Chestionarele autoadministrate
Chestionare administrate de către operatorii de anchetă Structura chestionarelor
Formularea întrebărilor Nivelurile de măsurare
„Chestionarele sunt teste compuse dintr -un număr mai mare sau mai mic de întrebări prezentate în scris
constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi. eventual, imagini grafice, ordonate logic şi
psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare. determină
din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris.
Foarte frecvent, aşa cum remarca Bernard S. Phillips (1971, 90), pentru ordonarea logică a întrebărilor
se ia drept criteriu timpul: subiectul este pus în situaţia de a răspunde mai întâi despre trecut, apoi
despre prezent şi, în fine, la urmă despre viitor. Un alt criteriu de ordonare este acela dat de gradul de
abstractizare: mai întâi se va răspunde la întrebările concrete şi abia apoi la cele mai abstracte. In
funcţie de temă, de universul anchetei, va prevala ordinea logică sau cea psihologică.
Clasificarea chestionarelor
Primul criteriu de clasificare a chestionarelor după conţinutul informai ii lor adunate vizează calitatea
informaţiilor. Din acest punct de vedere, se disting două tipuri de chestionare.
observate direct şi verificate şi de alte persoane, el trebuie denumit. Pe cât posibil, denumirea
Este bine să se evite denumirea formularelor prin iniţiale sau prin abrevieri greu descifrabile.
La fel şi culoarea. Introducerea formularelor de diferite culori măreşte puterea de discriminare, scuteşte
timpul de căutare a diferitelor tipuri de imprimate. Formularele de tip administrativ, cu rare excepţii,
sunt imprimate cu negru pe hârtie albă. Se pot introduce şi imprimate negru pe galben - corespunzând
celui mai puternic contrast de culori - sau negru pe verde pal ş.a.m.d. Efectul psihic al culorilor ar
tip de chestionare nu sunt numai de opinie; cu ajutor ul lor se studiază atitudinile, motivaţia şi
interesele, dispoziţiile şi înclinaţiile, cu un cuvânt, tot ceea ce reprezintă psihologia persoanei, trăirile
ei subiective.
acestora. George Gallup a stabilit în acest scop o schemă de construire a chestionarelor de opinie în
• întrebări filtru (închise, cu răspunsuri multiple precoditlcare sau deschise) pentr u stabilirea
• Una sau mai multe întrebări (deschise) privind atitudinea populaţiei faţă de respectiva problemă.
problemă.
• întrebări (închise, cu răspunsuri multiple precodificate) pentru măsurarea intensităţii opiniilor, în nici
un caz nu se poate trage vreo concluzie cu privire la opin iile şi atitudinile oamenilor analizându -se
răspunsurile la o singură întrebare. Totdeauna trebuie prevăzut un sistem de întrebări care să permită
stabilirea poziţiei indivizilor faţă de una sau alta din problemele puse în discuţie. Hadley Cantril a avut
inspiraţia să pună unui număr de 40 de persoane, care se declaraseră, intr -un sondaj efectuat de
Institutul american de opinie publică, favorabile sindicatelor (răspunzând ..Da“ la întrebarea „Sunteţi
favorabil sindicatelor?“), o serie de şase întrebări pen tru a verifica valoarea declaraţiilor făcute. A
constatat că numai 30 clin aceştia şi -au menţinut opinia, însă cu diferite grade de intensitate.
Uneori este necesară disimularea scopului cercetării, alteori este indicat să se pună aceeaşi întrebare în
forme diferite de mai multe ori şi să se analizeze concordanţa răspunsurilor. Posibilitatea celor
investigaţi de a ascude adevărul şi de a explica raţional comportamentul lor trebuie să rămână în atenţia
cercetătorului.
Bernard Hennesy (1981, 276) crede că patru ar fi motivele pentru care oamenii nu spun ce cred: a) Nu
ştiu ce cred cu adevărat, îşi dau seama că li se cere să spună ceva şi atunci, în loc să declare simplu „nu
cred şi declară rapid „nu ştiu“; c) Sunt şi indivizi care pur şi simplu nu doresc să se afle ce cred, dintr -
un motiv sau altul (teamă, nesiguranţă, neîncredere în sine. timiditate, neîncredere în operatorul de
anchetă, conştientizarea discrepanţei dintre opinia lor şi dezirabilitatea socială etc.); d) In fine, unele
persoane simt că există o presiune socială pentru ascunderea adevărului şi declară neadevăruri, gândind
că o „minciună inocentă“ nu-i un lucru chiar atât de2 rău, mai ales că rămâne anonimă.
