Bazele morale ale secretului medical

B.Franklin:”Trei oameni pot păstra un secret numai dacă doi dintre ei

sunt morţi”

Secretul profesional este un drept legal, statuat pentru pacienţi şi o

obligaţie a personalului medical, obligaţie etică şi în acelaşi timp legală.
Numeroase articole de lege (Cod Penal, Legea 95/2005, Codul de Deotologie
Medicală, Legea Drepturilor Pacientului) constituie cadrul legal al secretului
medical. Obligaţia este ignorată de cele mai multe ori de medici, iar pacienţii
nu sunt în cunoştinţă de cauză cu privire la dreptul lor la confidenţialitate,
situaţie deosebit de delicată şi cu consecinţe imprevizibile asupra actul medical
şi relaţiei medic-pacient.
În profesiunea medicală se impun o serie de norme: morale,
administrative, juridice, penale, etc.
Norme interne ale României
i. În data de 6 iunie 1997 a fost adoptat de Adunarea Generală Naţională
a Colegiului Medicilor din România, Codul de deontologie medicală, art 4.
“….El (medicul) trebuie să ţină permanent seama că nu există practică
medicală fără încredere, iar aceasta se bazează pe secretul profesional cât mai
absolut”.
ii. Legile sănătăţii .
iii. Codul Penal. Art. 196. “Divulgarea, fără drept, a unor date de către
acela căruia i-au fost incredinţate, sau de care a luat cunoştiinţă în virtutea
profesiei ori funcţiei, dacă fapta este de natură a aduce prejudicii unei persoane,
se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”.
Norme internaţionale
i. Dreptul pacientului la confidenţialitatea actului medical ca expresie a
respectului faţă de viaţa privată şi obligaţia furnizorilor de servicii medicale
de a păstra secretul profesional reprezintă un aspect extrem de sensibil al
practicii medicale. Acest vechi principiu se regăseşte şi în Jurământul lui
Hipocrate(460-370 i. Hr.) care se obligă ca “toate cele ce în decursul
exerciţiului sau în afara exerciţiului artei mele, aş putea vedea sau auzi,
privind viaţa semenilor mei şi care nu trebuie divulgate, le voi reţine pentru
mine, socotind că toate acestea au dreptul la cel mai deplin secret”.
ii. Jurământul de la Geneva, adoptat de Asociaţia Medicală Mondială
în 1948, modificat în 1968, 1983 şi 1994: “Voi respecta secretul celui ce mi l-a
încredinţat, chiar după moartea pacientului”
iii. Codul Interna ţional al Eticii Medicale (CIEM), derivă din
Declaraţia de la Geneva.
“Un medic va respecta drepturile pacientilor, colegilor şi a altor
organizaţii ce promoveaza sănătatea şi va respecta încrederea pacientului în
sine……. Va manifesta mare precauţie în divulgarea descoperirilor medicale,
tehnicilor şi tratamentelor pe canale de comunicaţie neprofesionale. …..
Datorează confidenţialitate totală pacientului său chiar după moartea acestuia”.

1
 Informaţiile medicale care se obtin de la pacienţi pot fi complete sau
incomplete. Depozitari de informatii complete sunt medicul curant în urma
examinării şi investigării medicale (se includ şi date liber exprimate de către
pacient) precum şi unitatea medicală prin baza sa de date. Depozitari de
informaţii incomplete (şi astfel trebuie sa ramână) sunt membrii personalului
medical aflat sau nu în subordinea directă a medicului în cauza, cât şi alte cadre
sanitare sau auxiliare. Dacă este necesar ca anumite date să fie furnizate şi altor
medici în vederea îngrijirilor (de exemplu, consultul interdisciplinar sau a doua
opinie) consimţământul poate fi considerat implicit dar numai strict cu privire
la datele necesare actului medical de bună calitate.
De asemenea, se consideră implicit acordul pacientului pentru
divulgarea unor date către personalul autorizat să aibă acces la înregistrările
medicale (asistente care supraveghează administrarea medicaţiei sau care
participă direct la actul medical). La rândul lor şi asistentele medicale au legal
şi etic, datoria confidenţialităţii.
În cazul studenţilor sau a altor persoane aflate în procesul de învăţământ
medical, aceştia au nevoie de permisiunea pacientului pentru a participa la actul
medical şi a avea acces la înscrisurile medicale. Acestora nu le este permis însă
accesul decât la anumite date pentru a proteja confidenţialitatea. Aceştia trebuie
avertizaţi şi învăţaţi să nu divulge informaţiile care li se furnizează. Este parte
din procesul de învăţământ medical formarea de deprinderi etice în relaţia cu
pacientul, între care necesitatea păstrării secretului profesional, a atitudinii
condescendente şi neutre faţă de pacient, evitând umilirea sau punerea sa într-o
situaţie jenantă.
Astfel medicul devine depozitarul datelor medicale ale pacienţilor săi. El
trebuie să înveţe să le gestioneze spre binele pacientului său. Orice încălcări ale
secretului profesional se constituie în acte profund negative atât din punct de
vedere profesional cât şi juridic. Evidenţele scrise, sau alte materiale cu privire
la pacient, sunt proprietatea spitalului sau ale instituţiei medicale ce le-a emis,
dar informaţiile pe care le conţin sunt sub controlul pacientului. Medicul sau
instituţia sunt de fapt “depozitari” ai informaţiilor şi le pot folosi numai în
interesul pacientului.
Conform principiului confidenţialităţii, pacienţii pot fi încredinţaţi că
medicul nu va dezvălui, fără acordul lor, nici un element al actului medical.
Conţinutul noţiunii de secret medical este mult mai larg şi este definit de Codul
Deontologic ca “tot ceea ce medicul, în calitatea lui de profesionist, a aflat
direct sau indirect în legătură cu viaţa intimă a bolnavului, a familiei,
aparţinătorilor precum şi problemele de diagnostic, prognostic, tratament,
circumstanţe în legătură cu boala şi alte diverse fapte, inclusiv rezultatul
autopsiei”.
Există o serie de aspecte legale ale secretul profesional care includ:
- obligaţiile furnizorilor de servicii medicale şi mai ales ale medicilor, de
a proteja informaţiile obţinute în cadrul actului medical faţă de persoanele
neautorizate;
- dreptul pacienţilor de a cunoaşte care sunt informaţiile pe care medicii
le deţin în ceea ce îi priveşte,

