricole care sunt mai puţin contaminate datorită lipsei de folosire a
pesticidelor în procesul de producţie,
2. Condiţii sigure de muncă pentru fermieri prin înlăturarea riscurilor de contaminare a acestora
cu pesticide,
3. Biodiversitate, prin dezvoltarea agriculturii mixte, rotaţia culturilor,
4. Sol fertil si sanatos - in agricultura ecologica fertilitatea si sanatatea solului sunt mentinute
prin rotatia culturilor, executarea de lucrari manuale, utilizarea de ingrasamintelor organice;,
5. Reducerea eroziunii solului prin cultivarea de culturi de acoperire şi folosirea îngrăşămimtelor
organice,
6. Utilizarea eficientă a apei,
7. Calitatea nutritivă a produselor organice – produsele organice sunt caracterizate printr-un
conţinut ridicat de materie uscată, respectiv în aminoacizi, vitamine, săruri minerale şi
oligoelemente. Produsele organice nu conţin metale grele,
8. Protecţia mediului prin folosirea îngrăşămimtelor organice şi mineralelor mai puţin solubile, a
composturilor, a îngrăşămintelor verzi, a preparatelor vegetale. Agricultura ecologică minimizează
problemele globale de mediu, precum: ploaia acidă, încălzirea globală, reducerea biodiversităţii,
deşertificarea, reducând emisia de gaze răspunzătoare de efectul de seră (CO2, metan, oxizi de azot).
9. Protejarea pentru generaţiile următoare – copiii sunt mai des expuşi decât adulţii la efectele
dăunătoare ale pesticidelor folosite în agricultura convenţională. Folosirea produselor organice în
dieta copiilor are un efect pozitiv în dezvoltarea acestora,
10. Economice – piaţa de produse organice se dezvoltă, mai ales în ţările industrializate,
determinând mulţi fermieri să treacă la practici organice, care sunt mult mai profitabile.

Din punct de vedere juridic, acreditarea organică este acreditarea produselor agricole sau a
altor produse care sunt legate de agricultură: cereale, carne, alimente procesate, produse lactate, etc.
Condiţiile pe care un produs trebuie să le întrunească pentru a fi acreditat drept organic diferă de la
o ţară la alta, dar există un set de reguli general globale:

- este interzisă, cu câteva excepţii, folosirea de chimicale artificiale, precum: fertilizatori, pesticide,
aditivi alimentari,
- este interzisă folosirea organismelor modificate genetic,
- este interzisă folosirea iradierii,
- pământul trebuie să fie lipsit de substanţe chimice cu câţiva ani înaintea începerii producţiei
organice,

47 
 
                                                
 
- producătorii acreditaţi trebuie să păstreze registre scrise ale activităţilor zilnice,

Inspecţii neanunţate pot avea loc oricând din partea organelor acreditate sau a autorităţilor.
Nu există nicio diferenţă între organic, ecologic, eco sau bio. Termenul de organic este folosit în
zona Anglo-Saxonă (vorbirea engleză): alimente organice, lapte organic, etc.
Termenul de bio înseamnă acelaşi lucru, fiind folosit în special în zona franco-germană:
agriculture biologique. Eco înseamnă acelaşi lucru. În România, este scris Agricultură Ecologică pe
logo-ul de acreditare. Pentru a fi vândut drept organic, trebuie să fie acreditat. Din punct de vedere
al comerţului, acreditarea organică poate fi acordată şi de către organe particulare de acreditare, care
nu sunt supuse vreunui control sau a unor autorităţi de stat şi nu trebuie să fie acreditate în vreun fel.
Acreditarea organică are rolul de a proteja consumatorii, de a-i ajuta în distingerea între
produse organice adevărate şi cele care ar putea înşela consumatorii.

C.4.2.Regulamentul european şi naţional privind agricultura organică

În Uniunea Europeană, standardele produselor agricole organice sunt stabilite de lege şi este
interzisă folosirea abuzivă a termenilor: organic, bio sau ecologic. Pentru produsele care sunt
acreditate drept bio, unele logo-uri specifice au fost stabilite pentru a fi uşor recunoscute de către
consumatori. Printre aceste logo-uri naţionale se numără:

Balkan biocert
Bulgaria

Biroul central din Germania,

activ în Turcia şi alte ţări europene Ungaria Grecia

în Europa şi în lume 16 organizaţii europene

Figura D.8. Logo-urile pentru diferite instituţii de acreditare a produselor agricole

În fiecare ţară există organe de acreditare controlate de o autoritate guvernamentală

(departamente de la Ministerul Agriculturii, Agenţii, etc.). Aceste organe au tradiţii mari de peste 50
de ani în Marea Britanie sau mai mult de 25 de ani în Franţa. Printre aceste organe de acreditare se
numără:
- Soil Association and Organic Farmers and Growers – în Marea Britanie
- Agrocert, Qualite France – în Franţa
- Biokreis, Bioland, Biopark, Ecoland – în Germania
- Demeter; Ecocert – în Uniunea Europeană

48 
 
                                                
 
Sistemul de acreditare este criticat chiar şi de către unii apărători ai produselor organice, din
următoarele motive: acreditarea este prea scumpă faţă de posibilităţile financiare ale micilor
producători, care pot fi excluşi de pe piaţă.
Există câteva produse care nu sunt acreditate drept organice, prin urmare nu pot fi denumite
legal în acest fel. Este vorba despre mici agricultori care cultivă natural, fără chimicale, dar care nu-
şi acreditează produsele. Să cumperi de la aceşti producători este o chestiune de încredere, dacă îi
cunoşti şi dacă aceştia cultivă în condiţii corespunzătoare, exceptând faptul că aceste produse nu pot
fi vândute drept „organic“, “bio“, sau “ecologic”. Pentru unii producători, acreditarea reprezintă
doar birocraţie, muncă de birou şi cheltuieli.
În Uniunea Europeană, agricultura biologică este considerată o prioritate şi este încurajată
din punct de vedere logistic şi financiar. Sloganul de activitate “Agricultura organică – Sănătoasă
pentru natură, sănătoasă pentru tine”; mai există de asemenea un logo clar şi o pagină de web
dedicată acesteia.
Alimentele organice procesate pot fi acreditate drept bio cu condiţia ca ingredientele
acestora să fi e organice. Nu e obligatoriu ca ingredientele să fie 100% organice, însă procentajul
diferă de la o ţară la alta.
Întâi, producătorul trebuie să se înregistreze în evidenţa unui organ de acreditare sau a unei
autorităţi. Apoi, urmează o perioadă de conversie de cel puţin doi ani înainte să înceapă producţia
de culturi de agricultură eco. Producătorul trebuie să îndeplinească standardele mediului şi să
accepte controale periodice. Pentru aceasta, producătorii pot beneficia de suport financiar din partea
Uniunii Europene.
De fiecare dată când logo-ul ecologic al UE este folosit pe un produs, acesta este însoţit de
către un cod de cifre al organului sau autorităţii de control de care depinde operatorul. Formatul
general al codului de cifre este AB-CDE-999, în care AB este codul ISO de inspecţie al ţării, CDE
este un termen legal de producţia organică drept „bio” sau “org” sau “eco” şi 999 este numărul de
referinţă.
Statele membre vor atribui un cod de cifre fiecărui organ sau autoritate de control a
produselor organice care au primit aprobarea de a-şi derula activitatea pe teritoriul lor. Acest cod de
cifre va exista pe fiecare etichetă a produsului organic. Codul este un semn că produsul a fost
evaluat de către organul sau autoritatea de control, care garantează că a fost produs sau procesat
conform reglementărilor UE pentru produse organice.
Referitor la produsele importate, indicarea unui cod de cifre al unui organ sau al unei
autorităţi de control este obligatorie în cazul în care se utilizează logo-ul organic al UE. Comisia
Europeană este responsabilă pentru alocarea codurilor de cifre organelor sau autorităţilor de
control care efectuează inspecţii înafara UE.
În cadrul Uniunii Europene, standardele produselor agricole bio sunt stabilite de către
legislaţie/lege şi folosirea abuzivă a termenilor organic, bio sau ecologic este interzisă. Pentru
produsele bio acreditate, au fost stabilite unele logo-uri specifice, care sunt uşor de recunoscut de
către consumatori.
În iunie 2007, Regulamentul Consiliului (CR) nr. 834/2007 cu privire la producerea şi
etichetarea produselor organice a fost publicat şi a intrat în vigoare pe 1 ianuarie 2009. Acesta
revocă Regulamentul anterior (EEC) nr. 2092/91.

Bibliografie
1. Banu Constantin, Suveranitate, securitate şi siguranţă alimentară, Editura Asab, Bucureşti, 2007
2. Hamilton R.J., 1989, Rancidity in foods, eds. J.C. Allen, R.J. Hamilton (Elsevier Applied Sci. London, UK,
p.236)
3. Horwitz W., 2000, Official methods of analysis of AOAC international (17th-ed.) Gaithersburg, Maryland,
U.S.A. Association of Official Analytical Chemists.
4. Maior Daniel, 2008 – Echipamente pentru industria de morărit şi soluţii de transport al făinii, Revista
morarilor, brutarilor, cofetarilor şi patiserilor, anul VIII, nr. 6, pag. 16-20.
5. Nielsen S., 2003 – Food analysis laboratory manual, Kluwer Acadeic, Ed. Springer.
6. Nielsen S., 2003 – Food analysis, Kluwer Acadeic, Ed. Springer.
49 
 
                                                
 
7. Petroman Cornelia, 1999 – Procesarea produselor agricole, Editura Mirton, Timişoara, pag. 17-37.
8. Triboi E., Daniel C., 2000 – Effects of temperature and nitrogen nutrition on the grain composition of winter
wheat: Effects on gliadin content and composition, Journal of Cereal Science, 32, pag.45-56.
9. Hotarare privind specialitatile traditionale garantate ale produselor agricole si produselor alimentare, hotarare
nr. 134/2008 Monitorul Oficial, Partea I nr. 111 din 12/02/2008
10. SR ISO 712:2005- Cereale si produse cerealiere. Determinarea umidităţii, din Culegere de Standarde
Române, ASRO, Bucureşti.
11. SR ISO 21415-2:2007- Grâu şi făină de grâu. Conţinut de gluten. Partea 2 – Determinarea conţinutului de
gluten umed cu mijloace mecanice, din Culegere de Standarde Române, ASRO, Bucureşti.
12. SR EN ISO 20483:2007- Cereale şi leguminoase. Determinarea conţinutului de proteină brută – metoda
Kjeldhal, din Culegere de Standarde Române, ASRO, Bucureşti
13. www.ec.europa.eu
14. www.certind.ro
15. www.graintec.com.au/granomat-2.html
16. http://www.bruinsinstruments.com/AgriCheck.html

50 
 
                                                
 
E. Producţie durabilă – Bune Practici
E.1. Grâul

PRODUCŢIA CONVENŢIONALĂ ŞI DURABILĂ A GRÂULUI

Aspecte generale ale producţiei de grâu

Grâul este una dintre culturile noastre antice. Grâul şi pâinea zilnică sunt importante şi în
ziua de azi. Producţia de grâu a debutat acum 10-12 mii de ani. Centrul său genetic ar fi fost
regiunea aşa-numită „Secara fertilă” din Orientul Mijlociu. S-a extins în trei generaţii încă din
timpuri istorice; către vest spre continentul european, către est spre Asia şi spre sud către Africa de
Nord şi Etiopia din prezent. Grâul a fost introdus pe continentul american şi în Australia de către
exploratorii europeni.
Grâul este un aliment de bază. Boabele de grâu conţin cantităţi semnificative de proteine
(11-18%). Grâul este produs la cea mai înaltă scară dintre plantele de teren arabil din lume. În
prezent, este produs în aprox. 100 de ţări; majoritatea dintre acestea fiind situate în zone temperate
(oceanică, continentală, mediteraneană). Adaptabilitatea sa eficientă este indicată de faptul că este
produs de asemenea şi în zonele sub-arctice, sub-tropicale, aride, semi-aride şi de deşert. În ziua de
azi, grâul este produs pe 220 de milioane de hectare, productia totală fiind de aprox. 680 de
milioane de tone, din care aprox. 120 de milioane sunt comercializate pe piaţa mondială.
Grâul, ca plantă de cultură de câmp, are o importanţă signifiantă în sistemul de producţie al
ţărilor participante la proiect, fapt ce este susţinut de datele din zona de producţie, precum şi de
export şi import.
Grâul este produs în condiţii ecologice diverse, folosind diferite modele de nivele ale
producţiei şi diverse genotipuri atât în lume cât şi în Ungaria. În vederea realizării producţiei
agronomice şi economice eficiente de grâu, aceste condiţii diverse solicită dezvoltarea unui sistem
al factorilor de producţie (ecologici, biologici şi tehnici). Acestea sunt diversele modele tehnologice
de producţie a grâului.

Baza genetică a producţiei de grâu

Clasa Triticum include specii diferite. Câteva specii de grâu sunt cultivate în lume, însă
grâul obişnuit (Tr. aestivum) şi grâul arnăut (Tr. durum) au importanţă practică. Tr. aestivum este
produs în 93-95% din zonele de producţie de grâu din lume; Tr. durum este produs în 3-4%, pe când
toate celelalte specii de grâu sunt cultivate în procentul de 1-2 % rămas din zonă.
Cele mai importante aspecte în alegerea varietăţii corespunzătoare sunt următoarele:
• obiectivul producţiei,
• condiţii ecologice (anul culturii, sol, extreme, etc.)
• nivelul tehnologic-tehnic,
• nivelul tehnologiei producţiei,
• condiţii economico-financiare,
• oportunităţi pe piaţă,
• nivelul cunoştinţelor tehnice.

Pentru agricultorii care produc grâu pe suprafeţe de mărimi medii sau mari, este bine să cultive
mai multe varietăţi de grâu pentru a minimaliza riscurile producţiei.
Deşi grâul este o plantă auto-polenizatoare, producţia de seminţe, care este baza unei producţii
eficiente, este foarte importantă. Utilizarea unor seminţe certificate , de bună calitate stă la baza
folosirii eficiente a resurselor în tehnologia de cultură în etapele ulterioare ale producţiei.

51 
 
                                                
 
Condiţii ecologice necesare culturii grâului
Grâul se adaptează eficient la diverse condiţii climatice şi de relief. Zona principală de
producere a grâului este zona temperată.
Din punctul de vedere al producţiei , cei mai importanţi factori meteorologici sunt
temperatura, regimul de precipăitaâii şi lumina. Aceşti factori prezintă valori optime maxime şi
minime şi sunt în continuă schimbare pe parcursul perioadei de vegetaţie, în funcţie de faza
fenologică a plantei.
Tipul potrivit de sol pentru grâu este cel cu conţinut mare de humus, pH neutru, semi-
compactat, cu regimul hidric, de nutriţie şi de aer.

Elementele tehnologiei culturii grâului

Elementele tehnologice influenţează cantitatea şi calitatea recoltei de grâu în procente
diferite. Intensitatea tehnologiei este un factor esenţial, determinând cantitatea recoltei. Dacă se
utilizează tehnologie extensivă, factorii ecologici au o influenţă semnificativă (60% în general)
asupra recoltei. Utilizarea tehnologiilor intensive diminuează rolul factorilor de mediu (25% în
general) şi efectul componentelor tehnologiei producţiei asupra nivelului recoltei.
În condiţii normale de vreme, calitatea grâului este determinată de următorii factori: 1/3 de
varietate, 1/3 de factori ecologici şi 1/3 de factorii agrotehnici.

Rotaţia culturilor
Culturile premergătoare au influenţe directe şi indirecte asupra tehnologiei producţiei de
grâu. Cele mai importante aspecte ale evaluării culturilor premergătoare pentru grâu sunt
următoarele:
• data recoltării a culturii premergătoare,
• efectul culturii premergătoare asupra solului,
• cantitatea şi calitatea resturilor vegetale
• probleme ale protecţiei culturii.
Conform aspectelor de mai sus, plantele premergătoare pentru grâu pot fi grupate în
categoriile : bune, medii şi proaste:
• premergătoare bune: culturi leguminoase; culturi de nutreţuri de iarnă şi primăvară, culturi
ne-leguminoase recoltate timpuriu (sămânţă de rapiţă, sămânţă de mac, in, tutun, soiuri de
cartofi timpurii) lucernă şi trifoi roşu culese după cea de-a doua coasă, şi amestecurile cu
ierburi.
• premergătoare medii: culturi verzi şi siloz de porumb ca recoltă principală; culturi prăşitoare
(cartofi, sfeclă de zahăr, porumb, floarea soarelui )
• premergătoare proaste: cereale (grâu, orz); precum şi fiecare cultură ce se recoltează relativ
târziu, între 10-25 octombrie.
Pentru producţia de grâu orientată spre cantitate şi calitate sunt potrivite premergătoare
diferite. Din punctul de vedere al cantităţii, culturile de leguminoase boabe sunt premergătoare
excelente, pe când din punctul de vedere al calităţii culturile neleguminoase (ex. sămânţa de rapiţă),
floarea soarelui, hibrizii de porumb timpuriu sau porumbul dulce sunt considerate favorabile.
Cele mai importante diferenţe dintre tehnologiile de producţie de grâu convenţionale şi cele
durabile sunt centralizate după cum urmează:
convenţională durabilă
Aspecte ale evaluării
tehnologia de producţie
Perioada de rotaţie un an planificată pe mai mulţi ani
Numărul de plante în rotaţia culturii mic mare (diversificat)
Rotaţia grâu-grâu semnificativă moderată
Efectul rotaţiei culturii asupra elementelor din negativ pozitiv
tehnicile producţiei

52 
 
                                                
 
Agrotehnica (lucrările solului)
Unul dintre cele mai rapid modificate şi îmbunătăţite elemente ale tehnologiei de producţie
de grâu este lucrarea solului, atât în privinţa implementării teoretice cât şi practice-mecanice.
Obiectivul general al pregătirii solului pentru grâu este de a asigura condiţii favorabile
pentru sol, de a spori efectul altor energii din tehnologia de producţie şi de a contribui la protecţia
solului pentru plantă pe perioada de vegetaţie. Obiectivul direct al lucrărilor solului este de a asigura
un pat germinativ corespunzător pentru grâu până la data semănatului.
La elaborarea sistemului de cultivare a grâului, este necesară luarea în considerare a următorilor
factori:
• cerinţele biologice ale grâului,
• caracteristicile solului,
• condiţiile ecologice,
• cultura premergătoare,
• economie de energie şi de cheltuieli,
• abordarea sistemului,
• existenţa şi capacitatea combinelor de recoltat şi a utilajelor.

Regimul nutritiv
Regimul nutritiv are o importanţă specială în sistemul de producţie al grâului şi influenţează
direct şi indirect eficienţa altor elemente ale tehnologiei de producţie. Grâul prezintă o cerere mare
de substanţe nutritive şi reacţionează bine la fertilizare. Elementele nutritiive pentru grâu pot fi
împărţiţteîn macro-, mezo- şi microelemente. Luând în considerare suplimentarea armonizată de
nutrienţi, cel mai important element nutritiv este nitrogenul. Acesta este cel mai activ element
nutritiv, deficienţa sau surplusul său cauzând simptome vizibile rapide.
Pentru a stabili un sistem corespunzător de fertilizare pentru grâu, este necesară cunoaşterea
următorilor factori:
• conţinutul accesibil de nutrienţi din sol,
• recolta planificată a culturii,
• necesarul de elemente nutritive specifice,
• alţi factori de corecţie.

Tehnologia semănatului
Unul dintre factorii-cheie în tehnologia semănatului de grâu este alegerea corectă a perioadei
de semănat. Atât semănatul târziu cât şi cel timpuriu este dăunător pentru cultură. Perioada optimă
de însămânţare este determinată de câţiva factori, care variază în ţările partenere datorită factorilor
ecologici şi elementelor din tehnologia de cultură.
Protecţia culturii
Protecţia integrată a culturii de grâu cuprinde următoarele măsuri:
• alegerea zonei de producţie corespunzătoare,
• alegerea soiului corespunzător,
• tehnologii de cultură actualizate,
• protecţia chimică.
•
Combaterea buruienilor
Pe parcursul combaterii buruienilor din culturile de grâu, obiectivul nostru este a reduce
acoperirea cu buruieni sub un procent care să nu afecteze creşterea, dezvoltarea şi producţia
parcelelor de grâu.
Pe de o parte, grâul este susceptibil la înburuienare, în special la începutul vegetaţiei
(toamna şi primăvara timpurie). Pe de altă parte, are o capacitate eficientă de acoperire a

53 
 
                                                
 
buruienilor, în special în primăvara târzie sau vara timpurie. Singura metodă cu succes de
combatere a buruienilorr în culturile de grâu este protecţia culturii integrate.
Există o gamă largă de erbicide pentru combaterea buruienilor din culturile de grâu, deşi pe
parcursul ultimilor doi ani, au fost retrase licenţele câtorva substanţe chimice, conform
recomandărilor UE.

Prevenirea bolilor şi dăunătorilor

Rădăcinile, părţile vegetative şi generative ale grâului sunt puse tot timpul în pericol de
către agenţi patogeni de la semănat până la recoltare. Majoritatea sunt boli cauzate de ciuperci
microscopice, dar unele sunt cauzate şi de viruşi. Următoarele părţi ale plantelor sunt puse în
pericol de aceşti agenţi patogeni:
• baza tulpinii, rădăcinile: căderea plantelor, boli ale bazei tulpinii,
• tulpina: rugina tulpinilor, ruginile frunzelor,
• frunza: făinarea,rugina frunzelor, rugina striată, , helmintorporioza, septorioza, virusul
piticirii galbene (Barley Yellow Dwarf Virus),
• spic, bob: fuzarioza (înroşirea spicelor), tăciunele zburător, tacul de mălură comună, mălură
pitică, septorioza, .înnegrirea spicelor .
Agenţii patogeni îşi au originea în surse diferite. Originea bolilor poate fi sămânţa infectată,
solul şi resturile infectate ale plantelor (reziduuri de plante, culturi infectate ); care trebuie
cunoscute pentru stabilirea măsurilor de protecţie eficiente.

Dăunătorii şi combaterea lor

Pe parcursul perioadei de vegetaţie şi a depozitării, grâul este la fel pus în pericol de
numeroase specii de patogeni şi dăunători. Majoritatea paraziţilor sunt insecte. Din punct de vedere
practic, dăunătorii grâului pot fi împărţiţi în două grupe: paraziţi de toamnă şi de primăvară.
Pagubele cauzate de dăunătorii de toamnă se continuă deseori şi primăvara (gândaci de sol, muştele
suedeze, muştele cerealelor).
Cei mai periculoşi dăunători de grâu debutează primăvara. Unii dăunători de toamnă
supravieţuiesc iarna şi sunt prezenţi şi primăvara. Totuşi, cei mai periculoşi sunt cărăbuşii de
cereale, ploşniţele de câmp, afidele şi cărăbuşeii cereaqlelor. Identificarea timpurie a dăunătorilor şi
monitorizarea pagubelor sunt foarte importante. Dacă infecţiile depăşesc pragul economic de
dăunare, este necesară folosirea insecticidelor corespunzătoare. Trăsăturile majore ale protecţiei
convenţionale şi durabile sunt următoarele:
convenţionale durabile
Aspecte ale evaluării
tehnologia de producţie
integrată
Metoda protecţiei culturii iniţial chimică
(iniţial non-chimică)
Efectele metodelor Eliminarea totală Începutul pagubelor
Optimi pentru mediul
Agenţi folosiţi combinaţi
înconjurător
Suprafaţa totală Acoperire parţială
Tehnologia
(precizia protecţiei culturii)
Protecţia organismelor folositoare neimportant important
Efecte asupra mediului înconjurător negative neutre

Irigarea
Necesarul de apă la grâu este moderat (480-550 mm pe timpul perioadei de vegetaţie) şi
folosirea apei este eficientă (coeficientul de transpiraţie: 300-350 l/kg substanţă uscată). Reacţia
grâului la irigare este moderată. Cererea de apă la grâu este diferită pe parcursul perioadei de
vegetaţie. Cererea de apă este semnificativă pe timpul germinării, a împăierii (28%, respectiv 33%)
şi faza de umplere a boabelor (23%).Consumul maxim de consum al apei din partea grâului poate
54 
 
                                                
 
atinge 4-5 mm/zi (la sfârşitul lui mai, mijlocul lui iunie), pe vreme extrem de aridă se poate ridica
(6-8 mm/zi).
Irigarea grâului poate fi:
• irigare clasică (sfârşitul lui mai-mijlocul lui iunie),
• irigarea înafara sezonului, care poate fi realizată
- toamna (ogor)
- primăvara timpurie.

Recoltarea
Recoltarea grâului este o fază extrem de importantă în tehnologia culturii. Prin recoltarea
corespunzătoare, poate fi obţinută nivelul preopus al producţiei şi pierderile calitative şi cantitative
pot fi evitate.
Pentru a atinge o recoltă a culturii optimă atât cantitativ, cât şi o calitate de panificaţie
corespunzătoare, se face o planificare adecvată a perioadei de recoltare. La fermele unde grâul este
produs pe suprafeţe mari, recoltarea ar trebui să înceapă atunci când cerealele sunt potrivite pentru
recoltarea cu combina (17-18% conţinut de umiditate). Ar putea fi necesară uscare cu aer rece.
Totuşi, aceasta ne permite evitarea fenomenului de supramaturare a culturilor, astfel atât pierderile
de recoltă cât şi de calitate sunt atenuate.
Recoltarea cu ajutorul combinei lasă de obicei producţia secundară, paiele în ordine. Din
punct de vedere agronomic, paiele ar trebui recoltate şi transportate de pe câmp cât mai curând
posibil, pentru a urma imediat efectuarea arăturii.

Bibliografie
Acquaah, G. (2005): Principles of Crop Production. Theory, Techniques and Technology. Prentice Hall, 740 p. ISBN 0-
13-114556-8
Bedő, Z. – Láng, L. (2001): Wheat in a Global Environment: Proceedings of the 6th International Wheat Conference, 5-
9 June 2000, Budapest, Hungary (Developments in Plant Breeding, Volume 9). Springer, 804 p. ISBN 978-0792367222
Carver, B. F. (2009): Wheat: Science and Trade (World Agriculture Series). Wiley-Blackwell, 616 p. ISBN 978-
0813820248
Das, N. R. (2008): Wheat Crop Management. Scientific Publishers Journals Dept, 316 p. ISBN 978-8172335427
Dickson, J. G. (2008): Diseases of Field Crops. Biotech Books, 430 p. ISBN 978-8176220002
Martin, J. H. – Leonard, W. H. – Stamp, D. L. – Waldren, R. P. (2005): Principles of Field Crop Production (4th
Edition). Prentice Hall, 976 p. ISBN 978-0130259677
Meng, E. C. H. – Brennan, J. P. (2009): Economic Analysis of Diversity in Modern Wheat. Science Publishers, 204 p.
ISBN 978-1578085750
Murray, T. D. – Parry, D. W. – Cattlin, N. D. (2008): A Colour Handbook of Diseases of Small Grain Cereal Crops.
Wiley/Manson Publishing, 160 p. ISBN: 978-1840761047
Prasad, R. (2002): Textbook of field crops production. Indian Council of Agricultural Research, 821 p. ISBN
8171640117
Satorre, E. H. – Slafer, G. A. (1999): Wheat: Ecology and Physiology of Yield Determination. CRC Press, 503 p. ISBN
978-15600228745

Bibliografie detailată
Ágoston, T. – Pepó, P.: 2005. Őszi búzafajták termőképességének és betegségellenállóságának vizsgálata.
Növénytermelés. 54. 5-6. 387-401.
Anderson, W.K.: 1985a. Differences in response of winter cereal varieties to applied nitrogen in the field. I. Some
factors affecting the variability of responses between sites and seasons. Field Crops Res., Amsterdam, 11. 4. 353-367.
Anderson, W.K.: 1985b. Differences in response of winter cereal varieties to applied nitrogen in the field. II. Some
factors associated with differences in response. Field Crops Res., Amsterdam, 11. 4. 169-385.
Aponyi, L. – Hervai, T.: 2000. A búzatermesztés kulcskérdései Martonvásáron. Gyakorlati Agrofórum. 11. 4, 7-8.
Baginskas, B.P. – Zhyamaitis, A.B. – Kuchinskas, I.M.: 1985. Effect of fertilizers on yield of winter wheat under
different meteorological conditions. ByulletenVsesoyuznogo Nauchno issledovatelskogo Instuta Udobrenii i
Agropochvovedeniya. 72, 29-32.
Berzsenyi, Z. – Győrffy, B.: 1997. A vetésforgó és a trágyázás hatása a búza termésére és termésstabilitására
tartamkísérletben. Növénytermelés. 46. 2, 145-162.
55 
 
                                                
 
Bircák, J. – Zatkalik, D.: 1981. Optimalizácia hnojenia dusikom ozimnej psenice. Agrohemija, Bratislava. 21. 1. 317-
319.
Bocz E.: 1976. Trágyázási útmutató. Mezőgazdasági Kiadó, Budapest.
Bocz, E. – Késmárki, I. –Ruzsányi, L. – Kováts, A. – Szabó, M.: 1992. Szántóföldi növénytermesztés. Mezőgazdasági
Kiadó, Budapest. 887. p.
Bocz, E. – Sárvári, M.: 1981. Összefüggés a búza előveteménye, a tápanyagellátása és a terméseredménye között.
Növénytermelés. 30. 5. 437-445.
Bocz, E.: 1992. Szántóföldi növénytermesztés. Mezőgazda Kiadó, Budapest.
Boreiko, V.S. – Morgun, V.V. – Chuchmii, I.P.: 1986. Using the method of chemical mutagenesis to produce winter
wheat varieties useful for commercial production. Geneticheskie metody uskoreniya selektsionnogo protsessa. 92-96.
Brown, R.A. – Rosenberg, N.J.: 1999. Climate change impacts on the potential productivity of corn and winter wheat in
their primary United States growing regions. Climate Change. 41: 1, 73-107.
Budennyi, Y.V. – Polesko, Y.A.: 1994. Efficiency of fertilizers applied to winter wheat in a crop rotation in relation to
meteorological conditions. Khimiya v Selskom Khozyaistve. 8. 9-15.
Chmielewski, F.M. – Potts, J.M.: 1995. The relationship between crop yields from an experiment in southern England
and long-term climate variations. Agricultural and Forest Meteorology. 73: 1-2, 43-66.
Dachler, M. – Kochl, A.: 2003. Effects of long-term crop rotations, preceding crops, N-fertilization and crop residue
incorporation on yield and protein content of winter wheat and following spring barley. Bodenkultur. 54. 1. 23-34.
Destain, J.P. – Guiot, J.-Francois, E. – Meeus-Verdinne, K.: 1991. The contribution of 15N balances in the study of
nitrogen fertilization of cereals and its environmental impact. Revue de l’Agriculture. 44: 89-101.
Domitruk, D.R.-Duggan, B.L.-Fowler, D.B.: 2000. Soil water use, biomass accumulation and grain yield of no-till
winter wheat on the Canadian prairies. Canadian Journal of Plant Science. 80 (4): 729-738.
Donohue, S.J.-Brann, D.E.: 1984. Optimum N concentration in winter wheat grown in the Coastal Plain region of
Virginia. Communications in Soil Science and Plant Analysis. 15: 651-661.
Eccles, R.W. – Bevan, C.J.: 1980. Cereal story ’80 Dorset College of Agriculture.
Fedoszejev, K.A. – Doncsenko, P.A. – Cruzunov, Sz.I. – Zatirka, V.A. – Cup. V.P.: 1979. Metodicseszkij rekomendacii
po vozdelivaniju novogo szorta ozimüj psenicü. OSZHI, Odessza.
Filipov. K. H. – Dachev Z.: 1999. Varietal differentiation in wheat according to the effect of nitrogenous nutrition on
grain yield. Rasteniev dni Nauki. 36. 1. 5-11.
Fitt, B.D.L. – Goulds, A. – Polley, R.W.: 1988. Eyespot (Pseudocercosporella herpotrichoides) epidemiology in relation
to prediction of disease severity and yield loss in winter wheat a review. Plant Pathology. 37: 3, 311-328.
Fowler, D.B.: 2003. Crop nitrogen demand and grain protein concentration of spring and winter wheat. Agronomy
Journal. 95 (2): 260-265.
Galant, H.: 1994. The yield of some crop plants versus meteorological conditions in Czeslawice in the years 1986-1990.
Third symposium on ’Climate of the cultivated field’ Pulawy, Poland, 15-16 Oct. 1992. Zeszyty Problemowe Postepow
Nauk Rolniczych. 405, 77-80.
Gawronska-Kulesza, A. – Suwara, I.: 2001. Energetic estimation of winter wheat nitrogen fertilizing after different
types of forecrops. Scientica-Agriculture-Bohemica. 32. 1, 1-11.
Golceva, O. F.: 1977. Dejsztvie mineralnüh udobrenij na urozsaj ozimoj psenicü v zaviszmoszti ot norm vüszeva szorta.
Agrohimija 4. 57-63.
Gricenko, A.A.: 1980. Otzüvcsivosz szortov ozimoj psenicü na udobrenija. Trudü VIUA, Moszkva, 59. 62-64.
Harmati I.: 1975. Öntözéses agrotechnikai kísérletek újabb búzafajtákkal. Növénytermelés. 24. 1. 66-77.
Harmati I.: 1982. A búza fajtaspecifikus trágyázása. MÉM Nak Kiadvány. Budapest.
Hera, C. – Burlacu, G. – Graciu, V. – Ceausu, C. – Ionescu, F. – Nastase, D.: 1981. A nitrogén műtrágyák hatása
néhány őszi búzafajtára különböző típusú talajon. Anal. Inst.Cerc. Cereale Pl.The.Fund. Bucuresti. 159-167.
Hornok, M. – Pepó, P.: 2007. Az őszi búza terméseredményeinek értékelése bikultúra és trikultúra vetésváltásban,
hajdúsági csernozjom talajon. Növénytermelés. 56. 5-6, 333-344.
Hrezo, F.: 1996. Cropping systems under conventional and organic fertilization in East Slovakia lowlands. Vedecke
Prace Vyskumneho Ustavu Zavlahoveho Hospodarstva v Bratislava. No. 22. 75-90.
Istrati, E.-Doornescu, D.-Rusu, C.: 1997. The evolution of some soil agrochemical indices and winter wheat yield as
influenced by long-term fertilization. Cercetari Agronomice in Moldova. 30: 1, 205-214.
Ivanova, M.L.-Matveeva, A.V.: 1983. Szorta ozimoj psenicü I effektivnoszt udobrenij. Agrohimija, Moszkva. 3. 120-
136.
Johnson, G.V.-Raun, W.R.: 2003. Nitrogen response index as a guide to fertilizer management. Journal of plant
nutrition, 26. (2): 249-262.
Jolánkai M.: 1982. Őszi búzafajták tápanyag- és vízhasznosítása (Kandidátusi értekezés)
Jolánkai, M. – Szunics, L. – Lővei, I.: 1990. A szárrozsda fertőzöttség hatása a búza termésére és vetőmag értékére.
Növénytermelé. 39. 5. 393-400.
Kang, D.J.-Heo, C.H.-Kim, J.T.-Lee, Y,S.-Chang, S.D.-Han, K.S.: 1985. Effects of meteorological factors upon growth
and yield of wheat in Jinju area. Research Reports of the Rural Development Administration, Crops, Korea Republic.
27: 1, 165-172.
Klasen, M.: 1984. Sortenspecifische Getreideführung 1984. L.Z. Rheinland, Bonn. 151. 4. 202-204.
56 
 
                                                
 
Korobskoi N.F. – Shirinyan M.K. – Kravtsova N.D.: 1997. Responsiveness of winter wheat cultivates to mineral
fertilizers. Russian Agricultural Sciences. 11. 19-21.
Kosminski, C. – Borin, M. – Attin, M.: 1994. Climatic risk to crops in Poland. Proceedings of the third congress of the
European Society for Agronomy, Padova University, Abano-Padova, Italy, 18-22 September 1994. 818-819.
között. Növénytermelés. 30. 5. 437-445.
Krisztián, J. – Holló, S.: 1998. Mégis kell az őszi búza az északi tájon. Gyakorlati Agrofórum. 9. 11. 1-5.
Lahky, J.: 1981. Odrodové rozdeily vo vyzivovom stave ozimnych psenic. Agrochémia, Bratislava, 21.3. 70-72.
Láng G.: 1974. A trágyázás hatékonyságának néhány kérdése. Agrártudományi Közlemény 34.
Láng, G.: 1976. Szántóföldi növénytermesztés. Mezőgazdasági Kiadó, Budapest.
Láng, I. – Csete, L. – Harnos, Zs.: 1983. A magyar mezőgazdaság agroökológiai potenciálja az ezredfordulón.
Mezőgazdasági Kiadó, Budapest.
Lesznyák, M-né: 1997. A termelési tényezők hatása az őszi búza terméselemeire. Növénytermelés. 46. 3, 45-62.
Lopez-Bellido, L. – Lopez-Bellido, R.J. – Castillo, J.E. – Lopez-Bellido, F.J.: 2001. Effects of long-term tillage, crop
rotation and nitrogen fertilization on bread-making quality of hard red spring wheat. Field Crops Research. 72 (3): 197-
210.
Lorenzetti, M.C. – Pitzalis, M.: 1994. Yearly variability of meteorological factors and production of winter wheat in a
large area. Annali della Facolta di Agraria, Universita degli Studi di Perugia. 48: 225-241.
Manolov I. – Chalova V. – Kostadinova S.: 1999. Effect of nitrogen fertilization and variety differences on nitrate
reductase activity of wheat (Triticum aestivum). Bulgarian Journal of Agricultural Science 5. 4. 599-604.
Matuz, J.: 2002. Aestivum és durum búzák minőségi tulajdonságainak öröklődése és felhasználási minőségük javítása
nemesítéssel Szegeden. MTA doktori értekezés, Szeged.
Menzhulin, G.V. – Koval, L.A. – Badenko, A.L.: 1995. Potential effects of global warming and carbon dioxide on
wheat production in the Commonwealth of Independent States. Climate change and agriculture: Analysis of potential
international impacts. Proceedings of a symposium sponsored by the American Society of Agronomy in Minneapolis,
MN, 4-5 Nov. 1992. Organized by Division A-3 (Agroclimatology and Agronomic Modeling) and Division A-6
(International Agronomy). ASA Special Publication. No. 59, 275-292.
Morozov, N.A. – Morozová, Z.N.: 1983. Reakcija szortov ozimoj psenicü Szeverodonszkaja I Taraszovszkaja 29 na
dozü I szroki azotnüh podkormok. Szovers. tehnol, vürascs. oz. psenicü I jar. jacsmenja. Perszianovka. 51-55.
Moszkov, G.: 1981. Vlijanie na szorta I torento vörhu dobiva zimnata meka psenica. Raszten, Nauki, Szofija, 18.4. 68-
72.
Olesen, J.E. – Bindi, M.: 2002. Consequences of climate change for European agricultural productivity, land use and
policy. European Journal of Agronomy. 16 (4): 239-262.
Pelikan, M. – Dudas, F. – Stankova, M.: 1986. The role of major nutrients in the formation of technological quality in
wheat. I. Yield and milling characteristics. Acta Universitatis Agriculturae Brno, A-Facultas Agronomica. 34: 2, 143-
151.
Pepó P.: 1984. Őszi búzafajták trágyázása és öntözése. Egyetemi doktori értekezés. Debrecen
Pepó P.: 1991. Őszi búzafajták trágyázása és öntözése. Kandidátusi értekezés. Debrecen.
Pepó P.: 1995. A fenntartható és környezetbarát gazdálkodás fontosabb elemei az őszi búzatermesztésben. XXXVII.
Georgikon Napok. Keszthely 157-167.
Pepó P.: 1996. Újabb adatok az őszi búza fajtaspecifikus tápanyagellátásához. DATE Tudományos Közleményei.
XXXII. 125-142.
Pepó P.: 1999. Termesztéstechnológiai fejlesztések a minőségi búzatermesztésben. Gyakorlati Agrofórum, 10. 11: 7-13.
Pepó P.: 2004b. Őszi búza fajtaspecifikus tápanyagreakciójának vizsgálata tartamkísérletben. Növénytermelés. 53. 4.
329-338.
Pepó, P. – Zsombik, L.: 2002. A hazai őszi búza termesztés helyzete és fejlesztési lehetőségei. Gyakorlati Agrofórm.
13. 9, 2-5.
Pepó, P.: 1997. A fajtaspecifikus agrotechnika szerepe az őszi búzat termesztésében. Gyakorlati Agrofórum. 8. 10,
15.189.
Pepó, P.: 2001. Sustainable cereal production in Hungary. Acta Fytotechnica et Zoo-technica. Nitra. 4. 10-12.
Pepó, P.: 2002a. Az őszi búza fajtaspecifikus tápanyagellátása csernozjom talajon. Ed: Pepó-Jolánkai: Integrációs
feladatok a hazai növénytermesztésben. MTA, Budapest. 105-110.
Pepó, P.: 2002b Őszi búzafajták szárszilárdsága és termőképessége. Növénytermelés. 51. 5. 487-496.
Pepó P.: 2002c. Őszi búza-fajták trágyareakciója eltérő évjáratokban. Növénytermelés. 51. 2. 189-198.
Pepó, P.: 2003a. Agrotechnikai tényezők hatása tartamkísérletben az őszi búz levélbetegségeinek mértékére és
termésére. Növénytermelés. 52. 3-4, 305-316.
Pepó P.: 2003b. Variety specific fertilization in winter wheat production. Fertilizers in context with resource
management in agriculture. Ed.: E. Schnug et al., Braunschweig-Budapest-Wienna.. I. 206-213.
Pesik, J.: 1982. Sortenspezifische Anbautechnologie ein bedeutender Intensivierrungsfaktor in der Weizenproduktion.
Zehn Jahre Zusammenarbeit in Züchtung und Produktionsforschung bei Getreide zwischen der DDR und der CSSR.
Akad. Landw. DDR. 201.
Pietravalle, S. – Shaw, M.W. – Parker, S.R. – van den Bosch, F.: 2003. Modeling of relationships between weather and
Septoria tritici epidemics on winter wheat: A critical approach. Phytopathology. 93 (10): 1329-1339.
57 
 
                                                
 
Podolska, G.: 1997. Response of winter wheat cultivars and lines to certain agrotechnical factors. III. Effect of nitrogen
fertilization on grain yield and yield components of new winter wheat cultivars and lines. Biuletyn Instytutu Hodowli I
Aklimatyzacji Roslin. 204: 169-172.
Remeszlo, V. N.: 1979. Szelekcija i szortovaja agrotechnika ozimoj psenicü. Kolosz, Moszkva.
Ruzsányi L.: 1975. A növényállomány evapotranszspirációjának vizsgálata különböző tápanyagellátottsági szinten
(Kandidátusi értekezés).
Shen, S.H. – Gao, W.Y.-Li, B.B.: 1999. Water consumption and its impact on yield of winter wheat in Xifeng. Journal
of Nanjing Institute of Meteorology. 22: 1, 88-94.
Sonko, L.I. – Sonko, M.P.: 1980. The presence of nutrients in an ordinary chernozem under winter wheat in relation to
preceding crops, weather conditions and fertilizer effectiveness. Agrokhimiya. No. 10. 66-71.
Spanik, F. – Repa, S.: 1987. Agroclimatic conditions of yield formation in winter wheat. Rostlinna Vyroba. 33: 2, 125-
130.
Szabó, M. – Ángyán, J. – Forgács, M. – Tirczka, I.: 1987. Magyarország klimatikus adottságainak biometriai elemzése
az őszi búza termésátlaga és minősége szempontjából. Növénytermelés. 36:1. 17-30.
Szász, G. – Tőkei, L.: 1997. Meteorológia mezőgazdáknak, kertészeknek, erdészeknek. Mezőgazda Kiadó. Budapest.
Szász, G.: 1988. Agrometeorológia. Mezőgazdasági Kiadó, Budapest.
Szunics, L. – Szunics, L. – Vida, G. – Bedő, Z. – Svec, M.: 2001. Dynamics of changes in the races and virulence of
wheat powdery mildew in Hungary between 1971 and 1999. Euphytica. 119. 1-2, 143-147.
Takac, J.: 1996. Production potential and irrigation requirements in the Zitny ostrov region. Vedecke Prace
Vyskumneho Ustavu Zavlahoveho Hospodarstva v Bratislava. No. 22, 199-215.
Tiscsenko, A.T. – Blagovescsenszkaja, Z.K.: 1981. Otzüvcsivoszt szortov ozimoj psenicü na mineral nüe udobrenija.
SZEL Hoz. Rubezs. Moszkva. 12. 11-28.
Veretelnikov, V.P.-Ryadovoi, V.A.-Radchenko, N.S.: 1994. Effect of weather conditions, soil tillage and fertilizers on
yield of winter wheat. Agrokhimiya. 12. 24-30.
Vida, G. – Gál, M. – Csősz, L. – Szunics, L. – Veisz, O. – Láng, L. – Bedő, Z.: 2003. Martonvásári őszi búza-fajták és –
törzsek sárgarozsda-ellenállósága és az Yr17 rezisztenciagén azonosítása molekuláris markerekkel. Növénytermelés.
52. 3-4, 281-299.
Vurlev, I.: 1985. Possibilities of using relationship between meteorological factors and wheat yield. Rastenievdni
Nauki. 22: 3, 25-32.
Weber R. – Hrynczuk B. – Runowska-Hrynczuk B. – Kita W. (1999): Effect of tillage simplifications and
differentiation of fertilization with nitrogen upon yield of selected spring wheat cultivars in periodical moisture
deficieny. Conference of soil tillage systems. Folia Universitatis Agriculturae Stetinensis 74. 157-162.
Zhao, J.B.: 1987. Evaluation on the water condition of winter wheat and reasonable use of water resources in Cangzhou
region, Hebei Province. Meterological Monthly. 13: 5, 23-27.
Zhu, Z.X.-Niu, X.Z.-Fu, X.J.: 1987. Analysis of water consumption of winter wheat and the water consumption pattern.
Meteorological Monthly. 13: 2, 29-32.

58 
 
                                                
 
E2 Floarea soarelui
CULTURA CONVENŢIONALĂ ŞI DURABILĂ DE FLOAREA SOARELUI

Aspectele generale ale culturii plantelor oleaginoase

Cel mai mare grup de culturi de câmp din lume şi din ţările participante la proiect sunt
cerealele (50% din suprafeţele arabile din lume este consacrat producţiei de cereale). Cerealele
furnizează alimentele de bază (grâu, orez), precum şi hrana, materia primă industrială şi biodiesel-ul
(porumb, orz, secară, ovăz, mei, sorg etc.). Cel de-al doilea important grup sunt culturile de plante
oleaginoase. În contrast cu grupul aproape omogen botanic al cerealelor (familia Graminee),
plantele oleaginoase aparţin diverselor familii taxonomice.
Cererea de plante oleaginoase este în continuă creştere, atât în UE cât şi în lume. Cele mai
importante culturi oleaginoase sunt cele din care se obţine uleiul de palmier şi cel de soia. În Europa
şi în structura producţiei culturii din ţările participante la proiect, cele mai importante culturi
oleaginoase sunt floarea soarelui şi rapiţa, din motive ecologice şi climatice specifice ale zonelor de
cultură..

Trăsăturile generale ale producţiei de floarea soarelui

Floarea soarelui îşi are originea în America de Nord. Există 70 de specii în centrul genetic al
genului Helianthus, însă doar Helianthus annus L este regăsit în culturile agricole. Astăzi,
suprafeţele de producţie de floarea soarelui cuprind în jur de 24-25 ha în lume. Suprafaţa de
producţie de floarea soarelui a fost în continuă creştere în ultimele decenii. Este extrem de extinsă
în România, Bulgaria, Turcia şi Ungaria. În acelaşi timp, recoltele medii sunt destul de scăzute.
Obiectivul nostru este de a asigura asistenţă practică fermierilor în armonizarea condiţiilor
agroecologice, a bazei genetice existente şi a tehnologiei de cultură pentru
• îmbunătăţirea tehnologiei de cultură,
• creşterea nivelului producţiei culturii şi conţinutului de ulei şi îmbunătăţirea
stabilităţii
nivelului recoltelor ,
• îmbunătăţirea eficienţei atât din punct de vedere agronomic cât şi economic,
• transformarea tehnologiei de producţie tradiţională în metode durabile şi optime
pentru mediul înconjurător.