Cel de-al doilea criteriu se referă la cantitatea informaţiei. In acest sens, se poate vorbi de două tipuri
de chestionare.
Chestionare speciale, cu o singură temă. In practică, este foarte greu să se distingă chestionarele speciale
de celelalte feluri de chestionare. Un chestionar privind cariera profesională este sau iui un chestionar
special? Are o singură temă. Totuşi, sunt abordate şi alte teme. de exemplu, timpul liber. Complexitatea
fenomenelor sociale impune cercetarea concomitentă a unei multitudini de factori, fapt pentru care
chestionarele speciale se utilizează foarte rar. Ele se aplică mai mult în studierea pieţei sau a
comportamentului electoral, situaţii în care importantă este viteza obţinerii şi prelucrării informaţiei.
Chestionare „omnibus“, cu mai multe teme. Sunt cel mai des întâlnite. Superioritatea chestionarelor
omnibus nu rezultă, în primul rând. din cantitatea mai mare de informaţii cu privire la Ilecare fapt sau
fenomen social în parte, ci din posibilitatea de a surprinde interacţiunea şi condiţionarea acestora.
Aspectul cantitativ se raportează în cele din urmă tot la aspectul calităţii. Chestionarele omnibus sunt
specifice cercetării fundamentale în sociologie. Ele permit aplicarea analizei secundare, iar din punctul
de vedere al costului, sunt mai ieftine. Odată stabilit un eşantion, pare raţional să se urmărească mai
multe teme cu ocazia aplicării unui singur chestionar, decât să se recalculeze noi eşantioane şi să se
După forma întrebărilor, a stimulilor. se pot distinge: chestionare cu întrebări închise, chestionare cu
fixate în chestionare. Gradul de libertate al subiectului este redus; răspunsul trebuie să se încadreze
întruna din categoriile propuse de cercetător. Acest lucru presupune din partea subiectului existenţa
unor opinii şi cunoştinţe bine cristalizate, iar din partea cercetătorului o bună cunoaştere a realităţii.
Chiar şi în aceste condiţii nu este totdeauna uşor de răspuns la astfel de întrebări închise: „Sunteţi
mulţumit de felul în care îşi desfăşoară activitatea Consiliul de administraţie din întreprinderea dv.?“ 1)
Da, 2) Nu, 3) Nu ştiu sau : „Care este culoarea dominantă pe care o preferaţi la ţesăturile imprimate?“:
1) albastru, 2) roşu, 3) verde, 4) galben, 5) maro, 6) violet, 7) oranj, 8) alb, 9) alte culori.
Unii cercetători înclină chiar să elimine dintre răspunsuri variantele neutre, recomandând scalele cu
valori pereche ale intensităţilor (în cazul nostru): foarte mulţumit, mulţumit, nemulţumit, foarte
Chestionarele de opinie abundă în întrebări închise (precodificate). cele mai multe fiind dihotomice.
George Gallup se pronunţă hotărât în favoarea răspunsurilor dihotomice: „da“ - „nu“, în timp ce alţi
cercetători optează pentru scalele cu patru posibilităţi. Cercetări le de opinie realizate în mediul
industrial la noi au arătat dificultăţile aplicării chestionarelor cu alegeri multiple, fapt ce ne face să
credem că răspunsurile dihotomice sunt preferabile. Se naşte însă o problemă: există întrebări care
prevăd - cu adevărat - răspunsuri dihotomicei Nu! Totdeauna, în afară de „Da“ sau „Nu“, subiectul are la
3
alegere şi un al treilea răspuns: ..Nu ştiu“.
Chestionarele cu răspunsuri precodificate multiplu implică o bună cunoaştere prealabilă a realităţii: în
chestionar trebuie să apară precodificate. pe cât posibil, toate variantele de răspuns. Intre acestea,
analiza statistică a răspunsurilor; sprijină memoria celui anchetat; permit aplicarea unor chestionare cu
mulţi „itemi“; servesc ca „filtru“ pentru întrebările următoare; sporesc anonimatul şi securitatea celui
Să analizăm alt exemplu, preluat după Donald Rugg şi Hadley Cantril (1962). La începutul celui deal
doilea război mondial, populaţia SIJA a fost întrebată: „Pe care din conducătorii politici în viaţă îi
apreciaţi cel mai mult?“ După această întrebare liberă, s-a prezentat o listă cu toţi conducătorii politici.