2
 - datoria furnizorilor de servicii medicale de a se asigura că în cazul în
care pacientul autorizează dezvăluirea unor informaţii el este corect informat şi
aceasta este chiar voinţa sa.
Secretul pe care pacientul îl păstrează faţă de persoane apropiate, cum ar
fi soţul, rudele, prieteni etc., este totuşi împărţit cu medicul curant, ceea ce dă
adevărata dimensiune a încrederii pe care se bazează relaţia lor. În acelaşi timp,
medicul devine un adevărat confesor iar secretul medical capătă accente sacre
similare celui generat de actul religios al spovedaniei.
Deontologic şi juridic NU se concepe transparenţa în confidenţialitatea
medicală (cu excepţia cazului în care legea o cere în mod expres). Domeniul
medical al informaţiilor ce intra sub incidenţa secretului profesional nu este un
domeniu public, datele care se acumuleaza fiind clasificate.
Personalul medical nu are obligaţii de comunicare faţă de avocaţi, are
obligaţii minime de comunicare faţă de mass-media (de exemplu într-un
accident colectiv numai prin declararea numarului victimelor), iar faţă de
organele de ordine în misiune (frecvent poliţie) doar în limita celor ce se
solicită în scris în documentele justificatoare pe care aceştia trebuie să le
prezinte direcţiei spitalului şi medicului curant. În afara acestui cadru oficial
dezvăluirea oricăror date medicale sau înlesnirea accesului persoanelor străine
la conţinutul foilor de observaţie este ilegală (străin poate fi şi medicul din altă
secţie care nu este consultant de specialitate solicitat în scop diagnostic sau de
tratament).

Incălcarea datoriei de confidenţialitate

Şi totuşi, este secretul medical absolut? Cu siguranţă ca există şi limite.
Legea obligă medicul la încălcarea datoriei de confidenţialitate ori de
câte ori în exercitarea profesiunii sale află date ce îl determină să considere în
mod obiectiv că binele public sau al unei alte persoane este cert şi direct
ameninţat.
Este cazul pacienţilor care pot constitui un pericol pentru sine, pentru
familie şi pentru alte persoane, caz în care legislaţia permite informarea unor
„terţi” cu privire la anumite aspecte ale actului medical. Un exemplu ar fi bolile
cu declarare obligatorie, care impun efectuarea unei anchete epidemiologice, în
cazul psihiatrilor faţă de conţinutul unor anamneze în care pacienţii pot declara
şi pot substanţia o infracţiune viitoare apropiată, informaţia privitoare la
tuberculoza pulmonară activă a unei persoane care lucrează cu copiii, plăgile
împuşcate, copiii maltrataţi/abuzaţi, etc.
Balanţa între caracterul absolut al confidenţialităţii, pe de o parte, şi
limitele ce trebuie impuse, pe de altă parte, au facut obiectul celebrului caz
Tarasoff, caz ce a stârnit numeroase controverse atât în lumea medicală, cât şi
în jurisprudenţa americană.
Prosenjit Poddar şi Tatiana Tarasoff, colegi la Universitatea Berkely
din California, s-au cunoscut la o petrecere cu ocazia Anului Nou, seara în
care s-au sărutat. După eveniment, Poddar a rămas convins că între ei este
ceva, deşi Tatiana i-a marturisit că sărutul este singurul lucru care s-a
intimplat între ei, întrucât ea era implicată într-o relaţie la care nu dorea să