Condiţiile ecologice ale producţiei de floarea soarelui

Capacitatea de adaptare a florii soarelui la diferitele condiţii ecologice este excelentă.
Tolerează eficient condiţii de vreme caldă şi uscată. Acest lucru este important mai ales în ţările
implicate în proiect din Europa Centrală şi de Sud (şi puţin în Asia Mică), unde clima este
continentală sau mediteraneană, cantitatea de precipitaţii fiind scăzută şi temperatura mare.
Perioada caldă sau uscată de vegetaţie este cea mai potrivită pentru producţia de floarea
soarelui, de vreme ce bolile infecţioase ale tulpinii, frunzei şi ale calatidiilor sunt mai reduse în
aceste circumstanţe. Temperatura efectivă variază în 1900 şi 2500°C şi 18-24°C în perioada de
vegetaţie (mai mare de limita temperaturii de asimilaţie de +5°C). Temperaturile medii optime sunt
între 18-22°C şi 18-24°C pentru creşterea vegetativă, respectiv generativă. Cererea de apă pentru
floarea soarelui este de 500-520 mm în perioada de vegetaţie. Referitor la creşterea vegetativă,
respectiv generativă a florii soarelui, situaţia optimă predomină dacă majoritatea apei (60%, ~300
mm) este obţinută din sol (apă accesibilă), în timp ce restul (40%, ~200 mm) este acoperit cu
precipitaţiile căzute în perioada de vegetaţie. Floarea soarelui este o cultură cu pretenţii scăzute.
Are nevoie de lumină 1500-1700 ore în perioada de vegetaţie. Floarea soarelui tolerează atât
condiţii climatice nefavorabile (ariditate, căldură), cât şi soluri normale sau mai slabe.

59 
 
                                                
 
Elementele tehnologiei în cultura durabilă a florii soarelui
Rotaţia culturii
Respectarea strictă a regulilor în rotaţia culturii este baza producţiei eficiente de floarea
soarelui , sigure pentru mediu şi durabile. Motivul acestui lucru este faptul că floarea soarelui este
una dintre culturile cele mai susceptibile la boli; iar protecţia împotriva majorităţii bolilor este doar
parţial eficientă atât prin mijloace biologice cât şi agronomice. Prin urmare, culturile premergătoare
pentru floarea soarelui pot fi împărţite în următoarele grupe:
• culturi premergătoare bune
Cereale (grâu, orz de iarnă şi de primăvară, ovăz, secară, triticale).
• culturi premergătoare medii
- siloz de porumb şi culturi verzi (recoltate timpuriu, reziduuri puţine, consum redus
de apă şi de nutrienţi)
- sorg (consum mare de apă şi de nutrienţi)

• culturi premergătoare proaste

- sporesc conţinutul de nutrienţi (mai ales azot) din sol
ƒ plante leguminoase (păstăi, soia, Vicia faba, lupin)
ƒ culturi perene leguminoase (lucernă, trifoi roşu etc.)
- Aceste culturi premergătoare au boli similare cu floarea soarelui (sămânţa de rapiţă,
tutun,
cartofi etc.). Floarea soarelui nu trebuie cultivată pe aceeaşi parcelă timp de 4-5 ani.

Lucrările solului (agrotehnica )

Elaborarea sistemului de lucrări ale a solului pentru floarea soarelui necesită pricepere mare.
Motivul pentru care floarea soarelui este de obicei produsă în condiţii meteorologice nefavorabile
(secetoase) şi condiţii ale solului (proprietăţi fizice proaste, regim deficitar de apă şi nutrienţi) şi ale
reliefului (eroziune). Procesele de lucrare a solului sunt următoarele:
• pregătirea,
• arătura de bază,
• finalizarea,
• pregătirea patului germinativ.
•
Modelul de lucrare a solului după culturi premergătoare recoltate timpuriu (cereale) este
prezentat mai jos..
Vara-toamna:
• dezmiriştirea + finalizarea,
• întreţinerea miriştii + finalizarea,
• lucrarea de bază de toamnă – de obicei înseamnă arat.
Primăvara
• Finalizarea.
• Pregătirea patului germinativ.
După culturile premergătoare târzii, cantitatea de resturi vegetale este mărunţită şi
împrăştiată pe sol cu o grapă cu discuri, prin mai multe în câteva treceri:
• pregătirea,
• zdrobirea tulpinilor,
• discuirea (mai multe cicluri, adâncirea treptată)
• lucrarea de bază - aratul (la o adâncime de 20-40 cm)
• finalizarea arăturii
Lucrările de primăvară cuprind
• finalizarea arăturii,

60 
 
                                                
 
• Pregătirea patului germinativ.

Fertilizarea
Fertilizarea are o importanţă semnificativă asupra recoltei culturii şi a conţinutului de ulei de
floarea soarelui. Floarea soarelui necesită o cantitate considerabilă de elemente nutritive, totuşi, nu
sunt necesare mari doze de îngrăşăminte. Floarea soarelui necesită cantităţi mari de nutrienţi pentru
dezvoltarea unei biomase vegetative şi generative mari, dar majoritatea acestui necesar se asigură
din rezerva de elemente nutritive din sol.

Tehnologia semănatului
Semănatul este una dintre elementele majore în tehnologia culturii de floarea soarelui.
Adâncimea optimă de semănat este determinată de diverşi factori, ea variază între 5-7 cm în funcţie
de tipul de sol, compactarea solului, calitatea patului germinativ, perioada semănatului, mărimea
cariopselor şi capacitatea de germinaţie.
• Factori agroecologici
• Factori biologici
• Factori tehnologici de producţie

Protecţia culturii
Protecţia integrată, complexă împotriva bolilor, dăunătorilor şi buruienilor este esenţială în
protecţia culturii florii soarelui. Protecţia integrată a culturii cuprinde alegereaq terenului
corespunzător, genotipul care se potriveşte tehnologiei, tehnologiile de cultură optime şi, dacă e
necesar, folosirea pesticidelor.
Combaterea bolilor este un element-cheie în protecţia culturii de floarea soarelui. Floarea
soarelui este una dintre culturile cele mai susceptibile la boli din perioada semănatului până la
recoltare.
Floarea soarelui este susceptibilă la pagube din partea a numeroşi dăunători, inclusiv păsări
sau mamifere (fazani, ciori, turturele, şoareci de câmp, hârciog, iepuri şi căprioare). Dăunătorii
proveniţi din sol (speciile de Elateridae, Melolontha) pot fi înlăturaţi prin folosirea unor
dezinfectanţi de sol paralel cu semănatul.
Afidele (Aphidae) şi ploşniţele de câmp (Lygus sp.) sunt cei mai importanţi dăunători ai
culturilor de floarea soarelui. Aceste insecte sugătoare atacă plantele pe timpul înfloririi; astfel,
folosirea măsurilor de protecţie trebuie aplicată cu grijă (aplicarea înainte de apusul soarelui sau
seara a insecticidelor pentru a reduce moartea albinelor).

Desicarea şi recoltarea
După înflorire, seminţele fertilizate încep să crească în volum şi să se umple. La 50-60 de
zile după înflorire, se opreşte umplerea seminţei şi acumularea de ulei, iar conţinutul de apă al
seminţei şi a altor părţi din plante începe să scadă, indicând începutul etapei de maturizare.
Desicanţii sunt folosiţi pentru a grăbi procesul de uscare şi a asigura uniformitatea acestuia. În cazul
în care condiţiile de vreme sunt favorabile (vreme uscată şi caldă înainte de recoltare), folosirea
agenţilor de deshidratare nu e necesară.
Perioada optimă pentru desicare este la conţinutul de umiditate de 28-34% din seminţe.
Desicarea prea timpurie sau prea târzie scade recolta şi conţinutul de ulei.
Floarea soarelui este recoltată cu ajutorul combinei de recoltat, echipată cu un adaptor
special. Conţinutul de umiditate din seminţe la recoltare este 14-16%. Seminţele recoltate trebuie
curăţate şi uscate la 50-70°C. Chiar şi în condiţii de depozitare corespunzătoare, datorită
conţinutului ridicat de ulei, depozitarea de lungă durată a cerealelor necesită 8°C.

61 
 
                                                
 
Bibliografie
Acquaah, G. (2005): Principles of Crop Production. Theory, Techniques and Technology. Prentice Hall, 740 p. ISBN 0-
13-114556-8
Dickson, J. G. (2008): Diseases of Field Crops. Biotech Books, 430 p. ISBN 978-8176220002
Hurt, E. F. (2008): Sunflower for Food, Fodder and Fertility. Hesperides Press, 180 p. ISBN 978-1443736596
Martin, J. H. – Leonard, W. H. – Stamp, D. L. – Waldren, R. P. (2005): Principles of Field Crop Production (4th
Edition). Prentice Hall, 976 p. ISBN 978-0130259677
Prasad, R. (2002): Textbook of field crops production. Indian Council of Agricultural Research, 821 p. ISBN
8171640117
Sing, B. P. (2010): Industrial Crops and Uses. CABI, 512 p. ISBN 978-1845936167
Vollmann, J. – Rajcan, I. (2009): Oil Crops (Handbook of Plant Breeding). Springer, 462 p. ISBN 978-0387775937

Bibliografie detailată
Allam, A. Y. – Galal, A. H.: 1996. Effect of nitrogen fertilization and plant density on yield and quality of sunflower.
Assuit Journal of Agricultural Sciences. 27. 2. 169-177.
Békési P. – Birtáné Vas Zs.: 1994. Napraforgó fajták és hibridek rezisztenciája. Agrofórum 5. 4. 6-7.
Békési P. – Birtáné Vas Zs. 1999: Minősített napraforgó hibridek 1999. évi rezisztencia-vizsgálatának eredményei.
Gyakorlati Agrofórum 10. 12. 26-27.
Birkás M. – Dexter. A.R. – Kalmár T. – Botllik L.: 2006. Soil quality – soil condition – production stability. Ceraal
Research Communications. 35. 2, 257-260.
Bíró J. – Pepó P.: 2008. Néhány eltérő genotípusú napraforgó (Helianthus annuus L.) hibrid trágyareakciójának
vizsgálata. Növénytermelés. 57. 2, 149-157.
Borbélyné H.É. – Csajbók J. – Lesznyákné M: 2007. Relations between the yield of sunflower and the characteristics of
the cropyear. Cereal Research Communications. 35. 2, 285-288.
Botos L.: 1970. Napraforgótermesztés. Szegedi Nyomda. Hódmezővásárhely.
Debaeke P. – Cabelguenne M. – Hilaire A. – Raffaillac D.: 1998. Crop management systems for rainfed and irrigated
sunflower (Helianthus annuus) in south western France. Journal of Agricultural Science. 1998, 131: 2, 171-185.
EI Nakhlawy F.S.: 1993. Defoliation effects on yield components and quality of sunflower. Alexandria Journal of
Agricultural Research. 38. 3, 257-267.
Encseva, V. – Klocskov, B. (1984): The dinamics of sunflower emergence, flowering and ripening in relation to sowing
date and seed treatment. Rastenievdni Nauki 21. 8. 68-79.
Er, C. – Isik, O.: 1988. Effect of sowing date on some agronomic characters in Sunflower cv. VNIMK 8931. Doga Turk
Tarim ve Ormancilik Dergisi 12. 1. 19-23.
Ferenczi, Gy.:1994. A napraforgóvetés gyakorlata. Agrofórum 5. 4. 13. 158-162.
Gaev, M. – Gaponenko, L. I. – Bereziak, T. S.: 1996. Optimal density of sunflower stands. Nauchnoe obespechenie
agropromyshlennogo kompleska. 148-155.
Goksoy, A. T. – Turan, Z. M. – Acikgoz, E.: 1998. Effect of planting date and plant population on seed and yields and
plant characteristic in sunflower (Helianthus annuus L.). Helia. 21. 28 107-115.
Goksoy, A. T. – Turan, Z. M. – Acikgoz, E.: 1999. Effect of planting date and plant population on seed and oil yields
and plant characterics in sunflower (Helianthus annuus L.). Helia. 21. 28. 107-115.
Gubbels, G. H. – Dedico, W.: 1989. Effect of plant density and seeding date on early and late maturing sunflower
hybrids.Canadian Journal of plant Science 69. 4. 1251-1254.
Harmati, I.: 1990. Napraforgó fajta-, és tőszámkísérletek enyhén meszes Duna-Tisza közi homokon. Növénytermelés.
39. 2. 171.180.
Herr, L. J. – Lipps, P. E. – Norris, B. L.: 1983a. New stern canker disease on Ohio sunflower. Ohio Rep. 68. 5. 74-76.
Herr, L. J. – Lipps, P. E. - Watters, B. L.: 1983b. Diaporthe stem canker of sunflower. Plant Disease 67. 911-913.
Holt, N. V. – Campbell, S. J.: 1984. Effect of plant density on the agronomic performance of sunflower on dryland.
Canadian Journal of Plant Science. 64. 3. 599-605.
Ionescu, N. – Draghicioiu, V.: 1998. Influence of plant density of sunflower hybrids under the conditions at the Albota
Arges Agricultural Station. Probleme de Agrofitotehnie Teoretica si Aplicata 11. 1. 33-45.
Ju Fan Chun – Maric A.: 1989. Effect of crop rotation, sowing date, mineral fertilization and plant density on the
incidence of Sclerotinia sclerotiorum, causal agent of sunflower root and basal rot. Zastita Bilja. 1989, 40: 1, 5-16.
Kádár I. – Lukács D-né – Vörös J. – Szilágyi J.: 2001. A napraforgó (Helianthus annuus L.) műtrágyázása
mészlepedékes vályog csernozjom talajon. Növénytermelés. 50. 2-3, 297-308.
Kádár I. – Vass E.: 1988. Napraforgó műtrágyázása és meszezése savanyú homoktalajon. Növénytermelés. 37. 6, 541-
547.
Karaba, S.: 2001. The influence of fungicide, liquid N-fertilizer and boron on yield and health state of the sunflower
(Helianthus annuus L.). Vedecke Prace Vyskumneho Ustavu Rastlinnej Vyroby Piestany 30. 29-32.

62 
 
                                                
 
Kasem M.M. – El Mesilhy M.A.: 1992. Effect of rates and application treatments of nitrogen fertilizer on sunflower
(Helianthus annuus L.). I Growth characters. Annals of Agricultural Science, Moshtohor. 1992, 30: 2, 653-663.
Kotecki, A. – Malarz, W.: 1988. Effect of sowing date and plant density on the yields of oilseed sunflower. Zeszyty
Naukowe Akademii Rolniczej we Wroclawiu Rolnictwo 47. 117-125.
Libenko, N.A.: 1990. The plant density of hybrids. Tekhnicheskie – Kul’tury 5. 11-13.
Lupu, C. – Lupu, G. – Timirgaziu, E.: 1990. Influence of sowing date on yields of sunflowers on the Moldavian Forest
steppe. Cercetari Agronomice in Moldova. 24. 1-2. 75-78.
Malik M.A. – Akram M. – Tanyir A.: 1992. Effect of planting geometry and fertilizer on growth, yield and quality of a
new sunflower cultivar 'SF-I 00'. Journal of Agricultural Research Lahore. 30. 1, 59-63.
Mihaljčević, M.–Petrov, M.–Muntanola-Cvetković, M.: 1980. Phomopsis sp., a new parasite of sunflower in
Yugoslavia. Contemporary Agriculture, 38. 531-539.
Miller, J. F. – Roath, W. W.: 1982. Compansatory response of sunflower to plant reduction applied at different plant
growth stages. Agronomy Journal 74. 1. 119-121.
Mojiri, A. Arzani, A.: 2003. Effect of nitrogen rate and plant density on yield and yield components of sunflower.
Journal of Science and Technology of Agriculture and Natural Resources 7.2. 115-125.
Monotti M. – Cremasch D.: 1981. Gli aspetti agronomici. L’Informatore Agrario 37. 23. 16023-16024
Muntanola-Cvetković, M. – Mihaljčević, M. – Petrov, M.: 1981. On the identity of the causative agent of a serious
Phomopsis-Diaporthe Disease in Sunflower Plants. Nova Hedwigia 34. 417-435.
Nel, A. – Loubser, H. R. – Hammes, P. S.: 2000. The effect of plant population ont he quality of sunflower seed
processing. South African Journal of Plant and Soil. 17. 1. 6-9.
Németh P. – Princzinger G. – Vörös J.: 1981. Új napraforgó betegség Magyarországon. Magyar Mezőgazdaság 36. 48.
10-11.
Ortegon, A. S. – Diaz, A.: 1999. Response of sunflower cultivars to plant density under two conditions. Agronomia
Mesoamericana. 10.2. 17-21.
Pasda, G. – Diepenbrock, W.: 1991. Physiologische Ertragsanalyse der Sonnenblumme (Helianthus annuus L.). Teil
III:Agronomische Factoren und Produktionstechnik. Fett Wissentschaft Technologie 93. 7. 235-243.
Pepó P. – Bíró J. – Zsombik L.: 2003. Az évjárat, a trágyázás és a genotípus hatása a napraforgó néhány agronómiai
tulajdonságára. Növénytermelés. 52.1, 87-101.
Pepó P. – Borbélyné Hunyadi É. – Zsombik L.: 2002. A napraforgó-termesztés biológiai alapjai. Gyakorlati Agrofórum
13. 1. 15-18.
Pepó P. – Zsombik L. – Borbélyné H.É.: 2002. A napraforgó termesztés agrotechnikai fejlesztési lehetőségei.
Gyakorlati Agrofórum. 13. 1, 19-22.
Pepó P. :2000. Napraforgó gazdaságosan. Magyar Mezőgazdaság 55. 44. 10-11.
Pepó P.: 1999. A genotípus szerepe a napraforgó termesztésben. V. Növénynemesítési Tudományos napok. 95.
Budapest.
Pepó P.: 2001. Napraforgó – eredményesen. Magyar Mezőgazdaság. 56. 47, 12-13.
Pepó P.: 2007. A hibridspecifius napraforgó-termesztés néhány agrotechnikai elem. Agrofórum. 18. II, 10-14.
Petcu, G. – Sin, G. – Ionita, S. – Popa, M.: 2000. Influence of different crop management systems for sunflower in
Southern of Romania. Romanian Agricultural Research. 13-14. 61-65.
Prodan, M. – Prodan, I. – Pipie, F.: 1985. Study on the effect of sowing date and rate on sunflower yields in the south
west of the Romanian Plain. Productia Vegetala Cereale si Plante Tehnice 37. 2. 3-8.
Radenovic, B.: 1971. Uticaj vegetacionog prostora na borj listova i visinu stabljike sucokreta na smonicana Kosova i
visinu stabljike sucokreta na smonicana kosova sa posebnim asvrtom na prirod semena i sadrzaj ulja . Agron . Glasnik.
Zagreb. 33. 3-4. 165-174.
Reddy M.P. – Shaik M.M.S.: 2000. Influence of nitrogen and phosphatic fertilizer on growth, yield components and
yield of sunflower. Crop Research Hisar. 20. 2, 293-296.
Rivelli, A. R. – Perniola M.: 1997. Effect of irrigation regime and sowing date on some sunflower (Helianthus annuus
L.) cultivars in three areas of Basilicata. Irrigazione e Drenaggio. 44. 1. 17-25.
Rizzardi, M. A. – Silva, P. R. F. da.: 1992. Partition of dry matter and oil in sunflower achenes as a function of plant
density. Revista Brasileira de Fisiologia Vegetal. 4. 2. 113-116.
Stulin A.F.: 1991. Productivity of sunflowers under systematic application of fertilizers in a crop rotation on leached
chernozem in the central chernozem zone. Agrokhimiya. 10, 64-70.
Surovcik, J.: 2001. Yield reaction of sunflower (Helianthus annuus) to sowing time and weed treatment. Vedecke Prace
Vyskumneho Ustavu Rastlinnej Vyroby Piestany 30. 97-102.
Taha M. – Acharya N. – Mishra B.K.: 1999. Effect of irrigation and nitrogen on yield and quality of sunflower
(Helianthus annuus L.). Journal of the Indian Society of Soil Science. 47. 4, 695-700.
Várallyay Gy.: 2007. Láng István, Csete László és Jolánkai Márton (szerk.): A globális klímaváltozás: hazai hatások és
válaszok (A VAHAVA Jelentés). Agrokémia és Talajtan. 56. 1, 199-202.
Vasudevan S.N. – Virupakshappa K. – Venugopal N. – Bhaskar S.: 1997. Response of sunflower (Helianthus annuus
L.) to phosphorus, sulphur, micronutrients and humic acid under irrigated conditions on red sandy-loam soil. Indian
Journal of Agricultural Sciences. 67. 3, 110-112.

63 
 
                                                
 
Vega, A. J. – Hall. A. J. – Vega, A. J.: 2002a. Effects of planting date, genotype, and their interactions on sunflower
yield. II. Components of oil yield. Crop Science. 42. 4. 1191-1201.
Villalobos, F. J. – Sadras, V. O. – Soriano, A. – Fererse, S. E.: 1994. Effect of plant density and nitrogen fertilizer
application on sunflower yield. Rastenievdni Nauki 29. 3-4. 43-47.
Vranceanu, A. V.: 1977. A napraforgó. Mezőgazdasági Kiadó, Budapest. 313
Yang, S. – Berry, R. W. – Luttrell, E. S. – Vongkaysone, T.: 1984. A new sunflower disease in Texas caused by
Diaporthe helianthi. Plant Disease Vol. 68. 3. 254-255.
Zsombik L.: 2002. A genotípus hatása a napraforgó hibridek növényegészségügyi paramétereinek alakulására.
Proceedings. II. Növénytermesztési Tudományos Nap, Budapest. 34-40.
 

64 
 
                                                
 
E3 Orzul
CULTURA TRADIŢIONALĂ ŞI DURABILĂ DE ORZ

Aspecte generale ale culturilor de orz

În regiunile nordice cu veri scurte, orzul de toamnă este o cereală importantă pentru pâine,
în ţările mai calde, acesta este folosit mai ales ca aliment. Este important în hrănirea animalelor
monogastrice; are un conţinut ridicat de fibre crude şi de vitamine şi valoarea sa nutritivă este mai
mare decât cea a grâului. Conţinutul său de lizină este mai ridicat decât cel al grâului. Datorită
sezonului de creştere mai scurt decât cel al grâului, asigură o cultură sigură chiar şi în condiţii mai
uscate. Este mai puţin sensibil faţă de fertilitatea solului. Într-o rotaţie focalizată pe culturi,
prelungeşte vârful de lucru din vară. Este mai puţin sensibil la culturi premergătoare de cereale şi
asigură rezultate de producţie bune, chiar şi după grâul de toamnă.
Având o adaptabilitate bună, orzul este cultivat în ţări cu clime foarte diferite, deşi rezistenţa
pe timp de iarnă a orzului de toamnă şi rezistenţa paiului diferitelor soiuri sunt uneorinefavorabile.
Importanţa orzoaicei de primăvară este datorată faptului că este o materie primă importantă pentru
industria alimentară (fabricarea berii, cafeaua de malţ, supele la plic, sosurile, arpacaşul, hrana de
bebeluşi, fulgii de orz). Este un nutreţ valoros. Datorită sezonului scurt de creştere, poate fi cultivat
şi în regiunile nordice.
Limita de nord pentru creşterea orzoaicei de primăvară este latitudinea de 70 grade. În
Ungaria, orzul este cea mai importantă cereală după grâu şi porumb. Dar recolta de orz de toamnă
este cu aprox. 1 t/ha mai ridicată decât cea de orzoaică de primăvară.
Orzul este crescut pe 56 milioane de hectare din lume. Cei mai mari producători sunt Rusia
(7.7 milioane ha, cu o medie de recoltă de 2.3 t/ha), Ucraina 5 milioane hectare, cu o medie de 2.4
t/ha, Australia 4.1 milioane de hectare, cu o medie de recoltă de 1.9 t/ha.
Dintre ţările implicate în proiect, cea mai extinsă zonă de semănat a orzului se află în Turcia
cu 2.9 milioane de hectare; în România cu 515 mii hectare, în Grecia 120 mii hectare, în Italia 307
mii hectare.
Totuşi, recolta medie cea mai ridicată a fost în Italia (3.4 t/ha), în Bulgaria şi în Ungaria 3.3
t/ha (a se vedea tabelul). Ţările cu cel mai mare export sunt Bulgaria, România, Ungaria, pe când
cel mai mare import este acel al Italiei (6 milioane tone/an). Zona de semănat a orzului de toamnă
este mai restrânsă pe scară mondială, aproape limitată la Europa Centrală datorită rezistenţei proaste
la iernare, care creşte riscul scăderii de recoltă.

Cele mai importante ţări producătoare de orz din lume

(date FAO, 2009)
Ţara
Suprafaţa semănată (th ha) Recolta medie (kg/ha) Cantitatea de recoltă (tone th)
Rusia 7722 2316 17881
Ucraina 4994 2370 11833
Australia 4088 1981 8098
Spania 3045 2413 7349
Turcia 2977 2452 7300
Canada 2918 3262 9517
Moroc 2183 1741 3800
Franţa 1884 6835 12876
Germania 1878 6544 12288
Kazahstan 1714 1470 2519
Iran 1676 2057 3446
Siria 1290 655 846
SUA 1260 3929 4949
Algeria 1251 1762 2203
Olanda 1157 3443 3984

65 
 
                                                
 
Suprafaţa semănată cu orz (mii de ha) în ţările din proiect
(date FAO, 1961-2009)
Ţara 1961 1980 2000 2005 2009
Grecia 189 345 119 94 120
Turcia 2786 2782 3629 3650 2977
Italia 220 329 345 320 307
Bulgaria 305 426 252 265 258
România 284 809 412 472 515
Ungaria 522 246 325 317 321

Recolta medie de orz (kg/ha) în ţările din proiect

(date FAO, 1961-2009)
Ţara 1961 1980 2000 2005 2009
Grecia 1170 2644 2431 2477 2333
Turcia 1058 1905 2204 2603 2452
Italia 1269 2874 3653 3795 3420
Bulgaria 2007 3230 2677 2487 3322
România 1648 2902 2105 2288 2296
Ungaria 1887 3784 2773 3757 3316

Exportul de orz (mii de tone) în ţările din proiect

(date FAO, 1961-2008)
Ţara 1961 1980 2000 2005 2008
Grecia 0 0 0 6 1
Turcia 74 168 186 289 0
Italia 0 40 3 1 2
Bulgaria 4 46 172 229 495
România 8 0 93 317 645
Ungaria 27 22 83 308 479

Importul de orz (mii de tone) în ţările din proiect

(date FAO, 1961-2008)
Ţara 1961 1980 2000 2005 2008
Grecia 52 5 144 286 194
Turcia 0 61 75 23 187
Italia 577 1298 680 829 5930
Bulgaria 69 1 11 0 1
România 0 0 40 52 253
Ungaria 64 83 61 57 61

Bazele biologice ale producţiei orzului

Orzul este o plantă autofertilizatoare. Întâi, înfloreşte spicul primei tulpini, apoi acel al
fraţilor laterali
Pe lângă îmbunătăţirea rezistenţei orzului de toamnă prin metode de ameliorare, o
posibilitate de prevenire a căderii este folosirea unor regulatori de creştere. Efectul lor este bazat pe
împiedicarea creşterii internodale.
Alte cerinţe pentru orzul de toamnă şi de primăvară:
Orz de toamnă:
• Proteine crude 12-13.5%
• Conţinut de fibre crude: 6%
• Conţinut de amidon: 50-60%
Orzul de primăvară (orzoaica de bere )
• Conţinut de proteine crude: 9.5-11.5
• Conţinut de fibre crude: 4.5%
• Conţinut de amidon: 55-68%
Cerinţe ulterioare de calitate pentru orzoaică:
66 
 
                                                
 
• boabe rotunde, pline (două rânduri)
• clasificare bună (mărimea bobului peste 2.5 mm)
• masa hectolitrică bună (60-68)
• procentaj de germinaţie bun
• coajă subţire, culoare galben-pai şi miros plăcut
Cerinţe pentru varietăţile de orz de toamnă:
• productivitate bună, siguranţa recoltei
• rezistenţă puternică la iernare şi rezistenţa tulpinii
• rezistenţă puternică la secetă, maturizare timpurie.

Condiţii ecologice pentru cultivarea orzului

Solicitări climatice pentru orzul de toamnă. Suportă primăvara uscată mai bine decât
orzoaica de primăvară. O proprietate agronomică importantă a orzului de toamnă este rezistenţa la
iernare , ceea ce este în general scăzută. Semănatul timpuriu, o doză mare de N, plantele extrem de
dezvoltate sunt factori susceptibili la pagubele pe timpul iernii, care cauzează o distrugere totală sau
parţială.
Orzul de toamnă prezintă adaptabilitate bună. Nu este prea solicitant cu privire la sol.
Cererea de apă este 400-450 mm. Germinaţia orzului începe chiar la 1-2°C. Perioada de vegetaţie a
orzului de toamnă este lungă, 260-270 zile, pe când aceea a orzului de primăvară este de 110-130
zile.
Orzul de primăvară (orzoaica de bere) va fi de bună calitate, bogat în amidon pe vreme rece,
ploioasă. În aceste condiţii, se poate acumula tot amidonul. Va fi bogat în carbohidraţi şi relativ
sărac în proteine,fapt ce este favorabil fabricării berii de calitate.
Cantitatea de căldură solicitată este de 1600-2000°C în perioada de vegetaţie Temperatura
medie zilnică favorabilă este de 5-7°C pe timpul încolţitului, 14-16°C pe parcursul răsăritului, 17-
19°C în timpul alungirii tulpinii şi 18-20°C pe parcursul maturizării. Căldura solicitată: este o plantă
de zi lungă.
Recolta sa este puternic influenţată de soi, factorii agroecologici şi factorii climatici.
Orzoaixa de bere poate fi cultivată în sol mediu adânc stratificat, bogat în humus şi cu regim
hidric eficient; mai ales după sfeclă de zahăr. De obicei, urmează o cultură postmergătoare de sfeclă
de zahăr, deoarece nevoile acestuia sunt similare din mai multe aspecte.
A nu se cultiva în sol cu pH acid. Solul neutru sau uşor alcalin este potrivit pentru orz.
Recolta va scădea, calitatea berii va fi mai proastă dacă există coji groase sau glumele aspre
formate pe sol acid.

Solicitările tehnologice de cultivarea orzului

Solicitările tehnologice ale orzului de toamnă şi primăvară sunt semnificativ diferite,
deoarece cerinţele lor ecologice sunt de asemenea diferite. Elementele tehnologice ar trebui
selectate în mod conştient pentru orz în funcţie de tipul său (de toamnă, de primăvară) şi obiectivul
privind destinaţia producţiei. Acelaşi lucru este valabil şi la rotaţie, asigurarea materiei nutritive,
protecţia plantelor şi producţie.

Orzul de toamnă
Rotaţia
Orzul de toamnă este mai puţin solicitant cu privire la cultura premergătoare în comparaţie
cu grâul de toamnă; suportă cultivarea după cereale mai uşor decât grâul. O recoltă premergătoare
recoltată timpuriu nu este suficientă. Aşa se întâmplă că acesta se cultivă după grâul de iarnă.
Leguminoasele sunt de asemenea nepotrivite pentru premergătoare, deoarece cşderea este mai
frecventă datorită abundenţei de N.
În cazul cultivării orzului după orz timp de patru ani, trebuie luată în considerare
multiplicarea bolilor şi paraziţilor. Orzul de iarnă, ca şi cultură premergătoare, are avantaj în rotaţie,
67 
 
                                                
 
prin faptul că datorită recoltei timpurii, poate fi cultivată o post-cultură după acesta (porumb dulce,
porumb pentru siloz), nutreţuri verzi sau îngrăşăminte verzi.

Orzul de primăvară (orzoaica de bere)

Este mult mai pretenţios şi mai sensibil la cultura premergătoare. După o cultură
premergătoare proastă, nu numai recolta, dar chiar şi calitatea sa va scădea. Cea mai bună cultură
premergătoare este sfecla de zahăr. Sfecla de zahăr este cultivată pe soluri cu condiţii bune de
cultivare, şi lasă terenul cu conţinut relativ slab de N şi fără buruieni.
Orzoaica de bere este sensibil la fertilizarea cu N, deoarece sporeşte conţinutul său de
proteine, ce este nefavorabil pentru prelucrarea industrială. Porumbul pentru siloz, rapiţa şi cartoful
pot fi de asemenea culturi premergătoare bune. Culturi premergătoare proaste sunt leguminoasele
sorgul furajer, din grupa de plante cu cerere mare de apă. Orzoaica de primăvară nu este cultivat
după ea însăşi timp de 2-3 ani.
În rotaţie, unde nu se cultivă orzul de primăvară ca orzoaică de bere, mazărea, fasolea şi
boabele de soia din grupa leguminoaselor sunt bune culturi premergătoare . Nu cultivaţi plante de
toamnă după orzul de primăvară, datorită recoltării sale târzii. Orzoaica de bere nu trebuie cultivată
în monocultură.

Lucrările solului
Pregătirea solului pentru orzul de tomnă şi orzul de primăvară. Cultura premergătoare
recoltată timpuriu pentru orzului de toamnă este cel mai frecvent o cereală.
Obiectivul lucrărilor solului: de a asigura condiţiile de descompunere a resturilor vegetale
ale culturii premergătoare şi a miriştei prin încorporarea lor în sol. Este importantă combaterea
buruienilor în vara; prevenirea înburuienării. După recoltarea culturii premergătoare sporirea
volumului de potozitate a solului şi a activităţii sale biologice prin eliminarea efectului de
compactare datorită trecerilor combinei şi transportul utilajelor prin cultivare.

Dezmiriştirea
• Pe sol mediu compact, după recoltarea şi îndepărtarea resturilor de tulpini, trebuie efectuată
imediat; scopul este de a stabili condiţiile de germinaţie a seminţelor culturii premergătoare
şi de a salva conţinutul de umiditate din sol.
• Curăţarea miriştii trebuie terminată imediat cu o tăvălugre, deoarece este singurul fel de a
opri pierderea umidităţii solului.
• După răsărirea samulastrei şi a buruienilor (3-4 săptămâni), miriştea trebuie prelucrată
(grapa cu discuri) şi din nou închisă cu un tăvălug.
• Următorul pas este lucrarea de bază ce nu poate fi omisă, deoarece asigură încolţirea rapidă
a orzului, dezvoltarea corespunzătoare a rădăcinilor orzului şi înrădăcinarea sa
corespunzătoare.
• Elimină compactarea solului.
• Aceasta previne formarea hardpanului tasat pe soluri degradate şi îmbunătăţeşte structura
solului.
• Promovează dezvoltarea vieţii bacteriene a solului

Lucrarea de bază trebuie să fie arătura,:

• unde culturile premergătoare lasă multe resturi de tulpini,
• unde grâul este cultură premergătoare din motive de protecţie a plantelor,
• unde este necesară aplicarea îngrăşămintelor verzi sau gunoiul de grajd..

Realizarea patului germinativ

Obiectivul realizării patului germinativ pentru orzul de toamn[ este de a favoriya încolţirea
şi dezvoltarea iniţială rapidă. Pregătirea patului germinativ ar trebui realiyat[ cu combinatorul, de
68 
 
                                                
 
aprox. 8-10 cm adâncime, cu un strat inferior uşor compactat. Orzul de toamn[ are nevoie de un pat
germinativ umed, aşezat corespunzător cu granulaţie fină.

Pregătirea solului pentru orzul (orzoaica) de primăvară

Scopul principal al lucrărilor solului este de a salva cea mai mare parte de precipitaţii din
iarnă în sol şi de a pregăti patul germinativ de bună calitate. Lucrarea primară pentru soiurile de
primăvară este efectuatăcu ajutorul plugului. Aratul de toamnă este o condiţie a semănatului
timpuriu (martie). Orzul de primăvară nu necesită arat adânc toamna, 22-25 cm este suficient.
Arătura de toamnă este nivelată cu ajutorul unei grape grele sau a unui disc. Pe terenurile
în pantă, arătura de toamnă (dacă este arat paralel cu curbele de nivel) nu trebuie nivelată, deoarece
pe solul nivelat va creşte riscul eroziunii.
Succesul cultivării este puternic influenţat de un pat de seminţe fin granulat, pregătit de
timpuriu. Realizarea patului germinativ trebuie efectuată în mijlocul lui martie (în funcţie de
umiditatea solului), la o adâncime de 7-8 cm.
Dacă cultura premergătoare este recoltată târziu (ex. sfecla de zahăr, cartoful), încorporarea
resturilor vegetale a miriştii, folosirea fertilizanţilor pe bază de NPK, arătura primară şi nivelarea
trebuie efectuate imediat.

Aplicarea îngrăşămintelor
Aplicarea îngrăşămintelor pentru orzul de primăvară solicită experienţă. În cazul orzului de
toamnă, datorită riscului de cădere, în cazul orzului de primăvară (orzul din malţ) datorită
conţinutului corespunzător de proteine (9.5-11.5% permis), aplicarea de N ar trebui redusă.
Eficienţa fertilizării este influenţată de câţiva factori. Pentru orzul de toamnă sau orzul de
primăvară, riscul căderii şi cerinţele de calitate pentru orzoaica de bere trebuie luate în considerare
în cazul aplicării tradiţionale şi durabile de nutrienţi şi a fertilizării în mod diferenţiat.
Eficienţa fertilizării este influenţată de câţiva factori, dintre care
• condiţii ecologice (vremea, solul)
• factorul biologic (varietatea, soiul)
• factorii agrotehnici (cultura premergătoare, lucrările solului, protecţia plantelor) trebuie
accentuaţi.

Tehnologia semănatului
Cei mai importanţi factori ai semănatului atât la orzul de toană cât şi la cel de primăvară
sunt perioada optimă de semănat, numărul corespunzător de germeni şi folosirea unui pat
germinativ corespunzător seminţelor cu valoare biologică ridicată.
Greşelile realizate în tehnologia semănatului vor limita eficienţa altor elemente agrotehnice şi vor
reduce cantitatea precum şi calitatea producţiei. Parametrii pentru semănatul orzului de iarnă şi de
primăvară:

69 
 
                                                
 
Parametrii Semănatul tradiţional Cultivare şi semănat durabile
semănatului orz de iarnă orz de primăvară orz toamnă orzoaică primăv.
Perioada de semănat 20 septembrie - 10-25 martie 30 septembrie - 10-30 martie
5 octombrie 10 octombrie
Distanţa în cm dintre 12 sau 15.4 12 sau 15.4
rânduri
Adâncimea în cm a 4-6 3-5
semănatului
Numărul boabelor 4.5-5.0 5.0-5.5 4.0-4.5 4.5-5.0
germinabile
milioane/ha
Masa a 37-42 38-46
g/1000 boabe
Norma dr sămânţă 170-210 190-250
kg/ha

Protecţia plantelor
Protecţia integrată a plantelor are un rol deosebit în cultivarea orzului. Obiectivul este de a
reduce tratamentele chimice la minimum necesar; de a spori eficienţa tehnologică şi economică şi
protecţia mediului înconjurător. Rotaţia, cultura premergătoare corespunzătoare, lucrarea calitativă
a solului, folosirea seminţelor cu valoare biologică bună, selectarea varietăţilor rezistente sunt etape
ale protecţiei integrate ale plantelor.

Protecţia împotriva dăunătorilor orzului

Majoritatea dăunătorilor sunt insecte, activitatea de protecţie este întreprinsă doar împotriva
acestora. Principiile şi practica protecţiei integrate a plantelor trebuie aplicată similar celei
ecomandate împotriva dăunătorilor grâului.
Dăunătorii orzului de toamnă pot apărea toamna, dar majoritatea acestora creează pagube
primăvara. Orzul de primăvară este afectat doar primăvara şi la începutul verii. Gţndacul ovăzului şi
larvele acestuia, păduchii de frunze şi paraziţii seminţelor sunt în special periculoşi şi pot cauza
scăderea recoltei.

Combaterea buruienilor
Buruienile din orzul de toamnă şi cele din orzul de primăvară sunt oarecum diferite. Scopul
combaterii buruienilor este de a reduce înburuienarea,acoperirea cu buruieni la un nivel prin care să
nu fie influenţate semănatul optim, dezvoltarea şi formarea recoltei.
Cultura de orz cu densitate bună, perioadă optimă de semănat şi condiţii prielnice de răsărire
asigură capacitatea eficientă de a supresa buruienile. Totuşi, în cazul orzului crescut odată cu
burienile, nu numai că recolta va scădea, dar şi recoltarea va deveni mai dificilă.
Combaterea cu succes a buruienilor poate fi realizată printr-o modalitate integrată în
producţia orzului. Mediul favorabil şi factorii agrotehnici inclusiv rotaţia, perioada optimă de
semănat şi numărul de boabe germinabile etc. sunt de asemenea importante.

Recoltarea
Recoltarea poate fi realizată conform a numeroase tehnologii în funcţie de tipul de orz (orz
de toamnă sau orz de primăvară), şi dacă orzul de primăvară are destinaţie furajeră sau industrială
(orzoaica de bere). O pierdere de recoltă de 0.5 – 1.5 % este acceptabilă, totuşi ea poate atinge chiar
şi 3-4 % în condiţii nefavorabile.
Principalele surse ale pierderii:
• pierderi datorită căderii
70 
 
                                                
 
• pierderi prin tăiere
• pierderi prin treerat
• pierderi prin scuturare
• pierderi prin sortare

Perioada de recoltare a orzului de primăvară (în Ungaria) este la sfârşitul lui iulie.
Recoltarea ar trebui efectuată atunci, deoarece sămânţa maturată este cea mai bogată în
carbohidraţi. Orzul (orzoaica) de primăvară este mai puţin sensibil la cădere decât cel de toamnă.
Orzul poate fi depozitat în siguranţă la un conţinut de umiditate de 13-14% (max.15%); cu
o umiditate relativă din depozit sub 65%.
După recoltarea cu ajutorul combinei de cereale, paiele de orz rămân de obicei în şir. Este
important să se baloteze paiele imediat şi să se înlăture de pe câmp pentru a începe lucrarea
imediată a solului.
Paiele de orz de toamnă sunt de obicei folosite pentru aşternut; iar paiele de orz de
primăvară pot fi folosite şi pentru hrănirea animalelor.
Este posibilă şi poate fi favorabilă încorporarea paielor în pământ, deoarece aceasta poate
creşte conţinutul de materie organică din sol şi, prin aceasta, fertilitatea solului.

Bibliografie
Berzsenyi Z. (2000) : Növekedésanalízis a növénytermesztésben. Egyetemi jegyzet Ph.D. hallgatóknak. Veszprémi
Egyetem Georgikon Mezőgazdaságtudományi Kar, Keszthely
Birkás M. (2002): Környezetkímélő és energiatakarékos talajművelés. Akaprint kiadó, Budapest
Cook R.- Elis, B. G. (1987): Soil management. J. Wiley and Sons Inc.., USA
Antal J. (1986): Őszi árpa termesztése homokon XXVII Georgikon Napok, Keszthely. Takarmánygabona-termelés és –
felhasználás. I. rész, 241.p.
Austin R. B. (1980): Physiological limitations to cereal yields and ways of reducting them by breeding In: Opportunities
for increasing crop yields. Eds. Hurd R. G. et al. Pitman, Boston. 3-19.
Láng G.(1976) Szántóföldi növénytermesztés. Mezőgazdasági Kiadó, Budapest.
Lelley J. (1980) Az ember és kenyere. Gondolat Kiadó. Budapest
Palágyi A. (1997): Az árpa, a rozs és a zab termesztése. GKI-Winter Fair, Szeged. 9-63. p.
Pollhamer E. (1986) A sörárpa termesztése. MTA Mezőgazdasági Kutatóintézete, Martonvásár
Reid D.A.-Wiebe G. A. (1979)Barley. Agricultual Handbook, USDA 338. 78-103. p.

71 
 
                                                
 
E4 Porumbul
PRODUCŢIA DE PORUMB

Aspecte generale ale culturii porumbului

După grâul de iarnă, porumbul este cel mai important aliment, furaj şi cea mai importantă
cultură din lume. Este produs pe 161 milioane de hectare, recolta medie este de 5.12 t ha-1 şi recolta
totală este de 824 milioane de tone. Importanţa acestuia în furajare este sporită mai departe de
conţinutul său ridicat de amidon (65-75%), ceea ce este folosit în industrie (fabricarea de bioetanol,
zahăr invertit, etc.). În acelaşi timp, porumbul este de asemenea important în nutriţia umană, ca
mămăligă şi porumb dulce. În unele ţări sud-americane, 90% din hrana umană este constituită din
porumb.
Principalii producători de porumb din lume
(date FAO, 2009)
Suprafaţa semănată Recolta medie Recolta totală
Ţara
(mii de ha) (kg ha-1) (mii de tone)
SUA 32 209 10 339 333 011
China 31 204 5 259 164 108
Brazilia 13 791 3 715 51 232
India 8 330 2 002 16 680
Mexic 6 223 3 237 20 143
Indonezia 4 161 4 237 17 630
Nigeria 3 336 2 200 7 339
Tanzania 2 961 1 123 3 324
Filipine 2 684 2 621 7 034
Africa de Sud 2 428 4 964 12 050
Argentina 2 337 5 614 13 121
România 2 334 3 417 7 973
Ucraina 2 089 5 020 10 486
Kenya 1 884 1 294 2 439
Etiopia 1 772 2 199 3 897

Suprafaţa semănată cu porumb (mii de ha) în ţările din proiect

(date FAO, 1961-2009)

Ţara 1961 1980 2000 2005 2009

Grecia 191 173 217 247 240
Turcia 705 583 555 600 591
Italia 1197 942 1064 1113 916
Bulgaria 635 585 466 299 274
România 3428 3288 3049 2609 2334
Ungaria 1351 1253 1193 1198 1177

Recolta medie de porumb (kg/ha-1) în ţările din proiect

(date FAO, 1961-2009)

Ţara 1961 1980 2000 2005 2009

Grecia 1194 7414 9672 10264 9800
Turcia 1443 2127 4144 7000 7188
Italia 3288 6771 9528 9368 8605
Bulgaria 2245 3859 1724 5308 4707
România 1674 3213 1606 3982 3417
Ungaria 2026 5324 4179 7557 6395

72 
 
                                                
 
Exportul de porumb (mii de tone) în ţările din proiect
(date FAO, 1961-2008)
Ţara 1961 1980 2000 2005 2008
Grecia 0 0 10 426 36
Turcia 0 9 4 128 15
Italia 1 26 187 32 107
Bulgaria 104 97 121 519 212
România 781 1002 144 430 695
Ungaria 54 83 1007 1813 3372

Importul de porumb (mii de tone) în ţările proiect

(date FAO, 1961-2008)
Ţara 1961 1980 2000 2005 2008
Grecia 96 1190 448 640 475
Turcia 10 0 1286 218 1151
Italia 1730 2931 528 1251 2223
Bulgaria 61 653 100 4 221
România 1 1390 35 36 521
Ungaria 120 30 4 8 43

Obiectivul nostru este de a selecta condiţiile agroecologice propice, bazele biologice şi

elementele agrotehnice şi de a fi capabili de a asigura ajutor practic producătorilor în următoarele
aspecte legate de porumb:
• dezvoltarea în continuare a tehnologiei culturii
• sporirea recoltei şi îmbunătăţirea siguranţei recoltelor
• transformarea tehnologiei convenţionale şi tradiţionale într-o tehnologie optimă pentru
protecţia mediului înconjurător.

Porumbul este sensibil la factorii ecologici (climă, sol), ceea ce este un fapt important mai
ales deoarece clima din ţările participante la proiect este parţial continentală şi parţial
mediteraneană; aşadar, există o lipsă de apă şi temperaturi ridicate în perioada de vegetaţie. Efectele
nefavorabile meteorologice ale perioadei de vegetaţie sunt sporite ulterior de situaţiile extreme
cauzate de schimbarea climei pe glob.