La întrebarea liberă nu răspunseseră 36% din cei anchetaţi. în timp cc la întrebarea închisă
Chestionarele cu întrebări deschise (libere, postcodificate), spre deosebire de cele închise (sau
precodificate), lasă persoanelor anchetate libertatea unei exprimări individualizate a răspunsurilor. Vor
apărea variaţii în ceea ce priveşte forma şi lungimea răspunsurilor , fapt ce îngreuiază codificarea, totuşi
întrebările deschise permit culegerea unor informaţii bogate asupra tuturor temelor, fară riscul
sugestibilităţii.
Testarea cunoştinţelor se recomandă a fi făcută prin întrebări deschise. Astfel de întrebări pun în
evidenţă ceea ce este stabil, puternic consolidat, nu numai în planul cunoaşterii, dar şi în al
puneam subiecţilor mai întâi întrebări deschise: „Cum se pregăt esc nunţile în satul dv.?“. Apoi
reveneam cu întrebări închise: „Ce se face? Steag, pom, brad, altceva“. Mai amănunţit: „Se fac ospeţe
pentru steag?“ (Da. Nu. Nu ştiu). Printr -un astfel de procedeu, pot fi descoperite elementele centrale ale
comportamentului, opiniilor sau atitudinilor, dar şi elemente marginale, mai puţin semnificative, mult
mai numeroase.
Dacă este adevărat că întrebările închise oferă un cadru de referinţă util pentru reflecţia persoanelor
intervievate, tot atât de adevărat este şi faptu l că întrebările deschise dau posibilitatea exprimării
profunzime. Când americanii au fost întrebaţi la începutul anilor ’80 care este, după opinia lor ,, cea mai
importantă problemă a SUA, 22% au spus: „penuria de energie“ - ceea ce corespundea situaţiei reale.
Aplicându-se, însă, experimental un chestionar cu întrebări închise. 99% au ales una din cele cinci
variante de răspuns prestabilite: şomajul, cr iminalitatea, inflaţia, calitatea conducerii, criza morală şi
Sudman (1979), comparând răspunsurile la întrebările deschise şi închise referitoare la viaţa int imă a
persoanelor, au constatat că cei cărora li s-au adresat întrebări deschise au raportat o frecvenţă mai
4
ridicată a comportamentelor indezirabile (consum exagerat de alcool, masturbare etc.) decât în cazul
întrebărilor închise.
Cel de-al treilea criteriu de clasificare a chestionarelor este dat de modul lor de aplicare. Se disting, astfel,
investigat. Subiecţii din anchetă formulează şi consemnează în acelaşi timp răspunsurile, eliminând
filtrarea informaţiei de către o altă persoană operatorul de anchetă. Prin autoadministrare, ei se pot
exprima mai complet: prin ceea ce răspund la întrebare, dar şi prin felul cum fac aceasta.
Autoadministrarea elimină unul din factorii care influenţează răspunsul: personalitatea celui care aplică
formularul. în absenţa unei persoane străine - a operatorului - este probabil ca subiecţii să fie mai
dispuşi să răspundă la întrebări „foarte personale“, pot să elaboreze răspunsuri mai „chibzuite“, să
consulte documentele personale pentru a verifica afirmaţiile făcute, să se consulte cu alţi membri ai
Semnalând tendinţa de utilizare necritică a „chestionării orale“, Walter Friedrich, sociolog din fosta R.
D. Germană, sublinia avantajele chestionării în scris (Friedrich, 1971, 40). între acestea, Walter
Friedrich semnala: numărul mare al celor care pot răspunde concomitent; diminuarea efectului de
interviu; dispariţia influenţei anchetatorului asupra rezultatelor; nivelul superior de concentrare asupra
Administrarea chestionarelor constituie tehnică şi o artă în acelaşi timp. Fără o anume predispoziţie
înnăscută: temperament extrovertit, capacitate de a trăi sentimentele altora (empatie), fizic plăcut,
sănătate robustă, inteligenţă, nimeni nu poate deveni bun operator de anchetă. Dar nici cea mai dotată
persoană nu va putea realiza un interviu, pe bază de chestionar, corect dacă nu va respecta o serie de
secretului profesional.