3
renunţe. A urmat un comportament ciudat al lui Poddar, zile întregi fiind
deprimat, vorbind incoerent şi relatându-i unui coleg că ar vrea să arunce în
aer camera Tatianei. Acesta l-a convins să consulte un medic din campus şi
astfel Poddar a început psihoterapia cu dr. Lawrence Moore. Dupa doar nouă
sedinţe, i-a declarat medicului că şi-ar dori să o omoare pe Tatiana. Medicul a
anuntat poliţia, arătând că Poddar ar trebui spitalizat într-o secţie de
psihiatrie. După un interogatoriu în care nu au observat nimic ciudat, poliţistii
i-au dat drumul lui Poddar, care a promis că va sta departe de Tatiana.
Doctorul Harvey Powelson, directorul centrului psihiatric, aflând povestea, a
anunţat personalul ca Poddar nu va fi internat sub nici o formă. Poddar a
întrerupt psihoterapia cu dr. Moore şi l-a convins pe fratele Tatianei (care nu
cunoştea povestea) să închirieze un apartament în apropiere de locuinţa
surorii sale. După doar două luni, Poddar a intrat în locuinţa Tatianei, a
omorât-o cu un cuţit de bucătărie şi ulterior s-a predat poliţiei. Parinţii
Tatianei au acuzat psihoterapeutul, psihiatrul, poliţia şi Universitatea Berkely
de incapacitatea de a preveni o astfel de crimă, precum şi de faptul ca Poddar
a fost eliberat prematur, iar ei nu au fost anunţaţi şi preveniţi asupra
potenţialului pericol.
Cazul Tarasoff pune în balanţă interesul public de tratare viguroasă a
bolilor mentale cu păstrarea caracterului confidenţial al comunicării cu
pacientul. Revelarea informaţiilor vitale în circumstanţele prezentate nu este o
încălcare a încrederii în relaţia cu pacientul şi nici o ignorare a principiilor
etice. S-a hotărât că în astfel de cazuri, cea mai importantă este datoria de a
preveni a oricărui membru al personalului medical care consideră că pacientul
reprezintă un pericol potenţial pentru cei din jur.

Tot o posibilă excepţie de la confidenţialitate o reprezintă cazul următor:

La cabinetul Dr. Stone s-a adresat Maureen Cullen, o pacientă în vârstă
de 32 ani, cunoscută consumatoare de heroină, pe care Dr. Stone a tratat-o de
complicaţiile aferente în ultimii cinci ani. Cu efort a reuşit să o ajute să
renunţe la astfel de practici. La consultaţia actuală s-a prezentat ca urmare a
persistenţei unei tuse de aproximativ patru săptămâni precum şi o continuă
„durere în gât”.
La examenul clinic medicul remarcă cu îngrijorare modificări la
ascultaţia plămânilor, iar aspectul cavităţii bucale şi a limbii era dominat de
un placard albicios şi aderent. Ştiind că Maureen a utilizat seringi pentru
administrarea drogurilor intraveno, şi fiind nesigur dacă într-adevăr a încetat
această practică, medicul a sugerat pacientei că ar putea fi vorba de ceva
serios, indicând necesitatea de a realiza mai multe teste, inclusiv pentru
infecţia HIV.
Maureen părea afectată dar nu surprinsă, admiţând că şi ea s-a gândit
la această posibilitate, când un prieten cu care a împărţit aceleaşi seringi a
murit în urmă cu an de SIDA. A acceptat să facă un test HIV şi a promis
medicului să nu reutilizeze seringi şi nici să întreţină relaţii sexuale neprotejate
până în momentul rezultatelor analizelor. Trei zile mai târziu Dr. Stone a
consultat un pacient nou, Lindsey, o femeie de 29 de ani, single, fără ocupaţie.