Cerinţe ecologice pentru producţie de porumb

Porumbul este sensibil la factorii ecologici (climă, sol), ceea ce este un fapt important mai
ales deoarece clima din ţările alocate la proiect este parţial continentală şi parţial mediteraneană;
aşadar, există o lipsă de apă şi temperaturi ridicate în sezonul cultivatului. Efectele nefavorabile
meteorologice ale perioadei de vegetaţie sunt sporite ulterior de fenomenele extreme cauzate de
schimbare climei pe glob. Producţia de porumb are nevoie de temperaturi ridicate şi aprovizionarea
suficientă cu apă.
Temperatura minimă necesară germinaţiei porumbului, dezvoltarii şi creşterii este de 10oC.
Deşi porumbul are nevoie de vreme caldă, temperaturile de 30oC nu pot fi luate în considerare.
Importanţa temperaturii solului devine din ce în ce mai puţin importantă pe perioada
vegetaţiei culturii.
Temperatura optimă pentru creşterea părţilor vegetative se încadrează între 25-35oC.
Rata de creştere a frunzei este în strânsă corelare cu temperatura pe parcursul nopţii şi cu
cantitatea de precipitaţii din timpul zilei.
Necesarul de apă: necesarul de apă în diversele etape ale vegetaţiei. Cantitatea de apă zilnică
se încadrează între 4.5 – 5,5 mm per hectar (45-55 m3 per hectar) în perioada de înflorire şi coacere.
Porumbul poate să preia apă chiar şi de la adâncime de 150 – 200 cm. Ploaia abundentă
poate fi de asemenea dăunătoare pentru porumb, datorită saturaţiei fazei poroase a solului cu apă şi

73 
 
                                                
 
faptului că furnizarea oxigenului pentru cultură nu este suficientă, ceea ce ar fi un obstacol pentru
preluarea elementelor nutritive din sol.
Este important să se cunoască rezultatele testului la rece (cold test).
Germinaţia este verificată în sol nesterilizat folosind hârtie de sugativă. Procesul durează 7
zile la 10oC şi 4 zile la 25oC. Rezultatul testului la rece al seminţei de bună calitate este peste 80%;
dacă această valoare este mai mare de 90%, rezistenţa la frig în timpul germinaţiei este favorabilă şi
sămânţa poate fi semănată chiar şi dacă temperatura solului este de 8oC. Dintre toate cerealele,
porumbul este cel mai sensibil la calitatea şi fertilitatea solului.
Porumbul poate produce recolte bogate doar pe soluri de tip cernoziom, solurile de fâneaţă
cu dinamică de cernoziom şi soluri de tip cernoziom, brun-roşcat de pădure, care se pot încălzi uşor,
au un regim de apă bun şi profil adânc, fertil. Porumbul este sensibil la soluri compacte cu structură
şi regim de apă şi termic proaste.
• Productivitate
Productivitatea hibrizilor de porumb a crescut semnificativ în ultima perioadă. Potenţialul
genetic al recoltei atinge 27-28 t ha-1, din care 8-14 t ha-1 pot fi obţinute în condiţii de cţmp şi 10-16
t ha-1 pot fi realizate în parcele mici, experimentale. Folosirea eficientă a potenţialului genetic poate
fi îmbunătăţită prin asigurarea unor condiţii ecologice şi agrotehnice favorabile. Datorită condiţiilor
extreme meteorologice cauzate de schimbarea climei, irigarea poate îmbunătăţi semnificativ
siguranţa recoltei, deşi metodele de irigare variază printre ţările implicate în proiect. Rezistenţa
corespunzătoare a tulpinii este o cerinţă importantă. Factorii care scad rezistenţa sunt infecţiile du
specii de Fusarium, densitatea mai redusă a ţesuturilor plantelor datorită cantităţilor mari de N şi
gradului mare de auto-umbrire,ca rezultat al numărului mare de plante, etc.
• Capacitatea de creştrere a desimii
Numărul de plante influenţează mult recolta.
• Capacitatea de cedare a apei
Porumbul trebuie să piardă apa într-un ritm rapid în perioada maturizării. Cultura trebuie să
piardă 1 – 1.2 % din conţinutul de apă zilnic, în aşa fel încât cheltuielile de uscare să fie scăzute pe
cât posibil atunci cândproducţia este uscată. Cât despre hibrizii produşi în scopul culturilor de siloz,
pierderea puţină de apă este mai favorabilă, deoarece în acest fel este mult mai uşor de compactat
silozul şi înlesneşte fermentaţia acidului lactic.
• Rezistenţa genetică faâă de agenţi infecţioşi
Agenţii patogeni (virusul mozaicului prumbului, fuzarioza, tăciunele comun şi tăciunele
inflorescenţelor , atacul de Nigrospora sp. , etc.) reduc cantitatea şi calitatea recoltei. Hibrizii se
diferenţiază de asemenea unul de celălalt în ceea ce priveşte rezistenţa la boli.
• Calitatea
Conţinutul de amidon din porumb este proeminent ridicat; poate fi chiar în jur de 65 – 75 %
din conţinutul de substanţă uscată. Aşadar, este o sursă de energie primară. Este ideal pentru furaj
şi materie primă industrială (bioetanol). Conţinutul său de proteine este în jur de 7 – 10 % , dar
conţinutul de aminoacizi din proteine nu este avantajos (proteină de tip zeină).
Conţinutul de ulei din embrionii de porumb este în jur de 3 – 5 % şi este potrivit şi pentru
fabricarea uleiul de gătit. Calitatea trebuie să fie evaluată în concordanţă cu scopul utilizării.
Conţinutul ridicat de proteine este mai avantajos pentru furaj pentru animale, pe când utilizarea
industrială necesită un conţinut mai ridicat de amidon.
Producerea porumbului modificat genetic este permisă în unele ţări implicate în proiect.
Tehnologia de cultivare a culturilor modificate genetic, identificarea şi stocarea separată a
porumbului recoltat sunt dirijate de reguli stricte.
Selectarea celor mai potriviţi hibrizi are o influenţă mare pentru rentabilitatea producţiei de
porumb.
Aspecte operaţionale, practice pentru selectarea hibrizilor de porumb:

74 
 
                                                
 
• Scopul producţiei (furaj, sămânţă , utilizare industrială, ex. bioetanol, etc.)
• Condiţiile ecologice de producţie (clima, tipul de sol)
• Intensitatea producţiei (condiţii agrotehnice, tehnologice)
• Aspecte privind mediul înconjurător (cultivarea durabilă)

Elemente agrotehnice ale producţiei de porumb

Rotaţia culturilor
• Rotaţia şi recunoaşterea culturilor ecologice are efect asupra gradului de apariţie a
bolilor/dăunătorilor şi a gradului de îmburuienare.
• Culturile ecologice folosesc cantităţile de apă şi de nutrienţii din sol în mod diferit.
• Rotaţia culturilor poate avea un rol important şi în prevenirea pagubelor cauzate de viermele
vestic al porumbului ( virgifera virgifera).

Următoarele aspecte sunt demne de luat în considerare la alegerea culturii ecologice de porumb:
• Perioada de vegetaţie a culturii ecologice, datorită proceselor agrotehnice de calitate
corespunzătoare.
• Cantitatea şi calitatea resturilor vegetale lăsate în urmă de cultura verde.
• Efectul culturii verzi asupra cantităţii de apă şi nutrienţi din sol.
• Cultivarea în monocultură trebuie evitată, datorită utilizării mari a cantităţilor de apă şi a
pagubelor realizate de viermele vestic al porumbului.
• Porumbul ar trebui semănat de cel mult trei ori într-un rând pe cât posibil.
• Rentabilitatea culturii este influenţată mult de rotaţia culturii şi selectarea unei culturi verzi
avantajoase.

Luând în considerare aspectele anterioare, culturile verzi sunt clasificate în următoarele grupe:
• Culturi verzi avantajoase
Cereale (grâu, orz). Aceste culturi sunt recoltate la timp, lasă reziduuri puţine, atenuează
înburuienarea foarte bine şi cererea de apă nu este signifiantă. În cazul precipitaţiilor
corespunzătoare, lucerna este o cultură verde eficientă, deşi, în anii secetoşi nu este favorabilă
datorită cererii mari de apă.
• Culturi verzi medii
Floarea soarelui, porumb dulce, porumb pentru siloz datorită perioadei de recoltare timpurii.
• Culturi verzi nefavorabile
Cultivarea în monocultură sorg pentru furaje, şi de asemenea sfeclă roşie în zone secetoase.
Cerealele de toamnă (grâul, orzul de toamnă) pot fi cultivate după porumb, dar în acest caz nu
trebuie să alegem o varietate (soi,hibrid) cu o perioadă de vegetaţie luingă, pentru a avea destul timp
pentru a efectua lucrările agrotehnice de bună calitate. A se lua la cunoştinţă că porumbul lasă o
cantitate semnificativă de restiru vegetale şi descompunerea lor este relativ înceată.

Lucrările solului
Porumbul este destul de pretenţios cu privire la adâncimea arăturii şi calitatea patului
germinativ. Este de asemenea şi extrem de sensibil la condiţiile de sol compactat, neaerisit, prost
structurat. Nu trebuie realizat un strat de închidere. Trebuie luate în considerare următoarele aspecte
pe parcursul elaborării sistemului de cultură al porumbului:
• Cerinţele agrotehnice ale porumbului: Acesta solicită cultivare adâncă (arat la 30 – 35 cm
sau afânare la 40 – 50 cm urmată de o prelucrare uşoară), care poate încorpora resturile de
plante şi fertilizanţii în sol.
• Condiţiile ecologice, conservarea apei, cultivarea pentru reducerea eroziunii.
• Efectul culturilor verzi asupra solului, al lungimii perioadei lor de vegetaţie şi a cantităţii şi
calităţii resturilor vegetale ale culturii.

75 
 
                                                
 
•
Caracteristicile fizice, chimice şi biologice ale solului.
•
Protecţia durabilă a mediului înconjurător.
Pregătirea solului pentru porumb cuprinde activităţi pe timpul toamnei şi primăverii. Natura
lucrărilor efectuate este influenţată de perioada de vegetaţie a recoltei verzi şi cantitatea de resturi
a culturii.

Tehnologia semănatului
Semănatul este una dintre cele mai importante elemente agrotehnice în ceea ce priveşte
porumbul. Perioada de semănat şi desimea semănatului influenţează semnificativ recolta, siguranţa
recoltei şi rentabilitatea culturii.
Există o corelare strânsă între perioada de semănat şi nivelul recoltei. Totuşi, relaţia
semnificativă dintre perioada de semănat şi conţinutul de umiditate din seminţe este de asemenea
importantă.
Ca efect al încălzirii globale, în jurul datei de 10 aprilie, temperatura solului a fost de 10 oC
în anii trecuţi. Prin urmare, intervalul optim pentru semănatul hibrizilor foarte timpurii şi timpurii
s-a lărgit. Hibrizii cu perioadă mai mare de vegetaţi au un potenţial mai ridicat al recoltei, dar sporul
de recoltă poate fi anihilată de cheltuielile mai ridicate pentru uscare. Semănatul timpuriu poate
reduce de asemenea conţinutul de umiditate din seminţe la grupa 400-500 a hibrizilor FAO.
În ani diferiţi, dacă hibrizii cu o toleranţă bună la frig pe perioada germinaţiei au fost
semănaţi cu 10-15 zile mai repede, conţinutul de umiditate din boabe din timpul recoltării era cu 4-5
% mai puţin comparativ cu cea semănată în perioada optimă de semănat şi cu 6-10 % mai puţin
comparativ cu perioada târzie de semănat. Acest fapt duce la avantaje economice considerabile.
Cu toate acestea, în cazul semănatului târziu, conţinutul seminţelor la recoltare a fost
semnificativ mai mare. Hibrizii cu o perioadă mai mare de veghetaţie au potenţial mai mare de
recoltă, însă cheltuielile mai ridicate cauzate de uscare pot anihila majoritatea profitului obţinut din
recolta suplimentară.

Potenţialul de screştere a desimii hibrizilor de porumb

Densitatea este un factor ce determină recolta. Producătorii sunt desigur interesaţi în a
realiza o densitate care garantează cea mai bună recoltă.
Hibrizii diferiţi au reacţii diferite la sporirea desimii de cultivare. În cazul hibrizilor,
densitatea cărora poate fi mărită eficient, duce la scăderea producţiei individuale, dar recolta unei
unităţi de suprafaţă creşte (până la densitatea optimă). Totuşi, în raport cu încălzirea globală,
hibrizii care nu suportă densităţi mari, însă au producţie individuală bună, au un rol important în
anii uscaţi, secetoşi. Siguranţa recoltei acestor hibrizi este bună chiar şi în anii nefavorabili lipsiţi de
precipitaţii, iar într-un an normal, aceştia formează un ştiulete suplimentar ce duce la creşterea
recoltei.
Densitatea optimă este influenţată de trăsăturile genetice şi perioada de creştere a hibrizilor,
potenţialele zonei cultivate, efectul anului şi nivelul de asigurare a apei şi a nutrienţilor. Doar
determinarea densităţii optime nu este suficientă; intervalul optim de densitate care poate fi stabilit
fără pierderi semnificative de recolte trebuie definit. Cu cât este intervalul mai mare, cu atât mai
bine, deoarece asemenea hibrizi au adaptabilitate mai bună.
Creşterea densităţii plantei influenţează de asemenea calitatea boabelor. Aceasta duce la
creşterea conţinutul de amidon, dar conţinutul de ulei şi proteine – şi anume cantitatea compuşilor
care necesită energie pentru sintetizarea lor – scade în raport cu procentul conţinutului de substanţă
uscată.

Protecţia plantelor
Componentele importante ale protecţiei plantelor la porumb sunt tratarea seminţelor
împotriva bolilor şi dăunătorilor, dezinfectarea solului împotriva dăunătorilor vii şi combaterea
chimică a buruienilor. Protecţia integrată a plantelor este importantă: utilizarea de hibrizi rezistenţi,

76 
 
                                                
 
tratarea seminţelor împotriva bolilor, rotaţia raţională a culturii, combaterea mecanică şi chimică a
buruienilor, etc.
• rotaţia culturii
• tratarea seminţelor împotriva bolilor şi dăunătorilor
• dezinfectarea solului împotriva insectelor
• Protecţia împotriva insectelor adulte.

Cea mai eficientă combatere chimică a buruienilor este folosire a erbicidelor pentru porumb
care necesită cunoaşterea deplină a gradului de înburuienare din zona respectivă şi folosirea
erbicidelor ce ia în considerare nivelul de dezvoltare al înburuienării. În practică, combaterea post-
emergentă a buruienilor este mai frecventă, deoarece această tehnologie de combatere în considere
cel mai mult compoziţia şi dezvoltarea buruienilor.

Irigarea
Porumbul aparţine grupei de plante dintre culturile de câmp cu cerinţe moderate faţă de apă.
Pe timpul perioadei de vegetaţie, acesta necesită 450 – 550 mm de apă (în funcţie de zona de cultură
şi lungimea perioadei de vegetaţie). Cererea de apă fluctuează pe perioada de vegetaţie a plantei.
Porumbul solicită cea mai multă apă în perioada dintre înflorire şi umplerea boabelor. În această
perioadă, cererea zilnică de apă este de 4.5 – 5.5 mm, cererea totală de apă în această perioadă este
de 200 – 250 mm.
În ceea ce priveşte cultivarea, porumbul prezintă o trăsătură importantă: capacitatea
excelentă de absorbţie a apei. Apogeul cererii de apă este în iulie şi în august. De vreme ce această
perioadă este destul de lungă comparativ cu alte culturi, sensibilitatea porumbului la secetă este
mare. Perioada de înflorire şi fecundare este critică în dezvoltarea plantei.
Ordinea de irigare este următoarea: întâi, irigăm în cea de-a doua parte din iunie, înainte de
înflorire, cu o cantitate relativ mai mare de 50 – 60 mm. După aceea, la fiecare 12 – 14 zile este
necesară irigarea de 2 – 3 ori cu 30 – 40 mm, apoi în perioada umplerii boabelor, ne putem întoarce
la o doză mai mare de apă de 50 – 60 mm.
În cazul unei tehnologii de cultură irigată, ceilalţi factori agrotehnici de asemenea se
schimbă:sunt necesare mai multe îngrăşăminte pentru o recoltă mai mare, putem folosi o desime
mai mare a plantelor, şi este necesară protecţia mai eficientă a plantelor. Metoda irigării este în
prezent metoda irigării prin aspersiune

Recoltarea, depozitarea
Recoltarea porumbului cultivat pentru furaje poate începe doar după maturizarea biologică.
Porumbul este matur din punct de vedere biologic atunci când acumularea nutrienţilor în boabe este
completă, când boabele de porumb ating valorile calitative cele mai ridicate, luând în considerare
condiţiile de cultură.
Maturizarea biologică este indicată de dezvoltarea unui strat negru la nivelul bobului,în
aproapiere de embrion. În acest moment, conţinutul de umiditate din cereale este în jur de 28 – 32
% în funcţie de tehnologia aplicată şi trăsăturile genetice ale hibridului.
Conţinutul de umiditate influenţează perioada de recoltare, precum şi metoda de recoltare şi
depozitare, aşadar, recoltarea şi depozitarea porumbului sunt strâns legate. Depozitarea sub formă
de ştiuleţi poate fi efectuată la la scară redusă, nu necesită cheltuieli de uscare.
Metoda aplicată cel mai frecvent este recoltarea şi depozitarea sub formă de boabe.
Cheltuielile de uscare sunt mari, aşadar recoltarea ar trebui să se efectueze când conţinutul de
umiditate din cereală este cel mai scăzut, fiindcă depozitarea necesită un conţinut de umiditate de
13.5 % (standardele UE).
După maturizarea biologică, porumbul ales pentru depozitarea uscată ar trebui să piardă
majoritatea conţinutului său de umiditate pe cale naturală, pe câmp. Această solicitare trebuie deja
luată în considerare în momentul selectării hibrizilor.
77 
 
                                                
 
Culturile alese pentru depozitare umedă pot fi recoltate la un conţinut de umiditate de 30 – 35 %.
• Înainte de depozitare, tulpinile şi boabele trebuie sparte, cocenii tocaţi.
• Trebuie depozitate în condiţii ermetice.

La începutul depozitării, respiraţia materialului vegetal continuă. Oxigenul necesar este

folosit din spaţiul de stocare închis.
Locul oxigenului va fi preluat de CO2 şi împreună cu apa eliberată opreşte respiraţia şi
procesele aerobe. Temperatura cerealelor creşte, respiraţia se opreşte şi începe procesul de
fermentaţie. La un interval de temperatură de 15 – 25 oC are loc fermentaţia lactică dorită.
Pierderea de fermentaţie este de aproximativ 2.5 %. Porumbul poate fi recoltat după maturizarea
biologică la un conţinut de umiditate de 35 – 38 %.
Recoltarea necesită un utilaj de tocare echipat cu un adaptor de spargere a tulpinilor ,
cocenilor. Mărimea tulpinilor tocate ar trebui să fie de 10 – 20 mm; particulele de cocean mărunţit
ar trebui să fie mai mici de 10 mm. Este important ca utilajul să spargă şi boabele, deoarece paiele
şi cocenii mărunţiţi pot fi amestecaţi şi compactaţi mai bine. După compactare, are loc fermentaţia
lactică, ce asigură condiţii bune de depozitare.

Bibliografie
ANDERSSON, T.-HERMAN, M.: 1992. Soil mineral content after clover leys and grass leys. Problems in modern soil
management: Proceedings of International Conference, August 31-September 5, Hrusovany near Brno, Czechoslovakia.
9-16. p.
BAUER, P. J.-CARTER, P. R.: 1986. A vetésidő, állománysűrűség, felhasználható vízmennyiség és a talaj N-
ellátottságának hatása a kukorica szemtörékenységre hajlamosságára. Crop Sciences 26. 6. 1220-1226. p.
BERZSENYI, Z.: 1993. Az N-műtrágyázás és az évjárat hatása a kukoricahibridek (Zea mays L.) szemtermésére és N-
műtrágyareakciójára tartamkísérletekben az 1970-1991. években. Növénytermelés. 42.1. 49-63. p.
BERZSENYI, Z.: 1995. A kukoricatermesztési technológiák fenntarthatóságának vizsgálata stabilitásanalízissel
tartamkísérletekben. 37. Georgikon Napok, A fenntartható fejlődés időszerű kérdései a mezőgazdaságban, Keszthely.
27-36.p.
BERZSENYI, Z.-GYŐRRFY, B.: 1995. Különböző növénytermesztési tényezők hatása a kukorica termésére és
termésstabilitására. Növénytermelés. 44. 5-6. 507-517. p.
BERZSENYI, Z.-RAGAB, A. Y.-DANG, Q. L.: 1998. A vetésidő hatása a kukoricahibridek növekedésének dinamikájára
1995-ben és 1996-ban. Növénytermelés 47. 2. 165-180. p.
BROWN. R. H.-BEATY, E. R.-ETHREDGE, W. J.-HAYES, D. D.: 1970. Influence of row width and plant population on
yield of two varietes of corn. Agronomy Journal. 62. 6. 767-770. p.
BRUMBELOW, K.-GEORGAKAKOS, A.: 2001. An assessment of irrigation needs and crop yield for the United States
under potential climate changes. Journal of Geophysical research Atmospheres, 106 (D21): 27383-27405.
DEBRECZENI, B.-DEBRECZENI B-NÉ: 1983. Tápanyag- és vízellátás kapcsolata. Mezőgazdasági Kiadó, Budapest.
DUNCAN, W. G.: 1975. Maize. In: Crop physiology. Ed: Evans. Univ. Press. London-New York. 23-50. p.
GENTER, C. F.-CAMPER, H. M.: 1973. Component plant development in maize as affected by hybrids and population
density. Agronomy Journal. 65. 669-671. p
GYŐRFFY, B.: 1976. A kukorica termésére ható növénytermesztési tényezők értékelése. Agrártudományi Közlemények.
35. 239-266. p
JOLÁNKAI, M.: 2001. A fenntartható fejlődés a növénytermesztésben. In: Talajművelés a fenntartható gazdálkodásban.
Szerk.: Birkás, M. 15-25. p
KÁTAI, J.: 1999. Talajmikrobiológiai jellemzők változása trágyázási tartamkísérletben. Agrokémia és Talajtan. 48. 3-4.
348-358. p
MARTON, L. CS.-ÁRENDÁS, T.-BERZSENYI, Z.-SZUNDY, T.-BÓNIS, P.: 2004. A kukorica vízleadásának és vízfelvételének
vizsgálata Martonvásáron. Gyakorlati Agrofórum, 2004. 15. évf. 11. szám. 24-26. p.
MENYHÉRT, Z.: 1996. Interrelations between weather dependence, nutrient supply and yield progress in Hungarian
maize production. Bulletin of the university of agricultural sciences, Gödöllő. 1: 1995-1996. p
NAGY, J.: 1994. A talajművelés, a műtrágyázás, a tőszám és az öntözés hatásának értékelése a kukorica termésére. MTA
doktori értekezés, Debrecen
PEPÓ, PÉ.-NAGY, J.: 1997. Plant nutrition system of cereals in their sustainable crop production. British – Hungarian
Seminar on Long-Term Trials for Sustainable Land Use, Crop Management and Plant Nutrition. Debrecen, 1996. Dec.
11. In: Agrokémia és Talajtan. 46. 113-126. p
SÁRVÁRI M.(1996): Energiatakarékos, környezetkímélő kukoricatermesztési technológia. Agrokémia és talajtan 44. No.
3-4. 381-386.
78 
 
                                                
 
SÁRVÁRI, M.: 1986. Kukoricahibridek termőképessége és tápanyaghasznosító képessége. Növénytermelés. 35. 6. 547-
552. p.
SÁRVÁRI, M.: 1995b. A tőszám szerepe a fajtaspecifikus kukoricatermesztési technológiában. Növénytermelés. 44. 3.
261-270. p
SZÉLL, E.: 2001. A kukoricabogár elleni védekezés lehetőségei. Magyar mezőgazdaság. 56/48. 12-13. p
WILSON, J. H.-ALLISON, J. C. S.: 1978. Effect of plant population on ear differentation and growth in maize. Ann. Appl.
Bil. 90. 127-132. P

79 
 
                                                
 
E.5. Tomatele

Introducere
TOMATELE (PĂTLĂGELE ROŞII) - Lycopersicon esculentum Mill., Fam. Solanaceae
Tomato (eng.), Tomate (ger., fr., sp.), Pomodoro (it.)
Formele spontane de tomate provin din America de Sud, Peru, Bolivia, din zonă de
altitudine, unde fructele au fost folosite pentru hrană din vremuri străvechi. Populaţiile băştinaşe din
Peru, Columbia şi Mexic au luat în cultură formele spontane {Lycopersicon esculentum convar.
cerasiforme) şi prin selecţie au ajuns să obţină forme cu fructe mari, care în sec. al II-lea (î.e.n.)
erau bine cunoscute şi cultivate în valea Tehuaccan, în zona localităţilor Vera Cruz şi Pueblo
(Jenkins, 1948). Denumirea aztecă a plantei „tomatle" (umflată) este desigur în legătură cu forma şi
mărimea fructului (Dassler, 1969).

Origine, evoluţie, importanţă

O adevărată revoluţie s-a produs, în cultivarea tomatelor, după cel de-al doilea război
mondial, când sub presiunea cererii, cultura mai ales în SUA, Spania, Italia, dar şi în alte ţări printre
care şi ţara noastră a crescut considerabil.
Unele din aceste ţări sunt mari exportatoare de tomate, pe primele locuri situându-se Spania,
Mexic, Olanda, Italia, Maroc, Siria.
Arealul de cultură se întinde pe tot globul în zonele ecuatoriale, tropicale, subtropicale şi în
zona climatului continental, până la 55° latitudine nordică.
Condiţiile cele mai favorabile pentru această cultură sunt cele care asigură o temperatură
medie anuală de peste 10°C şi a lunii iulie de peste 21°C, cu peste 200 zile lipsite de îngheţ şi peste
3000°C suma anuală a temperaturilor active (peste 10°C). Ponderea cea mai mare o au în ordine
descrescândă judeţele: Dolj, Galaţi, Ilfov, Constanţa, Teleorman, Bihor, Arad, Călăraşi, Timiş şi
Brăila.

Obiectiv general
Printre speciile vegetale, tomatele ocupă primul loc în ceea ce priveşte zonele cultivate şi
consumul. Înafara consumului proaspăt, tomatele reprezintă o sursă de materie primă pentru
industria alimentară. S-a observat o scădere a zonelor de cultivare a tomatelor în ultimii ani în
detrimentul creşterii lor în sere. Cultivarea tomatelor în sere a dus la performanţe tehnologice
superioare ce sporit creşterea producţiei pentru fiecare unitate de suprafaţă. Fertilizatorii şi
pesticidele contribuie substanţial la creşterea culturilor de tomate, însă calitatea lor este din păcate
dezamăgitoare.
Culturile ecologice de legume au capacitatea de a oferi legume de calitate înaltă cu un gust
şi o aromă specifice şi în acelaşi timp fiind „blânde” cu mediul înconjurător.

Obiectiv specific
Sistemul agricol ecologic înseamnă folosirea performanţelor tehnologice cu ajutorul
produselor chimice sintetice. Parametrii de calitate ai fructelor sunt atinşi prin folosirea tehnologiei
de cultură ecologică combinată cu tipurile sau hibrizii corespunzători. Alegerea hibrizilor sau
speciilor de tomate este o sarcină relativ grea. Hibrizii sau speciile de tomate trebuie să fie
rezistente sau tolerante la bolile principale ce pot afecta o roşie, nu trebuie să fie modificaţi genetic
şi fructul trebuie să corespundă cerinţelor consumatorului.

Importanţa culturii
Fructele tomatelor se diferenţiază prin conţinutul lor de glucide, vitamine, acizi organici,
minerale şi proteine.

80 
 
                                                
 
Conţinutul de materie uscată din fructul copt variază între 5.5 şi 7.5 % cu 3.4 % glucide ca
glucoză şi fructoză, între 1 şi 1.3 % protide şi între 0.5 şi 0.7 % minerale din substanţa proaspătă.
Bogăţia şi varietatea de vitamine fac din fructele proaspete de tomate şi produsele derivate
(suc, pastă) o sursă importantă de alimente. Fructele proaspete conţin vitamina C (15-30 mg/100g),
carotenoide (0.8 mg/100g), vitamine de grupa B (B1 0.06 mg, 0.04 mg B2, B6 0.1 mg) şi P,
vitamina K (24 mg/100g). Fructele de tomate au un conţinut ridicat de minerale şi acizi organici
(între 0.3 şi 0.5 %) reprezentate mai ales prin acidul citric şi malic.
Ponderea echilibrată între glucide şi acizi dă fructului de tomate şi sucului un gust plăcut şi
un efect revigorant. Dintre substanţele neadecvate în nutriţie sau poluante, ce pot cauza neajunsuri
în hrană, sunt tomatina (4-7 mg/100g) şi purina (4 mg/100g) ca şi rezidiile de Cu şi Hg de pe
suprafaţa fructelor.
Înafara cererii sporite pentru consumul prezent al populaţiei, tomatele sunt solicitate mai
ales în industria legumelor conservate, cărnii şi peştelui, fiind de asemenea şi un produs de export
important. Cele mai solicitate produse pentru export sunt tomatele de seră şi cele timpurii.

Trăsături bioecologice
Rădăcina de tomate este pivotantă; pivotul principal poate penetra solul uşor până la 2-3 m.
Masa de rădăcini este aşezată pe o rază de 50 – 80 cm în jurul plantei şi la o adâncime de 30 – 35
cm. Plantele din răsaduri au un pivot scurt şi rădăcini ramificate în lateral, la care pornesc rădăcini
adventive din porţiunea de tulpină inserată în sol la plantare. Rădăcinile de tomate sunt foarte
sensibile la lipsa de aer din sol, din acest motiv plantele nu suport soluri prea umede sau prea
compactate. În soluri cu exces de umiditate, rădăcinile se dezvoltă în stratul superficial la o
adâncime de 10 – 15 cm.
Tulpina tomatelor este păroasă, în poziţie erectă doar în prima parte a vegetării, apoi cade la
pământ sub greutatea frunzelor şi fructelor, solicitând modalităţi de susţinere.
Creşterea plantei este simpodială; după un număr relativ mic de formaţiuni vegetative (7 –
12), apare un grup generator (inflorescenţă), care dezbină dominanţa apicală; drept urmare,
înmugurirea ultimei frunze, cu poziţionare polară favorabilă, creşte puternic, continuând creşterea
rădăcinii principale. Inflorescenţa are loc după 3-5 frunze de pe stratul secundar şi încolţirea ultimei
frunze va continua creşterea în înălţime. Pentru varietăţile cu creştere nedeterminată, acest tip de
creştere continuă până ce are loc moartea plantei din orice motiv, iar plantele sunt înalte.
Pentru varietăţile cu creştere determinată, creşterea tulpinii în înălţime este limitată,
deoarece rădăcinile de extensie au doar 1-2 frunze şi după 3-4 niveluri de fructificare, creşterea se
opreşte. Mugurii care apar sub frunze se dezvoltă similar, astfel planta creează un tufiş şi sunt
scurţi. Creşterea determinată a plantei este atribuită unei gene pe poziţia 94 a cromozomului 6 şi a
apărut ca o mutaţie în 1914 în Florida.
Frunzele sunt imparipenate, segmentate întrerupt, cu o frunzuliţă mai mult sau mai puţin
divizată. Frunzele, ca alte părţi de suprafaţă ale plantei, sunt acoperite cu peri glandulari şi secretă
un lichid galben cu miros caracteristic.

81 
 
                                                
 

Fig. E.5.1. Mecanismul de ramificare al inflorescenţei la tomate.

Inflorescenţa de tomate este o cimă simplă sau ramificată. Gradul de ramificare este
determinat genetic, dar şi de condiţiile climatice (Calvert, 1957, Cooper, 1964).
Floarea de tomate este organizată pe tipul 5, are petale galbene; corola gamopetală este
reunită cu androceul, ceea ce uşurează operaţia de castrare a florilor (prin smulgerea corolei) în
lucrările de hibridare. Ovarul este bi- sau pluricarpelar. Polenizarea este autogamă dar se produce,
în proporţie redusă (5%) şi polenizarea străină la florile ce manifestă fenomenul de longistilie.
Fructul este o bacă bi- sau pluriloculară, de mărimi, forme şi culori diferite (roşie, galbenă,
portocalie, violacee). Fructul prezintă un pericarp cărnos, un suport placentar pe care se formează
seminţele şi camerele seminale, loje care sunt pline cu o substanţă suculentă ce înglobează
seminţele.

Trăsături ecofiziologice
Tomatele sunt plante termofile, heliofile, hygrofile şi exigente faţă de nutriţia minerală.
Temperatura optimă sunt creştere şi fructificare este de 19-26°C pe timpul zilei şi 13-19°C
pe timpul nopţii. Tomatele prezintă o toleranţă mai mare la variaţiile de temperatură decât alte
specii termofile (castravetele, vânăta), datorită adaptării la clima tropicală de altitudine. Germinaţia
seminţei are loc la 9-12°C (14-21 zile) şi la nivelul optim de 25-30°C, durează o perioadă mai
scurtă de timp (5-6 zile).
Temperatura minimă de vegetaţie este de 8-10°C dar suportă relativ uşor temperaturi mai
scăzute.
Dacă plantele tinere sunt întărite în avans, ele pot rezista chiar şi la temperaturi negative de
-1 -2°C pe o perioadă scurtă. Temperaturile maxime de peste 35°C reduc creşterea, afectează coaja
fructelor şi culoarea lor uniformă.
O etapă sensibilă cu referire la temperatură este la circa 12-15 zile după expunerea
cotiledoanelor, în care temperaturile relativ mici, sub 16°C, creează aparenţa de prime flori după un
număr mai mic al frunzelor prin ramificarea lor.
Lumina influenţează puternic durata de la semănat până la maturizarea primelor fructe, care
poate spori, în condiţii nefavorabile, cu până la 50%, dar şi organogeneza inflorescenţelor, înflorirea
şi fructificarea.
Intensitatea minimă de lumină este de 5-6 KLX şi nivelul optim este peste 20 KLX. Cea mai
favorabilă durată a zilei este între 14 şi 16 ore; lumina continuă produce fenomene degenerative
(Barbat, Pop, 1966). În condiţiile proaste din noiembrie, decembrie, ianuarie, surplusul de lumină
de 150-200W/m2 are o influenţă favorabilă asupra producerii răsadurilor.
Apa. Deşi plantele au un consum relativ ridicat de apă, între 0.2 şi 2 l pe zi, în funcţie de
vârstă şi coeficientul de transpiraţie medie (350-500), cerinţele pentru apă a tomatelor pot fi
82 
 
                                                
 
considerate moderate. Plantele suportă uşor perioade scurte de secetă, mai ales dacă sunt „întărite”
în avans sau provin direct din răsaduri. Excesul de umiditate din sol este dăunător datorită ventilării
proaste şi riscului de atac al bolilor. Cercetările realizate în România (staţiile de cercetare Ciolpalni
şi Işalniţa) au demonstrat că în prima parte a vegetaţiei, până la începutul fructificării, umiditatea
optimă din sol este 65-70% din capacitatea de apă din solul terenurilor, precum şi pe timpul
fructificării, a crescut la 75-80%.
Umiditatea atmosferică optimă este 56-65% şi ar trebui să nu depăşească 70%, deoarece
polenul este higroscopic, devine umed, şi atinge stigma florii şi nu are loc polenizarea.
Pe de altă parte, scăderea umidităţii atmosferice sub 45% evidenţiază fenomenul de
longevitate şi face dificilă polenizarea şi afectează coaja fructelor (Coyne, citat de Butnariu, 1970)
şi sporeşte pierderea prin transpiraţie.
Nutriţia minerală a tomatelor prezintă unele particularităţi de care trebuie să se ţină seama la
fertilizare. Astfel, consumul specific este variabil în funcţie de sistemul de cultură, varietatea, soi,
producţie, gradul de aprovizionare al solului cu elemente minerale (tabelul E 5.1.).
Tabelul E.5.1.
Consumul specific de minerale în diverse sisteme de culturi de tomate
Sistemul de cultură Varietatea Producţia (t/ha) Consumul specific (kg S.A./t) Sursa
N P2O5 K2O CaO MgO
tomate timpurii (de Export II 40 2,0 0,3 3,0 - - Podoleanu,
câmp) 1974
tomate pentru industrie Heintz 1370 65 2,3 0,4 2,6 - - idem
tomate de câmp Diferită 40 2,8 0,8 4,0 - 0,5 Krug, 1986
Dumitrescu,
tomate de seră Hibrizi 100 3,6 0,8 6,7 4,0 0,7 1973

Trebuie remarcat faptul că deşi consumul specific de fosfor este redus, cerinţele faţă de acest
element sunt ridicate, mai ales la înflorire şi începerea fructificării.
Absorbţia fosforului este favorizată de prezenţa sa în forme uşor solubile, temperaturi de
peste 14°C în sol, ca şi de valori ale pH-ului substratului care să nu scadă sub 5,5.
Nutriţia cu azot trebuie controlată atent deoarece excesul, mai ales în condiţii neprielnice
(lumină insuficientă, aprovizionarea slabă cu K şi Mg) are efecte negative asupra culturii
determinând creşterea excesivă a aparatului foliar; întârzierea formării şi maturizării fructelor.
Insuficienţa azotului în nutriţie are efecte şi mai dăunătoare cum ar fi creşterea slabă a frunzelor şi a
tulpinii; cloroza frunzelor şi chiar căderea lor, fructele rămân mici şi producţia scade; plantele devin
mai sensibile la putregaiul cenuşiu {Botrytis cinerea) şi mană (Phytophtora infestans).
Potasiul se consumă în cantităţi mari şi este un factor de calitate, stimulând sinteza şi
depunerea glucidelor, vitaminei C şi pigmenţilor în fructe.
Aprovizionarea cu magneziu prezintă o importanţă aparte, în special la tomatele de sere,
unde apare destul de frecvent fenomenul de carenţă, cauzat de un pH mai scăzut.
Calciul lipseşte uneori în solurile puternic levigate (sere) sau în substratul de turbă brună,
insuficient neutralizat şi cauzează la tomate puternice răsuciri convexe ale foliolelor, necroze
marginale şi putrezirea apicală a fructelor.
Manganul favorizează precocitatea recoltei. In frunzele normal aprovizionate conţinutul de
Mn în frunze este variabil de la 30 la 150 ppm, în timp ce la plantele carenţate scade sub 10 ppm
(Smilde, Roorda van Eysinga, 1968).
Borul influenţează înflorirea şi legarea fructelor şi este deficitar în substraturi cu exces de
calciu.
Insuficienţa nutriţiei cu fier produce o cloroză generalizată a frunzelor tinere în timp ce
nervurile rămân verzi.
Solurile cele mai bune pentru cultura tomatelor sunt cele mijlocii, bine şi profund (50 cm)
structurate, bogate în humus; dar şi solurile nisipoase, calde şi bine drenate care se pretează pentru

83 
 
                                                
 
culturile timpurii, cu condiţia să fie irigate. Reacţia optimă a solului pentru tomate este neutră spre
uşor acidă (pH=5,5-6,5).

Sortimentul de tomate
Toate formele de tomate cultivate fac parte din genul Lycopersicon, subgenul
Eulycopersicon, specia Lycopersicon esculentum Mill. În ameliorarea soiurilor cultivate sunt
folosite în prezent o serie de alte specii, spontane sau semispontane de tomate, care prezintă în
special rezistenţe faţă de boli.
Specia Lycopersicon esculentum Mill.
Are mai multe varietăţi dintre care, de interes practic, prezintă:
• L. esculentum var. infiniens - cu creştere nedeterminată;
• L. esculentum var. validum - cu creştere determinată.
Tomatele sunt o specie polimorfă, de dată relativ recentă şi plastică, pretabilă la o selecţie
rapidă şi eficientă.
Sortimentul de tomate este foarte variat şi dinamic, anual apar soiuri şi hibrizi noi, cu
însuşiri agroproductive superioare, care pot fi omologate şi înscrise în „Catalogul oficial al soiurilor
de plante de cultură din România".
Clasificarea soiurilor de plante de cultură este bazată pe zona de cultură (câmp, seră, solar),
destinaţia produsului (consumul prezent, industrializare, folosire combinată), trăsăturile de creştere
şi durata perioadei până la fructificare.
Mai jos, sunt prezentate soiurile de plante de cultură din catalogul din 2007:
A. Soiuri şi hibrizi (H) de tomate pentru culturi în câmp
Timpurii (105-115 zile)
• cu creştere nedeterminată: consum - Hector (H), Işalnita 29 (H), Işalniţa 50 (H);
• cu creştere determinată: mixt - Cluj 80, Kristy 47, Românită; industrializare -
Peto 86, Early Nemapride (H), Primotom (H), Diablo, Ferma, Kristin, Ponor,
Vitamina.
Semitimpurii (15-125 zile)
• cu creştere nedeterminată: consum - Augustina;
• cu creştere determinată: mixt - Heliodor, Mobil, Naty, Perla Clujului, Roxirom,
Ştefania, Petra (H); industralizare - Dising Maşter (H) jl., Missouri (H) jl., Romec
(H), Bilbor (H), Buzău 47, Emiliapon, Lima;
Semitârzii (125-135 zile)
• cu creştere nedeterminată: consum - Buzău 1600;
• cu creştere determinată: mixt - Daneză uriaşă, Buzău 22, Unibac, Yasmin (H);
industrializare: Caspar (H), Denar, Kecskemeti 549, Nema 1435, Nemapride (H) jl.,
Pontica, Romaco 554 jl., Topspin, Viorica, Vipon;
Târzii (peste 135 zile)
• cu creştere determinată: industrializare - Uno
B. Hibrizi de tomate pentru solarii şi sere (toate cultivarurile sunt cu creştere
nedeterminată)
Extratimpurii: Raissa;
Timpurii: Amati, Euroser, Fino, Graziella, Marissa, Mercury, Monika, Romatos, Shirley;
Semitimpurii: Partner, Siriana (în solarii), Cindel (în sere).

84 
 
                                                
 

Fig. E 5.2. Cultură de tomate în spaţii protejate

În general, soiurile de plante de cultură pentru consum au creştere nedeterminată, atât cele
recomandate pentru cultura de câmp, cât şi cele pentru solarii şi sere, unde sunt folosiţi doar
hibrizii.
Soiurile de plante de cultură care produc pentru industrializare au creştere determinată
pentru a fi culese mecanic. Unele soiuri de plante de cultură o trăsătură suplimentară, obţinută prin
selecţie, ce prezintă lipsa nodului (fără noduri) din tulpina fructului cu mănunchi, ce permite
culegerea fructului fără tulpină (ce nu se detaşează de trunchi) şi plasarea lor în procesul tehnologic
fără alte operaţiuni. Aceste forme sunt marcate cu semnul „fn” (fără noduri).

Cultura durabilă de câmp a tomatelor

Cultura timpurie a tomatelor în condiţiile câmpului
Amplasarea culturii.
Zona de cultură. Tomatele reacţionează puternic şi negativ la monocultură, cu o scădere
graduală a recoltei, atingând nivele de 20-30% din producţia obişnuită în 8-12 ani, aşadar rotaţia
culturii este obligatorie.
În general, prăşitul este mai eficient ca şi continuare a tomatelor, cu excepţia solanaceelor
(cartofi, ardei, vinete), la care se impune un interval de 3-4 ani. Culturile de cereale sunt de
asemenea potrivite. Plantele curcubitacee pot transmite mozaicul castravetelui tomatelor prin
plantele gazdă-iarnă (bălării, spanac) şi legumele perene,mai ales lucerna, transmit putrezirea
rădăcinii (Rhizochtonia violacea).
Pregătirea terenului. Tomatele reacţionează favorabil la fertilizarea cu fertilizatori organici
în anul de cultură, dar ele recuperează de asemenea aceşti nutrienţi chiar dacă sunt crescute în cel
de-al doilea an după operaţiune.
Dozele de fertilizatori chimici sunt dependente de nivelul cantităţii de minerale din sol şi din
sistemul culturii.
Tabelul E 5.2.
Aprecierea nivelului concentraţie în NPK a soluţiei solului, pentru cultura tomatelor
(ppm/extras apos de 1:2,8)
Nivelul N-N03 P2O5 K20 Efectul asupra producţiei
Scăzut <9 <3,5 <14 Asigură 80-90% din recolta maximă
Normal 10-27 4-12 15-20 Asigură recolta maximă
Ridicat >28 >13 >21 Determină scăderi de recoltă

85 
 
                                                
 
Tomatele nu suportă amendamentele calcaroase aplicate în anul de cultură.
Lucrările de bază ale solului se referă la nivelarea ternului, arătura adâncă de toamnă, la
25-30 cm sau chiar desfundare scarificare (70 cm) şi sunt urmate, în primăvară, de o grăpare
timpurie (pentru reţinerea apei) şi 1-2 lucrări de întreţinere, nivelare şi afânare a arăturii, cu
cultivatorul sau combinatoriii, după starea terenului. Pe suprafeţe extinse, este recomandată
pregătirea terenului ca un pat germinativ la 140 sau 150 cm.
Erbicidarea culturii de tomate se face prin tratamente aplicate la pregătirea patului
germinativ, preemergent sau postemergent în mai multe variante.
Plantarea răsadurilor de tomate timpurii se face cât mai repede posibil, ceea ce înseamnă
sfârşitul lunii aprilie şi primele zile din luna mai, când în sol se realizează temperaturi constante de
11-12°C. Se plantează la distanţa de 70-75 cm/25-30 cm (70+80/25 cm) realizându-se o densitate de
48-55 mii de plante la ha
Riscul unor pagube cauzate de îngheţul consecutiv trebuie evitat prin măsuri de protecţie
(afumare, irigare).. Răsadurile produse în cuburi sunt plantate manual în gropi sau şanţuri sau cu
plantatori de răsaduri şi cu echipament de plantare în cuburi.
Lucrări de întreţinere. Completarea golurilor se face în cel mult o săptămână după plantare,
cu răsad reţinut. În cursul vegetaţiei se execută 3-4 praşile mecanice şi manuale pe rând. După
instalarea spalierului se pot folosi cu succes pentru prăşit motocultoarele sau rariţa. La primele
praşile solul se afânează mai adânc, apoi mai la suprafaţa, deoarece rădăcinile se dezvoltă la mică
adâncime.
Irigarea culturii se face cu unele măsuri de precauţie, pentru a nu răci solul, ceea ce poate
întârzia mult formarea şi maturarea fructelor, şi pentru a nu favoriza creşterile vegetative excesive.
Se menţine o umiditate moderată în sol, de 65-70% din IUA, dar constantă şi nu se udă cu apă rece
sub 14°C. Norma de irigare, în funcţie de zonă este de 1200-1800 m /ha, aplicată în 3-6 udări,
repartizate în lunile iunie-august.
Susţinerea plantelor, în funcţie de posibilităţile locale, se face pe araci sau spalier scund cu o
singură sârmă la 35-40 cm înălţime.
Copilitul plantelor, la hibrizii cu creştere nedeterminată, se face radical lăsând numai
tulpina principală, care se cârneşte după 4 inflorescenţe, pentru a grăbi formarea şi coacerea
fructelor. Copilitul şi legatul pe spalieri se repetă de 2-3 ori în cursul perioadei de vegetaţie. La
soiurile cu creştere determinată, plantele nu se copilesc şi nu se cârnesc. Pe suprafeţe mici, se poate
face înlăturarea a 2-3 lăstari de la baza plantei, grăbind astfel înflorirea şi fructificarea.
Tratamente speciale pot interveni în folosirea unor fertilizanţi foliari, în concentraţie de
0,5% cu 300-500 l/ha.

Fig. E 5.3. Fructificarea la tomate în spaţii protejate

86 
 
                                                
 
Recoltarea. Recoltarea primelor fructe începe încă pe la mijlocul lunii iunie în zonele sudice
şi în prima decadă a lunii iulie, în zonele mai puţin favorabile. Se recoltează la intervale scurte
pentru a valorifica la preţuri bune, un procent cât mai ridicat din recoltă. Datorită limitării creşterii
prin cârnit, cultura se încheie până la sfârşitul lunii august.
Producţia de tomate timpurii este variabilă între 25-35 t/ha.