încercarea de clasificare a chestionarelor după conţinut, formă şi mod de aplicare nu trebuie înţeleasă
ca pe o diviziune şi compartimentare rigidă; una şi aceeaşi întrebare poate fi de opinie sau factuală.
unul şi acelaşi chestionar poate fi interpretat ca fiind special sau omnibus, poate fi autoadministrat sau
administrat de către operatorii de anchetă. Prin chestionarele factuale înregistrăm ceea ce se presupune
că subiectul ştie: cum îl cheamă, ce vârstă are, când a mers ultima dată la cinematograf. Prin cele de
opinie. înregistrăm ceea ce crede individul. întrebând: „Unde vă veţi petrece concediul de odihnă din
acest an?“, vom afla o opinie sau un răspuns factual? Este greu de p recizat: se amestecă într-un tot
indivizibil certitudini, dorinţe, speranţe, hotărâri etc. Mai mult. întrebarea în sine sau chestionarul în
sine nu pot fi considerate nici de opinie, nici factuale dacă nu sunt raportate la populaţia la care se
aplică. întrebând:
„Care credeţi că sunt consecinţele poluării atmosferei?“ vom obţine de la nespecialişti simple opinii, în
5
timp ce de la specialiştii în ecologie vom obţine date factuale. Despre chestionarele speciale am arătat
cât pot fi ele de speciale, în condiţi ile în care orice fapt sociale este greu de surprins în complexitatea
chestionarelor
A vorbi despre structura chestionarului înseamnă a analiza diferitele tipu ri de întrebări ca elemente ale
structurii şi raporturile dintre aceste întrebări ca legături între elementele structurii. în cadrul unui
chestionar, schimbarea unei părţi atrage după sine modificarea întregului; suprimarea unui element
antrenează după sine raporturi schimbate între elementele - întrebările - reţinute, deoarece chestionarul
în structura chestionarelor, după funcţia lor, pot fi puse în evidenţă întrebări: 1) introductive. de contact
sau de „spart gheaţa“; 2) întrebări de trecere sau tampon; 3) întrebări filtru; 4) bifurcate; 5) „de ce“; 6) de
anchetator şi în el însuşi. Prima întrebare nu se va referi la date personale, nici la lucruri foarte
complicate. Mulţi practicieni ai anchetelor subliniază faptul că prima întrebare este bine să fie închisă
(răspuns de tipul Da-Nu); să permită persoanelor să răspundă fară mari eforturi. într-o anchetă privind
raporturile individ-stat-societate s-au imaginat astfel de întrebări de contact (Noelle, 1963. 88).
Da ......................... 1
Nu ........... ............ 2
Nedecis ................. 3
- ..Se spune frecvent că noi trăim într-o lume grăbită. Cum apreciaţi situaţia: aparţineţi acelor oameni care
Ambele întrebări de contact vizează problema asupra cărora în mod curent oamenii îşi pun întrebări:
necesitatea muncii, lipsa timpului liber, dar nu abordează problemele esenţiale ale chestionarului, astfel
Chestionar
I) Sexul (B) (F) Profesiunea tatălui.. . a mamei.. . Părinţii sunt d ivorţaţi. Da. Nu. Recăsătoriţi?
Da Nu.
Pentru ca după aceste întrebări - care sunt şi foarte personale, înainte de „a se sparge gheaţa“, elevii să
răspunsuri şi se încearcă a se motiva aceste răspunsuri. Intr-un chestionar nu avem de-a face cu o
succesiune de stimuli izolaţi, ci cu o înlănţuire de stimuli intercondiţionaţi. Acţiunea unuia dintre aceşti
stimuli este pregătită de acţiunea stimulului anterior. întrebările de trecere au ace astă funcţie de
pregătire.
întrebărilor.
Exemplu:
12. în mod obişnuit, dv. aplicaţi copilului dv. pedepse corporale?
1. Da
2. Nu
(Dacă răspunsul este „Da“, urmează întrebarea 13; dacă răspunsul este ..Nu“, urmează întrebarea 14).