4
Ea a relatat medicului faptul că tocmai s-a mutat în acest cartierşi noua sa
vecină, Maureen Cullen i-a sugerat să se înscrie la acest medic de familie.
După mai multe discuţii, Lindsey a recunoscut faptul că şi ea este o
consumatoare de heroină. Dr. Stone este preocupat de faptul că ar ea şi
Maureen ar putea să folosească aceleaşi seringi.
În acest caz apare un conflict între protejarea confidenţialităţii unei
persoane pe de o parte şi a stării de sănătate a alteia pe de altă parte. Situaţia
este cu atât mai complicată cu cât ambele sunt pacienţii aceluiaşi doctor, cu
aceeaşi datorie de a-i îngriji şi respecta pe amândoi. Acest caz prezintă un
medic aflat în situaţia imposibilă de a face bine unui pacient fără a face rău
celuilalt. A nu dezvălui diagnosticul foarte probabil de infecţie HIV a lui
Maureen ar putea constitui un pericol pentru sănătatea lui Lindsey, iar
avertizarea acesteia asupra potenţialei surse de infecţie HIV ar afecta-o serios
pe Maureen. Accentuăm că este vorba de infecţia HIV, o boală nu numai fatală
dar şi stigmatizantă încă în societatea noastră. Analiza cazului din perspectivă
deontologica nu ar simplifica lucrurile. Această teorie presupune datoria
expresă de îngrijire a pacientului şi protejarea lui de rău (vătămare fizică sau
psihică), dar înseamnă acest lucru protejarea primului pacient de riscurile
încălcării confidenţialităţii sau protejarea celui de al doilea de riscul contractării
infecţiei? Răspunsul nu este evident.
Nici alegerea unei decizii pe baza consecinţelor nu ar propune o soluţie
distinctă. Încălcarea confidenţialităţii pe de o parte ar proteja-o pe Lindsey de o
nouă boală, dar pe de altă parte ar face-o pe Maureen să îşi piardă încrederea în
medicul ei căruia evident în această situaţie nu îi va mai solicita ajutorul, nu va
mai fi compliantă la recomandări şi tratament şi în final va avea de suferit şi
mai mult.
Există în prezent un acord între profesioniştii din medicină şi eticieni
potrivit căruia binele unui pacient individual poate fi amendat în favoarea
binelui comunităţii. Aceasta permite o încălcare a confidenţialităţii cu condiţia
prevenirii unui rău semnificativ în cadrul unei comunităţi sau chiar pentru un
membru al ei (ceea ce tinde să incline balanţa spre comunicarea lui Lindsey a
riscului infecţiei HIV).

În situaţia în care un pacient ar constitui un pericol de răspândire a

infecţiilor transmise pe cale sexuală sau HIV/SIDA datorită raporturilor sexuale
neprotejate, medicul are datoria să se asigure că protejează un”terţ” printr-o
informare sau consiliere adecvată. De cele mai multe ori este suficient ca
medicul să se asigure că pacientul este conştient de riscul pe care îl reprezintă
şi că va lua măsurile corecte pentru a-i proteja pe ceilalţi parteneri sexuali sau
familie, de posibila infectare. Acestă „siguranţă” este relativă şi poate fi
judecată numai pe baza caracteristicilor pacientului, a maturităţii sale, a
modului de viaţă, a preocupării pentru bunăstarea celor din jur. În caz contrar
medicul poate solicita pacientului să vină cu partenerul de viaţă pentru
consiliere şi eventual tratament. Pacientul trebuie informat că în caz contrar,
chiar fără consimţământul său, medicul are obligaţia să identifice potenţialii
parteneri şi să îi consilieze adecvat.

5
 Încălcarea secretului profesional în această situaţie este permisă de lege,
dar nu trebuie să producă dezacorduri disporporţionate faţă de potenţialul
pericol. Ne referim aici la situaţia „terţilor” din anumite servicii spitaliceşti.
Protecţia personalului prin evitarea contactului direct cu produsele
biologice contaminate în cadrul unor servicii (ex obstetrică, ginecologie,
chirurgie) nu justifică informarea unor persoane care nu sunt direct implicate în
actul medical, cum ar fi de exemplu infirmierele. Pericolul faţă de
contaminarea personalului nu este cauzat direct de către pacient ci de
neglijenţele personalului, sau ale unităţii respective, în respectarea unor norme
de protecţie şi prevenţie a transmiterii unor afecţiuni de tipul SIDA/HIV,
infecţie cu VHC sau Ag Hbs. Protecţia se realizează prin precauţii, training şi
educaţie adecvată, şi nu prin comunicarea unor informaţii despre purtătorul
infecţiei celor care nu sunt în măsură să acceadă la aceste informaţii.
Pe de altă parte, pacienţii nu pot invoca dreptul la confidenţialitate,
pentru a nu avertiza personalul medical cu privire la o serie de riscuri pe care ei
înşişi ar fi avut obligaţia să le prevină.