Cultura de vară şi de toamna prin răsaduri

Această cultură este predominantă la noi şi ocupă cca. 70-75% din suprafaţa destinată
tomatelor în câmp.
Se folosesc soiuri semitimpurii sau târzii, cu fructe mari, cărnoase şi cu conţinut ridicat de
substanţă uscată, producţia fiind destinată pentru consum în stare proaspătă, dar şi pentru
industrializare.
Cultura poate fi realizată pe câmpul propriu sau în succesiune, după legumele timpurii
(spanacul, salata, ceapa sau usturoiul verde) sau ridichi.
Pregătirea terenului la cultura în succesiune, constă în încorporarea resturilor culturii
anterioare, a îngrăşămintelor complexe (250-300 kg/ha) aplicării erdicidelor în sol, prin discuire sau
arătură, la 12-15 cm adâncime, urmată de mărunţirea solului şi modelarea în starturi.
Producerea răsadurilor implică o tehnologie mai simplă ca cea folosită pentru cultura
timpurie, ţinând cont că este dorită o producţie foarte timpurie, dar pe de altă parte, se urmăreşte o
scădere a cheltuielilor, producţia fiind vândută pe timpul sezonului (iulie-octombrie) la preţuri mult
mai mici decât în cazul tomatele timpurii.
Răsadul se produce, de obicei, prin semănat rar fără să se mai repice. în zonele mai puţin
favorabile (zona a Il-a, IlI-a), se practică şi repicatul în substrat şi uneori chiar în cuburi nutritive, în
care caz este suficientă o distanţă de 5/5 cm între plante.
Răsadul se poate obţine pe patul germinativ, dar poate fi produs prin transplant din sere
neîncălzite, cu posibilitatea de dublare a filmului, când apare pericolul brumei.
Semănatul, în funcţie de zonă, se face începând din a II- a decadă a lunii martie şi până în a
doua decadă a lunii aprilie, deoarece vârsta optimă a răsadului este 40-45 de zile. în „semănătură"
se foloseşte o normă de 2-3 g/m2, cu un necesar de 300-400 g sămânţă la ha; semănătura se
mulceşte cu folie transparentă până în momentul răsăririi plantelor.
Pentru a preveni alungirea plantelor, se poate folosi Cycocel (Holdup 460). Celelalte lucrări
de îngrijire sunt identice cu cele ce se aplică pentru cultura timpurie.
Răsadul de cea mai bună calitate, are 18-20 cm înălţime şi 6-7 mm diametru al tulpinii, este
sănătos şi bine călit.
Plantarea răsadurilor, se face după ce temperatura solului ajunge la 12°C, în luna mai, sau
cel mai târziu până în prima decadă în luna iunie în zonele cele mai favorabile. Plantarea se pate
efectua manual, în rigole sau cuiburi sau mecanic.
Formulele de plantare sunt diferite în funcţie de metodele de cultură şi întreţinere:
- cultură palisată pe spalieri sau araci: 70-90/25-35 cm;
- cultură pe spalier înalt: 180+60/20-30 cm;
- cultură nepalisată: 90+50(60)/25 cm sau 100+50/25 cm.
S-a demonstrat prin experiment că răsadul alungit este mai bine să fie plantat mai adânc, şi nu
aplecat, ca în cazul anterior, plantele formând rădăcini adventive cu dificultăţi de absorbţie
hidrominerală.
Densitatea plantelor variază, de la 30-35 de mii per hectar la 55-60 de mii per hectar pentru
clasa scurtă nelegată.

87 
 
                                                
 

Fig. E.5.4. Orientarea cu două soiuri a plantei

Activităţi de întreţinere. Susţinerea plantelor se face, în funcţie de suprafaţa cultivată şi

posibilităţile locale, cu araci (1,2-1,5 m), spalier semiînalt sau înalt pentru plantele cu creştere
nedeterminată sau spalier scund (35-40 cm) pentru plantele cu creştere determinată. Plantele se
leagă de suport cu sfoară, din textile sau material plastic. Culturile efectuate pe suprafeţe mari şi în
special cele ce produc pentru industrie nu se arăcesc şi nu se palisează.
Copilitul se aplică numai la plantele cu creştere nedeterminată şi susţinute pe spalier sau
araci.
Conducerea plantelor la aceste culturi, se face la două sau trei tulpini, lăsându-se câte un
lăstar prefloral la prima şi a doua inflorescenţă. Toti ceilalţi lăstari, se înlătură în fază tânără, când
au 4-5 cm lungime, prin lucrări repetate.
Conducerea pe spalieri, a tomatelor de talie înaltă, cu 3 tulpini, asigură sporuri de recoltă
de 45% faţă de plantele conduse cu 2 tulpini pe araci.
Cârnitul, cu 50-60 zile înainte de încheierea culturii, se execută numai la tomatele târzii, cu
scopul de a spori procentul de fructe coapte.
Irigarea culturii se face la plantare pentru prindere, apoi după trei săptămâni se reiau
udările cu norme de 300-400 m /ha, repetându-se de 3-5 ori în zonele colinare şi de 8-10 ori în
zonele de stepă şi silvostepă, pentru a menţine nivelul optim în sol (70-75% IUA).
Fertilizarea suplimentară şi lucrările solului se efectuează ca şi la cultura timpurie.
Tratamentele fitosanitare, din cursul vegetaţiei, urmăresc prevenirea şi combaterea
atacului de mană, septorioze şi uneori alternarioze, precum şi a celor de dăunători, în special a
gândacului din Colorado.
Recoltarea fructelor Recoltarea fructelor se face manual, prin culegeri succesive la intervale
de 5-7 zile. Fructele se adună în găleţi sau lădiţe, iar scoaterea din parcelă se poate face cu
platforma de recoltare sau platforma cu benzi laterale, la culturile nepalisate.
Fructele se sortează şi se calibrează, se ambalează în lădiţe de tip C, M sau navete de plastic.
Tomatele pot fi păstrate la 5-10°C şi 85-90% umiditate relativă a aerului. Experimental s-a constatat
că pot fi păstrate până la 12 săptămâni în atmosferă controlată (5-6% CO2 şi O2).
Producţia variază în funcţie de soi şi metoda de cultură: - soiuri înalte cultivate pe spalier -
40-60 t/ha; soiuri de talie scundă, palisate sau nepalisate - 30-40 t/ha; soiuri înalte, spalier înalt - 60-
80 t/ha.

88 
 
                                                
 
Cultura tomatelor pentru industrializare prin semănat direct
În vederea aprovizionării cu materie primă a fabricilor de conserve, în ţările mari
producătoare (Italia, SUA, Spania) se practică pe suprafeţe extinse cultura tomatelor prin semănat
direct în câmp, în condiţii de mecanizare complexă. Se obţin în felul acesta, cantităţi mari de
tomate, la costuri de producţie mai reduse.
Cultura prin semănat direct se practică şi la noi, în zonele foarte favorabile, cu soiuri
specializate, care au creştere determinată şi maturizarea concentrată a fructelor, astfel că pot fi
recoltate cu combina.
Se aleg terenuri plane, nivelate, soluri cu fertilitate ridicată, bine structurate, şi cu textură
mijlocie spre uşoară. La fertilizare, se evită excesul de N, pentru a limita creşterile vegetative şi se
aplică din toamnă doze: 90 kg P2O5 şi 50-75 kg K2O, sub formă de sulfat de potasiu, la ha, iar la
pregătirea patului germinativ 35-50 kg N/ha.
Succesul culturii este condiţionată în mare măsură de sol şi de pregătirea patului germinativ,
uniformitatea răsăririi, întreţinere şi recoltare.
Terenul se nivelează din toamnă, se ară adânc (20-30 cm), iar primăvara se fac lucrările de
mărunţire şi afânare, precum şi modelarea în straturi de 140 sau 150 cm.
Tomatele se seamănă în trei reprize, pentru asigura eşalonarea recoltărilor: 5-15 aprilie, 15-
30 aprilie, 1-10 mai. Se seamănă cu maşini de semănat bob cu bob, folosind 0,6-0,8 kg sămânţă la
ha. Distanţa optimă de semănat pentru a asigura întreţinerea şi recoltarea mecanică este de 90+50-
60 cm între rânduri, urmând ca pe rând să se rărească la 12-25 cm
Exceptând lucrarea de rărit, care e bine să se facă în două reprize (la 1-2 frunze şi la 3-4
frunze) celelalte lucrări de întreţinere sunt asemănătoare şi sunt prezentate la cultura prin răsaduri.
Recoltarea fructelor se face manual sau mecanic. Recoltarea cu combina începe când 70-
80% din fructe s-au copt. Randamentul la recoltarea mecanică este de 550 kg, iar la recoltarea
manuală 30-40 kg/h de muncă.
Produsul se ambalează în containere de câte 500 kg sau se încarcă în remorci basculante cu
care se transportă la fabricile de conserve. Producţiile ajung la 25-40 t/ha.

Cultura tomatelor în seră

Tomatele se cultivă în sere, atât în ciclul I cât şi în ciclul II, ocupând 60-65% din suprafeţele
de seră, destinate culturilor de legume.
Cultura în ciclul I începe în ian-febr. şi se încheie în iunie-iulie, cultura în ciclul II începe în
a doua jumătate a lunii iulie şi se încheie în decembrie.
Pregătirea serelor se face după tehnologia generală, prin aplicarea în cursul verii a
îngrăşământului organic (60-80 t/ha), dezinfecţia termică sau chimică a solului.
Fertilizarea chimică se face la pregătirea patului germinativ, pe baza cartării agrochimice
(Tabelul E.5.3).
Tabelul E.5.3
Doze de minerale necesare cultura tomatelor în sere (kg / ha)
Nivelul cantităţii de sol N(NO3) P2O5 K2O MgO
Scăzut 230-300 150-300 1100-1500 24-30
Mediu 150-230 100-250 750-1100 10-24
Crescut 0-70 0 0-500 0-10
Pentru fertilizarea de bază, sunt folosite doar o cincime din cantitatea necesară de N şi o
treime din doza de potasiu, pe când partea rămasă este utilizată pe timpul vegetaţiei. Fertilizarea cu
azot este corelată cu rezerva de azot, deoarece un exces de N în lunile deficiente (noiembrie-martie)
creşte conţinutul de NO3 din frunze, cu efecte serioase asupra echilibrului de creştere-fructificare.
Producerea răsadurilor se face în sera înmulţitor, cu semănatul în 20 octombrie - 20
noiembrie, pentru ciclul I şi 1-10 iunie, pentru ciclul II şi durează, în primul caz, 80-100 zile, iar în
al doilea 40-45 zile.

89 
 
                                                
 
Plantarea răsadurilor de tomate în ciclul I se face, în funcţie de posibilităţile de asigurare a
încălzirii, între 10 ian.-20 feb, cu o densitate de 28 -34 mii plante/ha. La distanţa de 80/35-45cm sau
107/32-35 cm.
O creştere a densităţii plantei, combinată cu o creştere limitată, poate oferi o producţie
timpurie fără coborârea nivelului total al producţiei şi calitatea fructului. În mod tipic, plantarea se
efectuează după o recoltă anterioară (salată, napul timpuriu) sau intercalat într-o cultură anticipată
de salată.
Plantarea în ciclul II se face în a treia decadă a lunii iulie, cu aceleaşi densităţi şi formule de
plantare.
Lucrările de întreţinere a culturii se referă la conducerea microclimatului, lucrările
aplicate solului şi plantelor.
Temperatura optimă se corelează cu condiţiile de lumină (tabelul E. 5.4.).
Tabelul nr. E.5.4.
Temperatura optimă (°C) la cultura tomatelor în sere
Luna Lumină intensă Lumină slabă
ziua noaptea Ziua noaptea
Ian - Febr (Decembrie) 20-22 15-16 18-19 13-15
Martie (Noiembrie) 22-24 16-18 20-21 15-17
Aprilie (Octombrie) 24-26 18-19 20-22 17-18
Mai (Septembrie) 24-28 18-19 21-23 17-18
Iunie (August) 24-28 18-20 22-24 17-18
Producţia răsadurilor în lunile de iarnă este realizată cu câteva dificultăţi datorită luminii
insuficiente. Răsadul este produs în recipienţi de plastic (10-14 cm), sau cuburi de 10 cm, circa
30,000 / ha. Se foloseşte combinaţia de turbă (60-70%), pământ de ţelină (20-30%) şi nisip (10-
15%), sau cuburi din material sintetic (lână minerală) de 10 cm. Se folosesc regulat fertilizatorii
suplimentari şi tratamentele plantelor cu Cycocel. Asigurarea luminii, 4-6 ore/zi, cu cel puţin
250W/m2, asigură răsaduri de calitate ce pot realiza recolte timpurii şi mari. Pentru evitarea
umbrelor şi răsadurilor alungite, ele sunt rărite 30 buc/m2, fapt ce creşte zona necesară pentru
producerea răsadurilor la 1000 m2.
Solul poate avea, o temperatură de 12°C, dar pe termen lung trebuie să depăşească 16°C,
nivelul optim fiind peste 20°C.
Începând din lunile aprilie-mai, pentru a prevenii supraîncălzirea serelor, acestea se umbresc
prin cretizare (30%) sau cu prelate - plasă din material plastic.
Umiditatea atmosferică optimă este de 65-75% şi nu trebuie să depăşească limita, deoarece
polenul, fiind higroscopic, se umezeşte şi nu se scutură pe stigmatele florilor, care ne fiind
polenizate, cad.
Umiditatea solului se asigură prin udări repetate pentru a menţine nivelul minim de 65% din
capacitatea de câmp, până la începerea fructificării şi 75-80% după aceea. Normele de udare sunt
moderate (200-300m3/ha), iar în fazele de maturizare chiar mai reduse, pentru a evita crăparea
fructelor. Norma de irigare se ridică însă la 6000-9000 m3 în ciclul I şi 3000-4000 m3 în ciclul II.
Irigarea se realizează prin aspersiune, scurgerea la suprafaţa în rigole şi prin picurare.
Ultimele două metode sunt potrivite pentru cultivarea tomatelor, deoarece nivelul de umiditate
atmosferică nu creşte prea mult, frunzele nu sunt umede şi astfel, nu se creează condiţiile pentru
răspândirea bolilor. Apa de irigare folosită este încălzită (18-22°C).
Ventilaţia din seră este la început moderată, mai mult pentru a împrospăta aerul şi a preveni
pierderea de căldură. În lunile mai calde, ventilaţia este făcută mai des pentru a reduce temperatura
cauzată de radiaţiile solare.
Îmbogăţirea atmosferică cu CO2, pe durata creşterii şi asimilării maxime, la nivelul de
0.18%, are efect de creştere a recoltei cu 20%.

90 
 
                                                
 
Fertilizatorii suplimentari sunt folosiţi în funcţie de cartarea agrochimică lunară a solului sau
substratului, care trebuie asiguraţ la un nivel optim, în funcţie de solicitările plantei în diversele
stadii ale vegetaţiei. Numai substanţele deficiente sunt introduse în sol. Folosirea azotului începe
numai în mai când se îmbunătăţesc condiţiile de lumină; pe perioada fructificării se folosesc
sistematic azot, potasiul şi magneziul, care îmbunătăţesc calitatea şi volumul recoltei. Pentru
tomatele de seră, fertilizatorii complecşi cu macro şi micro-elemente care se introduc în în sol sau
substrat.
Măsurile fitosanitare de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor ocupă un loc special
în lucrările de întreţinere în sere. încă de la plantare, pot apare goluri în cultură determinate de
diferiţi agenţi patogeni {Phytophtora parasitica, Dydimella lycopersici, Botrytis cinerea).
Combaterea biologică, prin folosirea paraziţilor (Encarsia formosa pentru muşte şi
Phytoseiuhis persimilis pentru afide) a fost generalizată în producţia din ţările cu tradiţie în culturi
forţate.
În culturile efectuate în sol, mobilizarea periodică a acestuia este necesară şi se face cu sapa,
furca sau cu motocultorul (nu se va lucra prea adânc pentru a proteja rădăcinile). De asemenea se
practică mulcirea solului cu paie sau folie albă care conservă apa în sol, dar îmbunătăţesc şi
condiţiile de lumină prin reflecţia radiaţiei dinspre sol spre plantă.
O categorie importantă de lucrări este aceea care se aplică plantelor. Susţinerea pe spalier cu
sfoară (80 kg/ha) se efectuează la puţin timp după plantare. Copilitul se face prin înlăturarea tuturor
lăstarilor, când au 5-6 cm lungime.
Pentru a atenua creşterea mugurilor, pot fi folosite unele substanţe hormonale "Antak 80" ,
care se folosec într-o concentraţie de 5% din substanţa activă prin curăţarea vârfurilor mugurilor
când ajung la lungimea de circa 2 cm. Operaţiunea este mai dificilă şi mai costisitoare cu privire la
necesitatea muncii şi materialele decât ruperea mugurilor, astfel nu a fost validată în producţie.
Defolierea plantelor prin îndepărtarea gradată a frunzelor de la bază, care, după poziţie, au o
eficienţă fotosintetică scăzută sau chiar nulă, este realizată fără depăşirea nivelelor din straturile de
fructificare. Operaţiunea este repetată de 3-5 ori, de fiecare dată înlăturând numai 2-3 frunze dintr-o
plantă.
Cârnitul plantelor este obligatoriu şi se execută cu 50-60 de zile înainte de data stabilită
pentru încheierea culturii, timpul necesar pentru formarea şi maturarea fructelor din ultima
inflorescenţă rămasă pe plantă. Se lasă 1-2 frunze deasupra ultimei inflorescenţă, iar lăstarul de la
subsuoara ultimei frunze, care are funcţia de „trăgător de sevă", se ciupeşte sau se înlătură mai
târziu.
În eventualitatea unor condiţii nefavorabile pentru polenizarea şi fertilizarea florilor, sunt
folosite unele substanţe hormonale sau Tomatostim Noseed, care sunt aplicate prin îmbăierea
inflorescenţelor când au flori deschise. De asemenea se realizează o polenizare suplimentară prin
scuturarea plantelor sau a inflorescenţelor, pentru ca polenul să cadă pe stigmatele florilor, prin
folosirea diferitelor metode: scuturarea spalierului, lovirea uşoară a inflorescenţelor cu o pană de
gâscă, vibrarea inflorescenţelor cu un jet de aer, folosind atomizorul (fără soluţie) sau vibratoare
electromagnetice. În tehnologiile moderne, polenizarea florilor de tomate se complectează prin
folosirea bondarilor (Bombus terrestris), rezultaţi din crescătorii artificiale.
Recoltarea. începe în luna aprilie şi durează până în iulie, în ciclul I şi respectiv din
septembrie până în decembrie, în ciclul II. Se recoltează 10-12 kg/m2 în ciclul I şi 5-7 kg/m2 în
ciclul II. Fructele se recoltează la diferite grade de maturizare: la apariţia culorii galbene, în zona
pistilară, în cazul stocării sau a transportului pe o durată de 3-4 zile şi la maturitatea în pârgă, când
fructele au culoarea roz, pentru valorificarea imediată.
Lucrările de sortare şi calibrare se execută, cu maşini speciale (ICT, Dokex, Greefa) de mare
randament (1,5-6 t/h), realizându-se şi alegerea şi ambalarea după culoare, în funcţie de destinaţia
produsului.

91 
 
                                                
 

Fig. E.5.5. Coacerea eşalonată a tomatelor în sere

Cultura forţată a tomatelor în sisteme „fără sol" s-a extins foarte mult şi tinde să se
generalizeze în ţările mari producătoare de legume (Olanda, Belgia, Franţa, Anglia). Din
multitudinea sistemelor folosite, trei prezintă interes mai mare: cultura pe substrat organic, pe vată
minerală şi NFT (Nutrient Film Tehnicque).

Cultura în solarii şi prin protecţie temporară

Cultura tomatelor în solarii este foarte asemănătoare cu cea din sere, diferenţele derivând din
decalajul în timp al desfăşurării culturii.
Pământul este pregătit printr-o fertilizare de toamnă. Terenul se pregăteşte printr-o
fertilizare din toamnă cu 40-60 t gunoi de grajd, 60-100 kg P2O5 şi 78-100 kg K2O (sub formă de
sulfat) la ha. înainte de plantare se mai aplică un îngrăşământ complex care să conţină mai mult N
(Cropcare -15:5:20 sau 15:10:20) cu 300-350 kg/ha.

Fig. E.5.5. Coacerea eşalonată a tomatelor în spaţii protejate

Lucrări de întreţinere. În solarii, tomatele sunt cultivate în două variante, în ciclul scurt şi
lung. În ambele versiuni, cultura trebuie să înceapă cât de repede posibil, dar pentru ciclul scurt
durează până în iulie şi pentru ciclul extins durează până în septembrie-octombrie. În condiţiile din
ţara noastră, înfiinţarea culturii în solar poate avea loc la sfârşitul lunii martie, în zona la ecologică şi
numai în prima parte a lunii aprilie în celelalte zone.
92 
 
                                                
 
Pentru ciclul scurt, tehnologia aplicată este specifică unei culturi extratimpuriu, cu folosirea
cultivaturilor foarte timpurii: Doljbrid Fi, Ilşalniţa 50, Partner (din lista Oficială de Soiui), dar se
folosesc şi alţi hibrizi ca, Export II Fi, Mărita 25. Se produce un răsad bine dezvoltat şi călit de 60-
65 zile. Deoarece, plantele se copilesc radical şi se cârnesc după 4 inflorescenţe, densitatea în
cultură poate fi mai ridicată, până la 50 mii/ha, cu distanţe de 70/30 cm între plante.
Susţinerea plantelor este realizat pe araci sau pe şpalieri. Cultura în ciclul extins are loc în
stadii timpurii, aproape identică cu cea din ciclul scurt. Diferenţele constă în folosirea unor hibrizi
cu potenţial de recoltă mai mare, cu fructe mari, cărnoase.

Fig. E.5.6.Dispunerea rândurilor de plante în solarii acoperit cu film dublu

Datorită duratei mai lungi a culturii şi vigorii mai mari a plantelor, desimea este de 30-40
mii/ha, cu distanţa de plantare de 80/30-40 cm (fig.E.5.5.). Copilitul se face la o tulpină iar cârnitul
după 9-10 inflorescenţe. Se recomandă mulcirea cu folie neagră, iar udările să se facă prin picurare.
Măsurile de asigurare a legării fructelor şi de combaterea patogenilor se aplică la fel ca în
sere. Producţia de fructe este de 30-40 t/ha, în ciclul scurt şi ajunge la 70-80 t/ha în ciclul lung.
În experienţe riguroase efectuate la USAMV Cluj-Napoca, la cultura tomatelor într-un solar
modern, acoperit cu folie dublă, cu solul mulcit cu folie neagră şi cu sisteme automate de aerisire şi
fertirigare sau obţinut la hibridul Cronos F1 producţii timpurii (până la 15.07) de 9,8 kg/m şi totale
de 20,5 kg/m, mai mult decât dublu faţă de cultura din solarul de sticlă cu dotările specifice
(Singureanu, Apahidean, 2007).
În ambele tipuri de cultură, sunt monitorizaţi factorii de control ai culturii cum ar fi irigarea,
umbrirea, fertilizarea durabilă în etape.
Dacă în prima parte a vegetaţiei plantele trebuie protejate de efectul temperaturilor mici,
temperatura poate creşte după insolaţie, uneori ajungând peste 40°C. În asemenea cazuri, solarul nu
este ventilat, umiditatea relativă depăşeşte 90 %, ducând la închiderea stomatei şi temperatura
frunzei creşte cu alte 6-8° comparativ cu mediul extern. Consecinţele sunt foarte serioase; plantele
se opresc din creştere şi înflorire, apar unele malformaţii pe frunze, încreţituri, distorsiuni,
schimbări aberante precum apariţia mugurilor şi inflorescenţelor de la rahisului frunzei şi scade
producţia. Toate acestea necesită o dotare a solariilor cu ventilaţie automată.
Cultura de tomate protejată temporar se face sub tunele joase.
Pregătirea pământului şi producerea răsadurilor sunt întreprinse la fel precum în cazul
culturii timpurii de pe câmp.
Plantarea răsadurilor are loc, în funcţie de zonă, începând din 15-20 aprilie în zona I şi 20-
25 aprilie în celelalte, pe starturi de 150 cm, în benzi de câte 2 rânduri apropiate la 50-60 cm şi 90-
100 cm între benzi. Pentru a realiza o densitate de 50 mii plante/ha, distanţa între plate pe rând este
de 25-26 cm.
Activităţi de întreţinere. Instalarea tunelelor acoperite cu folie PE este realizată imediat
după plantare. Lăţimea tunelului este de 70-80 cm şi înălţimea de 45-60 cm. Protejarea culturii este
93 
 
                                                
 
la 25-30 cm, până când vremea se face îndeajuns de caldă. Pe parcursul protejării, preocuparea
principală este menţinerea temperaturii în tunel, prin ventilarea pe perioadele de insolaţie mare şi
prin închiderea sa noaptea sau în zilele reci. Descoperirea culturii este realizată în zile înnorate,
deoarece plantele, nefiind adaptate la lumina directă a soarelui, pot suferi şocuri termice.
După descoperire, plantele sunt legate pe spalieri şi sunt menţinute la fel ca în culturile
timpurii neprotejate. Recolta se face între 7-15 zile mai târziu.
Recoltarea, uscarea şi menţinerea produsului.
Fructele de tomate recoltate, aşa cum s-a arătat la fiecare sistem de cultură, în parte, se
sortează şi se calibrează în vederea valorificării. După normele noastre de calitate (STAS 1421),
fructele pot fi sortate pe 3 calităţi: extra, cal I. şi cal II. Se aleg fructele întregi, tari, proaspete,
curate şi sănătoase, fără defecte de culoare sau vătămări mecanice. La cal. I-a se admit uşoare
defecte de formă şi culoare, iar la cal. a Il-a, pot fi admise, fructe deformate şi maximum 20% fructe
având crăpături cicatrizate.
Normele europene prevăd numai 2 clasa de calitate: extra şi cal. I-a.
În ambele situaţii este obligatorie calibrarea după diametru (cm), pe următoarele categorii:
3,5-4,0; 4,1-4,7; 4,8-5,7; 5,8-6,7; 6,8-8,2; 8,3-10,2; şi peste 10,3. tomatele cu fructul oval, trebuie să
aibă diametru de 3,0-3,5 cm, iar cele de tip cireaşă „Cherry" au următoarele calibre: fine 1,8-2,5;
mijlocii 2,6-3,0; şi mari 3,1-3,5 cm (Măniuţiu, 2006).
Ambalarea tomatelor se face în lădiţe de lemn, de plastic sau în cutii de carton, de capacitate
mică (6-14 kg).
Fructele de tomate, în faza de prepârgă, se păstrează la 12-15°C, cele culese în pârgă, la 10-
12°C, iar cele coapte, la 7-8°C şi la umiditate atmosferică de 85-90%. Fructele se pot păstra, în
condiţiile menţionate, timp de 15-25 zile (Lazăr, 2004).

Bibliografie

1. AMAR B., 2003, Phosphate Fertilizers Management Strategies in Europe. Publ. CIEC, 67-86;
2. ANSTETT, A., 1967, Fertilisation des cultures maraîcheres sons serres. Bul. Teh. d´inf. Paris, 217;
3. APAHIDEAN, Al.S., 2003, Cultura legumelor. Ed. Academic Press, Cluj-Napoca;
4. APAHIDEAN, Al.S., MARIA APAHIDEAN, 2004, Cultura legumelor şi ciupercilor. Ed.
Academic Press, Cluj-Napoca;
5. AVARVAREI, I., VELICICA DAVIDESCU, R. MOCANU, M. GOIAN, C. CARAMETE, M. RUSU, 1997.
Agrochimie. Ed. Sitech, Craiova;
6. BĂJESCU IRINA, AURELIA CHIRIAC, 1984, Distributia microelementelor în solurile României. Ed. Ceres,
Bucureşti;
7. BORLAN, Z., C. HERA, 1984, Optimizarea agrochimică a sistemului sol-plantă. Ed. Academiei RSR, Bucureşti;
8. BORLAN, Z., 2000, Potasiul – nutrient indispensabil pentru producţia şi calitatea legumelor.I nternational Potash
Institute – Basel;
9. BORLAN, Z., C. HERA, D. DORNESCU, P. KURTINECZ, M. RUSU, I. BUZDUGAN, GH. TĂNASE, 1994,
Fertilitatea şi fertilizarea solurilor. (Compendiu de Agrochimie). Editura Ceres, Bucureşti;
10. BRUN, R., 1993, Pour Choisir un substrat de culture hors-sol: connaitre ses caracteristiques. PHM, Revue –
Horticole, nr. 334; 25-35;
11. CHAUX, CL., CL. J. FOURY, 1994, Production legumieres, vol. III, Lavoisier, Paris;
12. CIOFU, RUXANDRA, N. STAN, V. POPESCU, PELAGHIA CHILOM, S. APAHIDEAN, A. HORGOŞ, V.
BERAR, K.F. LAUER, N. ATANASIU, 2003, Tratat de Legumicultură. Editura Ceres, Bucureşti;
13 . INDREA, D., AL.S. APAHIDEAN, MARIA APAHIDEAN, D. N. MANIUŢIU, RODICA SIMA, 2007,
Cultura legumelor. Editura Ceres, Bucureşti;

94 
 
                                                
 
E.6. TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A MĂRULUI
Merele sunt cele mai importante şi cele mai cunoscute fructe, un element esenţial al
alimentaţiei sănătoase. Valoarea biologică nutritivă a merelor se datoreşte printre altele nivelului
optim al substanţelor componente şi conţinutului mare în fibre. Şansele mai mici pe piaţă ale
merelor noastre ar putea fi compensate de gustul lor deosebit, câştigat datorită condiţiilor de climă
continentală existente.
Consumul merelor în stare proaspătă are influenţe pozitive. În ţările cu un standard de viaţă
mai ridicat, datorită aprovizionării sistematice cu mere, aceste fructe reprezintă un element zilnic al
meniului, de cele mai multe ori constituind desertul.
Trebuie să uităm mentalitatea conform căreia merele de calitate extra sau excepţională sunt
destinate exclusiv exportului, iar merele de calitate mai slabă sau mică sunt destintate pieţei interne
şi industriei prelucrătoare ori consumului casnic. Soltész (1998) a definit calitatea în cultura mărului
în felul următor : “Calitatea înseamnă totalitatea acelor trăsături care fac ca merele să poată fi
folosite proaspete pentru consumul curent, congelate rapid şi prelucrate pentru a se obţine alte
produse secundare, iar datorită caracteristicilor lor să îmbunătăţească atât calitatea cât şi aspectul
comercial şi gustul altor alimente în a căror compoziţie se adaugă.
Cantitatea mai mică de mere produsă se poate valorifica în primul rând imediat după cules
pe pieţele externe, prin export. Efectele globalizării se observă şi pe piaţa externă pe care o vizăm.
De aceea, pe baza estimărilor realiste trebuie să avem în vedere scăderea în continuare a cantităţii
de mere exportate de noi şi, după părerea noastră, renunţarea la pieţele externe poate atrage după
sine şi slăbirea pieţii interne.
Pentru a reuşi remedierea situaţiei pieţelor externe este nevoie ca în domeniul folosirii
soiurilor să se facă multe îmbunătăţiri. Printre altele ni se pare că este important să facem cunoscute
în străinătate valorile autohtone, gustul şi savoarea deosebită, pe care le datorăm climei din
Romania, să facem reclamă pentru culoarea merelor tomate, care le face mai atractive. Trebuie să
conştientizăm faptul că pe pieţele străine pretenţioase avem şanse reale de a ne valorifica doar
fructele provenite dintr-o cultură integrată. Trebuie să fim pregătiţi şi pentru anii în care, din cauza
anumitor condiţii atmosferice, pe pieţele externe se pot manifesta anumite lipsuri la soiurile de mere
obişnuite, şi astfel ne putem demonstra competitivitatea cu promovarea pe piaţă printre altele a
noutăţilor care s-au dovedit în ultimii ani reuşite, respectiv a orientărilor “la modă” (de exemplu
soiurile bicolore).
Reuşita culturilor intensive de măr care produc pentru pieţele pretenţioase, cu preţuri mari,
cu nevoi mari de aprovizionare, respectiv a culturilor destinate producerii merelor necesare
industrializării este influenţată hotărâtor de alegerea soiurilor. Cu ocazia proiectării culturilor, la
alegerea soiurilor, trebuie luate în considerare următoarele caracteristici ale acestora :
- valoarea de piaţă sau de industrializare;
- perioada de coacere şi de consum, caracteristicile după recoltare
(postharvest);
- vigoare şi caracteristici;
- intrarea pe rod, capacitatea de rodire;
- nevoile ecologice, siguranţa rodirii;
- aptitudinea de a fi cultivat, în funcţie de cunoaşterea condiţiilor mediului
respectiv.

E.6.1. Specii care prezintă importanţă în ameliorarea soiurilor şi portaltoilor

Malus domestica Borkh este o specie sintetică care provine dintr-o serie de specii spontane.
Cele mai importante sunt Malus sylvestris (L) Mill (mărul pădureţ) Malus pumila Mill.
varietatea praecox (dusen) şi varietatea paradisiaca (paradis), Malus baccata (L.) Borkh (mărul
siberian), Malus prunifolia - Wild Borkh (Mărul chinezesc), Malus orientalis – Uglitz (Mărul

95 
 
                                                
 
oriental), Malus coronaria (L) Mill (mărul coronat), Malus silversi Lab. (Mărul lui Silvers), Malus
Floribunda (Mărul onamental), Malus zumi – Redh. (Mărul japonez).
Malus domestica Borkh este o specie sintetică care provine dintr-o serie de specii spontane
ce aparţin familiei Rosaceae, subfamilia Pomoideae şi este reprezentată prin pomi înalţi până la 20
de m sau arbuşti cu înălţimea de 0,5 – 3,0 m, cu ghimpi sau fără ghimpi. Longevitatea pomilor este
de 50-80 de ani, iar uneori până la 150-200 de ani.
Frunzele au forme diferite de la oval-alungite până la rotunjite, simple sau lobate cu stipele caducei.
Mugurii sunt ovoizi, glabri sau pubescenţi.
Fructele false, numite poame sunt de diferite forme, mărimi şi culori.
Malus sylvestris (L) Mill sau mărul pădureţ se întâlneşte în flora spontană din Europa şi
Transcaucazia sub formă unui pom destul de înalt (5-20 m), cu coroana deasă, răsfirată, cu ghimpi.
Are creştere viguroasă, ramificare puternică şi înrădăcinare profundă. Rădăcinile nu suportă excesul
de apă.
Pomii intră pe rod la vârsta de 7-9 ani. Fructele sunt mici, cu diametre de 20-25 mm, sferic –
turtite, ovoide sau conic trunchiate. Pieliţa este de culoare verde, galbenă sau rumenă pe partea
însorită. Pulpa este tare, lipsită de suculenţă şi acră la gust.
Specia este rezistentă la ger şi a stat la baza formării multor soiuri, în arealul său de cultură fiind
folsită ca portaltoi.
Malus sylvestris se află la originea soiurilor româneşti Pătul, Creţesc, Şovari etc., precum şi
a celor din grupele Calville, Rambour şi merele treandafirii.
Malus pummila Mill sau mărul pitic nu este întâlnit în flora spontană. Arealul acestei specii
este Europa, Transcaucazia, Asia centrală. Pomul are coroană piramidală, relative rară, lăstari fără
spini, înălţime de până la 5-6 m, drajonează puternic, se înmulţeşte uşor prin marcotaj şi butăşire.
Pomii intră pe rod la vârsta de 3-4 ani, au fructele mijlocii sau mici, sferic turtite sau sferice cu
pieliţa galben-verzuie, mai rar rumenită pe partea însorită şi pulpa dulceagă. Este sensibil la ger şi
secetă, pretenţios faţă de căldură în timpul vegetaţiei şi foarte rezistent la rapăn. Necesită soluri
fertile.
Pentru pomicultură prezintă interes verietăţile speciei dusen (Malus pummila ssp. Precox
Mill.) şi paradis (Malus pummila ssp. paradisiaca), care se folosesc ca portaltoi vegetativ.
Dusenul are vigoare mijlocie, este arbustoid, se înmulţeşte prin marcotaj, intră pe rod la 3-4
ani de la plantare.
Paradisul are vigoare mică, se înmuţeşte prin marcotaj, are înrădăcinare superficială, este
fragil şi sensibil la secetă.
Majoritatea portaltoilor vegetativi ai mărului provin din această specie.
Malus baccata (L) Borkh sau mărul Siberian creşte în flora spontană din China, Coreea,
Mongolia, Siberia sub formă de arbustoid sau de pom cu coroana sferică, atingând înălţimi până la
8-10 m. Are ramificare puternică, capacitate mare de lăstărire şi sistem radicular superficial.
Fructele sunt mici iar caliciul caduc. Pieliţa fructelor este de culoare gălbuie, rumenită pe partea
expusă la soare. Pulpa este de asemenea gălbuie, acră la gust şi rezistenţă slabă la păstrare.
Este cea mai rezistentă specie la ger (-56oC), foarte productivă dar sensibilă la secetă, având
afinitate slabă cu majoritatea soiurilor cultivate.
Malus prunifolia (Wild) Borkh sau mărul chinezesc creşte spontan in Asia. Pomul are
înălţime de 8-10 m, coroană larg piramidală, bine ramificată, cu lăstari anticipaţi. Fructele sunt
mici, sferic-turtite sau ovoide, de culoare galbenă sau roşie. Pulpa este tare şi acrişoară la gust.
Manifestă o mare rezisrenţă la ger (- 40oC) şi secetă ceea ce îl face util în lucrări de ameliorare şi în
calitate de portaltoi dar nu este compatibil cu multa soiuri.
Unii specialişti nu-l consideră specie independentă deoarece nu a fost găsit în stare sălbatică (Gică
Grădinaru 2002).
Malus orientalis Uglitz sau mărul oriental este răspândit în Caucaz, Crimeea, Turcia, Iran.
Pomul este destul de înalt (15-20 m), cu coroană rotunjită şi ramuri fără ghimpi. Pomii intră târziu
pe rod, rodesc abundent şi periodic. Fructele sunt mici, acre la gust sau chiar acre – amărui. Soiul

96 
 
                                                
 
este sensibil la ger, ca portaltoi are afinitate slabă cu majoritatea soiurilor. Din cauza înfloririi târzii
şi capacităţii mari de păstrare a fructelor prezintă interes pentru selecţie. (Cimpoieş, 2001)
Malus sieversii (Lbd.) Roem., sau mărul lui Sivers creşte în Asia centrală ca arbustoid sau ca
pom, având o înălţime cuprinsă intre 2 şi 8 m şi coroană răsfirată. Pomii intră repede pe rod,
înfloresc târziu şi se înmulţesc prin drajoni, sunt relativ rezistenţi la ger. Fructele variază mult după
mărime, formă, culoare şi gust. Este apreciat după rezistenţa mare la secetă, ca portaltoi pentru
soiurile din această regiune şi în lucrările de ameliorare. (Cimpoieş, 2001)
Malus sieboldii (Rgl.)Rehd., sau mărul lui Siebold se întâlneşte în flora spontană din
Japonia, Coreea, China ssub formă de arbustoid sau de pom cu ramificaţiile de schelet arcuite.
Pomii rodesc regulat şi sunt rezistenţi la săruri şi rapăn. Datorită acestor însuşiri prezintă interes
pentru lucrările de selecţie.
Malus floribunda Sieb, sau mărul ornamental se întâlneşte ca plantă decorativă în Japonia,
sub formă de arbustoid sau de pom nu prea înalt (5-8 m), cu coroana răsfirată. Pomii înfloresc
abundent, florile fiind de culoare roşie la început şi roz-pal înainte de scuturarea petalelor. Rodesc
regulat, au fructe mici cu caliciul caduc.
Se remarcă prin rezistenţa foarte mare la rapăn, ceea ce îl face util în selecţia soiurilor rezistente la
cea mai păgubitoare dintre bolile mărului (Gică Grădinaru 2002).
Malus zumi (Mats.) Rehd sau mărul japonez reprezintă un hibrid între Malus manshurica şi
Malus sieboldii, creşte ca arbustoid sau pom, având înălţimea de 6-8 m, coroană sferică sau
piramidală. Pomii intră foarte repede pe rod, sunt autofertili şi au o productivitate foarte mare. Se
cultivă ca plantă ornamentală, se foloseşte în lucrările de selecţie datorită rezistenţei la boli, în
special la făinare cât şi la secetă sau săruri.
Malus coronaria (L) Mill sau mărul coronat, creşte în flora spontană din America de nord.
Pomul are înălţimea de 8-10 m, coroană rotunjită şi ramuri cu ghimpi. Se foloseşte ca plantă
decorativă şi ca portaltoi. Pomii intră repede pe rod, dau fructe mici, sferice, de culoare galben
verzuie şi sunt rezistenţi la rapăn. Fructele se păstreză foarte bine. Datorită acestor însuşiri prezintă
interes pentru lucrările de selecţie.
Alte specii de importanţă mai redusă în crearea de soiuri sau portaltoi sunt: Malis kaido, Malus
toringo, Malus spectabilis cunoscute mai ales pentru rezistenţa la boli.

E.6.2. Sortimentul de soiuri

Fondul biologic al genului Malus reprezentat în special prin specia Malus domestica
cuprinde un număr foarte mare de soiuri (circa 11.000) obţinute de către om prin selecţia empirică a
formelor valoroase, existente în natură, precum şi datorită activităţii de cercetare şi de ameliorare
ştiinţifică, numărul acestora fiind într-o continuă creştere.
Totuşi, din acest vast fond genetic, în producţie se regăsesc foarte puţine soiuri (30-40), care
asigură circa 90% din producţia mondială de peste 60 milioane tone. Dintre speciile pomicole
sortimentul mondial al mărului este cel mai bogat. .
În China, ţara cu cea mai mare producţie de mere de pe Glob, în ultimul deceniu circa o treime
din noile plantaţii au fost înfiinţate cu soiul Fuji (ALVISI, 1997).
Din producţia de mere anuală a S.U.A., care se situează pe locul doi în ierarhia mondială, 44%
este obţinută cu soiul Red Delicious, 17% cu Golden Delicious, 8% cu Mclntosh, 6% cu Rome Beauty, 4%
cu Jonathan, şi 20% revin soiurilor Idared, Granny Smith, Newtosh, Northern Spy, Cortland, Stayman,
York etc. Exemple asemănătoare constituie şi ţări mari producătoare de mere din UE (Germania,
Franţa, Italia).

97 
 
                                                
 

Fig. E.6.1. Sortimente de mere, Golden şi Jonathan

De menţionat că în ţările de nord ale Comunităţii Europene predomină soiul Jonagold şi

mutanţii lui. În Belgia, de exemplu, din producţia de mere recoltată în anii 1994-1996, peste 80% a fost
obţinută de la patru soiuri, din care 58,5% de la soiul Jonagold (SANSAVINI şi colab, 2003). În alte
ţări, spre exemplu, în Grecia, pe primul loc este situat grupul de soiuri Delicious. În Spania, Grecia, şi
Italia şi în sudul Franţei se înmulţesc rapid soiurile Fuji, Braeburn şi grupul de soiuri Granny Smith.
În plantaţiile de măr înfiinţate în ultimii ani în Ţările Comunităţii Europene predomină
următoarele soiuri: Jonagold, Gala, Golden Delicious, Red Delicious, Granny Smith, Elstar, Braeburn,
Fuji, Boskoop şi Cox Orange Pippin. Aceste soiuri sunt caracteristice şi altor ţări producătoare de mere ca:
Australia, Noua Zeelanda, Chile, Argentina, Brazilia etc.

E.6.3. Portaltoii necesari unei culturi de măr

Portaltoii determină dimensiunile rǎdǎcinilor şi ale tulpinii. Pomul altoit reprezintă un
sistem bilateral de schimburi materiale, în care fiecare componentă îşi păstrează independenţa şi în
care au loc schimburi reciproce de apă, de substanţe minerale, de produşi de asimilaţie şi de alţi
produşi ai metabolismului, care exercită fiecare o anumită influenţă asupra caracteristicilor celuilalt
element component al sistemului. Trăsăturile pomului altoit care reprezintă unitatea organică a celor
două componente se dezvoltă datorită acestei simbioze.
Caracteristicile pomului altoit – vigoarea, sistemul de ramificaţie, capacitatea de rodire şi
calitatea fructelor, ca şi rezistenţa la dăunători, la agenţii patogeni, sunt rezultatul caracteristicilor
nobile ale celor doi parteneri. Influenţa portaltoiului asupra caracteristicilor nobile, respectiv
obţinerea unor caracteristici dorite ale altoiului, generate de folosirea unui anumit portaltoi, sunt
hotărâtoare în momentul alegerii portaltoilor necesari pentru obţinerea unor culturi intensive de
meri (Gonda I.-2003).
Fondul de germoplasmă a speciei Malus domestica cuprinde un număr foarte mare de
portaltoi generativi şi vegetativi .
Astfel, Staţiunea East Malling a obţinut o serie de 18 tipuri de portaltoi numerotaţi de la 1la
18, din care 16 au fost obţinuţi la Staţiunea East Malling din Anglia şi ultimii doi la Wageningen
(Olanda).
Aceste tipuri de portaltoi se notează cu M sau EM şi sunt selecţii de Dusen şi Paradis.
Seria Merton Malling cuprinde selecţii obţinute din încrucişarea tipurilor EM cu soiul de
măr Northem Spy, rezistent la păduchele lânos. Aceste tipuri se notează cu MM.
Seria Alnarp, notată cu A cuprinde de tipurile selecţionate la Alnarp - Suedia.

Portaltoi de vigoare foarte mică

În această grupă sunt cuprinşi portaltoii cu o vigoare mai mică decât cei din grupul M9.
Dintre aceştia menţionăm portaltoiul B491 (Budagovski 57-491) de vigoare foarte mică, cu
rădăcini fragile şi superficiale, necesită soluri cu textură mijlocie, fertile, cu o bună umiditate.
Rădăcinile rezistă până la -14oC şi sunt sensibili la păduchi lânoşi. (Budagowski, 1973, Cummins şi
Aldwinckle, 1982, Hrotko şi Mozer, 1999)
98 
 
                                                
 
Portaltoiul M27 este cel mai accesibil portaltoi de vigoare foarte mică, are rădăcini
superficiale, de suprafaţă, se foloseşte numai pe soluri fertile şi irigate, este rezistent la Phytophtora
dar sensibil la mana coletului şi la păduchele lânos (Preston 1971,1978, Cummins şi Aldwinckle,
1982, Hrotko şi Mozer, 1999)
Portaltoiul J-TE-G’ , datorită influenţei asupra capacităţii de rodire, se poate considera ca
fiind foarte bun. Se recomandă chiar şi utilizarea lui ca intermediar, însă are dezavantajul că la
puncult de altoire cu soiuri nobile se îngroaşă foarte tare. Lăstăreşte puţin şi dezvoltă un sistem
radicular destul de puternic (Dvorak, 1988, Hrotko şi Mozer, 1999 )
Portaltoiul P22 (Last Minute) , nu are rădăcini atât de fragile ca ceilalţi dar necesită sistem de
susţinere, imprima rodire precoce pomilor, sistematică şi abundantă motiv pentru care uneori au
fructe mărunte. Sunt rezistenţi la temperaturi scăzute dar sensibili la păduchi lânoşi şi Erwinia
amylowora (Pieniazek şi colb., 1976, Zagaza, 1980, Cummins şi Aldwinckle, 1982, Patzold şi
Fischer, 1991, Hrotko şi Mozer, 1999 ).
Portaltoiul M20, (Malling 20), imprimă vigoare foarte mică pomilor, rodesc din anul doi
sistematic şi din belşug. Fructele sunt destul de mari şi se rumenesc mai puţin (Parry şi colab., 1977,
Jackson, 1986).