13. De ce obişnuiţi să aplicaţi copilului dv. pedepse corporale?
14. De ce refuzaţi să aplicaţi copilului dv. pedepse corporale?
întrebările „de ce?“ au funcţia de a provoca explicaţii în raport cu diferitele opinii exprimate. Deşi
nelipsite din chestionar, întrebările „de ce?“ constituie un bun exemplu de întrebări imprecise. „De ce
tragi sfoara?“ „De capul ei“ sau „Pentru că este imposibil să o împing“; „D -aia“. Răspunsurile sunt
hazlii, dar ele au fost provocate de întrebarea „de ce?“, la care însă se aştepta un răspuns de justificare
a acţiunii. La întrebarea „de ce?“, fiecare justifică d ecizia luată, opinia exprimată. Foarte adesea
justificarea este dată de primul argument ce-i vine omului în minte, evantaiul acestor argumente fiind
larg. Valoarea informativă a întrebărilor ..de ce?“ pare a fi foarte scăzută. Credem chiar că valoarea
unui chestionar este invers proporţională cu numărul întrebărilor „de ce?“ existente în structura lui.
întrebările de control nu aduc informaţii noi, ci verifică fidelitatea, consistenţa opiniei exprimate, într -un
chestionar elaborat de noi privind tineretul ş i viitorul, am introdus un număr relativ mare de întrebări
de control.
In cazul în care opinia exprimată acorda şcolii în viitor un rol mult mai însemnat, ceea ce se întâmpla
de regulă la pretestare, fidelitatea faţă de această opinie era probată de întrebarea de control Credeţi că
peste 50 de ani şcoala va juca un rol mult mai însemnat în formarea general ă a oamenilor?
1. Da 2. Nu 3. Nu ştiu
întrebările de control dau asigurări şi asupra faptului dacă subiecţii au înţeles exact sensul
întrebările de clasificare (sau de identificare) servesc la analiza răspunsurilor din chestionar. Este bine
ca aceste întrebări privind: sexul, vârsta, nivelul de şcolarizare, situaţia profesională etc. să încheie
chestionarul.
Formularea întrebărilor
7
Tema anchetei (obiectul investigaţiei), clar definită teoretic, trebuie mai întâi tradusă într-o definiţie
operaţională, urmând apoi stabilirea setului de indicatori. Aceşti indicatori sunt formulaţi ca întrebări în
Nu vom apela pur şi simplu la întrebarea: „De ce?“. Pentru a surprinde motivele, vom „traduce“ tema,
obiectul investigaţiei, în indicatori - în semne concrete - pe care îi vom include în întrebări, având însă
deosebită grijă pentru formularea întrebărilor. Se înţelege că flecare întrebare trebuie să vizeze
o singură problemă. Vor fi evitate întrebările duble, cu atât mai mult interogaţiile ce reunesc sub un
singur semn de întrebare mai multe aspecte, procese sau fenomene a le vieţii sociale.
Referitor la fiecare întrebare, aşa cum notează Elisabeth Noelle (1963). trebuie precizat dacă:
• Suprasolicită gândirea? Da / Nu
• Este obositoare? Da / Nu
• Este plicticoasă? Da / Nu
• Generează teamă? Da / Nu
Experimental, s-au pus de mai multe ori aceste întrebări, care sunt în fond formulări deosebite ale
aceleiaşi probleme:
A. „Ce doză sau câte sticle de bere se consumă în familila dv.. săptămânal, iarna acasă?“
B. ..Ce doză sau câte sticle de bere aţi consumat dv. şi familia dv. în ultima săptămână, acasă?“.
Hadley Cantril şi colab., în Gauging Public Opinion (1944), comunică rezultatele experimentelor lor cu
8
Răspunsuri Forma A Forma B
Neschimbată 45% 27%
Formularea întrebărilor trebuie să fie clară, simplă, fără înflorituri stilistice, gramatical corectă,
respectând topica frazei sau a propoziţiei. Toate acestea conduc la concluzia că întrebările din
chestionar vor 11 cât mai scurte posibil. Stanley L. Payne (1951) era convins că o întrebare corectă nu
Henson şi colab. (1979 ) au găsit diferenţe semnificative între răspunsurile la întrebările scurte
comparativ cu cele care numărau mai mult de 20 de cuvinte. Ni se pare raţional s ă acceptăm regula ca
întrebările să fie scurte, deşi redundanţa ar putea ajuta la formularea răspunsurilor. Să nu pierdem,
contraproductive. In formularea întrebărilo r, se vor evita negaţiile: ..o formulare este mai bine înţeleasă
dacă ea este pozitivă“ (Blankenship, 1961 . 73 ). întrebări precum: ..Nu sunteţi de acord cu. . .?“ sau „Nu
consideraţi că...?“ au formularea corectă: „Sunteţi de acord cu ...?“ sau „Consideraţ i că...?“.