O ipostază clinică care implică ca şi aspecte etice atât confidenţialitatea

cât şi consimţământul informat este aceea în care se pune în discuţie
(ne)dezvăluirea unei informaţii la o a treia parte implicată în procesul
decizional. Medicii pot întâmpina conflicte de ordin moral când atitudinea lor
trebuie să se împartă între obligaţia de a spune adevărul şi cea de a menţine
confidenţialitatea. Să luăm exemplul descoperirii nonpaternităţii considerând
un caz în care
...după naşterea unui copil cu o afecţiune genetică, un cuplu căsătorit
solicită un sfat genetic pentru a fi consiliaţi dacă mai pot avea un copil
sănătos, ocazie cu care testele sangvine indică faptul că soţul nu este tatăl
biologic.
Într-un studiu cross-cultural asupra geneticienilor din 19 ţări, 96% din
responderi au indicat că nu ar divulga soţului non-paternitatea, 81% au afirmat
că i-ar spune mamei în particular, in afara prezenţei soţului, lăsând-o pe ea să
decidă ce să-i spună, 13% ar minţi în faţa cuplului (ex: spunându-le că amândoi
sunt responsabili), iar 2% ar indica faptul că boala copilului este rezultatul unei
noi mutaţii. Doar 4% ar dezvălui informaţia la ambii soţi. Motivele păstrării
confidenţialităţii faţă de soţ au fost: păstrarea unităţii familiei (58%),
respectarea dreptului mamei de a decide (30%), respectarea dreptului mamei la
intimitate (13%).

Rămânând tot în domeniul eticii în genetică, un caz şi mai controversat

prezintă situaţia în care
...un cuplu se prezintă la medic pentru investigarea infertilităţii, iar
geneticianul determină faptul că soţia are un cariotip XY, ceea ce semnifică
faptul că este genotipic bărbat dar fenotipic, femeie. Una din întrebări este
dacă să i se prezinte pacientei şi soţului ei o explicaţie biologică validă asupra
sindromului de virilizare testiculară.

6
 În studiul cros-cultural menţionat anterior, majoritatea consilierilor au
menţionat nedezvăluirea, în baza faptului că nu ar fi dorit să producă o afectare
psihologică. Totuşi există trei motive care ar argumenta o comunicarea acestui
fapt:
(1) infertilitatea pacientului necesită o explicaţie, iar explicaţia genetică
poate înlătura un sentiment de vinovăţie,
(2) se recomandă îndepărtarea chirurgicală a testiculilor (abdominali sau
inghinali) pentru prevenirea cancerizării iar chirurgia necesită consimţământ
informat pe baza informaţiei adecvate,
(3) relaţia medic-pacient impune dezvăluirea informaţiilor relevante
pacienţilor. În ceea ce priveşte comunicarea tatălui, aceasta nu este o situaţie în
care să existe riscul unui pericol iminent, astfel încât să se justifice încălcarea
confidenţialităţii împotriva dorinţelor soţiei. Totuşi este evidentă importanţa
informaţiei pentru soţ şi încurajarea soţiei spre a-i mărturisi situaţia reală.
Considerăm că informaţia genetică are un caracter particular,
excepţionalismul genetic putând fi punctul de plecare pentru discriminarea
genetică. Progresul descifrării genomului uman a antrenat extrem de repede
odată cu speranţa interpretării multor necunoscute şi riscul de stigmatizare
precum şi teama de încălcare a drepturilor pacientului: nu numai neglijarea
caracterului strict privat al informaţiei ci şi accesul la serviciile de sănătate şi
de asigurare medicală. În acest sens o întrebare de bază referitoare la acordarea
acestor îngrijiri medicale este dacă ar fi etic să se permită unei a doua părţi
implicate să obţină date referitoare la riscul genetic în contextul contractării
unor anumite poliţe de asigurare, sau dacă asigurarea de sănătate să se acorde
conform norocului „loteriei genetice”. Este nejustificat moral şi un act clar de
discriminare să excluzi o persoană dintr-un plan de asigurare doar pentru că nu
au primit o zestre genetică corespunzătoare.
O fetiţă în vârstă de 8 ani a fost diagnosticată cu fenilcetonurie în a 14
a zi de viaţă, printr-un program de screening al noi născuţilor. Creşterea şi
dezvoltarea au fost complet normale, dar totuşi acestui copil i s-a refuzat
asigurarea medicală. Iniţial aceasta a fost oferită de planul de grup al
companiei tatălui său, dar ulterior, după ce el şi-a schimbat serviciul, noul
asigurator a considerat fetiţa ca fiind un bolnav cu risc crescut şi astfel
neeligibilă pentru serviciile medicale în planul lor de asigurare.
Acesta este un caz tipic de discriminare faţă de o persoană complet
asimptomatică, a cărei singură anomalie aparţine genotipului. Deşi sănătoase,
aceste persoane sunt considerate handicapate sau bolnave cronic. Beneficiul
păstrării confidenţialităţii în aceste situaţii nu ar consta numai în respectul
intimităţii persoanei ci şi în stimularea acceptării testării genetice, ca metodă de
diagnostic precoce pentru bolile incurabile.