Portaltoi de vigoare slabă

Activitatea de înnobilare a portaltoilor, efectuată în ultimii 30-40 de ani, au avut ca rezultat
obţinerea mai multor portaltoi în mai multe laboratoare care se ocupă cu cercetarea în domeniu.
Cultura europeană intensivă se bazează pe portaltoii pitici, mai bine spus pe un singur portaltoi pitic
M9 (Malling 9).
În cadrul programului de cercetare s-a urmărit evoluţia respectiv comportamentul în cultură
ale clonelor portaltoiului M9.
Clonele portaltoiului M9 prezintă diferenţe semnificative din punct de vedere morfologic iar
în cultură se dosebesc prin înălţimea ce o imprimă pomilor.
Clona cu înălţimea cea mai mică este „ Pajam 1”, iar clona care are înălţimea cea mai mare este
„Pajam 2”. Restul clonelor au valori intermediare.
Din seria portaltoilor polonezi de tip „P” portaltoii P2, P59, P60, sunt mai rezistenţi la frig
decât M9, dar nu se pot înmulţi mai uşor decât acesta. Sunt sensibili la păduchi lânoşi şi la Erwinia
amylowora şi nu au nici rezultate deosebit nici în producţia de fructe.
Dintre portaltoii cehi cercetaţi „J-TE-H” este singurul portaltoi care se evidenţiază dintre
portaltoii pitici.
Portaltoiul american „Mark” şi canadian „ Ottawa 3” sunt forte sensibili la infecţii cu viruşi
latenţi.
Portaltoiul M9 (Malling 9 sau Paradis Jaune de Metz) este portaltoiul de măr cel mai
cultivat la ora actuală în Europa. Se recomandă însă înmulţirea doar a unor clone selecţionate ale
acestuia.
Rădăcinile acestui portaltoi sunt fragile, înrădăcinarea este superficială, din această cauză
pomii altoiţi pe acest portaltoi necesită sisteme de susţinere. Rădăcinile au rezistenţă medie la frig,
de aceea pot suferi în cazul solurilor reci, neacoperite de zăpadă.
Acest portaltoi asigură o creştere pitică pomilor, reprezentând 20-30% din înălţimea pomilor
altoiţi pe franc. Suprafaţa lor de nutriţie este 2-3 m2.
Pomii obţinuţi pe portaltoiul M9, încep să rodească în anul 1-2 după plantare şi au primul rod
abundent în anul 3-4, dar după 12-15 ani pomii îmbătrânesc iar capacitatea lor de rodire scade.
Capacitatea specifică de rodire a pomilor obţinuţi pe Portaltoiul M9 este bună. Se pot cultiva
2000-5000 de pomi la hectar, astfel putându-se obţine la hectar mai mari cu 40-80% faţă de cele
obţinute pe portaltoi cu vigoare mijlocie. Pe pomii obţinuţi pe portaltoii M9, coacerea fructelor
începe cu câteva zile mai devreme şi se face în ritm mai alert, ceea ce trebuie luat în seamă când
vorbim despre păstrarea fructelor.
Fructele sunt mari şi se colorează foarte bine.

99 
 
                                                
 
Acest portaltoi preferă solurile cu textură mijlocie, cu humus, bine umezite, reavene. Nu
merge pe terenuri uscate, neirigate. Pe asemenea terenuri suferă, lâncezeşte, suferă de obicei daune
pe solurile reci, fără zăpadă, iar la temperaturi mai scăzute de -10oC rădăcinile pot degera. Este
rezistent la Phytophtora dar în câmpurile de altoire este destul de sensibil la făinare. De asemenea
este atacat de păduchii lânoşi şi receptiv la infectarea cu Erwinia amylowora (Tydemann, 1954;
Probocskai, 1969,1973,1984; Cummins şi Nerton, 1974, Harman şi colab., 1982; Czynczyk, 1986,
Petho, 1990; Hrotko şu Mukred, 1990; Hrotko şi colab., 1995, 1997; Sillbereisen şi Scherr, 1996;
Webster, 1999).

Alţi portaltoi de vigoare slabă

B9 (Budagovski), de vigoare mică, imprimă vitalitate îndelungată pomilor, rădăcinile sunt
mai puţin fragile, necesită sistem de susţinere fiindcă are înrădăcinare superficială. Rădăcinile
rezistă până la temperaturi de -14oC. Imprimă rodire precoce pomilor altoiţi şi capacitate de rodire
bună.
Este rezistent la infecţia cu Phytophtora cactorum, dar sensibil la Erwinia amylovora şi
păduchele lânos. Nu este atacat de rapăn şi făinare în pepiniere.
Jork 9 (Malus J-9) este portaltoi cu sistem radicular mai puternic decât M9, des, fin ramificat, dar
rădăcinile sunt la fel de fragile de aceea necesită sistem de susţinere. Pomii sunt însă mai bine fixaţi
în sol decât la M9, işi păstrează vitalitatea o perioadă mai lungă şi îmbătrânesc mai târziu, intră
repede pe rod chiar din anul 2-3 iar producţia este sitematic îmbelşugată.
Acest portaltoi nu este sensibil la îngheţ sau secetă şi este aprobat pentru înmulţire
nelimitată şi pentru culturi experimentale (Tiemann – Damann, 1981; Patzold şi Fischer, 1991,
Hrotko şi Mukred, 1990, Sielbereisen şi Scherr, 1996 ).
P2 (Skiling) este un portaltoi ce are nevoie de o suprafaţă de nutriţie de 3-5 m2, are rădăcini
mai puţin fragile decât M9 dar datorită înrădăcinării superficiale are nevoie de sistem de susţinere.
Pomii rezultaţi din altoirea pe acest portaltoi rodesc precoce iar producţia este sistematic abundentă.
Este sensibil la păduchi lânoşi şi la Erwinia dar este destul de rezistent la Phytophtora (Cummins şi
Aldwinckle, 1982). În comparaţie cu M9, portaltoiul P2 îmbunătăţeşte rezistenţa pomilor la iernare.
J-TE-E’, un portaltoi a cărui vigoare în livezi, este mai slabă în comparaţie cu M9, în schimb
capacitatea specifică de rodire este cu aproximativ 30% mai mare. Înălţimea lui este cu 30% mai
mică decât a lui M9. Începe să rodească deosebit de repede (Anonim 1983, Dvoak, 1988, Hrotko şi
Mukred, 1990, Patzold şi Fischer 1991).

E.6.4. ÎNFIINŢAREA CULTURILOR INTENSIVE DE MĂR

Condiţiile subiective ale înfiinţării şi ale întreţinerii culturilor intensive de măr

Înfiinţarea culturilor intensive de măr pretinde pregătiri deosebit de minuţioase şi de
temeinice. Când proiectăm înfiinţarea unei asemenea culturi luăm decizii cu privire la investiţii de
sute de mii sau de milioane de forinţi. Gradul de intensitate al culturii (densitatea) trebuie ales în aşa
fel încât să-i putem îndeplini toate cerinţele de întreţinere, precum şi pe cele subiective.
În toate fazele înfiinţării şi ale întreţinerii culturilor intensive este nevoie de cunoştinţe de
specialitate la zi, de creativitate, de perseverenţă şi, înainte de toate, de exigenţă.
Alegerea locului de cultură intensivă este deosebit de importantă, este o obligaţie de
răspundere, care constituie o garanţie pentru producţia pe termen lung, îmbelşugată.
Condiţiile climatice
Temperatură : în perioadele critice (aprilie, mai) frecvenţa brumelor şi a îngheţurilor târzii
de primăvară pot împiedica rodirea în depresiunile cu microclimat nefavorabil.
Precipitaţiile (grindina) : pe baza observaţiilor asupra condiţiilor oferite de locul respectiv,
se recomandă evitarea terenurilor din zonele în care cade deseori grindină.
Structura solului : solurile cu indicele de compactitate a solului sub 25, solurile prea afânate
nu sunt potrivite pentru cultura mărului, dar trebuie evitate, de asemenea, şi solurile prea compacte,

100 
 
                                                
 
argiloase, care se încălzesc greu. La fel, sunt nepotrivite solurile cu un conţinut prea mare de
humus, aşa-numitele soluri “negre”.
Grosimea stratului fertil de sol : pe solurile cu strat fertil superficial (mai subţire de 30 - 40
de centimetri) nu se recomandă cultivarea mărului.
Conţinutul de humus : se consideră optim conţinutul de humus de 1 – 2%. Pe solurile care
au un conţinut de humus sub 0,5%, siguranţa culturii este periclitată.
Reacţia chimică a solului, conţinutul în calcar : Pe solurile cu un pH sub 4,5 sau cu un
pH peste 8 – 8,5 nu se recomandă cultivarea mărului. Solurile care au un pH mai mic de 7,0 au
conţinutul de calcar în general scăzut sau absent, de aceea se recomandă tratarea solului cu
amendamente calcaroase.
Umiditatea : Solurile prea reci (stratul fertil în adâncime, sursa de apă trecător sau
permanent înspre suprafaţă) sau prea uscate (nisipuri “mişcătoare”) trebuie evitate. Adâncimea
stratului freatic se poate stabili cu ajutorul probei gropii, efectuând, deci, profile în teren, dar şi prin
observarea adâncimii fântânilor din apropiere.
O condiţie importantă pentru ca un teren să poată fi considerat adecvat este posibilitatea
asigurării condiţiilor de a fi irigat.
Mărul, ca şi alte specii de pomi fructiferi, preferă terenurile din zonele cu condiţii climatice
echilibrate, fără extreme (temperatură echilibrată, regim pluviometric echilibrat).

Pregătirea terenului
Dacă înfiinţăm cultura de măr pe locul unei livezi mai vechi, trebuie să avem grijă ca înainte
de plantarea pomilor să înlăturăm cât mai multe dintre rădăcinile existente. Rădăcinile care rămân
în sol, respectiv materiile de descompunere pe care le dezvoltă, pot favoriza îmbătrânirea solului.
Când se ară pământul, rădăcinile nu trebuie încorporate în straturile mai adânci ale solului, deoarece
ele reprezintă un foarte bun îngrăşământ pentru mucegaiul rădăcinilor (Rosellinia necatrix).
Cu ajutorul analizelor detaliate de laborator ale solului desemnat pentru înfiinţarea culturii
se stabileşte :
- dacă solul este epuizat (obosit) ;
- conţinutul în îngrăşăminte chimice (substanţe active) al solului;
- conţinutul în substanţe organice şi structura chimică a solului, precum şi măsura în
care trebuie intervenit pentru ameliorarea acestora.
Fertilizarea terenului premergător plantării pomilor constituie o măsură de bază pentru
ameliorarea fertilităţii solului, ştiut fiind că în general mărul ocupă soluri cu fertilitate naturală mai
scăzută, iar utilizarea unilaterală a elementelor nutritive este de durată corelat cu ciclul biologic
îndelungat al pomului.
În cazul culturii de măr, nivelul corespunzător al elementelor nutritive este raportat la stratul
de 0 – 60 de cm. de la suprafaţă. Deoarece schimbarea acestui strat al solului nu este posibilă în
culturile intensive, irigate de măr, altoite pe portaltoi pitici, stabilim, pe baza mediei existente în
stratul de 0-60 de centimetri, conţinutul în fosfor, potasiu şi magneziu, precum şi deficitul faţă de
minimumul şi maximumul necesare.

Fertilizarea organică
Părerile despre fertilizarea organică sunt diferite. O dată cu creşterea importanţei culturilor
ecologice, ea începe din nou să câştige teren. În alte părţi se evită folosirea ei în exces, deoarece
poate provoca suprafertilizarea solului. Îngrăşământul folosit în general este gunoiul de grajd
amestecat cu paie, ale cărui multiple efecte îmbunătăţesc productivitatea solului (compoziţia
solului, economia de apă şi de aer, microorganismele). El reprezintă în sine o sursă de elemente
nutritive, dar favorizează totodată descompunerea substanţelor organice. Nu putem renunţa la
fertilizarea solului cu gunoi de grajd înainte de înfiinţarea culturilor intensive de măr. La stabilirea
cantităţilor necesare trebuie luată în considerare structura solului şi conţinutul său în humus în
stratul de 0-60 centimetri grosime de la suprafaţa solului.

101 
 
                                                
 
În culturile intensive de măr, formate pe portaltoi pitici, datorită condiţiilor de cultură ne
putem aştepta la apariţia, o dată cu trecerea timpului, a unor deficienţe în special la solurile
nisipoase, uşoare, sărace în substanţe organice, respectiv la solurile argiloase, cu textură compactă.
Datorită densităţii pomilor, tratarea acestor deficienţe are puţine şanse, de aceea solul trebuie adus
la parametrii necesari înainte de înfiinţarea culturii, iar această stare corespunzătoare trebuie
păstrată o perioadă cât mai îndelungată, pentru ca şi pomii să-şi poată păstra dimensiunile şi
productivitatea.
Cantităţile de gunoi de grajd recomandate initial nu se mai folosesc la terenurile nisipoase,
cu toate că aceste terenuri au nevoie de un aport mai mare de substanţe organice. Acest surplus
necesar, ori o parte din dozele cerute, este preferabil să fie înlocuite cu turbă sau cu pământ
mlăştinos cu turbă. Acest pământ corectează parametrii fizici ai solului cu ajutorul acţiunii mai
puţin intense a substanţelor organice decât în cazul gunoiului de grajd.
Ne putem aştepta la rezultate asemănătoare dacă pe lângă administrarea unor doze mai mici
de gunoi de grajd (sau în locul acestora) semănăm plante pentru îngrăşământ verde. Această metodă
este indicată îndeosebi când este nevoie de fertilizare şi/sau de administrarea de calcar pentru
completare. Astfel, majoritatea elementelor nutritive sunt legate normal, biologic, efectul lor este
mai atenuat dar mai persistent şi se reflectă mai armonios în cultură.

Alegerea materialului saditor

Pomii necesari pentru înfiinţarea culturilor se pot procura din pepiniere, dar producătorii
specialişti îi pot produce în propriile pepiniere. Oricare ar fi varianta aleasă, cerinţa cea mai
importantă este ca materialul săditor (altoi, semialtoi) sau materialul de înmulţire (lăstari cu muguri,
ramură de altoi) şi portaltoii să provină din surse verificate (atestate). Atestarea înseamnă că
institutul care acordă certificatul, verifică sistematic culturile generative din pepiniere, materialul
săditor şi procesul de înmulţire. Eticheta aplicată pomilor sau materialului de înmulţire şi
certificatul de provenienţă demonstrează faptul că materialul este verificat, este similar cu soiul,
provine din plante sănătoase, iar în procesul de producere a lor s-au respectat operaţiunile de
conformitate cu soiul şi de certificare fitosanitară. Astăzi deja în ţările UE se pune în circuitul
productiv doar material săditor sau de înmulţire atestat.
Plantarea reclamă o pregătire atentă, precisă, sistematică. Plantarea de toamnă şi de
primăvară deopotrivă trebuie să fie precedate de pregătirea corespunzătoare a terenului. Solul
trebuie pregătit cu ajutorul unor lucrări agricole adecvate – arătură adâncă de 30-40 de centimetri,
discuire, grăpare, nivelare dacă este nevoie, o lucrare cu combinatorul – astfel încât să fie adus în
starea ideală pentru plantarea pomilor.
Prima dată trebuie stabilită orientarea rândurilor. Orientarea ideală a rândurilor este nord-sud
(normal, ţinând seama şi de direcţia vânturilor dominante), pentru că în această situaţie părţile
laterale ale rândurilor sunt dispuse înspre est şi vest, unde volumul vegetativ este mai echilibrat şi
colorarea fructelor este mai plăcută Fie că plantăm cu maşina, fie că plantăm manual, este nevoie
de marcarea rândurilor. În cazul în care pomii urmează să fie plantaţi des nu pichetăm locul fiecărui
pom, acest lucru se face în timpul plantării, individual, sistematic, cu mijloacele potrivite.
Este de preferat ca, mai ales în cazul spaţiului vital mic (1 metru sau mai mic) să se planteze
cu maşina pentru că în acest fel putem avea grijă ca locul de altoire să ajungă la aceeaşi înălţime
deasupra solului, putem tasa bine solul şi putem efectua o lucrare rapidă, uniformă şi de bună
calitate. În cazul plantării mecanice, distanţa se poate stabili prin intermediul vitezei maşinii şi al
distribuirii materialului săditor.
În cazul plantării manuale, stabilim locul de plantare al fiecărui pom pe linia trasată a
rândului cu ajutorul metrului, prin măsurare periodică, sau cu ajutorul compasului. În acest caz se
poate planta în brazde trase dinainte sau în gropi. În ambele cazuri trebuie să fim atenţi ca punctul
de altoire să fie dispus la aceeaşi înălţime. Pomii trebuie plantaţi astfel încât după poziţionarea şi
fixarea în sol, după ce rădăcinile au fost bine acoperite, solul bine tasat, înălţimea la care rămâne
punctul de altoire să fie de 10-15 centimetri.

102 
 
                                                
 

Pregătirea pomilor pentru plantare

Rădăcinile trebuie tăiate până la aproximativ jumătate, iar în limita posibilităţilor trebuie
mocirlite. Datorită riscului de uscare, trebuie să păstrăm întotdeauna pe teren şi să pregătim pentru
plantare doar atâţia pomi câţi sunt necesari pentru un proces de plantare fără pauze. Trebuie să
folosim întotdeauna pomi de bună calitate, liberi de viruşi şi altoiţi la înălţimea corespunzătoare.
Este foarte important ca plantarea să fie efectuată pe cât posibil timpuriu şi rapid. Mai ales
primăvara este important ca plantarea să fie făcută imediat ce condiţiile atmosferice o permit.
După plantare, fie că aceasta a fost făcută mecanic sau manual, trebuie să verificăm calitatea
acesteia şi să corectăm eventualele greşeli. În cazul cînd plantarea se efectuează primăvara, este
obligatorie mocirlirea, iar imediat după plantare trebuie efectuată o udare.
La plantare trebuie să avem mare grijă de înregistrarea precisă a rândurilor, a pomilor şi
evidenţa exactă a soiurilor. Harta precisă a plantării şi jurnalul acesteia reprezintă baza unei bune
evidenţe ţinute prin registrul genealogic.

Sistemul de sustinere
La culturile intensive şi superintensive, sistemul de susţinere este indispensabil pentru că
sistemul radicular al pomilor altoiţi pe portaltoi de vigoare mică sau submijlocie (M 9, M 26) nu
poate asigura, pe parcursul vieţii acestuia, stabilitatea necesară şi susţinerea coroanei.
În perioada proiectării culturii trebuie să hotărâm combinaţia soi-portaltoi, suprafaţa de
nutriţie, modul de udare, etc., şi care va fi sistemul de susţinere adoptat.

Fig. E.6.2. Plantarea pomilor

Actualmente se practică sistemul de plantare pe un rând, cu 1000 – 3000 de pomi/ha., şi

sistemul de susţinere individual sau pe spalier.
Folosirea fiecăruia dintre aceste sisteme de susţinere (chiar şi a combinaţiilor lor) este
justificată în culturile intensive de măr.
Construirea şi dispunerea sistemului de susţinere anterior plantării pomilor este
recomandabilă nu numai datorită eficienţei cu care se poate face acest lucru, dar uşurează şi
procesul de plantare (elimină “pauzele” de plantare, păstrează linia rândului), nemaivorbind de
faptul că în cazul construirii şi dispunerii sale ulterioare plantării se pot răni pomii.
Este important ca înainte de pornirea primei perioade de vegetaţie aracii de susţinere să fie
dispuşi la locul lor, respectiv în cazul sistemului de susţinere pe sârmă să fie dispuşi la locul lor
stâlpii de susţinere şi primul rând (cel inferior) de sârmă.
Trebuie notat, în schimb, că fixarea cu sârmă de susţinere după a doua vară de viaţă a
pomului ia de două ori mai mult timp, iar pe parcursul operaţiunilor pomii pot fi răniţi.
103 
 
                                                
 

E.6.5. LUCRĂRILE SOLULUI ÎN PLANTAŢIILE POMICOLE

Plantaţiile pomicole de măr pot fi întreţinute prin diferite sisteme de lucrare a solului cu
condiţia ca ele să fie cât mai bine adaptate condiţiilor naturale zonale şi a celor economice (Neamţu
şi colab., 1977; Şuta şi colab. 1979; Shribbs şi Skrock, 1986; Dumitrache şi colab., 1987; Iancu ,
1992,2002; Amzăr, 1992; Grout şi colab., 2002).
Lucrările agrotehnice se fac în funcţie de rolul lor de bază. Bineînţeles, unele lucrări pot
avea mai multe funcţii, de exemplu distrugerea buruienilor se face paralel cu afânarea solului şi
invers.
Este esenţial ca fiecare lucrare să fie efectuată în condiţii de umiditate corespunzătoare a
solului, cu scopul de a obţine efectul scontat şi de a proteja solul.
Afânarea solului respectiv frăgezirea acestuia poate să fie de suprafaţă sau de adâncime.
Afânarea de suprafaţă se efectuează înainte de plantare, pe intervale dar şi pe rândurile de
pomi. Scopul acesteia este în primul rând păstrarea umidităţii, distrugerea crustei şi întreruperea
capilarităţii solului, evitarea uscării straturilor mai adânci ale solului.
Afânarea adâncă sau a substratului se efectuează, logic, numai înainte de plantare sau după
plantare doar pe intervalele dintre rândurile de pomi. Scopul ei este asigurarea unei porozităţi
corespunzătoare, favorizarea creşterii rădăcinilor, îmbunătăţirea capacităţii de a primi apa şi a
vitalităţii pomilor.
Unul dintre factorii cei mai importanţi ai afânării eficiente a substratului este umiditatea
corespunzătoare a solului.
Tasarea solului este o operaţiune care nu se face frecvent deoarece solul se tasează de la
sine. Scopul este de a mărunţi solul de la suprafaţă şi de a obţine un strat mai compact de 2-3 cm,
care să modereze, să împiedice pierderea de apă din straturile mai adânci, uscarea solului.(Gonda I.,
2001)
Tăvălugirea solului după încorporarea în sol a îngrăşămintelor verzi aplicat înainte sau după
ruperea buruienilor asigură o mai bună păstrare a apei în sol, o suprafaţă mai netedă a solului şi
favorizează descompunerea mai rapidă a masei vegetale.(Gonda I., 2001)
Întoarcerea şi omogenizarea solului este operaţiunea necesară când dorim să introducem în
sol diferite materiale (îngrăşământ, materiale pentru îmbunătăţirea calităţii solului, resturi vegetale).
În funcţie de adâncime, operaţiunea poate de suprafaţă , de adâncime medie sau mai mare.
Omogenizarea superficială a solului la 5-15 cm are ca rezultat repartizarea mai uniformă a
îngrăşămintelor. În livezi omogenizarea superficială a solului se face după împrăştierea
îngrăşămintelor cu azot sau a materialelor pentru ameliorarea solului (CaCO3), cu scopul de a
preveni pierderile în atmosferă sau pe cele datorate eroziunii.
Omogenizarea solului la adâncime medie presupune încorporarea la o adâncime mai mare
(15-25cm) a materialelor amestecate superficial. (Gonda I., 2001)
Cercetarea şi practica pomicolă au selectat în timp sisteme simple sau combinate de
întreţinere a solului în livezi, între care cele mai importante sunt: ogorul negru menţinut permanent
sau temporar, înierbarea totală sau parţială, realizată în mod natural sau artificial, cultura asociată a
plantelor agroalimentare sau furajere pe intervalele dintre rândurile de pomi, erbicidarea parţială sau
totală şi mulcirea (Mihuţ şi Drăgănescu, 2003; Sumedrea şi colab., 2004)

104 
 
                                                
 

Fig. E.6.3. Sisteme de întreţinere ale solului în livezile de măr

Sistemul de întreţinere a solului influenţează regimul hidric din sol, porozitatea stratului
superior al solului, dezvoltarea microorganismelor din sol etc. şi prin aceasta are un efect direct
asupra dezvoltării pomilor, producţiei şi calităţii acesteia (G. Grădinariu, 1994).
În plantaţiile tinere se utilizează ogorul negru permanent lucrat, mai rar ogorul erbicidat
(Drăgănescu, 2002)
Cel mai ridicat şi eficient sistem de întreţinere a solului în plantaţii intensive şi
superintensive, din zonele cu precipitaţii abundente, este înierbarea intervalelor dintre rânduri,
combinată cu lucrarea pe rândul de pomi. In cazul înierbării intervalelor se aplicã 4-6 cosiri, iar
iarba rezultată se lasă ca mulci. (Hogue şi Nielsen, 1987)
Se mai foloseşte ogorul lucrat întrerupt pe terenurile fără pericol de eroziune, sistem în care
mobilizarea solului se face prin lucrări superficiale pană în luna august, după care se lasă sa se
înierbeze intervalele.
In livezile clasice situate pe pante nemecanizabile solul se lucrează în copcă la 20-25 cm
adâncime toamna, iar in perioada de vegetaţie se aplica 2-3 praşile.
Erbicidarea pe rândurile de pomi este o soluţie de perspectivă. Se erbicidează o fâşie lată de
1-2 m, funcţie de vârsta pomilor şi lăţimea gardului fructifer, fâşie care se lucrează greu mecanizat.

E.6.6. IRIGAREA PLANTATIILOR DE MĂR

Mărul este o plantă pretenţioasă la apă. Conform experienţei producătorilor maghiari şi

străini, culturile înfiinţate pe portaltoi M 9 şi M 26 pot fi rentabile exclusiv pe terenurile unde, în
perioada de vegetaţie, cantitatea de apă care revine unui pom este corespunzătoare unei cantităţi
de precipitaţii de 600 – 700 mm./an.
Printre principiile tehnologice ale culturii intensive, udarea influenţează în mare măsură
rezultatele producţiei. Efectul ei pozitiv nu se materializează numai în cantitatea şi în ritmul
creşterii lăstarilor, în dimensiunile şi în greutatea fructelor, ci şi în cantitatea constant mare de
fructe produse în anul următor (sau în anii următori), în formarea mugurilor de rod şi în
“pregătirea” capacităţii de rezistenţă la îngheţ.
Udarea reprezintă, prin urmare, unul dintre factorii hotărâtori ai realizării producţiei optime.
În perioada de creştere, necesarul de apă al pomilor (pe zi sau pe lună) este variabil .

105 
 
                                                
 

Fig. E.6.4. Irigarea plantaţiilor de măr

În perioada următoare înfrunzirii, din luna aprilie până la sfârşitul lunii iunie, necesarul de
apă creşte treptat, culminează în lunile iulie şi august (aproximativ până la mijlocul lunii august sau
până în ultima ei decadă), şi scade de la sfârşitul lunii august până la căderea frunzelor.
Nevoia aceasta variabilă pe parcursul perioadei de creştere, cantitatea zilnică de apă
provenită din precipitaţii şi evaporarea zilnică trebuie luate în considerare ca date de bază în
momentul stabilirii cantităţii de apă care trebuie administrată prin udare.
În perioada de la înfrunzire până la căderea petalelor (adică în aprilie şi la începutul lunii
mai), necesarul zilnic de apă al pomilor este de 2 mm., ceea ce corespunde unui consum lunar de
apă de 60 de mm.
Această cantitate de apă se poate pune la dispoziţie în culturile din Ungaria, în general,
datorită condiţiilor de precipitaţii existente în timpul iernii. Cunoaşterea condiţiilor efective de
precipitaţii, specifice unui anumit loc, determină totuşi, în anumite situaţii, nevoia de a suplimenta
aportul de apă chiar în această perioadă.
În perioada de la legarea fructelor (începutul lunii mai) până la terminarea diviziunii
celulare, care coincide cu începutul formării mugurilor de rod (sfârşitul lunii iunie), nevoia de apă
creşte proporţional cu creşterea volumului frunzelor şi al fructelor.
În cursul lunii mai, nevoia estimată de apă este de 3,0 – 3,5 mm zilnic (calculată lunar, 90 –
105 mm), iar în iunie este de 3,5 – 4 mm/zi (105 – 120 mm. lunar).
Producătorii trebuie să aibă în vedere în mod deosebit să influenţeze în aşa fel “elanul” de
creştere al pomilor, încât acesta să nu fie atât de puternic ca să pericliteze legarea definitivă a
fructelor (legarea excesivă ar favoriza căderile din timpul lunii iunie). În cazul unei eventuale udări
suplimentare trebuie să luăm toate măsurile care ne stau la dispoziţie pentru ca la sfârşitul lunii
iunie – începutul lunii iulie, creşterea lăstarilor să înceteze, să se formeze mugurul terminal.
Experienţa noastră demonstrează faptul că renunţarea la udare în această perioadă este mai
puţin dezavantajoasă, chiar dacă pricinuieşte unele simptome de uscăciune, decât creşterea
continuă, ritmică a lăstarilor. În perioada din a doua jumătate a lunii iunie până în prima jumătate a
lunii iulie este nevoie în general de un supliment de apă de 60-80 de milimetri.
În perioada după formarea mugurelui terminal, adică de la începutul diferenţierii mugurului
de rod până la culegerea fructelor (prima decadă a lunii iulie – ultima decadă a lunii august/sfârşitul
lunii august) este cea mai critică perioadă, din punctul de vedere al suplimentării cantităţii de apă.
Până atunci s-a dezvoltat întregul volum al sistemului foliar al pomilor, ceea ce înseamnă că
suprafaţa de evaporare este cea mai mare. Sistemul radicular al pomilor încărcaţi optim cu fructe –
care ocupă stratul de 20 – 50 de centimetri de la suprafaţa solului, în general pe o întindere de două
ori mai mare decât diametrul coroanei – nu este capabil să asigure necesarul de apă fără
suplimentarea acesteia. În aceste aproximativ 2 luni, mărul consumă aproape jumătate din necesarul
anual de apă.

106 
 
                                                
 
Datorită condiţiilor determinate de climatul continental, exact în această perioadă cantitatea
de precipitaţii este cea mai redusă şi, în plus, datorită temperaturilor ridicate, conţinutul în vapori al
atmosferei este cel mai mic.
În unele zile caniculare, evaporarea poate fi chiar în cantitate echivalentă nivelului de 10
mm de apă zilnic. Luând în considerare necesarul normal de 4,5 – 5.0 mm. de precipitaţii, în această
perioadă planta are nevoie chiar de o cantitate de 270 – 300 de milimetri de apă.
Cantitatea de apă suplimentară, asigurată prin udare, trebuie să fie în această perioadă de
aproximativ 200 – 220 de milimetri în medie.
Din punctul de vedere al producătorilor, este importantă amânarea udărilor după formarea
mugurului terminal şi stabilirea cantităţii de apă folosite. Trebuie să aşteptăm formarea mugurului
terminal, apoi efectuăm udări mai frecvente cu cantităţi mai mici de apă.
Acolo unde tehnologia de udare (aspersor fix, construit deasupra coroanei, respectiv
microudare) o permite, în această perioadă se pot folosi posibilităţile puse la dispoziţie de sistemele
de udare pentru micşorarea daunelor provocate de uscarea aerului şi pentru îmbunătăţirea culorii
fructelor.

E.6.7. TĂIERILE

Cu ajutorul tăierilor modelăm forma coroanei şi influenţăm, după necesităţi, creşterea

lăstarilor şi productivitatea. În culturile intensive de măr au o importanţă la fel de mare – dacă nu
chiar mai mare uneori – lucrările complementare tăierilor şi cele fitotehnice.
La pomii mai mici, formaţi pe portaltoi de vigoare mai mică putem păstra armonia dintre
creşterea lăstarilor şi productivitate prin efectuarea unor tăieri relativ de mai mică intensitate. În
acelaşi timp nu le putem elimina complet pentru că fără ele nu am putea modela forma dorită a
coroanei, nu am putea păstra pomii în spaţiul vital dorit (înălţime şi lăţime). Densitatea optimă a
mugurilor, corelată cu condiţiile specifice fiecărui an se păstrează tot cu ajutorul tăierilor.
Pentru corectarea calităţii, limitarea tendinţei exagerate de creştere a lăstarilor care se
manifestă câteodată, şi nu în ultimul rând pentru îmbunătăţirea randamentului tratamentelor
fitosanitare, tăierile se efectuează, în cea mai mare parte, în perioada de vegetaţie. Dacă momentul
şi modul de efectuare a tăierilor sunt corespunzătoare caracteristicilor pomului (vigoare, densitatea
fructelor), tăierile de iarnă se pot dovedi superflue. În general putem vorbi de două categorii de
tăieri : tăierile pentru formarea coroanei şi tăierile de întreţinere.

E.6.8. COMBATEREA BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR

Forma pomului, dimensiunile lui, aerisirea, „ transparenţa” posibilitatea ca fiecare parte să

poată fi „îmbrăcată” în soluţia de stropire, sunt factorii care asigură succesul protecţiei plantelor
(Gonda I. 2003)
Mărul, cea mai importantă specie fructiferă de pe glob, are un număr extrem de mare de
organisme vegetale şi animale adverse care îi provoacă daune. (Popescu şi colab. 1992). Parker
(1979) citat de Way (1988), a întocmit o listă cuprinzând 80 de boli (provocate de virusuri,
micoplasme, bacterii şi ciuperci) şi dezechilibre fiziologice cărora cărora li se adaugă 64 de specii
de insecte şi acarieni precum şi 8 specii de nematozi. „Beneficiind” de această copleşitoare listă de
organisme adverse şi „dezordini fiziologice”, cultura mărului şi obţinerea de recolte de calitate sunt
imposibile fără preocupări susţinute de diminuare şi combatere a agenţilor care produc daune
(Popescu şi colab., 1992).
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se realizează în sistemul protecţiei integrate a culturii
(Baicu şi Săvescu, 1986; Baicu 1992; Lefter şi Minoiu, 1990; Ghizdavu şi colab., 1997; Popescu
2005), folosind metode chimice (aplicare de substanţe fitofarmaceutice, inhibitori ai metamorfozei),
biologice şi biotehnice (zoofagi, produse microbiologice, feromoni), agrotehnice (material de
plantare sănătos şi pe cât posibil rezistent, arătură de toamnă, igienă fitosanitară, tăieri de eradicare,

107 
 
                                                
 
adunarea şi distrugerea resturilor contaminate, fertilizare echilibrată), şi fizico-chimice (capcane cu
feromoni).

E.6.9. RECOLTAREA FRUCTELOR

Recoltarea fructelor constituie ultima şi una din cele mai însemnate verigi din cadrul
lucrărilor tehnologice, deoarece de modul în care ea se efectuează depind calitatea merelor şi
capacitatea lor de păstrare, în acest context este important a determina corect momentul optim de
recoltare. La stabilirea acestuia se utilizează diferite metode: rezistenţa pulpei la penetrare; compararea
culorii cu benzi colorate standard; după conţinutul de amidon; numărul de zile cuprinse între sfârşitul
înfloritului şi recoltare s.a. Până în prezent nu există nici o metodă, care ar permite stabilirea
momentului optim de recoltare, fiindcă însuşirea fructului, pe care ea se bazează, depinde de mulţi
factori. Rezistenţa pulpei la penetrare, de exemplu, variază mult în funcţie de condiţiile climatice ale
perioadei de vegetaţie, de sistemul de întreţinere şi de lucrare a solului etc. Dar dacă concomitent cu
această metodă se determină şi cantitatea de amidon şi se compară şi culoarea fructelor cu benzi
colorate standard, momentul optim de recoltare se poate determina precis. Acesta diferă, în funcţie de
epoca de maturare a soiurilor.

Fig. E.6.5. Mere recoltate în lăzi de lemn tip III

Soiurile de vară şi de toamnă se culeg cu 4-7 zile înaintea maturării de consum, când culoarea
verde a pieliţei începe să devină albicioasă.
La stabilirea momentului optim de recoltare a soiurilor de iarnă se ţine cont de calităţile
gustative ale acestora şi de capacitatea lor de păstrare.
Indiferent de epoca de coacere, fructele recoltate prematur nu au gustul specific soiului şi sunt
expuse în timpul păstrării unor boli fiziologice. Dacă fructele sunt culese prea târziu, ele devin
făinoase, culoarea roşie capătă aspect întunecat, îşi pierd calităţile gustative şi, de asemenea, sunt
expuse în timpul depozitării unor boli fiziologice (Cimpoieş Gh. 2002)

Tehnica recoltării

Prin această operaţiune tehnologică, se urmăreşte evitarea deprecierilor calitative ale

fructelor, precum şi vătămarea lor. Pentru a se obţine aceste desiderate trebuie să se respecte câteva
reguli generale de bază:
- starea vremii să fie corespunzătoare, evitându-se orele cu rouă, arşiţă, ploaie etc.
- detaşarea fructelor pentru consumul în stare proaspătă se face cu peduncul
exercitându-se o presiune cât mai redusă asupra fructelor în momentul
desprinderii de pe plantă;
-să se evite lovirea, zdrobirea sau ruperea de ţesuturi la aşezarea fructelor în ambalajele de cules sau la
deversarea lor în recipientele de transport sau păstrare îndelungată.
Când se utilizează recoltarea manuală sau semimecanizată, fructele se vor recolta de la periferie
spre interiorul coroanei şi de la bază spre vârful acesteia. Merele se recoltează în saci de recoltat care se
golesc în lăzi-containere aşezate direct pe mijlocul de transport. Se evită astfel staţionarea fructelor în
livadă iar productivitatea muncii creşte cu 12-15% (Gică Grădinaru 2002).
108 
 
                                                
 
Păstrarea fructelor se va face în depozite frigorifice la temperaturi variabile în funcţie de soi, între 0
şi 3OC, iar umiditatea relativă a aerului de 80-90%.
Se folosesc şi depozite cu atmosferă controlată : 3% O2, 3% CO2, 94%N, în acest caz durata de păstrare
fiind mai mare.

Bibliografie

1. Amzăr Gh., 1992, Înfluenţa înierbării solului din livadă asupra creşterii şi fructificării mărului,
Lucrări ştiinţifice I.C.D.P. vol. XV
2. Branişte M., 2004 Sortimente la măr în Europa, prezent şi perspective – Rev. Horticultura 3/189
3. Branişte N. şi Andrieş N., 1990 Soiuri de rezistente la boli şi dăunători în pomicultură, Ed. Ceres
Bucureşti
4. Budagowski V.I.,1973- Szlaboroszlije podvojijablonyi i intenszifikacija plodovodsztva.
5. CzynczykA., 1986 The effect of interstocks of M9 and B9 on the field performance of three apple
cultivars. Acta hort. 114: 193-197
6. Hrotko şi Mozer 1999, - Effect of dwarfing rootstocks on growth and productivity of Idared apple
cultivar. Proceedings of int. Seminar: Apple rootstocks for intensive orchards, Warszawa, 39-40
7. Patzold G. şi Fischer M. ,1991- Ergebnisse aus Obstungerlagenprufungen. Teil II,
Schwaschwachsende Apfelunterlagen.Erwerbsobstbau 33(1). 7-10
8. Probocskai E.. 1969- Faiskola. Mezogazdasagi Kiado, Budapest
9. Probocskai E., 1973- Ozemi termesztesunkben hasznalhato fontosabb almaalanyok. Kerteszeti
Munkakozosseg Kozlemenyei, 14. szam, 56pp.
10. Probocskai E., 1983- Akulonbozo alanyok hatasa a 12 eves Golden spur, Starkrimson es Jonared
almaoltvanyok teljesitmenyere. Kerteszeti es Elelmiszeripari Egyetem Kozlemenyei 46: 7-13
11. Petho F. 1990- Perszpektivikus almafajtak es alanyok osszehasonlitasa. KEE kiadvanya,
12. Ropan G., Mitre V., 1993, Pomicultura generală , Îndrumător de lucrări practice, Tipo Agronomia,
Cluj-Napoca
13. Ropan G. Mitre V., 1995, Pomicultură specială, Îndrumător de lucrări practice, Tipo Agronomia,
Cluj Napoca
14. Ropan G., 1996, Pomicultură generală, Tipo agronomia, Cluj Napoca
15. Ropan G., 2000, Pomicultura generală ediţia a II-a, Ed. academicPress, Cluj Napoca
16. Ropan G., Mitre V., Ioana Mitre, 2000 Tăieri în repaus aplicate pomilor fructiferi, Rev. Bioterra nr.
1, p. 9-12

109 
 
                                                
 
F. Gestionarea ecologică a resurselor rurale: aspecte socio-economice, de piaţă şi
politici

F.1. Introducere: subiectul modulului

Agricultura joacă un rol cheie în procesul de dezvoltare al ţărilor industrializate actuale, asigurând acele
condiţii care au dus la dezvoltarea altor sectoare economice şi sociale. Intensificarea agriculturii în ţările in curs de
dezvoltare (ŢD) şi ţările în tranziţie (ŢT) constituie o bază necesară pentru dezvoltarea lor economică şi socială. Acele
ţări sunt caracterizate printr-o mare proporţie a populaţiei rurală, fermierilor şi de un PIB dependent în mare măsură
sectorului agricol.
În trecut (anii 40’-50’), agricultura era raportată la idea de subdezvoltare economică şi inapoiere socială: sectorul
agricol era deseori corelat cu sisteme de producţie de subzistenţă si cu participanţi/actori (fermieri/gospodari) care nu
erau consideraţi viabili din punct de vedere economic.
De fapt, zonele rurale din ŢT sunt adeseori afectate de proporţii considerabile de sărăcie, fapt ce include multe
dimensiuni (WB, 2011): de la venituri mici şi incapacitatea de a achiziţiona bunuri de bază şi serviciile necesare pentru
un trai decent, la nivele scăzute de sănătate şi educaţie, accesul limitat la apă proaspătă şi igienă, siguranţă fizică
nesatisfacatoare, de asemenea influenţa limitata şi capacitate şi posibilitate insuficientă de a-şi îmbunătăţi viaţa.

F.2. Obiectivele modulelor

Obiectiv general
Obiectivele generale ale modulului sunt centrate pe:
• asigurarea unor strategii şi valori pentru managementul durabilă a resurselor rurale;
• prezentarea unor opţiuni de muncă şi strategii pentru reducerea ratei şomajului în zonele rurale din ţările
partenere; şi
• îmbunătăţirea condiţiilor sociale şi economice de viaţă în zonele rurale din ţările partenere.

Obiectiv specific
Obiectivele specifice sunt focalizate pe:
• prezentarea exemplelor şi instrucţiunilor practice pentru extinderea sectorului agricol în zonele rurale din ţările
partenere:
• contribuirea la sporirea conştiinţei părţilor interesate cu privire la diverse oportunităţi de muncă şi strategii în
sectorul non-fermier, şi
• crearea oportunităţilor pentru angajare
• Zonele rurale joacă de asemenea în rol important pentru ţările partenere din proiectul “Acţiuni ecologice de
cultivare”; Tabelul 1 ia în considerare Bulgaria, Grecia, Ungaria, Italia, România şi Turcia şi compară
numărului populaţiei, procentul de populaţie rurală şi care lucreaza in agricultura, impactul agriculturii asupra
PIB-ului şi procentul de zone agricole din afara totalului zonelor rurale.
Tabelul F.1. Sectorul agricol în ţările partenere la proiect
Ţara Bulgaria Grecia Ungaria Italia România Turcia
Populaţia* 7,829 10,977 9,831 57,346 22,280 72,320
Populaţia rurală (%) 30% 39% 35% 32% 46% 33%
Populaţia agricolă (%) 6% 12%” 10% 4% 11% 28%
Suprafaţa totală** 11,063 12,890 9,209 29,411 22,995 76,963
Agricultura, valoarea adăugată *** (% din 6% 3% 4% 2% 7% 9%
PIB, 2009) (2008)
Zona agricolă (ca % din suprafaţa totală) 48.14% 65% 63.7% 51% 64% 50.91%
Zona de pădure (ca % din suprafaţa totală) 32.77% 29.11% 21.46% 33.93% 27.70% 13.22%
Teren arabil (% din zona agricolă, 2003) 62,4% 32% 78.6% 52,8% 63,84% 59.6%
*milioane de oameni
** mii de ha, date referitoare la 2003
*** Valoarea adăugată: producţia netă dintr-un sector după însumarea tuturor producţiilor şi consumului
intermediar scăzut. Se calculează fără realizarea deducerilor pentru deprecierea valorilor fabricate sau
epuizarea şi degradarea resurselor naturale. Banca Mondială, Date, http://data.worldbank.org
Sursa: Redactarea autorului din Organizaţia Alimentară şi Agricolă (2006), Starea alimentelor şi agriculturii;
Banca Globală (2008 şi 2009), Indicatori de dezvoltare mondială.

110 
 
                                                
 
F.3. Piaţa Comună
Una dintre principalele motivări pentru redactarea initiala a Politicii Agricole Comune
(PAC) a fost faptul că sectorul agricol al membrilor CE cuprinde în principal ferme mici,
majoritatea fiind administrate de fermieri săraci. Existau milioane de ferme de familie prea mici
pentru a asigura multe locuri de munca în cazul în care s-ar fi axat pe o anume cultură sau cresterea
animalelor..
F.4. Importanţa dezvoltării rurale
Cu toate acestea, o atenţie sporită privind dezvoltarea rurală a apărut în documentele
aprobate de Consiliile Europene, la Lisabona (2000) şi Göteborg (2001). Prima a fost centrată pe
dezvoltare şi locuri de muncă, cea de-a doua a luat in discutie “O Europa durabilă pentru o
lume mai bună: O strategie europeană pentru dezvoltarea durabilă”.
De asemenea, Agenda 2000 (summit-ul de la Berlin, 1999) a elaborat măsuri ce urmăresc
consolidarea dezvoltării teritoriale, o restructurare agricolă, integrarea in mediul înconjurător şi a
introdus politica de dezvoltare rurală ca si cel de-al doilea pilon al PAC.
Rolul cheie al celui de-al doilea pilon a fost accentuat de către reforma PAC din 2003 (EC,
No 1783/2003), prin rolul fermierilor ca prestatori de servicii legate de mediul înconjurător şi
furnizori de bunuri de larg consum/public goods, complementaritatea celor doi piloni (cu
transfer de fonduri de la primul la cel de-al doilea pilon) şi competitivitatea agriculturii europene
prin schema plăţii unitare (decuplarea) şi acord transversal.
F.5. Noi provocări privind mediul înconjurător
Programul pentru perioada 2007-2013 îşi propune să:
• îmbunătăţească competitivitatea in cadrul sectorului agricol;
• asigure gestionarea terenurilor pentru imbunatatirea mediului înconjurător şi a zonei rurale;
• îmbunătăţească calitatea vieţii în zonele rurale prin diversificarea activităţilor economice.

Figura F.1: Politica de dezvoltare rurală. Sursa: Redactarea autorului

Axa 1 – Competitivitatea sectorului agricol si forestier
Axa 4 – Programul Leader – capacitatea locala de angajare si diversificarea

In particular, politicile privind calitatea şi agricultura organică joacă un rol important şi apar
ca instrumente strategice pentru dezvoltarea zonelor rurale din Bulgaria, Grecia, Ungaria,
Italia, România şi Turcia.

111 
 
                                                
 
Aceste sectoare sunt de asemenea strict conectate la
sectorul turismului, care este recunoscut drept unul
dintre motoarele principale pentru promovarea
viabilităţii economice a zonelor rurale şi una dintre
priorităţile „Strategiei europene 2020”.

Propunerea PAC după 2013 evidenţiază importanţa

politicilor privind calitatea, a preocuparilor legate de
mediul înconjurător şi stipulările serviciilor ecologice şi
a bunurilor publice (Documentul de lucru al
personalului comisiei, 2011).

Sursa: Dealurile din împrejurimile Bolognei (Italia),

fotografie realizată de autor

Aşadar, modulul prezintă detalii ulterioare despre

aceste trei domenii: politica de calitate (mai ales
produsele tipice), agricultura organică şi turismul
rural.

F.6. Tendinţe de piaţă şi procesul de valorificare

Procesul de valorificare a produselor traditionale şi locale trebuie să ia în considerare
legătura puternică dintre producţie si teritoriu. Din acest motiv, fiecare produs are nevoie de
modelul propriu de valorificare. Un produs, in urma proceselor de producţie tradiţionala bazate
pe resursele locale, oferă produsului cateva calităţi şi proprietăţi unice.
F.7. Importanţa calităţii pentru UE
„Calitatea” este o chestiune subiectivă, cu toate astea, în contextul politicii agricole, se referă la:
• premisele de sănătate şi siguranţă, şi gust
• caracteristicile specifice ale produsului, legate de originea geografică sau zona de producţie
(ex. zonele montane), specia animală sau metoda de producţie (ex. agricultura organică)
• ingrediente speciale
• metode speciale de producţie bazate pe experienţa locală şi tradiţii
• observarea standardelor ridicate de mediu sau legatede bunăstarea animalelor
• prelucrarea, pregătirea, prezentarea şi etichetarea pentru sporirea atractivităţii produsului
fata de consumatori.
Logo-urile pentru recunoaşterea produselor PDO, PGI sau TSG sunt următoarele:

Sursa: http://ec.europa.eu//agriculture

112 
 
                                                
 
Piaţa referitoare la produsele tipice a înregistrat o tendinta de creştere între 2006 şi 2008, cele
mai comercializate produse fiind fructele, legumele şi cerealele şi produsele lactate.