această atitudine. De exemplu, pentru a depăşi d istanţa faţă de idealul social, vizând tentaţia
- “Mulţi oameni s-au gândit uneori la sinucidere; dv. v-aţi gândit vreodată să vă sinucideţi?“. Tot
pentru menajarea amorului propriu, este indicat a se utiliza e ufemismele: a lua - în loc de a fura, a
aplica pedepse corporale - în loc de a bate etc. Pe cât posibil, subiectului nu i se va da senzaţia că a
greşit şi va fi scutit să declare că nu ştie, nu poate etc. Acest deziderat se realizează prin formularea
unor întrebări concrete, cu precizarea timpului şi a locului. Ajutăm subiectul să răspundă exact, dacă
vom cere: „Indicaţi titlul filmelor pe care le -aţi vizionat la cinematograf în cursul acestei luni“ în loc să
Este greşit a întreba în general. Nu vom întreba, de exemplu, profesorii: „Ce spuneţi dv. de obicei când
întârzie un elev?“, ci „Ce aţi spus ultima dată când a întârziat un elev?“
In practica anchetelor bazate pe chestionar, deşi contraindicat, se pot întâlni numeroase cuvinte
ambigue: mult, puţin, potrivit, înainte, acum, actual, cât, cum, când, a cunoaşte, a putea etc.
Intr-un sondaj de opinie, după ce erau prezentate o 9serie de propoziţii, subiecţii erau întrebaţi: „Cu care
dintre păreri sunteţi de acord în cea mai mare măsură?“. Introducerea precizării „în cea mai mare
măsură“ este ambiguă: ea poate fi înţeleasă ca ..de acord, cu unele rezerve“, dar şi ca ..de acord, fară
Pentru unii, a citi mult înseamnă a citi zilnic ziarul, pentru alţii, a citi săptămânal un roman. Ce
interpretare se poate da răspunsului pozitiv la întrebarea: „Citiţi mult?“? Nici una. Şi totuşi, uzual, se
foloseşte scalarea răspunsurilor: foarte mult, mult, potrivit, pu ţin, foarte puţin. Intr-o cercetare
personală, pentru a mări gradul de precizie, întrebăm: ..Cât reprezintă pentru dv. „foarte mult“ (în
Nivelurile de măsurare
în literatura de specialitate este larg acceptată ide ea existenţei unui număr de patru niveluri de
primulaceste patru niveluri de măsurare şi a specificat operaţiile statistice permise de fiecare nivel. în
studiul On the Theoiy o/Scales of Measuremen! (publicat iniţial în revista Science, 684. 7. 1946. 677
- 680) defineşte fiecare tip de scală, atrăgând atenţia asupra faptului că ..operaţiile statistice ce pot fi
aplicate în mod legitim la datele empirice depind de tipul de scală după care sunt ordonate aceste date
(Stevens. 1970. 70). Enumerarea nivelurilor reflectă gradul de precizie în ordine crescătoare, de la
Aşa cum precizează Ioan Mărginean (1998, 118) „primele două niveluri (nominal şi ordinal) alcătuiesc
măsurarea nenumerică (nonparametrică), iar ultimele două (de interval şi de raport) alcătu iesc
mărimi: sunt pur şi simplu semne, nume. H. Russell Bernard (1995) precizează că “măsurarea nominală
este calitativă”. într-un experiment psihosociologic, fiecărui subiect i se asociază un număr: în loc să
spunem subiectul de experiment M., spunem subiectul numărul 1 sau 2, 3 ... n. Este un exemplu de
măsurare nominală. Dar oare este aceasta măsurare ? Dacă se acceptă def iniţia dată de Stanley S.