O situaţie aparte şi specifică este problema tainei medicale în practica

oncologică. Oferirea unei informaţii depline şi detaliate pacientului cu un
diagnostic nefavorabil poate duce de multe ori la înrăutăţirea sănătăţii acestuia.
Sunt însă cunoscute cazuri cînd pacientul nu doreşte, din diferite considerente,
ca familia să cunoască amănuntele patologiei sale. Omul bolnav va hotărî să-şi

7
protejeze familia de suferinţă şi emoţii negative, sau nu doreşte să fie tratat cu
milă şi compasiune (fapt ce îi poate leza demnitatea). El are doleanţa de a-şi
prelungi cursul vieţii în ambianţa care a avut-o pînă la momentul stabilirii
diagnosticului nefavorabil. Decizia medicului de a divulga rudelor sau
prietenilor informaţia despre sănătatea pacientului, fie chiar şi din motive
nobile, umane, poate afecta mult situaţia bolnavului, iar uneori acest fapt se va
întoarce împotriva medicului însuşi, fiind acuzat de divulgare a tainei medicale
şi de încălcare a confidenţialităţii.

În medicina reproductivă odată cu dezvoltarea procedurilor de fertilizare

artificială, pe lîngă multitudinea de probleme de ordin bioetico-filosofic despre
care s-a vorbit pe larg în literatura de specialitate apar şi situaţii de conflict
legate de categoria confidenţialităţii.
Este pe larg susţinută concepţia că atât donatorul, cât şi femeia
inseminată trebuie să rămână în anonimat. Totuşi, în ultimul timp, tot mai mulţi
specialişti cer să se renunţe la această clauză, identitatea donatorului fiind
cunoscută obligatoriu înainte de toate de medic.
Problema apare şi atunci când copilul născut ca urmare a unei astfel de
conceperi doreşte să-şi cunoască tatăl biologic, acesta fiind, de fapt, un drept al
lui (în Suedia, de exemplu, a fost legiferat acest drept) sau atunci când
donatorul de odinioară peste un timp vrea să-şi întâlnească fiul sau fiica,
motivul fiind că din cauza unui accident nu mai poate avea copii. Pe de altă
parte, ar fi absurd să se atribuie responsabilităţi unui bărbat care a donat sperma
(poate din motive financiare) şi care nu s-a gîndit niciodată la vreo posibilă
obligaţie pentru copiii apăruţi. El poate avea deja propria familie, copii, uitând
de femeia necunoscută ce a fost “fecundată” cândva.
Păstrarea în anonimat a tatălui biologic poate ajunge până la situaţii de
incest, deoarece numărul copiilor născuţi prin această metodă creşte evident.
Nu e exclus faptul că în momentul căsătoriei să se descopere că tinerii provin
de la un tată-donator comun. Un exemplu în acest sens este cel al unui medic
american, care a inseminat artificial cu sperma proprie 200 de paciente ce au
fost la tratament la el. Inseminarea a fost involuntară şi nu a respectat cerinţa
recoltării de la persoane multiple, fapt ce a dus la situaţia paradoxală ca toţi
copiii concepuţi artificial să se găsească într-o relaţie de fraternitate.

Secretul medical şi mass-media

O situaţie aparte o poate constitui prevalarea reporterilor de art. 18 al
deciziei nr. 248 din 1 iulie 2004 a CNA privind protecţia demnităţii umane şi a
dreptului la propria imagine din care rezultă că difuzarea pe post a materialelor
audiovizuale conţinând imagini ale persoanelor aflate la tratament în unităţile
de asistenţă medicală precum şi a datelor medicale precum rezultatul autopsiei,
etc. “este permisă numai cu acordul persoanei sau, în cazul în care persoana
este fără discernământ sau decedată, cu acordul familiei ori a aparţinătorilor “.
Din cele de mai sus ar rezulta ca aprobarea unităţii medicale si a medicului
curant nu este considerată în mod explicit ca fiind necesară.

8
 Fără ca cel ale cărui drepturi la intimitate sunt grosolan încălcate să fie
întrebat dacă îşi doreşte să fie în prim planul actualitătii naţionale sau nu, se dă
peste cap uşa salonului cu complicitatea, nepăsarea sau necunoaşterea cadrelor
medicale. Cu aceeaşi ocazie unii medici oferă cu lux de amănunte date privind
patologia traumatică sau psihică a persoanei respective, prognosticul probabil
precum şi eventualele lor sechele efectuând adevărate prezentări de caz sau
“autopsii” psihologice.
“Nicolae Dobrin nu a ştiut pană in ultima clipă a vietii că suferă de
cancer la plămani. Familia a tinut totul ascuns fată de el si fată de toată
lumea, insă apropiatii stiau, a povestit o jurnalistă apropiată a familiei din
Pitesti. In centrul acestui efort s-a aflat sotia sa, iubita sa de o viata, Gica
Dobrin.
Gica a dorit ca Dobrin să nu ştie nici un moment că suferă de cancer la
plămani. I-a spus ca trebuie să facă tratamente cu citostatice preventiv, pentru
ca problema sa de la picior să nu se extindă in celule canceroase. El a crezut-o
pană la capăt. Joi seara, pe cand Dobrin era internat la spital intr-o stare
precară, a vazut la televizor ca se spune ca are cancer la plămani. Nu i-a venit
sa creadă. Presa era la usa spitalului din Pitesti. Nicolae i-a spus sotiei să
cheme a doua zi presa la el acasă si toată lumea să vadă că nu are nimic.
"Te rog să ii linişteşti pe toti şi să spui ca ii pup. Mai stau o seară aici, maine
mă duc acasă", i-a spus Dobrin sotiei in seara de dinainte sa moară.”