Tabelul F.2: Volumul (t), valoarea (k€) şi numărul de etichetări de produse PDO/PGI după
tipul produsului
Nr. Vol. 2006 Vol. 2007 Vol. 2008 Val. 2006 Val. 2007 Val. 2008
PDO/PGI
2008
Carne 106 234 705 247 539 251 418 1 010 465 1 094 793 1 114 975
proaspãtã
Produse din 85 302 799 307 902 320 250 2 400 545 2 477 723 2 616 095
carne
Branzeturi 163 888 894 870 242 879 196 5 257 837 5 464 131 5 624 579

Uleiuri şi 104 78 954 74 569 82 221 377 289 335 288 359 906
grãsimi
Fructe, 172 712 544 868 814 778 203 763 691 899 928 870 049
legume şi
cereale
Pâine, 25 143 908 145 625 145 022 725 760 737 990 741 853
produse de
patiserie şi
cofetarie
Sursa: http://ec.europa.eu/agriculture/quality/schemes/country-files/eu_en.pdf

Rata producţiei este importantă pentru tendinţa de piaţă: datele demonstrează că mai mult de 80% din piaţa
PDO şi PGI este una naţională, 13% comerţ în UE şi 5 % comerţ înafara
UE.(http://ec.europa.eu/agriculture/quality/schemes/country-files/eu_en.pdf

Tabelul F.3: Valoarea produselor PDO/PGI prin Statele membre pentru 2008
MS Nr. de Valoarea Rata de piaţã Nr. de Valoarea Rata de Nr. de Valoarea
PDO/PGI (M€) PDO/PGI (M€) piaţã PDO/PGI (M€)

Italia 165 5 205 Danemarca 3 82 Polonia 1 s

Germania 62 3 612 Portugalia 105 72 Slovacia 1 s

Franþa 156 2 586 Luxemburg 4 56 Bulgaria 0 s

Marea 29 989 Irlanda 4 29 Estonia 0 s

Britanie
Spania 110 859 Belgia 5 24 Ungaria 1 s
Grecia 85 622 Elveţia 2 s Latvia 0 s
Republica 10 132 Finlanda 1 s Lituania 0 s
Cehã
Austria 12 118 Slovenia 1 s Malta 0 s
Olanda 6 115 Cipru 1 s România 0 s

Sursa: http://ec.europa.eu/agriculture/quality/schemes/country-files/eu_en.pdf

F.8. Valorificarea produselor

Etichetarea implică valorificarea produsului şi cuprinde diferite aspecte:

• Diferenţierea produsului
• Îmbunătăţirea imaginii produsului
• Îmbunătăţirea atitudinii de distribuire pe produs
• Internalizarea activităţilor de marketing
113 
 
                                                
 
• Îmbunătăţirea canalelor de distributie

Aşadar, pentru valorificarea unui produs, trebuie luate în considerare câteva etape:
Mobilizarea  Calificarea  Comercializarea Crearea 
resurselor  +  produsului  + + sinergiilor 
locale 

Valorization of a product

Figura 3: Etape pentru valorizarea produsului. Sursa: redactarea autorului

Colaborarea în rețea şi mobilizarea

Figura F.2. Etape pentru colaborarea în reţea şi mobilizare. Sursa: redactarea autorului

Piaţa locală (şi anume magazinele) este o dimensiune importantă de unde se pot începe
distribuirea şi promovarea produselor şi dezvoltarea unei coerenţe interne; pe când târgurile,
festivalurile sunt utile pentru stabilirea coerenţei externe.
Capitolul referitor la politica privind calitate este bazat pe:
– Politica de calitate UE, http://ec.europa.eu/agriculture/quality/index_en.htm
114 
 
                                                
 
– Curs despre Instrumente şi strategii de valorizare a produselor tipice, prof. G. Brunori şi Dr. A.
Guarino (Universitatea din Pisa), Cursuri de masterat de gradul doi în Dezvoltarea durabilă a
zonelor agricole şi rurale din bazinul mării Adriatice şi Ionice – MISS, anul universitar
2008/09 Universitatea din Bologna.
– Curs despre Turismul rural şi strategii alternative pentru dezvoltarea zonelor rurale, de Pagliaro
S (Sprijin european, Comisia europeană ), Cursuri de masterat în Dezvoltarea durabilă a
zonelor agricole şi rurale din bazinul Mării Adriatice şi Ionice – MISS, anul universitar
2008/09 Universitatea din Bologna.

F.9. Bune practici

Bune practici in cazul produselor tipice

Sunt prezentate două studii de caz:
1. Oţetul balsamic din zona Modena- Italia
2. Caseificio Sociale Fior di Latte Società Cooperativa Agricola – Italia

1. Acetaia Caselli, http://www.acetaiacaselli.it/eng.html

Sursa: În interiorul sediului Acetaia Caselli. Fotografie realizată de autor

Locaţia: San Vito di Spilamberto (Modena) - ITALIA

Produs: Oţet balsamic din zona Modena, producţiile P.D.O.
Istoric: Acetaia Caselli se bazează pe tradiţia de familie în producerea Oţetului balsamic din
Modena. Pentru a obţine cea mai bună calitate, Acetaia Caselli isi concentreaza atenţia asupra
detaliilor, prin respectarea tradiţiei şi fiind atenţi la micile detalii. Oţetul balsamic tradiţional de
Modena a primit premiul „SuperPalio” la aniversarea de 30 de ani a asociaţiei producatoare de oţet
balsamic tradiţional din Spilamberto, ca fiind cel mai bun oţet din ultimii treizeci de ani.
Pregătirea “Produsului Tradiţional”: De la păstrarea în butoaie cu baterii unice, produsul va
trece prin diverse stadii înainte de a primi calitatea de „Produs Tradiţional”, Sunt trei faze ale
procesului, legate de cele trei sectoare ale bateriei: primele două/ trei butoaie (capete de butoaie)
sunt legate de etapa de fermentaţie, caracterizată printr-o bogăţie de drojdii şi bacterii vii ce pun
bazele unui bun oţet balsamic tradiţional. Maturizarea Oţetului balsamic tradiţional de Modena are
loc în partea centrală, unde drojdiile şi bacteriile elibereaza enzime când ajung la o buna maturizare.
În ultima fază, invechirea, aceste arome ajung echilibrate şi pline de intensitate şi în acelaşi timp
persistentă, ce lasă gura curată cu o senzaţie balsamică plăcută, dulce-amară. Aceste ultime
115 
 
                                                
 
transformări au loc în butoaiele mai mici şi necesită o perioadă mai lungă de invechire de la 12 ani
pentru Oţetul balsamic tradiţional de Modena şi peste 25 ani pentru Oţetul balsamic tradiţional
extra-vechi de Modena. Doar la sfârşitul invechirii va fi posibilă extragerea unei cantităţi mici de
oţet (circa 10-15%) din bateria mai mică a coloanei. Aceasta va fi trimisă la Consorţiul
Producătorilor de Oţet balsamic tradiţional de Modena sau Camerei de Comerţ din Modena, unde
degustătorii experţi vor testa calitatea şi îşi vor da acceptul pentru comercializare, precum este
descris în regulile disciplinare din producţiile P.D.O. Această ultimă etapă din lanţul de producţie,
atesta faptul că produsul este îmbuteliat într-o singură sticlă şi certificat. Numai în aceasta sticlă se
regăseşte adevăratul şi unicul Oţet balsamic tradiţional de Modena. Ciclul de producţie atât de
dedicat tradiţiei dă naştere produsului final ca fiind unic şi valoros, astfel încât nu se poate compara
cu alte condimente sau oţeturi (http://www.acetaiacaselli.it/eng.html).

Produse:
• Oţetul balsamic tradiţional de Modena DOP - Vechi, vârstă 12 ani
• Oţetul balsamic tradiţional de Modena DOP - Extra-vechi, vârstă 25 ani
• Oţetul balsamic tradiţional de Modena DOP - SuperPalio
• Tradizioni Balsamiche
• Passione balsamiche

Sursa: Parmigiano combinat cu Oțet 
balsamic tradițional ‐ Acetaia Caselli. 
Fotografie realizată de autor. 

Constatări principale:
- întreprindere de mărime mică-medie
- importanţa legăturii cu teritoriul şi trăsăturile specifice ale etapelor de prelucrare
- valorificarea abilităţilor umane: producţie tradiţională bazată pe moştenirea în sânul familiei
- capacitatea de colaborare în reţea: crearea asociaţiei oţetului balsamic din Spilamberto
- politica de calitate: importanţa calităţii produsului prin câteva proceduri de control şi o
autoritate oficială de calitate: Consorţiul Producătorilor de Oţet balsamic tradiţional de
Modena sau Camera de Comerţ din Modena
- iniţiative de promovare:
¾ participarea la evenimente diferite pentru promovarea şi valorizarea produsului: premiul
“SuperPalio”,
¾ promovarea produsului împreună cu alte produse specifice din zonă (şi anume combinat cu
Parmigiano-Reggiano),
¾ propunerea reţetelor folosind oţet balsamic.

116 
 
                                                
 
2. Caseificio Sociale Fior di Latte Società Cooperativa Agricola,
http://www.caseificiofiordilatte.it/

Sursa: Caseificio Fiordilatte. Fotografie realizată de Angela Guarino, 2009 

Locaţie: Gaggio Montano (BO) - ITALIA

Produs: Parmiggiano Reggiano, producţia P.G.I
Istoric:
Sursele oficiale descoperă originea brânzei Parmigiano-Reggiano în mijlocul văii râului
Enza, ce străbate provinciile Parma şi Reggio Emilia, şi anume în inima zonei de producţie, formată
de teritoriile provinciilor Bologna (pe malul stâng al râului Reno), Mantua (pe malul drept al râului
Po), Modena, Parma şi Reggio Emilia. Acest teritoriu, cunoscut şi drept „zona tipica” (zonă tipică),
este definit conform legii.
Marca înregistrată Parmigiano-Reggiano, precum şi termenii "Parmigiano" sau "Reggiano"
sunt protejaţi de o lege specială şi sunt rezervaţi exclusiv brânzei produse în această zonă. Producţia
este realizată în concordanţă cu standarde severe. Această caracteristică, având valoare de lege, a
fost codificată în punctele vamale locale, care au fost conservatoare şi neschimbate de la începutul
producţiei acestui tip de brânză..
Parmigiano-Reggiano este produs de mai bine de şapte secole. Azi, la fel ca în trecut, laptele
folosit este de calitate şi selecţionat, provenit exclusiv de la fermele din zona de producţie. Azi, la
fel ca acum şapte secole, măiestria lăptarilor reprezinta un element neschimbat şi decisiv în succesul
acestei branze unice fiind moştenit din tată în fiu,.
Maturarea lungă şi naturală este un alt factor esenţial, ce completează munca oamenilor
oferind aromă şi gust acestui produs unic, în raport cu autenticitatea sa (Parmigiano-Reggiano nu
conţine conservanţi adăugaţi, coloranti şi fermenţi sau orice altceva), valoarea sa nutritivă şi
calitatea sa înaltă.
Trăsăturile sale incomparabile sunt garantate de Consorzio, (autoritatea oficială ce
garantează produsul) şi sunt acreditate de sigla inconfundabilă realizată dintr-o serie de scrisuri
"Parmigiano-Reggiano" inscripţionat pe crusta brânzei.
Parmigiano-Reggiano, o brânză cu un nivel ridicat de calitate, a devenit proverbul pentru cel
mai autentic „Meşteşug gastronomic italian”.
Parmigiano-Reggiano are origini extrem de antice: sursele bibliografice din perioada romană
(Columella, Varrone, Marziale) confirmă la începutul erei creştine, existenţa unei branze Parmesan,
insusiri ce erau foarte asemănătoare cu brânză Parmigiano-Reggiano de astăzi.
Cea mai faimoasă şi precisă dovada aparţine lui Boccaccio, care, în al său „Decameron”
(scris în 1350), menţionează Parmigiano, descriind folosirea sa drept condiment pentru maccheroni
şi ravioli. Aşadar, este sigur că în 1200-1300 Parmigiano-Reggianp avea deja faima pe care o are şi
astăzi.

117 
 
                                                
 

Sursa: Parmigiano Reggiano, Caseificio Fiordilatte. Fotografie realizată de Angela Guarino, 2009
Produse:
Caseificio Sociale Fior di Latte este o cooperativa ce produce lapte din care se fabrica
brânză Parmigiano-  Reggiano şi este una dintre cele mai importante realităţi din Alta Valle del
Reno, din punct de vedere economic, luând în considerare volumul de afaceri iar din punct de
vedere social, luând în considerare numărul de familii care, fiind parteneri sau doar forţa de muncă
în cadrul societăţii, trăiesc din activităţi de prelucrare a laptelui. Cooperativa a luat fiinţă în 1965 şi
produce Parmigiano-Reggiano din 1968. Este importantă aflarea modului în care originea
întreprinderii Caseificio Sociale Fior di Latte este înrădăcinată în trecut. Laptele este produs în
totalitate de 31 de ferme-partenere localizate în Gaggio Montano (BO). Aceste ferme asigură lapte
pentru o cantitate totală de 25.000 chintale care au fost transformate în întregime: 23.000 q. a
devenit Parmigiano-Reggiano cu număr de fabricaţie 3624. Restul de 2.000 q. au fost transformate
într-o varietate largă de brânzeturi moi, precum tradiţionala mozzarella, mozzarella in treccia,
tosone, squacquerone, caciotta proaspătă sau maturata, brânză topită şi iaurt. Deşi Caseificio Sociale
Fior di Latte respectă tradiţia in domeniul produselor lactate şi regulile Consorţiului Parmigiano-
Reggiano, urmăreşte o linie de investiţii pentru îmbunătăţirea tehnicilor de lucru şi asezonare,
folosind noile invenţii din tehnologia producţiei de produse lactate. Cooperativa are de asemenea o
activitate colaterală, cresterea porcilor, hrăniţi cu zer derivat din producţia de Parmigiano-Reggiano.
În fiecare an, aproape 1.500 de vite sunt crescute şi comercializate en-gros.
Reţeaua de magazine: majoritatea producţiei este direcţionată către consumator şi livrată de
la cooperativa către magazinele proprii, în Gaggio Montano, Pescia şi în Vergato. Aceste două
magazine au toate produsele Caseificio Sociale Fior di Latte, în funcţie de diversele etape de
maturare şi o gamă largă de preţuri. Este asigurată o varietate mare de ambalare, începând de la
ambalarea simplă în hârtie până la ambalarea în vid. Aceasta asigură o conservare lungă şi
neschimbată a produsului, indiferent că este vorba de o ambalare specială şi elegantă drept cadou a
brânzei Parmigiano-Reggiano sau o bucată normală de brânză pentru familie sau magazine.
Mai mult, magazinul vinde de doi ani o gamă largă de carne de porc, produsă de o fabrică
locală de salam.
O altă cantitate importantă de caşcaval/brânză Parmigiano-Reggiano este comercializarea
engros. După un an de /maturare, efectuată în depozitul Caseificio Sociale Fior di Latte, Consorţiul
aplică propria ştampilă pe brânză, ca simbol al calităţii. Apoi, o parte din producţia de brânză
Parmigiano-Reggiano este vândută furnizorilor engros, care, în funcţie de cerinţele lor, vor reuşi să
continue maturarea până la 24 de luni sau să-l vândă ca produs de consum proaspăt.
118 
 
                                                
 
Observatii principale:
- o cooperativa cu personalitate juridică, cuprinzând 31 de fermieri locali,
- importanţa legăturii cu teritoriul şi trăsăturile specifice ale etapelor de prelucrare,
- capacitatea de colaborare în reţea: crearea unei cooperative ce cuprinde 31 de ferme-
partenere locale,
- capacitatea de diversificare: diverse produse lactate sunt procesate şi vândute,
- reţeaua teritorială: cooperativa vinde produse către magazinele locale şi de asemenea sunt
vândute şi engros,
- politica de calitate: importanţa acordată garanţiei calităţii produsului prin câteva proceduri
de control şi o autoritate oficială de calitate a brânzei Parmigiano Reggiano,
- iniţiative promoţionale şi de comercializare:
¾ promovarea produsului împreună cu alte produse specifice din zonă (şi anume combinat cu
producţia locală de salam),
¾ propunerea reţetor pentru sporirea curiozităţii clienţilor şi atenţiei asupra produselor,
¾ disponibilitatea unui magazin virtual unde se pot cumpăra produse.

Bune practici pentru agricultura organică

Sunt prezentate două studii de caz:
1. Cooperativa Dulcamara
2. Mangiotuttobio

1. Cooperativa Dulcamara http://www.coopdulcamara.it/cms/

Locaţie: Settefonti, la 15 km de Bologna, în cadrul Parcului Regional din Gessi Bolognesi e
dei Calanchi dell'Abbadessa (caracterizată printr-un sistem carstic,
http://www.parks.it/parco.gessi.bolognesi/Eindex.php).
Ferma are o dimensiune de 43 hectare, din care 13 sunt cultivate organic şi acreditate de ICEA
(Institutul de Acreditare Etică şi Ecologică, http://www.icea.info/Default.aspx?language=en-US).

Produse: vânzarea directă a

produselor fermiere este una dintre
serviciile asigurate de cooperativa printre
alte activităţi. Cu privire la produse,
cooperativa deţine un magazin unde sunt
disponibile produse organice: legume şi
fructe de sezon, dar şi produse procesate de
cooperativa (marmelade, sosuri vegetale,
brânză, vin, cereale, pâine, sucuri din fructe,
ulei de măsline şi unele produse de comerţ
extern). Mai mult, cooperativa participă cu Sursa: grădinile din Dulcamara, fotografie realizată de  
autor 
produsele sale pe piaţa agricolă
săptămânală, ce are loc în Bologna.
Sistemul de agricultură este caracterizat printr-o metodă de cultivare mixtă pentru a favoriza
biodiversitatea, producând „puţin din fiecare”.
Terenurile agricole sunt cultivate cu cereale (grâne, orz şi grâu spelta), legume, pomi
fructiferi (caişi, cireşi şi varietăţi vechi de meri şi peri), sistemul de cultivare urmăreşte rotaţia
culturii şi plugăritul; apărarea împotriva bolilor este bazată mai ales pe prevenirea, sporirea
biodiversităţii, fertilitatea solului şi căutarea rezistenţei culturii.
Activităţi: este o cooperativa mică, ce promoveaza agroturismul organic (cu un restaurant
vegetarian bio), integrând agricultura cu alte activităţi complementare precum grădinăritul şi
119 
 
                                                
 
refacerea peisajului, conservarea biodiversităţii, comercializarea locala a produselor din ferma,
activitati sociale si culturale, educatie de mediu, vacanţe şi vizite la fermă. Principalul scop ce
caracterizează toate iniţiativele propuse este de a crea o abordare participativă şi un schimb de
experienţe între gazde şi vizitatori.
Cooperativa îşi ofera expertiza în agricultura organică şi administrarea/managementul
mediului în sectorul privat şi public. În particular, Dulcamara se ocupă cu ocrotirea unor poteci şi
zone de odihnă din Pacul Regional Gessi Bolognesi and Calanchi dell'Abbadessa.
Cu privire la conservarea biodiversităţii, aceştia reproduc unele rase de animale locale pe
cale de dispariţie şi au creat o potecă de-a lungul căreia au fost plantate aproape 80 de varietăţi
diferite de pomi fructiferi.
De vreme ce activităţile sociale se bazează pe lucrul cu persoanele cu dizabilități ce sunt
implicate în activităţi agricole: recoltare, creştere animale, activităţi manuale si desfasurate in
natură, acele activităti care contribuie la programul cooperativei şi în acelaşi timp au un scop
terapeutic pentru persoanele cu dizabilităţi şi nu numai.
Ferma didactică reprezintă un laborator ecologic pentru ca şcolile să înţeleagă şi să intre în
contact cu natura, ecologia, agricultura ecologică şi legătura dintre producţie şi consumul de
alimente. Principiul de bază pentru activităţile didactice este “învăţarea prin muncă”: fuga desculţ
prin iarbă, explorarea pădurilor, hrănirea animalelor, mirosirea florilor, ascultarea liniştii.
Cooperativa încurajează activităţile senzoriale, emoţionale, manuale şi ludice, individual sau
în grup, în contact strâns cu natura şi cu animalele. Dulcamara organizează activităţi didactice în
colaborare cu Parcul Regional şi Calanchi dell’Abbadessa şi face parte din reţeaua regională a
Şcolilor Agricole.
Facilităţile de cazare, ca agroturism bioecologic, sunt acreditate de ICEA şi A.I.T.R.
(Asociaţia Italiană pentru Turism Responsabil), aşadar, principiile de bază sunt stimularea folosirii
durabile a resurselor sociale, culturale şi naturale locale.
Clădirea principală a fost renovată folosind materiale naturale şi au fost adoptate soluţii
ecologice pentru mobilă, energie şi reciclare. Ferma are 7 dormitoare (2-4 paturi fiecare) şi 2 holuri
pentru grupuri.

Constatări principale:
• diversificarea activităţilor agricole, aşadar crearea mai multor surse de venit
• valorificarea şi promovarea resurselor locale prin agricultura organică, vânzările directe de
produse, organizarea diverselor activităţi legate de produse fermiere.
• activităţi educaţionale: iniţiative didactice în colaborare cu şcoli pentru sporirea conştiinţei in
randul studenţilor despre teritoriu şi cunoştinţele lor despre sistemele ecologice. Interacţiunea
puternică cu vizitatorii pentru sporirea conştiinţei lor despre importanţa resurselor naturale şi
legătura cu teritoriul (şi anume parcul regional).
• abordarea colaborării în reţea: numeroase colaborări cu administraţia locală (Regiunea),
sistemul educational, parcul regional din Gessi Bolognesi şi Calanchi dell’Abbadessa, cu alţi
producători locali (participarea pe piaţa agricolă).
• activităţi sociale: activităţi de instruire şi lucru adresate persoanelor cu dizabilităţi in scopuri
terapeutice şi de incluziune.
• creşterea oportunităţilor de angajare.

2. Mangiotuttobio, http://www.mangiotuttobio.it/
Locaţie: o iniţiativă promovată de PROBER, localizată în Bologna. PROBER este o
asociaţie de 3,000 de producători şi procesatori agricoli organici şi biodinamici; este recunoscută de
către regiunea Emilia Romagna conform legii regionale privind agricultura organică în concordanţă
cu ordonanţa CEE nr 834/07

120 
 
                                                
 

SURSA: http://www.mangiotuttobio.it 

Produse: Mangiotuttobio este un serviciu asigurat de PROBER pentru a oferi o gamă largă
de produse organice consumatorilor. Serviciul este bazat pe principiul comerţului extern şi pe lanţul
de furnizare local şi durabil. Este un exemplu potrivit de lanţ de furnizare de scară mică pentru
relaţia directă dintre producător şi consumator, eficienţa reducând cheltuielile şi pierderile, pentru
venitul producătorilor care primesc 60% din preţul final plătit de consumator. S-a creat o platformă
virtuală pentru produse.
Activităţi: PROBER asigură servicii variate către producători cu privire la
Asistenţă tehnică fermelor pentru planul de administrare, planuri de recoltă şi structura
specifică pentru producţia organică.
Cercetare şi testare prin grupuri de muncitori care investighează cererea în relaţie cu oferta
organică.
Coordonare şi informare: PROBER organizează pentru regiunea Emilia Romagna iniţiative
de coordonare cu privire la aspecte tehnice, de normă şi comerciale legate de producţia organică
regională.
Redactează săptămânal o revistă informativă şi organizează seminare, şedinţe cu experţii sau
tehnicienii
Promovare: PROBER participă la cele mai importante târguri, conferinţe şi alte evenimente
promoţionale la nivel Internaţional conform legii regionale (28/97).
Catering colectiv: a fost creat un birou informativ SPORTELLOMENSEBIO cu privire la
producţia organică şi folosirea produselor organice în catering-ul public conform legii regionale
(29/02).

Constatări principale:
• Consolidarea reţelei de producători şi procesatori organici prin birouri de informare,
activităţi de coordonare.
• Asigurarea sprijinului tehnic şi informativ producătorilor organici şi biodinamici.
• Valorizarea produselor organice şi lanţului organic alimentar.
• Creşterea conştiinţei printre consumatori privind producţia organică, distribuirea prin
intermediul targurilor şi lanţului alimentar scurt,
• Crearea unei legături directe între producători şi consumatori
• Creşterea nivelului de venit al producătorilor datorită vânzării directe.

Bune practici pentru turismul rural

Sunt prezentate două studii de caz:
1. Fermele Faggioli (Fattorie Faggioli) – Italia
2. Parcul natural regional din Lubéron – Franţa

121 
 
                                                
 
1. Fattorie Faggioli, http://www.fattoriefaggioli.it/
Locaţie:
Sediul este localizat în provincia
Forlì (regiunea Emilia Romagna ,
aproape de oraşele Meldola şi Sofia).
Valea Bidente (La Valle Del Bidente) şi
râul Bidente oferă oportunitatea de a
admira o atmosferă remarcabilă cu
variate habitate şi vegetaţie, de la
câmpia cultivată intens la frumuseţea
pădurilor. Aproape de satul Cusercoli,
valea începe să se îngusteze, şi suprafaţa
impadurita devine o parte importantă
din peisaj. Partea cea mai inalta a
dealurilor este caracterizată de prezenţa
castanilor. Aproape de oraşul Santa Sursa: Fattorie Faggioli. Fotografie realizată de 
Sofia (300 m deasupra nivelului mării) autor  
valea se bifurcă în alte trei văi ale
râurilor Bidente di Strabattenza o Pietrapazza, Bidente di Ridracoli si Bidente di Corniolo. Din zona
Santa Sofia începe Parcul Naţional Romagnolo Crest.

Produse:
Ferma asigură activităţi diversificate pentru turişti şi este formata din:
Borgo Basino – un lanţ recent restructurat de case rurale aproape de un castel vechi pe
dealurile Tosco-Romagnolo. Atmosfera oferă ocazii diferite de a cunoaşte tradiţiile teritoriului:
aceasta este soluţia ideală care permite vizitatorilor să să-şi petreacă şi să-şi organizeze timpul liber
între activităţi sportive, pauze de recreere în cadrul unui context istoric.
Ca’ Madrioli – În Parcul Naţional din pădurile Casentinesi, aşadar, turiştii se pot apropia ei
înşişi de natură. În Ca’ Madrioli sunt organizate diferite activităţi: ciclism montan, orientare, trasul
cu arcul, astronomie, privitul păsărilor; sau urmarea cursurilor de bunăstare, gastronomie naturală,
plante oficinale, yoga, analiză interioară, studii de entomologie.

Activităţi
Produse tipice: propunerea este aceea de a recupera Gustul şi Mirosul din trecut care
trebuie preluat şi cautat. Fattorie Faggioli propune reţete legate de ritmul sezoanelor/anotimpurilor
şi o experienţă antică trăită la căldura marilor focuri sau sub umbra copacilor seculari. S-a propus
un festival al Gustului alături de produsele naturale din culturile naturale şi cele procesate fără
aditivi chimici in beneficiul Consumatorului, Producătorului şi al Mediului.
Agroturism – Implicarea, abilităţile şi creativitatea au transformat aceste mici ferme –
iniţial doar ferme agricole şi în stare de abandon – în ferme mici multifuncţionale, în stare de a
propune oferte diversificate: de la ospitalitate rurală la produse tipice, de la ferma mică didactică
ecologic-compatibilă la planuri de marketing teritorial.
Stagiul de practica în fermele mici (Formazione) –Stagiile de practica din fermele mici
sunt organizate pentru a realiza o experienţa concretă de instruire printr-o relaţie mult mai strânsă
intre scoala şi lumea afacerilor. Fermele mici Faggioli sunt recunoscute de Uniunea Europeană
drept model pentru munca pe teren, unde studenţii sunt capabili să capete experienţă şi să se expună
direct la viaţa rurală şi turism.

Constatări principale:
• diversificarea activităţii agricole, aşadar crearea mai multor surse de venit
• valorificarea şi promovarea resurselor locale
122 
 
                                                
 
• activităţi educative: de sporire a conştiinţei printre turişti in ceea ce priveste teritoriul,
importanţa resurselor naturale şi a legăturii cu teritoriul.
• crearea locurilor de muncă.

2. Parcul natural regional din Lubéron, http://www.parcduluberon.fr/

Locaţie:
În provincia Provence-Alpes-Côte d'Azur, acoperă 185,000 hectare în jurul masivului
Lubéron (1,125 m cel mai înalt vârf). Este o zona rurală cu o densitate mare a populaţiei: 77
comune şi oraşe de mărimi diferite.
Obiectiv:
De protejare şi valorificare a patrimoniului natural, cultural şi uman prin guvernare
teritorială ţintită spre o crestere economică, naturală, socială şi culturală a zonei.

Produse şi facilităţi:
• activităţi naturale şi culturale care urmeaza sa fie implementate în zonă,
• facilităţi de cazare,
• itinerarii de ciclism şi călătorii,
• produse alimentare tipice,
• meşteşuguri locale,
• programe educative pentru comunităţile locale în special adresate copiilor,
• festivaluri şi conferinţe.

Părţi interesate
Diverse părţi interesate publice şi private sunt implicate în proiect şi au semnat un o
intelegere cu scopul dezvoltării durabile a zonei. Tabelul cuprinde/reprezinta atât o preocupare
morala cat şi un context de referinţă pentru toate părţile interesate locale în dezvoltarea planurilor
urbane, planurilor pentru administrarea râurilor, pentru administrarea turistică, pentru administrarea
agricolă şi forestieră.

Sursa: Itinerariu de ciclism în parcul
Lubéron.  Fotografie realizată de 
autor

Constatări principale:
• parcul este promovat drept sistem teritorial şi asigură facilităţi numeroase pentru vizitatori.
• datorită ofertei diversificate, parcul garantează viabilitate economică şi socială pentru
comunităţile locale implicate.

123 
 
                                                
 
• comunitatea locală a sporit conştiinţa asupra teritoriului, resurselor naturale şi a preocupărilor
de mediu.
• valorificarea zonelor naturale.
• crearea unei pieţe legată de protejarea resurselor naturale ce constituie bunuri publice, aşadar
asigurând beneficii pentru întreaga societate (valori sociale şi economice pentru comunitatea locală
din zonă şi contribuirea la conservarea biodiversităţii şi captarea carbonului, ce reprezintă un
beneficiu pentru întreaga societate).
• crearea locurilor de muncă.

Bibliografie
Bibliografie generala
Commission Regulation (EC) 796/2004,
Comunicare a Comisie Consiliului Parlamentului European, Comitetul Econormic şi Social Comitetul Regiunilor
(2007), Promoting young people’s full participation in education, employment and society, COM(2007) 498 final -
Septembrie
Cooper T., Hart K., Baldock D. (2009), The provision of public goods through agriculture in the European Union,
http://ec.europa.eu/agriculture/analysis/external/public-goods/report_en.pdf
Regulamentul Consiliului (EC) Nr 1783/2003, modificarea Regulamentului (EC) Nr 1257/1999 (EAGGF) of 29
Septembrie 2003, L 270/70 Official Journal of the European Union
Regulamentul Consiliului (EC) Nº 1698/2005 of 20 September 2005, on support for rural development by the European
Agricultural Fund for Rural Development. OJ L-277, 21/10/2005
Comisia Europeană (2006a), Development of agri-environmental indicators for monitoring the integration of
environmental concerns into the common agricultural policy, COM(2006) 508 final, Brussels, http://eur-lex.europa.eu
Comisia Europeană (2006), New perspective for EU rural development, European Communities
Comisia Europeană (2008), The EU rural development policy, facing the challenge, European Communities,
http://europa.eu
Comisia Europeană (2009), A selection of Leader+ best practices, 2009/4, European Communities, Luxembourg
Comisia Europeană (2010), The CAP towards 2020: meeting the food, natural resources and territorial challenges of
the future, COM(2010) 672 final, Brussels, http://eur-lex.europa.eu.
ECORYS SCS Group for Directorate-General Enterprise & Industry (2009), Study on the Competitiveness of the EU
tourism industry - with specific focus on the accommodation and tour operator & travel agent industries, Contract of
Sectoral Competitiveness Studies – ENTR/06/054, Rotterdam.
Food and Agriculture Organization of the United Nations (2006), The State of the Food and Agriculture, Marketing
Group Information Division, Rome, http://www.fao.org/
Guvernul Ungariei – Ministerul dezvoltării rurale (2011), New Hungary Rural Development Programme 2007-2013,
version 7, Budapest
Guvernul României - Ministrul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (2010), National Rural Development
Programme 2007-2013 – versiune consolidată 30 June 2010 (Vth version), Număr CCI: 2007RO06RPO001
Guvernul României - Ministrul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (2010b), Agricultura României, Noiembrie,
http://www.madr.ro
Johnson P. M. (1994-2005), A Glossary of Political EcoNrmy Terms, Departamentul de Ştiinţe Politice, 7080 Haley
Center, Auburn University, Auburn, AL 36849
Organisation for Econormic Co-operation and Development - OECD (2006), The new rural paradigm, OECD
Publishing, Paris
Republica Bulgaria (2009), Rural Development Programme 2007-13
http://seerural.org/1documents/Strategic_Documents2/Bulgaria/RURAL%20DEVELOPMENT%20PROGRAMME%2
0%282007-2013%29.pdf
The World Bank (2008 and 2009), World Development Indicators, http://www.worldbank.org/
The World Bank (2010), Romania country profile 2010, http://www.worldbank.org.ro

Politica de calitate
Regulamentul (EC) Nr 1234/2007, din 22 Octombrie 2007, establishing a common organisation of agricultural markets
and on specific provisions for certain agricultural products (Single CMO Regulation), OJ L 299, 16.11.2007
Regulamentul Consiliului privind produsele tipice bulgare:
Official Journal C77 26.03.2010
Regulamentul Consiliului privind produsele tipice greceşti:
Official Journal L122 11.05.2011;
Official Journal C233 28.08.2010
Official Journal L110 29.04.2011
124 
 
                                                
 
Official Journal C222 17.08.2010
Official Journal C91 23.03.2011
Official Journal C322 27.11.2010
Official Journal C312 17.11.2010
Official Journal C34 11.02.2010
Official Journal L266 09.10.2010
Official Journal C232 26.09.2009
Official Journal L118 12.05.2010
Official Journal L141 31.05.2008
Official Journal C179 01.08.2007
Official Journal C128 01.06.2006
Official Journal L183 13.07.2007
Regulamentul Consiliului privind produsele tipice maghiare:
Official Journal L133 20.05.2011
Official Journal C247 14.09.2010
Official Journal C83 17.03.2011
Official Journal C44 20.02.2010
Official Journal L286 04.11.2010
Official Journal C192 16.07.2010
Official Journal L154 19.06.2010
Official Journal C248 16.10.2009
Official Journal C248 16.10.2009
Official Journal L154 19.06.2010
Official Journal L290 06.11.2009
Official Journal C70 24.03.2009
Official Journal C39 18.02.2009
Official Journal L277 22.10.2009
Official Journal L101 21.04.2009
Official Journal C206 13.08.2008
Official Journal L330 15.12.2007
Official Journal C86 20.04.2007
Regulamentul Consiliului privind produsele tipic româneşti:
Official Journal L94 08.04.2011
Official Journal C241 08.09.2010
Comisia Europeană (2006), European Policy for Quality Agricultural products, Office for Official Publications of the
European Communities, Luxembourg
Republica Bulgaria, Adunarea Naţională, Agricultural Producers’ protection act - Chapter One Support for the
production of and trade in agricultural products, Promulgat în Gazeta de Stat Nr. 57/23.06.1995,
http://www.lexadin.nl/wlg/legis/Nrfr/eur/lxwebul.htm

Agricultura ecologică
Regulamentul (EC) Nr. 889/2008,
Regulamentul (EC) Nr. 1235/2008,
Regulamentul (EC) Nr 1254/2008, modificare a Regulamentului (EC) Nr 889/2008 Council Regulamentul (EC) Nr
834/2007
Regulamentul (EC) Nr. 834/2007,
Eurostat - Llorens Abando L., Rohner-Thielen E. (2007), Different organic farming patterns within EU-25, Statistics in
focus Agriculture and Fisheries, 69/2007,ISSN 1977-0316, Catalogue number: KS-SF-07-069-EN-NEuropean
Communities
Guvernul Bulgariei (2006), National Plan for Development of Organic Farming in Bulgaria 2007–2013, Sofia
Smissen, Nicolette van der (2000), Organic Farming in Greece, Stiftung Ökologie & Landbau (SÖL), Bad Dürkheim,
Germany, http://www.organic-europe.net

Agroturism
Comunicare a Comisie Consiliului Parlamentului European, Comitetul Econormic şi Social Comitetul Regiunilor
(2001), Working together for the future of European tourism, COM (2001) 665 final - Nriembrie
Comunicare a Comisie Consiliului Parlamentului European, Comitetul Econormic şi Social Comitetul Regiunilor
(2003), Basic orientations for the sustainability of European tourism, COM (2003) 716 final – Nriembrie, SEC(2003)
1295
Comunicare a Comisie Consiliului Parlamentului European, Comitetul Econormic şi Social Comitetul Regiunilor
(2007a), Agenda for a sustainable and competitive European tourism, COM(2007) 621 final - Octombrie
125 
 
                                                
 
Guvernul Bulgariei (2004), National Ecotourism Strategy, Sofia
ECORYS SCS Group for Directorate-General Enterprise & Industry (2009), Study on the Competitiveness of the EU
tourism industry - with specific focus on the accommodation and tour operator & travel agent industries, Contract of
Sectoral Competitiveness Studies – ENTR/06/054, Rotterdam
Guvernul Turciei - Ministerul Culturii şi Turismului (2007), Tourism Strategy of Turkey 2023, Ankara,
http://www.kulturturizm.gov.tr
Organizatia pentru cooperare ecoNrmică şi dezvoltare - OECD (2010), OECD Tourism Trends and Policies 2010,
OECD Publishing, Paris, ISBN 978-92-64-07742-3.
The Turkish Official Gazette, National Law for the encouragement of tourism Law Nr: 2634 Official Gazette Nr:
17635, 16 March 1982, http://www.iegm.gov.tr
Tourism Sustainable Group – TSG (2007), Action for more sustainable European tourism, Report, February,
http://ec.europa.eu/enterprise/.

Web-sites
European Commission, http://ec.europa.eu/
European Environment Agency, glossary http://glossary.eea.europa.eu
European Commission Agriculture and Rural Development:
http://ec.europa.eu//agriculture/capexplained/quality/index_en.htm
European Commission Agriculture and Rural Development, background documents and links agricultural product
quality policy, http://ec.europa.eu/agriculture/quality/documents-links/index_en.htm
Guvernul Bulgariei, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, http://www.mzh.government.bg/mzh/en/Home.aspx
Guvernul Romaniei, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării rurale, http://www.madr.ro/
Guvernul Turciei, Ministerul Agriculturii şi Afacerilor Rurale, http://www.tarim.gov.tr/TarimPortal.html
Guvernul Turciei, Ministerul Culturii şi Turismului, http://www.kultur.gov.tr/EN/belge/2-14748/tourism.html
Guvernul Greciei, Ministerul Dezvoltării Rurale şi Alimentaţiei, http://www.e-enisxyseis.gr/
Legislatie Bulgaria, http://www.lexadin.nl/wlg/legis/Nrfr/eur/lxwebul.htm
Guvernul Ungariei, Ministerul guvernarilor locale şi dezvoltării regionale, Unitatea de dezvoltare a turismului,
http://mth.webra.hu/main.php?folderID=868
Agriicultura organică în România: www.agricultura-ecologica.ro, http://www.bioagro.ro/, Organic Europe, Research
Institute of Organic Agriculture FiBL, http://www.organic-europe.net
FreshPlaza: Global Fresh Produce and Banana News, http://www.freshplaza.com/news
Greek Tourism 2020, http://www.greektourism2020.gr
Turism în Bulgaria: Rural Tourism International - Training Network (RTI-TN),
http://www.ruraltourisminternational.org/Bulgaria
Welcome to Bulgaria, http://www.bulgariatravel.org/eng/index.php
Come to Bulgaria, http://www.cometobulgaria.org/catalog/a_139_1.html
Agriturismo in Italia Associazione Nazionale per il Turismo, l’Ambiente e il Territorio, http://www.agriturist.it/

Filme
Politica de calitate
TRUEFOOD Project, SEVT- Video TRUEFOOD, http://www.truefood.eu/tf_video.asp
Turism rural
European Destinations of Excellence, EDEN: http://www.youtube.com/watch?v=m3tU2NS9wGM

Evenimente
Politica de calitate
XIII International Agricultural Exhibition AGRO SHOW 2011, 23-26 Septembrie 2011 Bednary (PL),
http://www.agroshow.pl/lang:2
Agroturism
European Tourism Day 2011 (27-09-2011), Bruxelles http://ec.europa.eu/enterprise/newsroom/
European Tourism Forum 2011 05-10 > 07-10-2011, Kraków (PL), http://ec.europa.eu/enterprise/newsroom/

126 
 
                                                
 
G. PRELUCRAREA FRUCTELOR ŞI LEGUMELOR

1. Introducere
1.1. Importanţa fructelor şi legumelor în agricultura mondială
Fructele şi legumele reprezintă o parte importantă din producţia agricolă mondială datorită conţinutului de
nutrienţi.
1.2 Fructe şi legume care pot fi prelucrate
Practic, orice fruct şi legumă pot fi relucrate, dar există câţiva factori importanţi care determină: dacă merită
prelucrate :
a. cererea de fructe sau legume specifice în forma prelucrată;
b. calitatea materiei prime, şi anume dacă suportă prelucrarea;
c. aprovizionarea regulată cu materie primă.
Pentru operarea eficientă a unui centru de prelucrare a fructelor şi legumelor, este extrem de importantă pre-
organizarea creşterii, colectării şi transportului de materie primă adecvată, fie pe baza unui nucleu de ferme sau de la
producători.

1.3 Planificarea prelucrării

Un centru sau o fabrică tipice de prelucrare ar trebui să prelucreze patru sau cinci tipuri de fructe recoltate în
perioade diferite ale anului şi două sau trei tipuri de legume. Unitatea de prelucrare trebuie să fie de asemenea capabilă
să prelucreze produse finite uscate/deshidratate, sucuri, murături, suc de tomate, ketchup şi paste, gemuri, jeleuri şi
marmelade, produse din fructe semi-prelucrate.
Planificarea în avans este necesară pentru prelucrarea unei game largi de produse în condiţii meteorologice şi
de temperatură variate, fiecare solicitând formule speciale de fabricare şi ambalare. Rezultatul final al eforturilor ar
trebui să fie o unitate de prelucrare administrată eficient cu investiţii iniţiale scăzute.
O unitate care este amplasată corespunzător şi în care o cerinţă este corelată cu alta, cu o analiză a costurilor,
duce la o operaţiune integrată.
În locul unor mecanisme ultra-sofisticate, o unitate de prelucrare simplă considerabilă poate fi necesară atunci
când producţia planificată nu este foarte mare şi este adaptată doar pentru a îndeplini cerea pieţei.internă.

1.4 Localizare
Obiectivul de bază este alegerea locaţiei care minimalizează costurile medii de producţie, inclusiv transportul
şi manipularea.
Este un avantaj, toate celelalte elemente fiind la fel, de a amplasa unitatea de prelucrare aproape de sursa de
materia primă proaspătă. Este o necesitate pentru manipularea eficientă a materialelor prime perisabile, care permite
unităţii de prelucrare să lase produsul să atingă cea mai bună etapă de maturare şi micşorează pierderile la manipulării
şi alterării de la schimbările pe timpul transportului de lungă durată de după recoltare.
O sursă adecvată de apă potabilă, disponibilitatea forţei de muncă, apropierea de facilităţile de transport
feroviar sau rutier şi pieţele potrivite sunt alte cerinţe importante.

1.5 Sisteme de prelucrare

Prelucrare la scară mică. Aceasta este realizată de micii fermieri pentru subzistenţă personală sau vânzarea în
pieţele apropiate. În acest sistem, prelucrarea necesită investiţie mică: totuşi, impune timp şi oboseală. Până recent,
prelucrarea la scară mică satisfăcea nevoile populaţiilor rurale şi urbane. Totuşi, odată cu mărirea ratei de creştere a
populaţie şi urbanizare şi cererile alimentare mai diversificate, există o nevoie pentru tipuri de alimente mai prelucrate
şi diversificate.
Prelucrarea la scară medie. Pe această scară de prelucrare, îşi coordonează resursele grupul de mici
procesatori. Aceasta poate fi realizată şi de indivizi. Prelucrarea este bazată pe tehnologia folosită de micii producători
cu diferenţe în tipul şi capacitatea echipamentelor folosite. Materialele prime sunt cultivate de obicei de procesatorii
înşişi sau sunt achiziţionate prin contract de la alţi fermieri. Aceste operaţiuni sunt de obicei localizate în locaţia
producţiei pentru asigurarea disponibilităţii materialelor prime şi a reduce costul transportului. Sistemul de prelucrare
poate asigura cantităţi de produse prelucrate pentru zonele urbane.
Prelucrarea la scară largă. Prelucrarea în acest sistem este extrem de mecanizată şi solicită o cantitate
considerabilă de materie primă pentru operare economică. Sistemul solicită o investiţie de capital ridicată şi abilităţi
tehnice şi administrative ridicate. Datorită cererii mari de alimente din anii trecuţi, multe fabrici la scară largă au fost
înfiinţate în ţările în dezvoltare. Unele au funcţionat, dar majoritatea au dat faliment, în special în Africa de Vest.
Majoritatea eşecurilor erau legate de imputurile de forţă de muncă ridicate şi costurile relativ mari, lipsa abilităţilor
administrative, costul ridicat şi instabilitatea aprovizionării cu materie primă şi politicile guvernamentale
schimbătoare. Probabil cel mai important motiv de eşec era lipsa cantităţii adecvate şi regulate de materie primă pentru
fabrici. În ciuda eşecului acestor operaţiuni comerciale, acestea ar trebui să funcţioneze cu o planificare şi o
administrare mai eficientă, împreună cu elaborarea de studii de fezabilitate mai aprofundate.
127 
 
                                                
 
Prelucrarea la scară mică sau medie s-a dovedit a fi mai de succes ca şi cea la scară largă în ţările în dezvoltare.

2. Fructe şi legume; compoziţie chimică şi valoare nutritivă

2.1 Proprietăţi generale
Fructele şi legumele au foarte multe asemănări referitoare la compoziţia lor, metodele de cultivare şi recoltare,
proprietăţile de stocare şi prelucrare. De fapt, multe legume pot fi considerate fructe în adevăratul sens botanic. Din
punct de vedere botanic, fructele sunt acele porţiuni din plantă care înmagazinează seminţele. Aşadar, asemenea
produse precum tomatele, castraveţii, vinetele, ardeii şi altele pot fi clasificate drept fructe la bază.
Diferenţa importantă între fructe şi legume a ajuns să fie realizată pe baza utilizării. Acele elemente de plante
care sunt în general consumate cu felul principal al mesei sunt considerate legume. Acelea care sunt consumate în
general ca desert, sunt considerate fructe. Aceasta este deosebirea făcută de procesatorul de alimente.
Legumele sunt derivate din părţi diferite ale plantelor şi este uneori util să asociezi diverse legume cu părţile
plantei pe care o reprezintă, de vreme ce aceasta asigură indicii pentru unele trăsături şi la ce ne aşteptăm din partea
acestor produse.
Fructul ca element de desert, constituie ovarele mature ale plantei cu seminţele sale. Porţiunea comestibilă a
majorităţii fructelor este partea cărnoasă din pericarp sau a învelişurilor care înconjoară seminţele. Fructul în general
este acid şi zaharos. Ele sunt grupate în general în două mari diviziuni, mai ales în funcţie de structura botanică,
compoziţia chimică şi necesităţile climatice.
Fructele de pădure sunt fructe în general mici şi destul de fragile. Strugurii sunt de asemenea fragili fizici şi
cresc în ciorchini. Pepenii, pe de altă parte, sunt mari şi au o coajă exterioară tare. Drupele (sâmburoasele) conţine o
singură sămânţă şi cuprinde produse precum caisele, cireşele, piersicile şi prunele. Poamele conţin mai multe seminţe,
care sunt reprezentate de mere, gutui şi pere.
Fructele citrice precum portocalele, grapefruitul şi lămâile sunt bogate în acid citric. Fructele tropicale şi
subtropicale includ bananele, curmalele, smochinele, ananasul, mango şi altele ce solicită climă caldă, dar exclud grupul
separat de fructe citrice.
Compoziţia legumelor şi fructelor reprezentative este prezentată în Tabelul G.1.