Artistul Florian Pittis a incetat din viată, duminică, la varsta de 63 de

ani, după ce in urmă cu cateva zile a fost internat de urgentă, in stare gravă, la
Institutul Oncologic din Bucuresti. Actorul suferea de cancer la prostată iar
starea lui s-a inrăutatit in ultimele zile. Artistul a dorit să se păstreze discretia
asupra stării sale de sănătate. Familia a ţinut la confidenţialitate şi le-a cerut
medicilor să nu vorbească cu presa despre starea artistului.
Medicul curant, doctor oncolog MD a prezentat o declaratie scrisă de
artist, in 2 august, prin care acesta cere personalului medical ca in afara
familiei sale să nu fie comunicată nici unei persoane vreo informatie privind
suferinta sa.
Florian Pitis a fost internat mai bine de 10 zile, a declarat managerul
spitalului, dr. NicoletaManu. Ea a precizat că actorul suferea de cancer de mai
bine de un an şi avea şi metastaze. Dr. Nicoleta Manu a prezentat o notă a lui
Florian Pittiş, prin care acesta solicita conducerii spitalului să păstreze
maximă discreţie şi să nu furnizeze presei detalii despre suferinţa sa.

Toate aceste încălcări pot aduce grave deservicii pacientului (probleme

de imagine ce pot duce până la probleme sociale inclusiv divorţ, probleme în
litigiu cu companiile de asigurări, pierderea unor funcţii de conducere din unele
comitete private de conducere, pierderea unor funcţii înalte pe motiv de boală,
stari psihice reactive, etc.) adesea cu urmări incalculabile sociale sau
persoanale (inclusiv sinuciderea). Toate se află în litigiu potenţial cu medicul în
cauză sau unitatea medicală care îl acreditează. Astfel instituţia purtătorului de
cuvânt al spitalului sau al unităţii medicale trebuie foarte atent monitorizată în

9
raport cu normele în vigoare. Medicii şefi ai unităţilor medicale sunt obligaţi să
ia toate măsurile în aşa fel încât accesul mass-media la pacient să se facă numai
cu acceptul medicului curant şi al pacientului. Acordarea de informaţii cu
privire la un anumit caz se poate face numai cu acordul pacientului, al
medicului curant şi al şefului unităţii medicale.
Cele de mai sus dezvăluie existenţa unui grav hiatus deontologic ce se
manifestă ca o adevărată obnubilare a lumii medicale, ca o prostraţie în faţa
unei mass-media mult prea agresive.
Sub nici o formă medicul nu are voie sa participe la „înţelegeri” de orice
natură, între pacienţi şi reporteri. Pacienţii nu au dreptul să-şi vândă propria
imagine în unităţile medicale.
În afara unităţii medicale pacienţii externaţi sau aparţinătorii lor sunt
liberi să acţioneze precum cred de cuviinţă dar fără a aduce atingere reputaţiei
spitalului sau medicului şi fără a aduce în stare de răspundere disciplinară pe
acesta din urmă. Medicul este obligat să se sesizeze de o astfel de desfăsurare
de evenimente şi să interzică accesul mass-mediei spre informaţie. Va fi
încunoştiinţată conducerea unităţii medicale respective care va decide în
consecinţă în raport cu prevederile legale.

Medicina Informatizată
Există astăzi, însă, noi forţe care influenţează medicina, una dintre ele
fiind informatizarea medicinei. Informatizarea medicinei este utilă pentru că
datele sunt disponibile oricând, ai un acces rapid, facil, uneori şi la distanţă, ai
o probabilitate redusă de a pierde datele, un transfer şi o copiere uşoară, ai
posibilitatea înregistrării greşelilor medicale – deci profilaxia greşelii.
Dar nimeni nu vorbeşte despre dezavantaje. Şi dezavantajele majore
constau în încălcarea secretului medical pentru că datele biomedicale nu mai
sunt ale pacientului, singurul care poate să controleze difuzarea şi circulaţia
acestora, ci devin proprietatea statului, proprietatea unui sistem, în aşa fel încât
se aduce o atingere fundamentală nu numai pentru viaţa privată dar şi pentru
evoluţia ulterioară profesională, socială, politică a pacientului.
Paradigma clasică spune ca informaţia medicală aparţine celui
investigat, el fiind singurul care controlează difuzarea şi circulaţia
informaţiilor. Paradigma actuală afirmă că regimul de protecţie al datelor
biomedicale este fundamentat nu numai pe viaţa privată dar şi pe interesul
public şi de aceea secretul medical se inlocuieşte cu confidenţialitate.
Pentru că înregistrarea electronică a datelor medicale este utilă pentru
politicieni, pentru organizatorii din sănătate, pentru personalul medical şi de ce
nu pentru hackeri: acolo unde există acces autorizat totdeauna există şi acces
neautorizat.
“You have zero privacy anyway. Get over it! – Scott McNealy, Sun
Microsystems, 1999”
De aceea putem spune că protecţia absolută a datelor medicale într-un
sistem informatizat este imposibilă, iar măsurile excesive de securitate implică
costuri mari şi îngreunează accesul, dar nu ajung la efectul de a da înapoi
proprietatea pacientului – ea rămâne proprietatea statului.

10
 Menţinerea confidenţialitătii actului medical reprezintă o măsură a
respectului pentru pacient, pentru intimitatea acestuia şi pentru autonomia sa,
dând dovada promovării unor valori precum onestitatea, loialitatea, respectul şi
încrederea, absolut indispensabile creării unei relaţii medic-pacient autentice.
Adesea, un medic “bun” este considerat cel care “stă de vorbă”, “ascultă” şi
“sfătuieşte”, aspecte care prevalează în faţa numeroaselor titluri sau diplome de
excelentă. Ceea ce-şi doresc cu adevărat pacienţii de la întreg personalul
medical este în primul rând latura umană, urmată, apoi, bineînţeles, de
competenţa medicală.
În ce măsură aceste aspecte ramân la stadiul de reflecţie personală şi în
ce măsură se aplică, nu poate fi precizat cu exactitate, pentru că în practică, în
diverse unitaţi spitalicesti, există şi umanism şi cinism, deopotrivă. Sunt şi
medici care au cerut permisiunea pacientului de a divulga familiei date despre
boala sa, tratament, etc., precum şi discutii de la un capăt la celalalt al holului,
în gura mare, în plină aglomeraţie, despre pacientul “Ionescu, moşneagul ăla,
care are cancer!”.
În concluzie, am pledat până acum pentru faptul că în medicină
confidenţialitatea nu este bine delimitată şi ca urmare este un concept ce trebuie
individualizat de la ca la caz. Pe de altă parte, dacă ar fi să onorăm obligaţia de
respect a autonomiei, instituţia medicală prin reprezentanţii ei ar trebui să le
relateze pacienţilor însăşi despre „teoria şi practica confidenţialităţii” incluzând
limitele ei. Pacienţii ar trebui să fie capabili să consimtă asupra includerii
informaţiilor în dosarul medical, să aibă acces la acest dosar, şi chiar să poată
interveni în controlul asupra accesului altora la dosarul medical propriu. În plus
obligaţia morală de protejare a confidenţialităţii uneori implică şi alte cerinţe
morale cum ar fi protejarea drepturilor şi intereselor unei a treia părţi.

Bibliografie:
1. Codul Penal Roman.
2. Codul deontologic al Colegiului Medicilor din Romania.
3. Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului.
4. Legea 306/2004 privind exercitarea profesiei de medic.
5. Drepturile pacientului vs. obligatiile corpului medical - Elena Toader, Tudorel
Toader, Sef de lucrari, Facultatea de Bioinginerie, U.M.F. "Gr. T. Popa" Iasi ,Prof. Univ. Dr.,
Facultatea de Drept, Universitatea "Al. I. Cuza" Iasi.
6. Jurământul lui Hippocrate
7. Secret sau confidenţialitate medicală? – Vasile Astarastoaie
8.Responsabilitatea juridica in actul medical.Bioetica ca stiinta medicala.
Confidentialitatea si consimtamantul in practica medicala. Aspecte de legislatie. – Con.
Curca Cristian
9. Billings PR., Kohn MA., Cuevas M et al., „Discrimination as a consequence of
genetic testing”, American Journal of Human genetics
10. Scwartz L., Preece PE., Hendry RA., Rights of patients, practitioners and society,
în Medical Ethics, a case based approach
11. Siegler M., „Confidentiality in medicine – a decrepit concept”, New England
Journal of Medicine
12. Bioetica in lume
13. Bioetica medicală în Sănătate Publică - Teodor N. Ţîrdea • Rodica C. Gramma
2007

11