TABELUL G.1 Compoziţia procentuală tipică a alimentelor de origine vegetală

Alimente Carbohidraţi Proteine Grăsimi Cenuşă Apă
Legume de pământ
cartofi albi 18.9 2.0 0.1 1.0 78
cartofi dulci 27.3 1.3 0.4 1.0 70
Legume
morcovi 9.1 1.1 0.2 1.0 88.6
ridichi 4.2 1.1 0.1 0.9 93.7
asparagus 4.1 2.1 0.2 0.7 92.9
fasole uscată, verde 7.6 2.4 0.2 0.7 89.1
păstăi proaspete 17.0 6.7 0.4 0.9 75.0
salată 2.8 1.3 0.2 0.9 94.8
Fructe
banane 24.0 1.3 0.4 0.8 73.5
portocale 11.3 0.9 0.2 0.5 87.1
mere 15.0 0.3 0.4 0.3 84.0
căpşuni 8.3 0.8 0.5 0.5 89.9

2.2 Compoziţia chimică

2.2.1 Apă
Celulele vegetale conţin cantităţi importante de apă. Apa joacă un rol vital în evoluţia şi
ciclul biologic şi în procesele fiziologice. Are efecte asupra lungimii perioadei de stocare şi asupra
consumului substanţelor de rezervă din ţesuturi.
În celulele vegetale, apa este prezentă sub următoarele forme:

128 
 
                                                
 
apă legată sau apă de diluare care este prezentă în celulă şi formează soluţiile adevărate cu
•
substanţele minerale sau organice;
• apă legată coloidal care este prezentă în membrană, citoplasmă şi nucleu şi funcţionează ca
agent de hidratare pentru aceste substanţe coloidale structurale; este foarte dificil de
îndepărtat în timpul proceselor de uscare/deshidratare;
• apă de constituţie, legată direct pe moleculele chimice componente şi care este înlăturată cu
greutate.
Legumele conţin în general 90-96% apă, în timp ce pentru fructe, conţinutul normal de apă este
între 80 şi 90%.

2.2.2 Substanţe minerale

Substanţele minerale sunt prezente ca săruri de acizi organici sau neorganici sau ca şi
combinaţii organice complexe (clorofilă, lecitină, etc.); ele sunt în multe cazuri dizolvate în sucul
celular.
Legumele sunt mai bogate în substanţe minerale comparativ cu fructele. Conţinutul normal
de substanţe minerale este între 0.60 şi 1.80 % şi mai mult de 60 de elemente sunt prezente;
elementele principale sunt: K, Na, Ca, Mg, Fe, Mn, Al, P. Cl, S.

2.2.3 Carbohidraţi
Carbohidraţii sunt componenta principală a fructelor şi legumelor şi reprezintă mai mult de
90% din materia uscată. Din punctul de vedere energetic, carbohidraţii reprezintă cele mai
valoroase componente alimentare; consumul zilnic al unui adult ar trebui să conţină 500 g de
carbohidraţi.
Carbohidraţii joacă un rol important în sistemele biologice şi în alimente. Ei sunt produşi de
procesul de fotosinteză din plantele verzi. Ei pot servi drept componente de structură la fel ca în
cazul celulozei; ei pot fi stocaţi ca şi rezerve de energie precum în cazul amidonului în plante; ele
pot funcţiona ca şi componente esenţiale ale acizilor nucleici ca şi în cazul ribozei; componente ale
vitaminelor ca şi riboza şi riboflavina.

2.2.4 Grăsimi
În general, fructele şi legumele conţin un nivel scăzut de grăsimi, sub 0.5%. Totuşi, cantităţi
semnificative se regăsesc la nuci (55%), sâmburi de caise (40%), seminţe de struguri (16%),
seminţe de măr (20%) şi seminţele de tomate (18%).

2.2.5 Acizi organici

Fructele conţin acizi naturali, precum acid citric în portocale sau lămâi, acid malic în mere şi
acid tartric în struguri. Aceşti acizi dau fructelor aciditatea şi încetinesc alterarea bacteriană.

2.2.6 Substanţe azotoase

Aceste substanţe se regăsesc la plante ca şi combinaţii diferite: proteine, amino acizi, amide,
amine, nitraţi, etc. Legumele conţin între 1.0 şi 5.5 %, în timp ce în fructele cu substanţe cu conţinut
de ridicat de azot se regăsesc mai puţin de 1% în majoritatea cazurilor.

2.2.7 Vitamine
Vitaminele sunt definite drept substanţe organice care trebuie asigurate corpului omenesc în
cantităţi mici în afară de aminoacizii esenţiali sau acizii graşi.
Vitaminele funcţionează ca sisteme de enzime care facilitează metabolismul proteinelor,
carbohidraţilor şi grăsimilor, dar există dovezi solide că rolul acestora în menţinerea sănătăţii poate
merge mai departe.
Vitaminele sunt împărţite convenabil în două mari grupuri, acelea care sunt liposolubile şi
acelea care sunt hidrosolubile. Vitaminele liposolubile sunt A, D, E şi K. Absorbţia lor de către corp

129 
 
                                                
 
depinde de absorbţia normală a grăsimilor din dietă. Vitaminele hidrosolubile includ vitamina C şi
câteva din complexul de vitamine B.

2.2.8 Enzime
Enzimele sunt biocatalizatori care promovează majoritatea reacţiilor biochimice care au loc
în celulele vegetale.
Enzimele au o temperatură optimă – în jur de +50°C unde activitatea lor este maximă.
Încălzirea peste temperatura optimă dezactivează enzima. Activitatea fiecărei enzime este de
asemenea caracterizată de un pH optim.

2.2.9 Sursele şi schimbările de culoare

Pe lângă o mare varietate de texturi, majoritatea interesului pe care fructele şi legumele îl
adaugă dietelor noastre este datorită culorilor plăcute şi variate. Pigmenţii şi precursorii culorilor
fructelor şi legumelor apar majoritatea în incluziunile celulare plastice precum cloroplastele şi alte
cromoplaste, şi într-o măsură mai mică dizolvate în picături de grăsimi sau apă în protoplastul
celulei şi în vacuole.
Aceşti pigmenţi sunt clasificaţi în patru grupuri majore ce includ clorofile, carotenoide,
antocianine şi antantine. Pigmenţii ce aparţin ultimelor două grupe se mai numesc şi flavonoide, şi
includ taninuri.

2.3 Activităţile sistemelor vii

Fructele şi legumele sunt în stadiu viu după recoltă. Respiraţia continuă produce dioxid de
carbon, umiditate şi căldură, ceea ce influenţează depozitarea, ambalarea şi cerinţele de refrigerare.
Transpiraţia continuă creşte umiditatea şi influenţează ulterior cerinţelor de ambalare.
Activităţi ulterioare ale fructelor şi legumelor, înainte şi după recoltă, cuprind schimbări în
carbohidraţi, pectine, acizi organici, şi efectele pe care le au asupra diferitelor însuşiri de calitate ale
produselor.

2.4 Stabilitatea nutrienţilor

Una dintre principalele responsabilităţi al unui om de ştiinţă din domeniul alimentar sau
tehnician alimentar este de a conserva nutrienţii din alimente prin toate etapele de achiziţionare,
prelucrare, stocare şi pregătire a alimentelor.

3. Factori de risc pentru alterarea fructelor şi legumelor

Principalele cauze de alterare a fructelor şi legumelor sunt următoarele:
a. creşterea şi activităţile microorganismelor, bacteriilor principale, drojdiilor şi
mucegaiurilor;
b. activităţile enzimelor proprii alimentelor;
c. insecte, paraziţi şi rozătoare;
d. temperatura, atât căldura cât şi frigul;
e. umiditatea şi uscăciunea;
f. aer şi mai ales oxigen;;
g. lumina;
h. perioada.

Factorii ce controlează rata reacţiei fructelor şi legumelor la ALTERARE sunt în principal:

a. Efectul temperaturii;
b. Efectul activităţii apei (aw);
c. Efectul atmosferei;
d. Efectul luminii.

130 
 
                                                
 
4. Prelucrarea primară a fructelor
4.1 Metode de reducere a alterării alimentelor
Reducerea alterării este unul dintre cele mai importante aspecte care va duce la fructe de
calitate sau produse vegetale de calitate.

Tabelul G.2. Metode de prelucrare primară a fructelor şi legumelor

Fizică Încălzirea
Răcirea
Scăderea conţinutului de apă Uscarea/deshidratarea. Concentrarea
Filtrarea sterilizată
Iradierea
Alte modalităţi fizice (presiune mare, vid, gaze inerte)
Chimică Sărarea
Afumarea
Adăugarea de zahăr
Acidifierea artificială
Adăugarea de alcool etilic
Acţiunea substanţelor antiseptice
Biochimică Fermentaţie lactică (acidifiere naturală)
Fermentaţie alcoolică

Această clasificare a metodelor de reducere a alterării prezintă unele dificultăţi, deoarece

efectele lor de conservare sunt fenomene complexe fizice, fizico-chimice, chimice şi biochimice
care acţionează rar izolat. În mod normal, ele au loc împreună sau succesiv.
Din întreaga listă de metode posibile de reducere a alterării, în timp, unele proceduri de
conservare a fructelor şi legumelor şi-au găsit aplicări practice.

4.2. Tehnologia uscării şi deshidratării fructelor

Datele generale pentru deshidratarea în tunele sunt prezentate în Tabelul G.3.

Tabelul G.3. Date tehnice pentru deshidratarea fructelor în tunele

FRUCTE Condiţii de uscare Produsul finit
Încărcătură Temperatură Timp H Umiditate % Randament
kg/m² °C %
Prune 15 I. 40-50 6 18-20 25-35
II. 75-80 14
Mere (Rondele) 10 75-55 5-6 20 10-12
Caise (Jumătăţi) 10 70-60 10- 15 15-20 10-15
Cireşe (fră sâmburi) 10 55-70 6-8 12-15 25
Pere (Jumătăţi şi sferturi) 15 70-65 15-22 18-20 10-15
15 70-60 10-15 15-20 10-15

131 
 
                                                
 
Pentru fructele cu conţinut ridicat de zahăr, temperaturile de uscare trebuie să fie mai mici în
etapa iniţială şi apoi să crească la maximul acceptat; pentru fructele cu conţinut scăzut de zahăr,
temperaturile sunt aplicate în ordine inversă.
Deshidratarea osmotică este o tehnică utilă pentru concentrarea de fructe şi legume, realizată
prin dispunerea alimentelor solide, întregi sau tăiate, în soluţii apoase zaharoase sau saline cu
presiune osmotică ridicată. Aceasta duce la apariţia a cel puţin două fluxuri în contracurent: un flux
semnificativ de apă din alimente în soluţie şi un transfer de substanţă dizolvată din soluţie în
alimente.
Principalele variabilele de prelucrare sunt:
a. tratamente anterioare;
b. temperatura;
c. natura şi concentraţia soluţiilor de deshidratare;
d. agitarea;
e. aditivii.
Datele tehnice la unele produse deshidratate osmotic sunt prezentate în Tabelul G.4.

Tabelul G.4. Date tehnice ale unor produse deshidratate osmotic

Fructe sau legume Tipul de tăiere Tratare
Banane Felii de 5 mm 2 ore, 80% zahăr
2000 ppm SO2
la 70°C
Morcovi Cuburi de 10 x 10 x 2 mm sau 4 ore, 60% zahăr + 10%
felii de 5 mm sare
4000 ppm SO2
Mango verde felii de 8 mm 2 ore, 25% sare
8000 ppm SO2
Mango copt felii de 8 mm 2 ore, 60% zahăr
8000 ppm SO2
Ceapă felii de 2 mm 2 ore, 60% zahăr + 10% sare
4000 ppm SO2
Papaya felii de 8 x 8 mm 4 ore, 80% zahăr
2000 ppm SO2 la 70°C
Căpşuni Întregi 4 ore, 80% zahăr
4000 ppm SO2
Ardei tomate dulci Cuburi de 6 mm 2 ore, 60 % zahăr + 10 % sare
4000 ppm SO2

Procentele de umiditate enumerate sunt considerate drept cele mai bune din punct de vedere
tehnic, practic şi comercial pentru distribuirea pe piaţă sau pentru expedierea şi siguranţa duratei de
depozitare necesară înainte de cumpărarea/consumul de către clienţi/consumatori.
Toate instrucţiunile despre ambalare, depozitarea şi transportul fructelor şi legumelor trebuie
respectate pentru a asigura livrarea unui produs sigur şi de calitate pe piaţă.
5. Produse din fructe semi-prelucrate
Produsele din fructe semi-prelucrate sunt prelucrate pentru a fi livrate la centrele industriale
de prelucrare (în ţara producătoare de fructe în sine sau în ţări importatoare), în care ele vor fi
132 
 
                                                
 
prelucrate mai departe în produse finite orientate pentru consumator: gemuri, jeleuri, siropuri, fructe
în sirop, etc.
În practica produselor din fructe semi-prelucrate, sunt definite următoarele categorii:
a. „pulpă” de fructe: produse semi-prelucrate, nerafinate, obţinute prin tratarea mecanică (sau,
mai rar, prin tratare termică) a fructelor urmată de conservarea lor. Sunt folosite fie fructul
întreg, jumătăţi sau bucăţi mari, ceea ce permite identificarea uşoară a speciei. “Pulpa” de
fructe pote fi clasificată în fierte sau nefierte (crude).
b. “piureurile” de legume: produse semifabricate obţinute prin tratarea termică şi mecanică sau
foarte rar, crude şi apoi rafinate, operaţiuni prin care toate părţile necomestibile (sâmburii,
pieliţele, etc.) sunt înlăturate. “Piureurile” sunt clasificate în fierte (cel mai adesea) şi
nefierte (crude).
c. sucuri semiprelucrate: produse obţinute prin presarea la rece sau foarte rar prin alte
tratamente (difuzie, extracţie, etc.) urmate de conservare.
Detalii despre procesele de prelucrare a produselor din fructe semi-prelucrate se pot găsi pe
site-ul proiectului.
• Conservare chimică
• Conservare prin pasteurizare.
• Conservare prin congelare
• semifabricate "Pulpe" din fructe
• semifabricate "Piureuri"

6. Prelucrarea fructelor
6.1. Gemuri, jeleuri, marmelade, pastă de fructe
Ca o regulă generală, concentraţia de zahăr de aproape 60% din produsele din fructe finite
sau prelucrate asigură de obicei conservarea lor. Conservarea nu este determinată numai de
presiunea osmotică a soluţiilor zahărului, dar şi de valorile activităţii apei în stare lichidă, care poate
fi scăzută prin adăugarea zahărului; şi prin evaporare la 0.848 aw; totodată, această valoare nu
protejează produsele de mucegai şi atacul drojdiilor osmofile.
Concentraţia maximă de zaharoză care poate fi obţinută în starea lichidă a produsului este de
67.89%; totuşi, cantităţile ridicate de zahăr total (până la 70-72%) regăsite în produse sunt explicate
de crsterea solubilităţii zahărului reducător rezultat în urma invertirii zaharozei.
Instrucţiunile detaliate despre prepararea gemurilor, marmeladelor, pastelor de fructe,
sucurilor de fructe se pot găsi pe site-ul proiectului.

7. Prelucrarea modernă a fructelor şi legumelor

7.1. Produse noi
Numărul şi varietatea de produse din fructe sau legume disponibile consumatorului s-a mărit
considerabil în ultimii ani. Industria fructelor şi legumelor a beneficiat fără îndoială de
recunoaşterea sporită şi accentuarea importanţei acestor produse în dieta sănătoasă.
Prelucrarea tradiţională şi tehnologiile de conservare precum încălzirea, congelarea şi
uscarea, împreună cu introducerea răcirii în sistemul comercial, continuă să asigure consumatorului
alegeri variate. Acestea au fost realizată prin tratamente termice (ex. UHT, microunde, ohmic) şi
congelare (ex. criogenic), tehnici combinate cu noile materiale şi tehnologii de ambalare (ex.
aseptică, ambalaj cu atmosferă modificată).
Tendinţa generală în noile produse din fructe şi legume este “valoarea adăugată”, aşadar
asigurând sporirea utilităţii pentru consumator prin creşterea varietăţii a semipreparatelor produse
din fructe şi legume. Acestea pot cuprinde meniuri complete sau feluri individuale. Caracterul
potrivit al produselor şi ambalajelor pentru re-încălzirea în microunde a devenit un factor important
referitor la utilitatea suplimentară.
Tendinţele majore în dezvoltarea produselor din fructe şi legume prelucrate termic din
ultimii ani sunt arătate mai jos.
133 
 
                                                
 
Produse noi din fructe şi legume:
Produse prelucrate la cald
1. Fructe şi legume în conservă
- combinaţia dintre legume în sosuri şi mâncăruri cu reţete de legume. Fructe exotice.
2. Fructe şi legume ambalate în borcane
- Produse "Condiverde"/"antipasti" bazate pe legume în ulei.
- Pachete de fructe de calitate.
3. Fructe şi legume ambalate în mase plastice
- Mâncăruri pe bază de legume sau fructe
- Fructe în jeleu
4. Fructe şi legume ambalate aseptic în ambalaje din carton
- Jeleu gata preparat
5. Mâncăruri prăjite
- Produse din cartofi în pungi vidate
6. Sucuri de fructe
- Noi combinaţii de sucuri şi produse proaspăt stoarse
7. Cartofi prăjiţi
- Cartofi în coajă crocanţi. Cartofi prăjiţi în friteuză sau în tigaie. Cartofi prăjiţi hipocalorici.
Sursa: C. Dennis (1993)
Noua dezvoltare în sectorul fructelor şi legumelor este cea mai importantă în a face faţă
provocărilor continue de asigurare a consumatorului cu variante şi produse de calitate.

8. Prelucrarea legumelor
8.1. Varietăţile de legume
Procesatorii de legume trebuie să aprecieze diferenţele considerabile dintre varietăţile pe
care le au anumite legume. Pe lângă varietatea şi diferenţele caracteristice genetice referitoare la
climă, insecte şi rezistenţa la boli, varietăţile unor legume anume diferă prin mărime, formă,
perioadă de maturizare şi rezistenţa la deprecieri fizice.
Diferenţele dintre varietăţi se extind mai departe în stabilitatea de stocare în depozite,
pretabilitatea pentru anumite metode de prelucrare precum conservarea, congelarea, murarea sau
uscarea. O varietate de mazăre care este potrivită pentru conserve poate fi nesatisfăcătoare pentru
congelare şi varietăţi de cartofi care sunt preferaţi pentru congelare pot fi mai puţin potriviţi pentru
uscare sau fabricarea cartofilor prăjiţi.
Acest lucru este de aşteptat de vreme ce varietăţi diferite ale unei legume pot varia oarecum
în compoziţia chimică, structura celulară şi activitatea biologică a sistemului de enzime.

8.2 Recoltarea şi prelucrarea primară

Când legumele se maturizează pe câmp, ele se schimbă de la o zi la alta. Există o perioadă în
care legumele vor atinge apogeul calităţii din punctul de vedere al culorii, texturii şi aromei.
Acest apogeu al calităţii este temporar şi poate ţine doar o zi. Recoltarea şi prelucrarea
diferitelor legume, inclusiv roşiile, porumbul şi mazărea sunt programate strict pentru a atinge acest
apogeu al calităţii.
După ce leguma este recoltată, ea poate trece repede de condiţia de climax al calităţii. Acest
lucru este independent de alterarea microbiologică; aceste pierderi principale sunt legate de:
• Pierderea zaharurilor datorită consumului lor din timpul respiraţiei sau conversiei lor în
amidon; pierderile sunt mai mici la refrigerare, dar totuşi modifică substanţial gradul de
îndulcire şi prospeţimea aromei legumelor în decurs de 2 sau 3 zile;
• Producerea căldurii când stocurile mari de legume sunt transportate sau păstrate înainte de
prelucrare.
• La temperatura camerei, unele legume vor disipa căldura la o rată de 127,000 kJ/tonă/zi;
aceasta este suficientă pentru fiecare tonă de legume să topească 363 kg de gheaţă pe zi. De

134 
 
                                                
 
vreme ce căldura alterează mai departe legumele şi sporeşte creşterea microorganismelor,
legumele recoltate trebuie răcite dacă nu sunt prelucrate imediat.
• Dar răcirea încetineşte doar rata de alterare, nu o previne, şi legumele rezistă diferit la
depozitarea la rece. Fiecare legumă are temperatura proprie optimă de depozitare la rece
care poate fi între 0-1000C (32-5000 F).
• Pierderea continuă de apă a legumelor recoltate datorită transpiraţiei, respiraţiei şi
deshidratării fizice a suprafeţelor tăiate duce la ofilirea legumelor frunzoase, pierderea
volumului legumelor cărnoase şi pierderea în greutate a ambelor.
Pierderea umidităţii nu poate fi prevenită complet şi eficient de ambalarea ermetică. Acest
lucru a fost încercat cu pungi de plastic pentru legumele proaspete din supermarketuri, însă la pungi
a apărut condensul din cauza umidităţii, şi alterarea unor legume a fost accelerată de acumularea de
CO2 şi scăderea de oxigen din ambalaj. Este aşadar obişnuit a se perfora pungile pentru a preveni
aceste probleme şi a scădea umiditatea mare din ambalaj care ar încuraja creşterea
microorganismelor.
Transportatorii de legume proaspete şi procesatorii de legume, dacă reuşesc, congelează,
deshidratează, sau fabrică supe sau ketchup, apreciază instabilitatea şi perisabilitatea legumelor şi
aşadar, fac tot ce pot pentru a minimiza întârzierile în prelucrarea produselor proaspete. În multe
fabrici de prelucrare, este o practică obişnuită prelucrarea legumelor imediat după recepţia lor din
câmp.
Pentru asigurarea unei cantităţi sigure de produse de calitate înaltă, pe timpul recoltării,
procesatorii mari de alimente angajează muncitori calificaţi; ei vor asigura consultanţa pentru
practicile de cultivare şi pentru spaţiile de plantare pentru ca legumele să se maturizeze şi să fie
recoltate în ritmul capacităţii de prelucrare a fabricilor. Aceasta minimalizează stocurile şi nevoia
spaţiilor pentru depozitare.
Răcirea legumelor pe câmp este o practică obişnuită în unele zone. Camioane frigorifice cu
azot lichid pot asigura transportul ulterior a produselor proaspete către fabricile de prelucrare sau
direct pe piaţă.
La sosirea legumelor în centrele de prelucrare, sunt efectuate operaţiunile obişnuite de
curăţare, sortare, decojire, tăiere şi altele, folosind o echipamente specifice, dar rămâne în mare
măsură şi multă manoperă manuală.

Recepţia
Aceasta este calitativă şi cantitativă pentru legumelor livrate. Controlul organoleptic şi
evaluarea stării de sănătate, chiar dacă sunt paşi importanţi în evaluarea calităţii legumelor, nu pot
stabili independent valoarea lor tehnologică.
Pe de altă parte, controalele de laborator nu pot stabili cu precizie proprietăţile lor
tehnologice, datorită dificultăţii de identificare a alterărilor la folosirea metodelor rapide de control.
O metodă eficientă de evaluare a calităţii legumelor este evaluarea lor completă bazată pe
informaţiile complexe obţinute prin combinarea evaluării organoleptice intensive cu analiza simplă
efectuată rapid în laboratorul fabricilor.
Această analiză poate fi:
a. extracţie refractometrică (roşi, fructe etc.);
b. greutate specifică (cartofi, mazăre, etc.);
c. consistenţa (măsurată cu tenderometrul, penetrometrul, etc.);
d. teste de fierbere, etc.

Depozitarea temporară
Acest pas ar trebui să fie cât de scurt posibil şi ar trebui eliminat complet. Legumele pot fi
stocate în:
a. spaţii de stocare obişnuite, fără răcire artificială;
b. în spaţii refrigerate; sau, în unele cazuri,

135 
 
                                                
 
c. în silozuri (cartofi, etc.).
Spaţiile de stocare obişnuite ar trebui acoperite, să fie destul de răcoroase, uscate şi
ventilate, dar fără circularea forţată a aerului care poate induce pierderi semnificative în greutate
prin evaporarea intensă a apei; umiditatea relativă a aerului ar trebui să fi în jur de 70-80%.
Spaţiul de stocare refrigerat este de preferat şi în toate cazurile, un centru de prelucrare are
nevoie de o încăpere rece pentru acest scop, adaptată la capacitatea volumetrică şi la tipurile şi
cantităţile de legume (şi fructe) care sunt prelucrate ulterior.

Spălarea
Spălarea este folosită nu numai pentru înlăturarea pământului şi microorganismelor de pe
suprafaţă, dar şi pentru înlăturarea fungicidelor, insecticidelor şi a altor paraziţi, de vreme ce există
legi referitoare la nivelele maxime ale acestor materiale care pot fi găsite în legume; şi în
majoritatea cazurilor, nivelul reziduurilor permise este aproape de zero. Apa de spălare conţine
detergenţi şi alti igienizanţi care pot înlătura în întregime şi eficient aceste reziduuri.
Echipamentele de spălare, la fel ca toate echipamentele folosite anterior, vor depinde de
mărimea, forma şi fragilitatea tipului de legume:
• dispozitiv de flotaţie pentru mazăre şi alte legume mici;
• maşina de spălat rotativă în care legumele sunt rostogolite în timp ce sunt stropite cu
jeturi de apă; acest tip de spălător nu ar trebui folosit pentru curăţarea legumelor fragile;

Sortarea
Acest pas cuprinde două operaţiuni separate:
a) înlăturarea legumelor necorespunzătoare standardelor (şi fructelor) şi a corpurilor străine rămase
după spălare;
b) clasificarea de calitate bazată pe criterii de varietate, dimensionale, organoleptice şi pe criteriul
de cocere.

Înlăturarea pieliţei/decojirea
Unele legume necesită îndepărtarea pieliţei. Acest lucru poate fi făcut în feluri diferite.
• Mecanic
Acest tip de operaţiune este efectuat cu tipuri variate de echipamente care depind de rezultatul
dorit şi de caracteristicile fructelor şi legumelor, de exemplu:
i. utilaje cu dispozitiv abraziv (cartofi, legume cu rădăcină);
ii. dispozitiv cu cuţite (mere, pere, cartofi, etc.);
iii. dispozitiv cu tamburi perforaţi rotativi (legume cu rădăcină). Uneori, această operaţiune este
simultană cu spălarea (cartofi, morcovi, etc.) sau precedată de fierbere (morcovi).

•
Chimică
Ţesuturile de bază ale cojilor pot fi înmuiate de la prin scufundarea legumelor în soluţie
fierbinte alcalină. Leşia poate fi folosită la o concentraţie de 0.5-3% la circa 93°C (200°F) pentru o
perioadă scurtă de timp (0.5-3 min.). Legumele cu coaja detaşată sunt apoi trecute prin jeturi
puternice de apă care îndepărtează pieliţele şi leşia reziduală.
Pentru a evita inbrunificarea enzimatică, această decojire chimică este urmată de o fierbere
scurtă în apă sau o scufundare în soluţii de acid citric diluat.
Este mult mai dificilă decojirea cartofilor cu această metodă, deoarece este necesară
dizolvarea cutinei şi aceasta solicită soluţii mai concentrate de leşie, până la 10%.
• Termică
Căldura umedă (aburul). Alte legume cu coji groase precum sfecla, cartofii, morcovii şi cartofii
dulci pot fi decojite cu abur sub presiune (circa 10 atm) pe măsură ce trec prin vase cilindrice.
Aceasta le înmoaie coaja şi ţesutul de bază. Când presiunea este eliberată dintr-odată, aburul de sub

136 
 
                                                
 
coajă se extinde şi determină umflarea şi crăpare ei. Pieliţele sunt apoi îndepărtate cu jeturi de apă la
presiune mare (până la 12 atm).
Căldura uscată (flacăra). Alte legume precum ceapa şi ardeii sunt mai eficient decojite prin
expunerea lor la flacăra deschisă (circa 1 min. la 1000°C) sau la gaze fierbinţi în maşini de decojit
cu tuburi rotative cu flacără. Aici de asemenea, căldura determină aburul să se dezvolte şi să le
umfle pentru a fi îndepărtată cu apă.
Decojirea manuală este folosită doar când celelalte metode sunt imposibile sau uneori ca o
completare la celelalte trei moduri.

Tabelul G.5. Pierderi la decojirea legumelor

Metode de decojire
Legume Manuală Mecanică Chimică
Cartofi 15-19 18-28 -
Morcovi 13-15 16-18 8-10
Sfeclă 1416 13-15 9-10

Reducerea dimensiunii.
Această etapă este efectuată conform cerinţelor tehnologiei de prelucrare specifice legumelor.

Blanşarea
Tratarea specială la cald pentru inactivarea enzimelor este denumită Blanşare. Blanşarea nu
este încălzirea la întâmplare. Prea puţin este ineficient, şi prea mult provoacă pagube legumelor prin
coacerea intensă, mai ales unde caracterul proaspăt al legumei este conservat ulterior pentru
prelucrare.
Această tratare la cald este efectuată conform obiectivele şi metodele de
prelucrare/conservare ulterioară şi depinde de specificitatea legumelor,.
Doua dintre enzimele importante rezistente la cald sunt catalaza şi peroxidaza. Dacă aceste
două sunt distruse, atunci celelalte enzime importante din legume au fost de asemenea inactivate.
Tratarea la cald pentru distrugerea catalazei şi peroxidazei la diferitele legume a fost descoperită, şi
au fost dezvoltate teste chimice sensibile pentru detectarea cantitativă a acestor enzime care pot
supravieţui tratamentului termic.
Deoarece tipurile variate de legume diferă în dimensiune, formă, conductivitatea căldurii şi
nivelele naturale ale enzimelor, tratările prin fierbere au fost stabilite pe o bază experimentală. La
fel ca igienizarea alimentelor în conserve, cu cât este mai mare volumul alimentul, cu atât căldura
ajunge mai greu la centru. Legumele mici pot fi fierte adecvat în apă fierbinte într-un minut sau
două, legumele mari pot necesita câteva minute.
Blanşarea ca operaţiune unitară este o fierbere scurtă în apă la temperaturi de 100° C sau
mai mică. Fierberea în apă poate fi efectuată în cazane duplicat, în bazine speciale cu transportor cu
comandă sau în dispozitive moderne de fierbere continuă.
Pentru a reduce pierderile de substanţe hidrosolubile (săruri minerale, vitamine, zaharuri,
etc.) care au loc pe timpul fierberii apei, au fost dezvoltate câteva metode:
• setarea temperaturii la 85-95°C în loc de 100° C;
• timpul de fierbere trebuie să fie suficient pentru inactivarea enzimelor catalaza şi
peroxidaza;
• asigurarea eliminării aerului din ţesuturi.

137 
 
                                                
 
Tabelul G.6. Parametrii de blanşare pentru unele legume

Legume Temperatura, °C Timp, min.

Mazăre 85-90 2-7
Fasole verde 90-95 2-5
Conopidă Fierbere 2
Morcovi 90 3-5
Ardei 90 3

Tratarea cu abur cald poate fi efectuată în locul fierberii la cald ca un pas preliminar înainte
de congelare sau uscare, numai dacă metoda de conservare este folosită doar pentru dezactivarea
enzimelor şi nu pentru modificarea consistenţei.
Pentru uscare, legumele sunt trecute direct din dispozitivele cu aburi la instalaţiile de uscare
fără răcire. Tratarea cu abur a legumelor este condusă în instalaţii continue cu transportor cu
comandă prevăzute cu site metalice.
Răcirea legumelor după blanşarea în apă sau tratarea cu aburi este efectuată pentru a evita
înmuierea excesivă a ţesuturilor şi trebuie să urmeze imediat după aceste operaţiuni; o excepţie este
cazul legumelor pentru uscare care pot fi transferate direct în dispozitivele de uscare fără răcire.
Răcirea naturală nu este recomandată, deoarece este de prea lungă durată şi generează
pierderi semnificative de conţinut de vitamina C. Răcirea cu aer pre-răcit (din instalaţii speciale)
este uneori folosită pentru legumele care vor fi congelate.
Răcirea în apă poate fi obţinută prin duşare sau prin imersare; în oricare caz, legumele
trebuie să atingă o valoare a temperaturii sub 37° C cât mai rapid. O perioadă prea mare de răcire
generează pierderi suplimentare a substanţelor hidrosolubile de valoare; pentru a evita aceasta,
temperatura apei de răcire trebuie să fie cât de mică posibilă.

Conservarea
Se conservă mari cantităţi de produse vegetale. O schemă tehnologică sau o operaţie
obişnuită de conservare (care se aplică de asemenea şi marii majorităţi a fructelor) acoperă unele
operaţii de prelucrare a unităţii de alimente efectuate în etape: recoltarea; primirea; spălarea;
clasificarea; fierberea la cald; decojirea şi divizarea; introducerea în conserve; înlăturarea aerului
sub vacuum; sigilarea/închiderea, distilarea/tratarea la cald; răcirea; etichetarea şi ambalarea.
Legumele pot fi conservate întregi, cuburi, piure, ca suc şi aşa mai departe.

Testul peroxidazei
a) Soluţii. Pentru verificarea activităţii peroxidazei, trebuie preparate două soluţii:
• 1% guaiacol în soluţie alcoolică (1 g guaiacol este dizolvat în circa 50 cm³ de 96% alcool
etilic şi apoi, acest preparat este adus la 100 cm3 cu acelaşi solvent);
• soluţie de peroxidază 0.3% (1 cm³ perhidrol este adus la 100 cm³ cu apă distilată.)
b) Obţinerea probelor. Sunt luate probe din părţi diferite ale produsului (circa 20-30 bucăţi,
etc.); materialul este apoi zdrobit într-un mojar de laborator pentru obţinerea unei probe medii.
c) Verificarea. Din proba medie, sunt luate 10-20 g de produs într-o eprubetă; pe această
probă sunt turnaţi: 20 cm³ apă distilată; 1 cm³ de 1% soluţie de guaiacol; 1.6 cm³ de soluţie de
peroxid.
Conţinutul eprubetei este agitat bine. Apariţia gradată a unei culori slabe de roz indică o
inactivare incompletă a peroxidazei – reacţie aproape pozitivă. Dacă nu există modificări în
culoarea ţesutului după 5 minute, reacţia este negativă şi enzimele au fost inactivate.
O verificare calitativă este de asemenea posibilă prin adăugarea de 1% soluţie de guaiacol şi
0.3% de soluţie de peroxid direct pe legumele fierte şi zdrobite. O colorare rapidă şi brun-roşcată
intensă indică o activitate mare a peroxidazei (reacţie pozitivă).
138 
 
                                                
 

Testul catalazei
Pentru a identifica activitatea enzimei catalază, se zdrobesc şi se amestecă bine 2 g de
legume deshidratate cu aproximativ 20 cm³ de apă distilată. După 15 minute de hidratare, 0.5 cm³
din soluţie de peroxid 5% sau 1% este turnată pe legumele preparate. În prezenţa catalazei, se
observă o generare puternică de oxigen timp de 2-3 minute.
Aceste teste au o importanţă majoră pentru determinarea tratamentelor de blanşare a
legumelor (temperatura şi timpul); inactivarea incompletă a enzimei are un efect negativ asupra
calităţii produsului finit. Pentru catalaza la varză, inactivarea prin blanşare este suficientă; blanşarea
în continuare pentru dezactivarea peroxidazei ar avea efecte negative asupra calităţii produsului şi
chiar brunificarea completă.
Pentru toate celelalte legume şi pentru cartofi, ambele teste TREBUIE să fie negative,
pentru catalază şi peroxidază.

9. Uscarea legumelor/deshidratarea 
9.1. Deshidratarea legumelor 
Deshidratarea legumelor este similară cu deshidratarea fructelor.

9.2. Pudre vegetale

Această tehnologie a fost dezvoltată în ultimii ani ca aplicaţii pe cartofi în special (făină,
fulgi, granule), morcovi (praf) şi roşii (praf).
Pentru a obţine aceste produse finite, există două procese:
a. uscarea legumelor până la un conţinut final de apă de 4% urmată de măcinarea,
cernerea şi ambalarea produselor;
b. legumele sunt transformate prin fierbere şi cernute în piureuri, care sunt apoi uscate
pe suprafeţe încălzite (de preferat în vacuum) sau prin pulverizarea în aer cald.
Instalaţiile industriale care pot fi folosite pentru aceste produse şi datele tehnologice sunt
prezentate mai jos:
• Uscătorul cu plăci sub vacuum, echipat cu plăci încălzite cu apă fierbinte. Plăcile din oţel
inoxidabil se pun în contact cu piureul care se supune uscării. Condiţiile de prelucrare sunt
presiuni reziduale scăzute (circa 10-20 mm Hg) şi o temperatură a produsului de 50-70°C.
Acest echipament este discontinuu, dar uşor de operat.
• Uscătorii cu tamburi au unul sau doi tamburi încălziţi cu apă fierbinte sau abur ca elemente
de încălzire. Încărcarea este continuă între cei doi tamburi, care se rotesc în direcţii opuse
(circa 2-6 rotaţii pe minut) şi a căror distanţă este adaptabilă şi determină grosimea stratului
pentru uscat.
• Instalaţiile de uscare prin pulverizarea în aerul fierbinte; produsul este introdus în utilaj şi
pulverizat de un dispozitiv special în aerul fierbinte. Uscarea este instantanee (1/50 s) şi
aşadar, poate fi efectuată la 130-150°C.

9.3. Ambalarea şi stocarea legumelor uscate şi sub formă de pulberi 
Legumele uscate pot suferi modificări semnificative care provoacă alterarea lor pe timpul
stocării. Factorii care determină aceste alterări impun în acelaşi timp un tip de material pentru
ambalare şi condiţii de stocare pentru produsele ambalate.
Factorul principal în menţinerea calităţii produselor uscate este respectarea conţinuturilor
maxime de umiditate care trebuie să fie apropiate pe cât posibil de limitele indicate în Tabelul 9.4.4.
Conţinutul de umiditate a legumelor uscate nu este constant datorită higroscopicităţii lor, şi este
întotdeauna în echilibru cu umiditatea relativă a aerului în spaţiile de depozitare. Soluţiile tehnice
pentru menţinerea umidităţii scăzute a produselor deshidratate sunt:
139 
 
                                                
 
a) stocarea în spaţii cu umiditate relativă a aerului sub 78%;
b) folosirea ambalajelor care sunt rezistente la apă, vapori. Cele mai eficiente ambalaje sunt cutiile
de tablă vernisată sau butoaiele de tablă (mai mult pentru perioadele de depozitare de lungă durată);
ambalaje combinate (cutii, saci, etc.) de la cele complexe (carton cu plăci metalice, materiale
plastice, etc.) în principal pentru ambalaje mici. O soluţie pentru unele legume uscate poate fi
folosirea butoaielor din placaj rezistente la apă.
Soluţiile moderne sunt orientate nu numai spre menţinerea constantă a umidităţii produsului
pe timpul stocării, dar şi spre reducerea acestui parametru prin folosirea agenţilor deshidratanţi
(substanţe ce absorb umiditatea) introduşi în ambalajele, închise ermetic.
Un agent deshidratant folosit în prezent este oxidul de calciu. Oxidul de calciu granulat este
introdus în pungi mici din material care este permeabil la vaporii de apă, dar nu permite agentului
deshidratant să intre în contact cu produsele. Cu ajutorul agenţilor deshidratanţi, umiditatea
produsului poate fi redusă chiar sub 4%, şi aceasta elimină sau reduce procesele biochimice şi
microbiologice pe timpul depozitării.
Un alt factor care poate altera legumele uscate/deshidratate este oxigenul din atmosferă prin
fenomenul de oxidare pe care îl produce. Pentru eliminarea acţiunii acestui agent, sunt folosite
unele metode de ambalare în vacuum sau în gaze inerte (dioxid de carbon sau azot), aplicate în
special pentru ambalarea morcovilor uscaţi cu scopul evitării oxidării beta-carotenului în beta-
iononă (miros străin, decolorare, etc.). Pentru evitarea acţiunii oxigenului, este deasemenea posibilă
adăugarea acidului ascorbic ca antioxidant (de exemplu în praful din morcovi).
Acţiunea soarelui sau a luminii artificiale asupra legumelor deshidratate cauzează în general
decolorarea, care poate fi evitată prin folosirea materialelor opace de ambalare.
Compresia legumelor deshidratate (mai ales pentru rădăcini) pentru formarea blocurilor cu o
greutate de 50-600 g, se practică uneori; are avantaje în reducerea suprafeţei de evaporare şi contact
cu oxigenul din atmosferă şi reducerea volumului. Legumele deshidratate sunt compresate la circa
300 atmosfere. Blocurile presate sunt ambalate în materiale din plastic termosudabile.
Temperatura de depozitare are un rol important, deoarece reduce sau inhibă viteza tuturor
proceselor fizico-chimice, biochimice şi microbiologice, şi aşadar prelungeşte perioada de
depozitare. Temperatura de depozitare ar trebui să fie sub 25° C (preferabil 15° C); temperaturile
scăzute (0-10° C) ajută menţinerea gustului, culorii şi a capacităţii de rehidratare şi de asemenea,
într-o oarecare măsură, vitamina C.

9.4. Sucurile de legume şi produsele concentrate

9.4.1. Sucurile de legume
Sucurile de legume sunt produse naturale constituite din suc celular şi o parte din pulpa
zdrobită, din ţesuturile unor legume. Aceste sucuri conţin toate substanţele importante din legume:
vitamine, zaharuri, acizi, săruri minerale şi substanţe pectice. Cel mai important dintre aceste
produse este sucul de roşii; într-un procentaj scăzut există şi alte sucuri (morcovi, sfeclă, varză acră,
etc.)

Sucul de tomate
Acest produs se caracterizează nu numai prin proprietăţile sale organoleptice (gust, culoare,
aromă), dar şi prin conţinutul său de vitamine apropiat de cel al tomatelor proaspete. Tehnologia
modernă este orientată spre menţinerea completă a proprietăţilor organoleptice şi a conţinutului de
vitamine a tomatelor.
În acelaşi timp, este importantă asigurarea uniformităţii sucului prin evitarea sedimentării
particulelor celulozice. Stabilitatea sucului este asigurată de o pasteurizare instantanee care asigură
distrugerea microflorei naturale, odată cu păstrarea proprietăţilor iniţiale.
Schema tehnologică modernă cuprinde următoarele operaţiuni principale:

140 
 
                                                
 

PRE-SPĂLAREA

SPĂLAREA

SORTAREA/CONTROLAREA

ZDROBIREA în dispozitive speciale

PRE-ÎNCĂLZIREA

EXTRACŢIA sucului şi a unei părţi din pulpă (maximum 80%)

DEZAERAREA sub vacuum avansat a sucului duce la fierberea sa la 35-40° C

OMOGENIZAREA este făcută pentru mărunţirea particulelor din pulpă şi este obligatorie pentru evitarea
„separării” potenţiale ulterioare a produsului în două straturi

Pasteurizarea INSTANTANEE la 130-150° C

UMPLEREA ASEPTICĂ

ÎNCHIDEREA RECIPIENŢILOR urmată de inversiunea lor timp de circa 5-7 minute

RĂCIREA trebuie efectuată intens

Conservele pline nu au nevoie de pasteurizare ulterioară, deoarece bacteriile potenţiale care

au contaminat sucul de roşii pe timpul umplerii, sunt distruse uşor la 90° C, datorită acidităţii
naturale a sucului.
Pentru sticle, este posibilă evitarea sterilizării ulterioare dacă sunt respectate condiţiile
următoare: spălarea şi sterilizarea recipienţilor, sterilizarea capacelor (cu acid formic), umplerea şi
închiderea în condiţii aseptice, într-un spaţiu cu lămpi UV. Aceasta, este destul de greu de obţinut,
şi poate necesita trimiterea sticlelor la pasteurizare în băi de apă.
Caracteristicile principale ale sucului de tomate de calitate sunt:
• culoarea roşie naturală;
• gustul şi aroma de tomate proaspete;
• uniformitatea (fără sedimentarea pulpei);
• totalului solidelor solubile: minimum 6%;
• totalul substanţelor solubile (cu refractometrul): minimum 5%;
• vitamina C: minimum 15 mg/100ml.
În procesele tradiţionale, se recomandă:
• spălarea şi limpezirea minuţioasă a recipienţilor goli (inclusiv capacele borcanelor şi
dopurile de plută ale sticlelor) şi apoi „sterilizarea” prin păstrarea în apă clocotită pentru 30
minute.
• adăugarea sării şi sucului de lămâie în recipienţii pregătiţi chiar înainte de umplere;
• pasteurizarea recipienţilor din sticlă închişi (sticle sau borcane) conform condiţiilor
recomandate în schemele tehnologice.
TabelulG.7. Parametri pentru pasteurizarea sucului de legume
Dimensiunea recipientului Pre-încălzire Timp de pasteurizare
0.33 1 60° C 40 minute
0.501 60° C 45 minute
0.66 1 60° C 55 minute
0.751 60° C 60 minute
1.0 litru 60° C 70 minute

141 
 
                                                
 
Pe site-ul proiectului puteţi găsi mai multe informaţii pentru uscarea şi deshidratarea diverselor
legume.

10. Controlul calităţii, bune practici de fabricaţie (bpf), cerinţe sanitare; analiza riscurilor şi
punctelor critice de control (HACCP)

10.1. Inspecţia produselor

În majoritatea ţărilor, în prelucrarea fructelor şi legumelor, nu se obişnuieşte efectuarea
continuă a inspecţiilor precum în cazul cărnii. Foarte puţine sau niciuna dintre ţările importatoare
solicită acest lucru, şi natura produselor în sine este aceea că se cere doar o inspecţie parţială în
timpul prelucrării, un control bazat pe analiza produsului finit în mod statistic, inclusiv recoltarea
probelor şi analiza.
În oricare caz, inspecţia materiei prime ar trebui efectuată la începutul fiecărei prelucrări
pentru asigurarea faptului că doar fructele şi legumele de maturitate suficientă (grad de coacere)
sunt folosite pentru prelucrare. Verificările probelor de materie primă trebuie efectuate atât de
frecvent pe cât crede inspectorul că este necesar.
Inspectorul trebuie să se asigure că sunt respectate prevederile igienice adecvate pe timpul
prelucrării produselor. De exemplu, în cazul produselor din conservă sau cele congelate şi alte
metode de prelucrare, materia primă ar trebui spălată până la curăţarea completă pentru ca fructele
şi legumele introduse în linia de prelucrare să fie lipsite de impurităţi, reziduuri superficiale ale
pesticidelor agricole, insecte şi corpurilor străine din plante.
În cazul produsului uscat, mai ales unde materia primă a fost uscată la soare pe suprafeţe de
uscare, trebuie avută în vedere scăderea contaminării de la fecalele păsărilor şi animalelor, praful
sau corpurilor străine din plante. Este uneori necesară spălarea produsului uscat pentru asigurarea
curăţării produsului final.
În cazul conservării şi congelării, inspectorul trebuie să obţină detaliile complete ale
programului de prelucrare cel puţin pentru ziua următoare pentru ca managementul programului de
inspecţie să fie stabilit adecvat.
În aproape acelaşi fel pentru fructele şi legumele proaspete, inspectorul trebuie de asemenea
să cunoască pesticidele şi alte chimicale folosite în producţia materiei prime. Analizele de laborator
necesare pot fi apoi stabilite pentru asigurarea faptului că nivelului de reziduuri din produsul finit să
nu depăşească limitele maxime admise în ţările importatoare.
După prelucrare, inspectorul ar trebui să verifice produsul final pentru asigurarea substanţei
uscate sau decongelate, a vacuumului şi spaţiului superior, greutatea medie de ambalare şi dacă
starea conservei/recipientului este satisfăcătoare. Planurile de recoltare a probelor pe baza statisticii
ar trebui adoptate pentru examinarea produsului finit pentru asigurarea faptului că întruneşte
cerinţele reglementărilor de export.
Etichetarea aplicată conservelor/recipienţilor ar trebui de asemenea verificată pentru
asigurarea atât a corectitudinii şi conformităţii cu reglementările de export şi cerinţele acelor ţări în
care produsul va fi comercializat.

10.2. Bune practici de fabricaţie, cerinţe sanitare

Personal
Combaterea bolilor
Orice persoană care are o boală, plăgi deschise, inclusiv abcese, inflamaţii, răni infectate,
sau orice alte surse anormale de contaminare microbiană nu trebuie să lucreze la vreo operaţiune
care ar putea duce la contactul suprafeţelor fructelor şi legumelor, sau materialele de ambalare a
fructelor şi legumelor cre astfel sunt contaminate.
Curăţenia
Următoarele lucruri sunt valabile la persoanele ce lucrează în contact direct cu pregătirea
alimentelor, ingredientelor fructelor şi legumelor sau suprafeţele echipamentelor sau ustensilelor ce
142 
 
                                                
 
intră în contact cu fructele şi legumelel, trebuie să poarte îmbrăcăminte de lucru curată, să menţină
un grad ridicat de curăţenie personală şi să se conformeze practicilor sanitare la locul de muncă;
trebuie să se spele meticulos pe mâini şi, dacă lucrează într-un loc în care este necesar, trebuie să-şi
igienizeze mâinile înainte de începerea lucrului, după fiecare absenţă de la staţia de lucru şi în orice
moment când mâinile au devenit prăfuite sau contaminate; trebuie să îndepărteze toate bijuteriile
nesigure. Persoanele care manipulează fructele şi legumele, trebuie să înlăture de pe mâini orice
bijuterii care nu pot fi igienizate corespunzător; este necesară purtarea protecţiilor de păr eficiente,
precum plase de păr, şepci, benzi de frunte sau protecţii pentru barbă; operatorii nu trebuie să
introducă articole de îmbrăcăminte sau alte lucruri personale în zonele de prelucrare a alimentelor.
De asemenea, consumul alimentelor, băuturilor sau folosirea tutunului (sub orice formă) nu trebuie
permis în zona de prelucrare a alimentelor; toţi paşii necesari trebuie respectaţi de supraveghetori
pentru evitarea contaminării alimentele de către operatori cu microorganisme sau substanţe străine
precum transpiraţie, păr, cosmetice, tutun, chimicale şi medicamente.
Educaţia şi instruirea
Persoanele care monitorizează programele sanitare trebuie să aibă educaţia şi/sau experienţa
de a demonstra că sunt calificate. Manipulatorii de alimente şi supraveghetorii trebuie să primească
instruirea ce îi va înştiinţa de pericolul igienei personale şi de obiceiurile nesanitare de muncă.
Supravegherea
O persoană trebuie să fie însărcinată cu responsabilitatea pe care trebuie să o respecte
întregul personal cu toate cerinţele acestor GMP.

Operaţiuni de igienizare
Întreţinere generală.
Fabrica şi toate dispozitivele trebuie păstrate în stare de funcţionare şi în condiţii sanitare
foarte bune. Operaţiunile de curăţenie trebuie efectuate într-un mod care va reduce posibilitatea
contaminării alimentelor sau suprafeţelor echipamentelor care intră în contact cu alimentele.
Combaterea dăunătorilor
• Niciun animal sau pasăre nu este admis în fabrică,
• Trebuie elaborate programe pentru prevenirea contaminării din partea animalelor, păsărilor
şi dăunătorilor reprezentaţi de rozătoare şi insecte,
• Insecticidele şi rodenticidele pot fi folosite dacă sunt utilizate corespunzător (conform
instrucţiunilor de pe etichetă),
• Aceste pesticide nu trebuie să contamineze alimentele sau materialele de ambalare cu
reziduuri ilegale;
Igienizarea echipamentelor şi a ustensilelor
• Ustensilele şi suprafeţele echipamentelor care intră în contact cu alimentele trebuie curăţate
cât de des este necesar pentru prevenirea contaminării alimentelor:
• Suprafeţele dispozitivelor care nu intră în contact cu alimentele trebuie curăţate cât de des
este necesar pentru reducerea acumulării de praf, impurităţi, particule de alimente, etc.
• Articolele de unică folosinţă precum ustensile, instrumente de tăiere a hârtiei, prosoape de
hârtie, etc., ar trebui să fie:
• Stocate în containere corespunzătoare;
• Manipulate, distribuite, folosite şi îndepărtate într-un mod ce previne contaminarea
alimentelor sau echipamentelor;
• Unde există posibilitatea introducerii microorganismelor nedorite în alimente, toate
ustensilele şi suprafeţele echipamentelor care intră în contact cu alimentele trebuie curăţate
şi igienizate înainte de folosire şi după orice întrerupere în care au putut fi contaminate;
• Când ustensilele sau echipamentele sunt folosite în operaţiuni de producţie continuă, ele
trebuie să fie curăţate şi igienizate conform unui program prestabilit;
• Orice facilitate, procedură, utilaj sau dispozitiv poate fi folosit pentru curăţare şi igienizare,
doar dacă s-a stabilit că procedura va fi eficientă..

143 
 
                                                
 
Stocarea şi manipularea dispozitivelor mobile curate şi a ustensilelor
a) Aceasta se referă la dispozitivele sau ustensilele mobile curate care au suprafeţe ce intră în
contact cu alimentele;
b) Când asemenea dispozitive sau ustensile au fost curăţate şi igienizate, ele trebuie stocate într-un
mod în care va proteja suprafeţele de contact a alimentelor de stropirea, prăfuirea sau de alte
contaminări.

Facilităţi sanitare şi controale

Cantitatea de apă.
Apa care intră în contact cu alimentele sau dispozitivele de prelucrare trebuie să fie sigură şi
de o calitate sanitară adecvată, să fie potabilă.
Evacuarea reziduurilor
Reziduurile trebuie să circule printr-un sistem de canalizare adecvat sau să fie înlăturate prin alte
metode adecvate.
Instalaţiile
Trebuie să fie de mărime şi design adecvate pentru a:
a. Furniza destulă apă în zonele din fabrică unde este necesar;
b. Transporte corespunzător reziduurile sau deşeurile lichide din fabrică;
c. Nu crea o sursă de contaminare sau condiţii sanitare nesigure;
d. Asigura scurgerea corespunzătoare a podelelor unde se efectuează curăţarea cu furtunul sau
unde operaţiunile elimină deşeuri de apă sau lichide pe podea;
e. Asigura că nu există reflux din conectarea verticală dintre reţelele de conducte care elimină
deşeuri de apă sau murdărie, şi acelea care transportă apa pentru alimente sau fabricarea
alimentelor.
Servicii sanitare
a. Toaletele şi chiuvetele trebuie asigurate în interiorul centrelor de prelucrare a fructelor şi
legumelor;
b. Trebuie să se asigure hârtie igienică;
c. Toaletele trebuie păstrate igienizate şi în stare de funcţionare;
d. Băile trebuie să aibă uşi cu autoînchidere;
e. Băile nu trebuie să se deschidă direct spre zonele unde alimentele sunt expuse, numai dacă
au fost luate măsuri de prevenire a contaminării pe cale orală (de exemplu: uşi duble, flux de
aer pozitiv, etc.)
f. Trebuie puse afişe de direcţionare a angajaţilor să se spele pe mâini cu săpun sau detergent
după utilizarea toaletei.
Servicii pentru spălarea mâinilor
a) Spălarea adecvată şi convenabilă a mâinilor şi dacă e necesar, trebuie asigurate servicii de
igienizare a mâinilor oriunde în fabrică unde natura muncii angajaţilor solicită spălarea, igienizarea
şi uscarea mâinilor;
b) Aceste servicii pentru spălarea mâinilor trebuie să asigure:
• Apă curentă la o temperatură corespunzătoare;
• Pregătiri eficiente pentru curăţarea şi igienizarea mâinilor;
• Servicii cu prosoape curate sau dispozitive de uscare corespunzătoare;
• Recipienţi pentru deşeuri uşor de curăţat;
• Robinete de controlare a apei proiectate şi construite pentru protejarea împotriva
recontaminării mâinilor curate igienizate;
• Afişe ce direcţionează angajaţii ce manipulează alimentele neprotejate de a-şi spăla
şi după caz, a-şi igieniza mâinile înainte de începerea lucrului, după o absenţă de la staţia de
la muncă, şi orice alt moment în care mâinile lor au devenit prăfuite sau contaminate.
Gunoiul şi deşeurile trebuie manipulate în asemenea fel încât să nu atragă sau să
adăpostească dăunătoare sau să creeze condiţii de contaminare.

144 
 
                                                
 
Dispozitive şi ustensile
a. Dispozitivele şi ustensilele trebuie proiectate şi construite pentru a fi curăţate adecvat şi a nu
amesteca alimentele cu lubrifianţii, combustibilul, fragmentele de metal, apa contaminată,
etc.
b. Dispozitivele trebuie instalate în aşa fel încât zona din jurul lor să poată fi curăţată;
c. Suprafeţele în contact cu alimentele vor fi realizate din materiale netoxice şi trebuie să fie
rezistente la coroziune;
d. Falţurile de pe suprafeţele ce intră în contact cu alimentele vor fi fixate neted, sau întreţinute
pentru a scădea acumularea particulelor de alimente, praf sau materie organică.
e. Dispozitivele din zonele de prelucrare ce nu intră în contact cu alimentele vor fi construite în
aşa fel încât să poată fi curăţate;
f. Sistemele de fixare, transport şi fabricaţie, inclusiv cele gravimetrice, pneumatice, sistemele
închise şi automate, vor fi păstrate în condiţii sanitare.
g. Fiecare frigider şi compartiment pentru stocarea la rece va avea un termometru, un
dispozitiv de măsurare sau înregistrare a temperaturii, şi ar trebui să deţină un mecanism de
control automat pentru reglarea temperaturii, sau un sistem de alarmă automat pentru
indicarea schimbărilor semnificative de temperatură;
h. Instrumentele şi controalele efectuate pentru măsurarea, reglarea sau înregistrarea
temperaturilor, a pH-ului, acidităţii, activităţii apei, etc., vor fi adecvate ca număr, sigure şi
întreţinute.

Procese şi controale
Trebuie să existe o persoană sau o echipă responsabilă pentru supravegherea igienei întregii
fabrici.
Materia primă şi ingredientele
a. Trebuie inspectate şi stocate pentru a se asigura de faptul că sunt curate, întregi şi potrivite
pentru prelucrarea în alimentele pentru consum uman;
b. Trebuie depozitate în condiţii care le vor proteja împotriva contaminării şi vor reduce
alterarea;
c. Trebuie spălate sau curăţate pentru îndepărtarea pământului şi altor contaminări;
• Apa folosită pentru spălarea, clătirea sau transportul produselor alimentare trebuie să fie
potabilă;
• Apa nu trebuie refolosită pentru spălarea, clătirea sau transportul alimentelor dacă poate
duce la contaminarea alimentelor;
• Containerele şi mijloacele de transport (precum camioanele sau vagoanele) trebuie
inspectate pentru asigurarea faptului că starea lor de întreţinere nu a contaminat materia
primă.
d. Materia primă nu trebuie să conţină microorganisme la valori la care pot produce toxinfecţii
alimentare sau alte boli, sau ele vor fi pasteurizate sau altfel tratate pe timpul operaţiunilor
de fabricaţie pentru ca produsul să nu fie alterat;
e. Materialele susceptibile la contaminarea cu toxine naturale, spre ex., alfatoxinele, se vor
supune dozelor maxime admise oficiale naţionale şi internaţionale înainte de a fi incorporate
în produsele alimentare finite;
f. Materialele susceptibile la contaminarea cu paraziţii, cu microorganismele nedorite, sau
corpuri străine, se vor supune reglementărilor naţionale şi internaţionale, instrucţiunilor şi
nivelelor de acţiune defectivă;
g. Materialele vor fi depozitate în containere, în condiţii care protejează împotriva
contaminării;
h. Materialele congelate vor fi păstrate astfel. Dacă decongelarea este necesară înainte de
folosire, va fi făcută într-un mod în care se previne contaminarea,
i. Operaţiuni de fabricaţie

145 
 
                                                
 
a. Echipamentele de prelucrare a alimentelor trebuie păstrate în condiţii igienice prin curăţarea
frecventă şi, când e necesar, igienizarea. Dacă este necesar, dispozitivele trebuie demontate
pentru curăţare minuţioasă.
b. Dacă necesită prelucrarea, alimentele se vor ambala şi depozita în condiţii care vor scădea
potenţialul de dezvoltare microbiologică nedorită, formarea toxinelor, alterarea sau
contaminarea. Pentru realizarea acestui lucru, monitorizarea atentă a factorilor precum
perioada, temperatura, umiditatea, presiunea, debitul, etc., poate fi necesară. Obiectivul este
asigurarea faptului că defectiunile mecanice, întârzierile, fluctuaţiile de temperatură sau alţi
factori să nu permită alimentelor să se altereze sau să devină contaminate.
c. Alimentele vor fi păstrate în condiţii ce previn creşterea nedorită a microorganismelor după
cum urmează:
• Alimentele refrigerate vor fi ţinute la 45° F sau mai puţin;
• Alimentele congelate vor fi păstrate în stare congelată;
• Alimentele acide sau acidulate vor fi ţinute în recipiente sigilate ermetic la
temperaturi ambientale şi vor fi tratate la căldură pentru distrugerea
microorganismelor mezofile;
d. Măsuri precum sterilizarea, iradierea, pasteurizarea, etc., vor fi adecvate pentru distrugerea
sau prevenirea dezvoltării nedorite a microorganismelor;
e. Procesul de producţie va fi protejată împotriva contaminării;
f. Produsele alimentare finite vor fi protejate împotriva contaminării;
g. Dispozitivele, containerele şi ustensilele vor fi construite, manipulate si întreţinute pentru
protejarea împotriva contaminării;
h. Măsuri, ca şi sitele, capcanele, detectoarele de metale, vor fi folosite pentru protejarea
împotriva introducerii materialelor metalice sau străine în alimente;
i. Alimentele sau materialele care s-au amestecat vor fi îndepărtate într-un mod în care să
prevină alimentele de a fi contaminate;
j. Etapele prelucrării mecanice precum spălarea, decojirea, etc., vor fi efectuate pentru
protejarea împotriva contaminării prin asigurarea protecţiei adecvate împotriva
contaminanţilor ce pot curge, se pot scurge sau pot fi absorbiţi în alimente, prin curăţarea
adecvată şi igienizarea tuturor suprafeţelor de contact cu alimentele şi prin folosirea
comenzilor de timp şi temperatură la şi între fiecare etapă de fabricare;
k. Tratamentele termice la cald ar trebui efectuată prin încălzirea alimentelor la temperatura
necesară, pentru păstrarea lor la această temperatură pentru perioada necesară, şi apoi răcirea
lor imediată sau transportarea lor imediată la următoarea etapă de fabricare;
l. Umplerea, asamblarea, ambalarea, şi alte operaţiuni vor fi efectuate într-un asemenea mod
în care alimentele vor fi protejate împotriva contaminării prin;
• Folosirea operaţiunilor de control al calităţii în care Punctele Critice de Control sunt
identificate şi monitorizate pe perioada fabricaţiei;
• Curăţarea şi igienizarea adecvată a tuturor suprafeţelor de contact cu alimentele şi a
ambalajelor cu alimente;
• Folosirea materialelor de fabricaţie a containerele pentru alimente şi a celor din
ambalajele pentru alimente care sunt sigure şi potrivite;
• Asigurarea protecţiei fizice împotriva contaminării, mai ales pe cale orală;
• Implementarea procedurilor de igienă la manipulare;
m. Alimentele ca atare, dar nu numai, amestecuri uscate, nuci, alimente cu umiditate
intermediară, şi alimentele deshidratate, care se bazează pe controlul a(w) pentru prevenirea
dezvoltării microorganismelor nedorite, vor fi prelucrate şi întreţinute la un nivel sigur de
umiditate prin:
• Monitorizarea a(w) a alimentelor;
• Controlarea raportului de substanţe solide/apă din produsele alimentare finite;

146 
 
                                                
 
Protejarea alimentelor împotriva absorbţiei umidităţii, prin folosirea unei
•
bariere de umiditate, sau prin alte metode, pentru ca a(w) a alimentelor să nu crească
la un nivel nesigur;
n. Alimentele ca atare, dar nu numai, alimentele acide şi acidulate, ce se bazează în principal
pe controlul pH-ului pentru prevenirea dezvoltării microorganismelor nedorite, vor fi
monitorizate şi păstrate la un pH de 4.6 sau mai puţin: - Monitorizarea pH-ului materiei
prime, a semifabricatelor şi a produselor alimentare finite; - Controlarea acizilor sau
alimentelor acidulate adăugate alimentelor cu aciditate scăzută;
o. Dacă se foloseşte gheaţa şi intră în contact cu produsele alimentare, ea trebuie să fie făcută
din apă potabilă şi în condiţii igienice;
p. Zonele şi dispozitivele folosite pentru prelucrarea alimentelor pentru consum uman nu
trebuie folosite pentru prelucrarea hranei animalelor, sau a produselor necomestibile, numai
dacă nu există posibilitatea de contaminare a alimentelor pentru consum uman;
q. Ar trebui folosit un sistem de codificare ce va permite identificarea pozitivă a lotului în
cazul în care este necesară şi eliminarea loturilor de alimente care pot fi contaminate.
• Trebuie ţinute registre pe o perioadă de timp ce depăşeşte termenul de
valabilitate a produsului.

10.3. Analiza riscurilor şi punctele critice de control (HACCP)

 

10.3.1. Etapele de procesare primară – transformarea materiei prime alimentare în

ingrediente
Fructele şi legumele ca materie primă debutează ca celule vii şi astfel pot avea în
compoziţie, culoarea, structura, aromă şi conţinut nutritiv specific. Aşadar, o parte cheie din
descrierea procesului de procesare este pregătirea specificaţiilor detaliate pentru ingredientele şi
materialele de ambalare pentru a se asigura de faptul că, calitatea produsului finit şi specificaţiile de
compoziţie sunt respectate împreună cu prelucrarea şi utilajele specificate. Aceasta este posibilă
doar dacă ingredientele sunt prelucrate primar până la caracteristicile dorite.
Aşadar, prelucrarea alimentelor trebuie separată în două etape mari; prelucrarea fructelor şi
legumelor proaspete pentru prelucrarea ulterioară în produse sau ingrediente consumabile;
prelucrarea materiilor prime prelucrate primar la produsele consumabile finite.
Prelucrarea materiilor prime prelucrate primar la produsele consumabile finite va fi discutată
pentru a ilustra principiile folosite pentru descrierea unui proces de control al calităţii. Aceste
principii se aplică conversiei materii prime alimentare în produse prelucrate. Diferenţele de top sunt
variaţiile în specificările materiei prime alimentare şi unele din etapele de procesare, de spălare,
decojire, reducere a dimensiunii şi fierbere sau tratamente termice necesare pentru convertirea
materiei prime variabile în ingrediente standardizate.
Operaţiile tipice folosite în conversiunea fructelor şi legumelor crude în produse prelucrate –
materii prime pentru ambalarea şi conservarea sau înainte de o prelucrare la cald ulterioară, sunt
după cum urmează:

147 
 
                                                
 
Recoltarea sau Adunarea
↓
Transportul
↓
Stocarea
↓
Spălarea
↓
Clasificarea dimensiunii
↓
Decojirea (Îndepărtarea suprafeţei exterioare)
↓
Reducerea dimensiunii
↓
Separarea deşeurilor
↓
Inspecţia de sortare
↓
Depozitarea

Descrierea procesului de Control al Calităţii

Una dintre cele mai importante specificaţii ale unui produs este siguranţa almentară a
acestuia privitoare la contaminarea microbiană, lipsa contaminanţilor chimici de risc şi absenţa
corpurilor străine precum bucăţi de metal, părţi necomestibile precum sâmburi, materiale lemnoase
şi impurităţi, părţi de insecte sau alte corpuri străine.
Siguranţa microbiană a fructelor şi legumelor prelucrate este de importanţă primară din
punctul de vedere al calităţii. Următoarea etapă pentru implementarea unui proces de asigurare a
siguranţei din punct de vedere microbiologic şi nu numai poate fi asigurată cu un risc minim de eşec
prin respectarea specificaţilor produsului finit şi a tehnologiei de prelucrare.

Operaţiunile de prelucrare
Etapele de prelucrare a alimentelor necesită o descriere detaliată atunci când este vorba de
siguranţa din punct de vedere microbiologic. Motivul este faptul că ingredientele, ambalajele,
echipamentele şi mediul de producţie toate contaminează potenţial produsul finit cu agenţi patogeni
sau microorganisme de alterare.
Mai mult, în cazul în care condiţiile de pH (aciditate), temperatură, umiditate şi valoarea
nutritivă sunt corespunzătoare, dezvoltarea microflorei este rapidă atât la echipamentele de
prelucrare cât şi la alimentele în sine. Aşadar, în timp ce există caracteristici de calitate
microbiologice pentru ingredientele care sunt achiziţionate, cantităţile actuale de microorganisme
pot creşte în timpul fiecărei etape de prelucrare dacă prelucrarea nu a fost efectuată corespunzător.
Una dintre primele cerinţe pentru descrierea prelucrării este stabilirea dacă o etapă de
prelucrare va creşte (+), descreşte (-) sau va duce la stagnarea (=) microflorei din alimentele supuse
procesului de prelucrare. Aceasta poate fi stabilită în funcţie de caracteristicile chimice şi fizice ale
alimentelor şi aspectelor din fiecare etapă de prelucrare.
Caracteristicile fizice şi chimice ale unui aliment ce trece printr-o etapă de prelucrare pot fi
înregistrate pentru fiecare etapă de prelucrare necesară pentru obţinerea unui produs finit.
Etapele individuale de prelucrare sunt identificate în pregătirea unei băuturi de fructe din
conservă din inventarul depozitului până înainte de etichetarea conservei. Etapele de prelucrare ce
necesită pregătirea ambalajului pentru dozare şi închidere sunt enumerate pe partea dreaptă a
tabelului.

148 
 
                                                
 
Igiena echipamentelor, prevenirea contaminării pe durata dozării, integritatea închiderii şi
răcirea rapidă sunt etapele esenţiale ale prelucrării.
Chiar şi cu aceste cerinţe în control, trataramentele termice efectuate produselor (încălzirea
la 200° F), cu o durată de expunere de 0-60 min nu este suficient pentru inactivarea bacteriei
Clostridium botulinum. Aşadar, produsul trebuie răcit la 35° F timp de 40 minute pentru prevenirea
oricărei contaminări posibile şi impactului bacteriei Clostridium botulinum.
Mai departe, producătorul acestui produs trebuie să asigure măsurile prin care acest produs
să fie consumat în perioada specificată şi păstrat întotdeauna la o temperatură scăzută pentru
evitarea riscurilor dacă este pus la dispoziţia publicului.

Tabelul G.8. P.C.C. şi motive de control

Operaţiune Echipamente (+,-,=)** Motive Temp. °F
1. Stocarea Depozit
2. Transportul Autoîncărcător cu furcă
3. Stocarea Rezervor de depozitare
4.Cântărirea ingredientelor Scară + Igienizare proastă
5.Cântărirea ingredientelor Cântărirea recipienţilor
6. Amestecul*** Recipient
7. Căldura Recipient = Temp. scăzută 195
8. Transportul Pompă = Igienizare 190
9. Întârzierea Rezervor de echilibru = Temp. scăzută 190
10. Nivelul de umplere a Valvă = Igienizare 190
controlul
11. Separarea Filtrarea conductelor = Igienizare 190
12.Umplerea conservelor Dispozitiv de umplere = Temp. scăzută 190
13.Codificarea capacului Codificator
14. Falţul Maşină dublă de fălţuit + (Falţuri slabe) 190
15.Sterilizarea capacului Invertor de conserve = 190
16.Menţinerea întârzierii Transportor = 190
17. Răcirea conservelor Tunel de răcire = 90
18. Uscarea Uscător de conserve + Căldură insuficientă,
scurgeri

** "Potenţial de creştere microbiană dacă este scăpat de sub control"

*** pH-ul produsului este de 3.8

Prelucrarea alimentelor în general

Este important să se cunoască următoarele informaţii pentru determinarea siguranţei
alimentare din punct de vedere microbiologic unui produs şi pentru stabilirea acţiunilor de control al
calităţii care vor fi necesare pentru obţinerea unui produs sigur, la consumarea sa în condiţiile
pentru care a fost proiectat.
În primul rând, toată materia primă, ingredientele şi materialele de ambalare care fac parte
sau vor intra în contact direct cu alimentele trebuie specificate şi dacă este nevoie, testate, pentru a
respecta specificaţiile de calitate.
În al doilea rând, este important ca fiecare componentă a alimentului să fie monitorizată pe
măsură ce este introdusă, participă sau este eliminată pe parcursul prelucrării. Aceast „traseu” al
componentelor alimentelor ar trebui să asigure următoarele date la fiecare etapă de prelucrare de la
început până la sfârşit:
• Temperatura alimentelor;
149 
 
                                                
 
Durata fiecărui palier de temperatură;
•
pH;•
Concentraţia de oxigen;
•
Activitatea apei.
•
Mai mult, dacă substanţele conservante sunt necesare pentru prevenirea dezvoltării
microflorei, ar trebui arătat şi punctul de adăugare şi concentraţia pe parcursul întregii durate de
existenţă a produsului. În cele din urmă, pentru produse care se ambalează sigilată, ar trebui să se
verifice integritatea etanşării pentru fiecare recipient produs.
Pe măsură alimentul parcurge fiecare etapă de procesare, este necesară monitorizarea
numărului şi tipului de microorganisme care contaminează sau sunt eliminate din alimente şi dacă
acestea sunt în creştere (+), descreştere (-) sau stagnare (=).
Aceste date vor duce la revizuirea procedurile de control al calităţii vor ajuta la stabilirea
unei prelucrări sigure, de încredere şi cu cheltuieli reduse.
Analiza riscurilor şi puncte critice de control (HACCP) în industria alimentară – etape de
luat în considerare
a. Obţinerea informaţiilor eficiente pentru schema tehnologică a produsului, de la furnizori de
materie primă până la loturi la consum.
b. Evaluarea fiecărui pas şi stabilirea riscului potenţial asociat de:
• Siguranţa consumatorului (ex. corpuri străine, microfloră, alfatoxine, pesticide, metale grele,
monomere, etc.);
• Calitatea organoleptică a produsului (ex. gust, textură, culoare, miros, înfăţişare, etc.).
c. Proiectarea unei scheme tehnologice complete a produsului şi stabilirea Punctelor Critice de
Control (PCC),
d. Asocierea fiecărui PCC unei acţiuni pentru eliminarea riscurilor şi pregătirea unui plan de
acţiune,
e. Implementarea acţiunilor acceptate şi păstrarea înregistrărilor rezultate,
f. Evaluarea rezultatelor acţiunilor versus riscuri şi pregătirea unui plan de lucru unitar,
g. Stabilirea unei monitorizări permanente a PCC.
 
11. Studiu de caz
Fiecare centru de prelucrare nou a fructelor şi legumelor are nevoie de un studiu preliminar
eficient, specific cu următoarele aspecte:
a. Disponibilitatea materiei prime;
b. Calitatea materiei prime în varietăţi adecvate pentru tipuri de produse finite care vor fi
fabricate;
c. Practicile de recoltare şi transport şi organizarea de pe câmp la centrul de prelucrare;
d. Capacitatea de prelucrare legată de disponibilitatea materiei prime: cantităţi, sezonalitate,
etc.;
e. Dimensiunea/capacitatea echipamentelor de prelucrare potrivite pentru punctele de mai sus;
f. Disponibilitatea operatorilor instruiţi şi a resurselor de perfecţionare a cunoştinţelor lor;
g. Disponibilitatea forţei de muncă din zonă şi a resurselor pentru instruirea lor pentru a
asigura operatori instruiţi adecvat;
h. Disponibilitatea utilităţilor : curent electric, apă potabilă, etc.
i. Localizarea centrului de prelucrare relativ la sursele de materie primă şi cele mai apropiate
mijloace de transport; acces la căile de transport rutier, cale ferată.
j. Ultimul, dar nu cel de pe urmă, disponibilitatea pieţei pentru produsele finite şi opţional
pentru semipreparate.
Decizia de a investi în dispozitive de prelucrare a fructelor şi legumelor TREBUIE luată pas
cu pas şi numai după un studiu adecvat, specific, preliminar întreprins de specialişti sau de o
organizaţie specializată.

150 
 
                                                
 
11.1. Cum să pregăteşti, să iniţiezi şi să administrezi o fabrică de prelucrare a fructelor şi
legumelor
Recomandările suplimentare şi “indicaţii” de pregătire, iniţiere şi administrare a unui centru
de prelucrare a legumelor şi fructelor sunt următoarele:
a. Asigurarea capacităţii/suprafeţei de stocare temporară a materiei prime pentru 2-5 zile de
prelucrare. Investirea într-un spaţiu frigorific de mărime adecvată pentru materiile prime
sensibile;
b. Proiectarea dispozitivelor de operare de la început pentru cel puţin un schimb de muncă
(circa 7-9 ore) pe zi, pentru 5 zile lucrătoare pe săptămână; dacă e cazul, o a doua tură poate
fi organizată;
c. Planul de administrare a centrului de prelucrare pentru un număr maxim de zile lucrătoare
pe an. Pentru a realiza aceasta, se va investi în clădiri şi dispozitive care vor putea:
• prelucra oricâte specii de fructe şi legume posibile;
• folosi oricâte metode de conservare sunt posibile, ex. uscarea, deshidratarea, concentrarea,
conservarea cu ajutorul zahărului, etc.
d. Când este posibil, „accelerarea” folosirii materiei prime disponibile pe timpul sezonului de
cultură prin fabricarea suplimentară a produselor semifabricate şi transformarea lor în
produse consumabile finite pe timpul extra-sezonului.
e. Automatizarea excesivă a dispozitivelor de prelucrare NU presupune direct o calitate mai
bună a produsului finit;
f. Calitatea materiei prime este un element major cu efect pozitiv asupra calităţii produselor
finite;
g. Instruirea iniţială şi continuă a personalului şi motivarea sa este de asemenea un factor
important în succesul sau eşecul centrului de prelucrare şi în asigurarea calităţii constante a
produselor finite;
h. Păstrarea stocurilor de produse finite la un nivel minim adecvat;
i. A se ţine minte că cele trei “rezultate” ale centrului de prelucrare trebuie stabilite prioritar în
următoarea ordine:
Prioritatea 1: Calitatea produselor finite se conformează specificaţiilor şi standardelor:
naţionale şi/sau internaţionale, cererinţelor specifice ale consumatorilor, etc.
Prioritatea 2: Furnizarea continuă şi sigură a produselor finite către pieţele interne şi de
export pe parcursul anului (sau cel puţin al „sezonului de comercializare” al diverselor produse);
Prioritatea 3: Cheltuielile de fabricaţie şi transport pe cât de mici posibile, în cadrul nevoii
stricte de acoperire a celor două priorităţi;
j) La stabilirea randamentelor echipamentelor, a se lua în considerare toate elementele specificate
şi mai ales disponibilitatea materiei prime şi cererea de piaţă pentru produsele finite specifice;
k) Investirea în linii de prelucrare simple, modulare care, cu unele modificări de configuraţie la
faţa locului, pot prelucra diverse tipuri de materii prime; aceasta este foarte importantă pentru
primele etape tehnologice (pregătirea materiei prime, etc.);
l) Planificarea utilizării cât mai mult a materiei prime furnizate la centrul de prelucrare. Aceasta
trebuie promovată printr-un proiect iniţial şi printr-o organizare şi administrare zilnică bună; toate
acestea ar trebui, dacă este necesar, să asigure o altă utilizării noţiunilor de „calitate” sau clasificare
a materiei prime, ex. folosirea lor pentru diverse produse finite: o calitate pentru
uscare/deshidratare, alta pentru sucuri, etc.
m) Luarea în considerare a faptului că vandabilitatea produselor finite va fi diferită în raport cu
tipurile şi calitatea pieţelor interne şi de export. Asiguraţi-vă că un personal/organizaţie specializată
în exporturi vă va ajuta cu sfaturi specifice pentru export. Exportarea cu succes este o activitate
diferită decât prelucrarea fructelor şi legumelor.
n) Evitarea investiţiei într-o singură linie de prelucrare „mare”, foarte sofisticată în raport cu
automatizarea, etc. cu o capacitate şi randament mare, dar având următoarele dezavantaje
potenţiale: fiind în stare de a produce numai un tip de produs finit dintr-o singură materie primă,

151 
 
                                                
 
având un grad prea mare de rigiditate a echipamentelor de lucru pentru instalare şi aşadar dificultăţi
mari în exploatarea echipamentelor de pelucrare într-un mod “alternativ”.
o) Ca investiţie generală, preferinţa pentru linii de prelucrare mici, cu montaj modular al
echipamentelor (şi anume să fie integrate în diferite configuraţii tehnologice pentru prelucrarea a cât
mai multă materie primă şi generând diverse produse finite).
p) Comparativ cu unităţile de prelucrare importante din ţările dezvoltate, este posibilă formularea
unui reguli generale pentru ţările în curs de dezvoltare prin care dimensionarea normală a
echipamentelor, pentru un cadru de mediu concurenţial, ar trebui să fie aproximativ 1:10 faţă de
acelea aflate în uz în ţările dezvoltate.

12. Materie primă auxiliară

Materia primă auxiliară folosită în tehnologiile de prelucrare a fructelor şi legumelor joacă
un rol important în determinarea caracteristicilor fizice şi chimice, a proprietăţilor senzoriale şi a
valorii lor nutritive.
În abordarea noastră pot fi folosiţi doar aditivi naturali.

12.1. Apa
Apa este unul dintre factorii esenţiali în activitatea din centrele de prelucrare; conform
utilizării finale, apa poate fi clasificată în trei categorii:
a. pentru activităţi tehnologice (când intră în contact direct cu materia primă şi intră în
compoziţia produsului finit),
b. pentru generatoarele de abur şi
c. pentru răcirea recipienţilor, spălarea dispozitivelor şi igiena generală.

Apă pentru activităţi tehnologice

Apa intrată în contact direct cu materia primă prelucrată (la spălare, fierbere, etc.) sau cea
folosită ca lichid de umplere a unor produse conservate, trebuie să fie de calitate potabilă în raport
cu condiţiile sale fizico-chimice şi microbiologice.
Mai important decât respectarea standardelor de apă potabilă, apa folosită în aceste scopuri
are unele caracteristici specifice legate de etapele tehnologice sau materia primă cu care intră în
contact în timpul prelucrării.
Când se foloseşte apă dură pentru fierberea legumelor, se formează unele complexe
pectocalcice şi pectomagnezice, fapt ce iniţiază întărirea ţesuturilor vegetale. Acest proces continuă
pe timpul pasteurizării produsului finit.
Când fructul este prelucrat în sirop de zahăr, folosirea apei dure pentru prepararea siropului
ar putea induce formarea unui gel pectin-zaharat-acidifiat promovat de pH-ul mediu şi prezenţa
sărurilor de calciu.
Apa mai puţin dură are consecinţe negative asociate cu substanţele minerale şi hidrosolubile
şi cu pierderile din timpul fierberii legumelor.
Pentru unele produse specifice precum roşii decojite, fasole verde şi fructele cu texturi fine,
adăugarea de săruri calcice (cloruri, sulfaţi, etc.) este necesară pentru corectarea texturii slabe.
Duritatea apei este un factor esenţial când este folosită drept lichid de umplere pentru produsele
conservate; ideal, duritatea apei ar trebui adaptată la sortimentele de materie primă conservate.
Aşadar, o duritate de 3° este bună pentru fasole, între 5° şi 9° pentru mazăre, fasole verde, iar pentru
fructele şi legumele cu o tendinţă de dezintegrare, ar trebui folosită o apă mai dură.
În procesele tehnologice de conservare a castraveţilor şi a cornişonilor prin acidifiere
naturală (fermentaţie lactică), duritatea apei are un rol major, Literatura susţine acest lucru cu
privire la textură, cele mai bune rezultate sunt obţinute prin folosirea unei ape foarte duri (circa
30°); dar de vreme ce conţinutul ridicat de magneziu şi săruri are un efect negativ asupra gustului,
în practică se recomandă ca duritatea apei folosite să fie de 10°, ceea ce dă rezultate satisfăcătoare

152 
 
                                                
 
din ambele puncte de vedere. Oxigenul din apă poate acţiona ca factor de coroziune în recipienţii de
metal, însă influenţa sa negativă poate fi eliminată prin fierberea preliminară.
Un factor important este pH-ul. Apa pentru conservare trebuie să fie neutră sau uşor bazică.
Apa acidulată joacă un rol important în coroziune, ce este evidentă atât în recipienţi cât şi pe
echipamentele de fier sau cupru, unde schimbările de culoare ale produsului vor fi induse. Mai
periculaosă este corodarea conductelor principale sau a amestecului folosit pentru lipirea
conservelor şi aceasta poate duce la toxicitatea produsului. Din aceste motive, apa acidulată trebuie
neutralizată înainte de folosire.
Apa pentru generatoarele de aburi.
Două condiţii principale trebuie să fie îndeplinite
• duritatea trebuie să fie cât de mică posibil, chiar zero, deoarece precipitării de săruri de calciu
care pot duce la formarea încrustărilor („crustelor”) pe ţevi şi pe pereţii echipamentelor. Din acest
motiv, se practică tratarea apei în majoritatea instalaţiilor;
• din punct de vedere bacteriologic, bacteria de fier trebuie eliminată cu filtre biologice sau
substanţe oxidante. Aceasta este necesară pentru evitarea hidroxidului de fier format pe timpul
exploatării echipamentelor şi depunerea pe pereţii interiori ai ţevilor. Eliminarea bacteriilor de fier
este de asemenea importantă pentru apa folosită în etapele de prelucrare.

Apa pentru răcirea recipienţilor şi igiena generală.

Ar trebui să fie la standardul apei potabile.

12.2. Îndulcitori
Prelucrarea durabilă a fructelor şi legumelor încearcă să evite îndulcitorii artificiali.
Zahărul
Zahărul este o denumire convenţională dată zaharozei. Din punct de vedere fizic există zahăr
cristalizat, granulat şi cubic. În prelucrarea fructelor şi legumelor, zahărul este folosit doar în formă
granulată; această calitate trebuie să existe sub forma unor cristale uniforme, albe, strălucitoare şi
complet solubile în apă.
Concentraţia diverselor soluţii de zahăr poate fi măsurată rapid cu un refractometru sau cu
areometri gradaţi în diverse feluri: Brix, Baumé, etc.
Solubilitatea zahărului în apă este dependentă de temperatură; de exemplu, pentru obţinerea
unei soluţii saturate, trebuie dizolvate 2040 g într-un litru de apă la 20° C şi 4870 g la 100° C.
Luând în considerare această temperatură în raport cu solubilitatea, în practică, majoritatea soluţiilor
de zahăr sunt preparate prin încălzirea apei. Apa ar trebui să fie cât de moale posibil, deoarece
sărurile de calciu pot precipita la fierbere.

Siropul de porumb (glucoza lichidă)

Siropul de porumb este obţinut industrial prin hidroliza de amidon acid sau enzimatic,
folosind ca materie primă de bază porumbul sau cartofii. În prelucrarea fructelor, mai ales la
producerea marmeladelor, este posibilă folosirea siropului de porumb. Compoziţia medie a acestui
sirop de porumb este circa 32-40% dextroză (glucoză), circa 40% dextrine şi 18-20% umiditate.
Puterea de îndulcire este de 50% comparativ cu zaharoza.
Într-o proporţie de 10%-20% cu zaharoza, adăugarea siropului de porumb are unele
avantaje:
a. îmbunătăţeşte strălucirea şi textura marmeladei;
b. previne defectul de "zaharisire" şi
c. reduce gustul prea dulce a produselor finite obţinute doar din zahăr.

12.3. Sarea
Sarea este folosită pentru a da produselor finite un gust sărat specific şi ca substanţă de
conservare. Din punct de vedere chimic, termenul de sare înseamnă clorură de sodiu, dar în

153 
 
                                                
 
practică, produsul nu este niciodată în stare pură. Prezenţa unei cantităţi semnificative de clorură de
magneziu sporeşte higroscopicitatea, dă un gust mai amar şi poate induce coroziunea recipienţilor.
Din punctul de vedere microbiologic, sarea nu este un produs steril, dar în mod contrar
conţine diverse microorganisme, mai ales bacterii halofile. Solubilitatea sării este influenţată uşor
de temperatură (0.360 kg/l la 20° C şi 0.390 kg/l la 100° C).

12.4. Acizi alimentari

Acid acetic
Acidul acetic se foloseşte ca soluţie pentru diversele concentraţii care sunt cunoscute sub
denumirea de oţet. Oţetul poate fi obţinut:
a) din vin, alcool, cidru, bere, etc., prin fermentaţie;
b) prin diluarea acidului acetic obţinut din distilarea lemnului uscat sau prin sinteză.
Din punctul de vedere al calităţii, oţetul de vin este preferat, deoarece are o aromă mai
plăcută. Pentru îmbunătăţirea gustului, alte tipuri de oţet sunt aromate de obicei cu condimente. Pe
lângă rolul de condiment şi aromă, oţetul este folosit şi acţionează ca agent de conservare pentru
unele legume: castraveţi, legume acidificate, etc.
Alţi acizi alimentari naturali folosiţi sunt :
• Acid citric
• Acid tartric
• Acid lactic

12.5. Substanţe pectice

În prelucrarea fructelor există multe preparate şi amestecuri denumite „pectine” folosite ca
extracte lichide sau pudre.
Din punct de vedere practic, preparările pectice sunt clasificate în:
• pectine puternice obţinute din coaja merelor sau citricelor; această categorie dă geluri bogate
în zahăr;
• pectine slabe ce dau geluri cu proporţii mici de zahăr sau chiar fără zahăr, dar cu surplusuri
de săruri calcice.
Industria alimentară foloseşte doar pectine puternice. Aceste preparate sunt caracterizate, din
punct de vedere comercial, de o capacitate de gelificare, exprimată în grade. Gradul de gelificare
reprezintă cantitatea de zahăr în grame care poate fi transformată în gel standard (65% zahăr şi
pH=3) de către 1 g de pectină.

Bibliografie

1. DM. 1992. Food applications of citric acid and its salts. ADM Technical Bulletin. Decatur, III., USA
2. ANON. 1960. Food Composition Tables. Rome: FAO.
3. BIAUGEAUD, H. 1994. Food processing equipment. Technical Bulletin. Henri Biaugeaud, S.A.: Arcueil.
4. BISWAL, R.N. and BOZORGMEHR, K. 1991. Equilibrium data for osmotic concentration of potato in NaCl-
water solution. In Journal of Food Process Engineering, 14, pp. 237-245.
5. BOLIN, H.R. and STAFFORD, A.E. 1974. Effect of processing and storage on provitamin A and vitamin C in
apricots. In Journal of Food Science. Vol. 39, pp. 10341035.
6. BONGIRWIR, D.R. and Sreenivasan, A. 1977. Studies on osmotic dehydration of bananas. In J. Food Sci.
Technol. India. 14, pp. 104-112.
7. CHAN, H.T. Jr. 1984. (Editor). Handbook of Tropical Foods. New York/Basel: Marcel Dekker.
8. COLIN, D. 1992. Recent trends in fruit and vegetable processing. In Food Science and Technology Today, 7,
(2)), pp. 111 - 116.
9. DESROSIER, N.W. and DESROSIER, J.N. 1977. Technology of Food Preservation, 4th Edition, AVI
Publishing Co. Westport, Conn.
10. ELLIS, R.F. 1963. Metal containers for food. In Food Processing Operations, Vol. 2. M.A. Joslin and J.L. Heid
(Editors). AVI Publishing Co., Westport, Conn.
11. FAO. 1969a. Sun drying fruits and vegetables in Sudan. Jackson, T.H. and Mohammed, B.B. FAO Report.
Rome: FAO.

154 
 
                                                
 
12. FAO. 1969b. Sun drying of fruits and vegetables. Jackson, T.H. and Mohammed, B.B. Agricultural Services
Bulletin No. 5. Rome: FAO.
13. FAD/WFP. 1970. Food Storage Manual, Part II. Food and Commodities. Ashman, F. (Editor). Rome: FAO.
14. FAO. 1973. Fruit juice processing. Agricultural Services Bulletin No. 13. Rome: FAO.
15. FAO. 1986. Solar drying in ASEAN countries. RAPA publications 1986/27. Rome: FAO.
16. FAO. 1988. Manuals of Food Quality Control. FAO Food and Nutrition Paper. No. 14. Rome: FAO.
17. FAO. 1988. Traditional food plants. FAO Food and Nutrition Paper No. 42. Rome: FAO.
18. FAO. 1990. Rural processing and preserving techniques for fruits and vegetables. Rome: FAO.
19. FAO. 1990. Comment conserver less tomates -Trots techniques de transformation et de conservation
artisanale. Rome: FAO.
20. FAO. 1991. Post-harvest and processing technologies of African staple foods: a technical compendium.
Agricultural Services Bulletin No. 89. Rome: FAO.
21. FARKAS, D.F. 1991. How to describe a process for quality control. PA'91 - Session B-2, Oregon State
University, Corvallis, Or.
22. FDA. 1986. Code of Federal Regulations. 21 CFR 110. Current Good Manufacturing Practice in
Manufacturing, Packaging or Holding Human Foods.
23. FEINBERG, B. 1973. "Vegetables". In Food Dehydration, 2nd Edition, Vol. 2. W.B. Van Arsdel, M.J. Copley
and A.I. Morgan, Jr.(Editors). AVI Publishing Co., Westport, Conn.
24. GARROTTE, R.L., SILVA, E. and BERTONE, R.A. Osmotic concentration at 5 and 25°C of pear and apple
cubes and strawberry halves. Lebensm.-Wiss.u.-Technol. 25. pp. 133-138.
25. GRATIAS, C. 1994. Technical Bulletin - Food industry equipment. C. Gratias & Cie.: Orly.
26. HANKE, H. 1992. The use of fruit juices in confectionery products.In 46th P.M.C.A. Production Conference,
1992. pp.98-100.
27. HANSELMANN, A. 1950. Praktisches Handbuch des Marmeladenkochers. Braunschweig: Dr. Serger &
Hempel.
28. HARRIS, R.S. and KARMAS, E. 1975. Nutritional Evaluation of Food Processing. 2nd Edition.AVI
Publishing Co.,Westport,Conn.
29. HEISS,R. 1955.Forschritte in der Technologie des Konservierens von Gemuse und Obst.Braunschweig: Dr.
Serger & Hempel.
30. HERRMANN, K. 1969. Gemuse und Gemusedauerwaren. Berlin & Hamburg: Paul Parey.
31. HOECHST. 1994. Technical Bulletin SunettR. Hoechst, A.G.
32. HORWICH ALLEN, A. 1992. Seeds of Success:Designing Foods using Vegetables. Food Product Design.
Dec. 1992. pp.61-62, 65-66.
33. INGEGNO, C. 1992. A fresh look at dried fruit. In Food Product Design, Oct. 1992, pp. 48, 50.
34. KEYLE, R.H., GRESHAM. W.A., Jr. and COLLUM, Ch.E. 1964. Petites Conserveries. Paris: Dunod.
35. KILLEIT, U. 1987. The use of ascorbic acid and ascorbate in fruit and vegetable processing. Hoffman-La-
Roche AG. Technical Bulletin.
36. MAGEE, T.R.A. and WILKINSON, C.P.D. 1992. Influence of process variables on the drying of potato slices.
In Int. Journal of Food Science and Technology. 27, pp. 541-549.
37. MATZ, S.A. 1984. Potato Chips. In Snack Food Techology. AVI Publishing Co., Inc. Westport, Conn.
38. MEURER, P. and GIERSCHNZER, K. 1992. Occurence and effect of indigenous and external microbial
enzymes in lactic acid fermented vegetables. In Acta Alimentaria, Vol.21 (2),pp.171 - 188.
39. PEDERSON,C.S. 1963. Processing by fermentation. In Food Processing Operations, Vol. 2. M.A. Joslyn and
J.L. Heid (Editors). AVI Publishing Co., Westport,
40. POTTER, N.N. 1984. Food Science. 3rd Edition. AVI Publishing Co. Westport, Conn.
41. PRUTHI, J.S. 1963. Physiology, Chemistry and Technology of Passion Fruit. In Advances in Food Research,
Vol. 12, pp. 203-274. Academic Press, Inc., New York, N.Y.
42. STAFFORD, A.E. 1984. "Mango". In Handbook of Tropical Foods, pp. 399-432. H.T. Chan, Jr. Editor. New
York/Basel: Marcel Dekker
43. THOMPSON, A.K. 1989. Recent advances in post-harvest technology of fresh fruits and vegetables. Private
communication. Cranfield Institute of Technology, Silsoe College, U.K.
44. TORREGIANI, D. 1993. Osmotic dehydration in fruit and vegetable processing. In Food Research
International. 26. pp. 59-68.
45. UTA. 1994. Deshydratation - La maîtrise technique. U.T.A. Industrie. Technical Bulletin. UTA: Cancon.
46. VAN ARSDEL, W.B. and COPLEY, M.J. (Editors). 1964. Food Dehydration. Vol. II Products and
Technology. AVI Publishing Co., Westport, Conn.

155