Stevens măsurării, răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Regula de atribuire a numerelor, pentru
măsurarea nominală, nu prevede decât că acelaşi număr va fi atribuit tuturor obiectelor care au aceleaşi
caracteristici şi numai lor. Toţi subiecţii domiciliaţi în urban sunt desemnaţi prin numărul 1, cei din
rural cu numărul 2. Conform regulei de atribuire a numerelor, nu este permis ca persoanele domiciliate
1 (sau 2) să fie atribuit atât persoanelor din urban cât şi celor din rural. Cât ar părea de simplu,
postulatele măsurării se cer verificate şi la acest nivel de măsurare. Primul postulat ş(a = b) sau (a 4- b),
Tranzitivitatea [dacă (a = b) şi (b = c)] comportă unele discuţii, dat fiind faptul că în domeniul
ştiinţelor socioumane nu există două obiecte, fenomene, procese identice, cu atât mai puţin trei. Totuşi,
proprietăţilor amintite sunt uşor de stabilit operaţiile statistico -matematice permise la nivelul măsurării
nominale. In primul rând, fiind vorba. în fond. de o operaţie de clasificare, se calculează frecvenţa
apartenenţei obiectelor la clasele sau cate goriile desemnate prin numere: câţi subiecţi sunt din mediul
urban şi câţi din mediul rural sau frecvenţa apariţiei numerelor 1 şi 2 (în exemplul luat). Frecvenţele
pot 11 date în cifre brute sau în procente. Pare un truism, dar trebuie să precizăm că expr imarea
procentuală a frecvenţelor se recomandă în cazurile în care eşantioanele au un volum mai mare de 100. Se
acceptă totuşi exprimarea în procente şi a numerelor până la 30. dar nu mai mici. Nivelul ordinal, la fel
de răspândit în măsurarea din ştiinţele socioumane ca şi cel nominal, are toate proprietăţile acestuia. în
şi, deci, face posibilă utilizarea unui mare număr de coeficienţi de corelaţie şi teste de
11
de la cele cele care exprimă maximum de deschidere faţă de personajele de alte naţionalităţi până la
Numerele asociate poziţiilor exprimate prin acceptarea uneia din afirmaţiile de mai sus reflectă ordinea,
nu mărimea absolută a gradului de înţelegere şi de afecţiune faţă de străini. Pentru a vedea dacă
intervalele dintre poziţiile (atitudinile) exprimate sunt egale, Emory S. Bogardus a aplicat ulterior
tehnica comparării perechilor, pusă la punct în 1929 de Louis L. Thurstone. Ierarhizarea propoziţiilor a
fost aceeaşi, intervalele dovedindu-se (aparent) egale. Astfel, instrumentul de măsurare a distanţei
sociale (scala Bogardus), despre care se credea că real izează un nivel de măsurare ordinal, s -a constatat
că permite o măsurare de interval (A Social Distance Scale, în Sociolgy> and Social Research, voi. XVII,
în baza celor arătate, credem că Fred N. Kerlinger are dreptate când afirmă: „Ce l mai bun procedeu
pare a fi acela de a trata măsurătorile ordinale ca şi când ar II măsurători de interval, dar să fim
permanent atenţi la posibilitatea unei mari inegalităţi a intervalelor“ (Kerlinger, 1973. 441). Astfel,
întâlnim frecvent exprimarea rezultatelor măsurării ordinale sub forma mediilor aritmetice, a abaterii
standard şi a abaterii medii pătratice (dispersie, variantă). Operaţiile statistico -matematice mai sus
amintite sunt permise, riguros vorbind, doar măsurării de interval şi de raport, c are presupun un
Specific nivelului măsurării de interval e ste faptul că intervalele pot fi adunate şi scăzute. De remarcat
însă că sunt adunate sau scăzute intervalele, nu valorile. Neexistând un punct zero absolut care să
unui elev notat cu 10 este de două ori mai mare decât a unuia notat cu 5. Are sens însă să spunem că
performanţa celui dintâi este cu 5 unităţi mai mare decât a celuilalt. Intervalele de măsurare fiind egale,
cercetătorul are libertatea unor artificii de transformare de tipul (Schreiber. 1975, 288):
14
semnificaţie. Tranzitivitatea ordinală este aici definitorie: dacă postulatul tranzitivităţii [dacă (a > b) şi
(b> c), atunci (a > c)] este justificat de izomorfismul cu obiectele şi fenomenele măsura te, atunci este
justificată şi măsurarea ordinală. Numerele asociate obiectelor şi fenomenelor într -o măsurare ordinală
nu au decât semnificaţie de rang, nu indică mărimi absolute. Regula de atribuire a numerelor specifică
doar asocierea cu numerele în ordine crescătoare sau descrescătoare a caracteristicilor care ele însele
sunt întro ordine crescătoare, respectiv descrescătoare. Satisfacţia muncii poate fi deplină sau numai
parţială, foarte intensă sau moderată. Convenim să asociem celui mai înalt grad de satisfacţie numărul
cel mai mare (de regulă 3, 5, 7, 11) şi. în ordine descrescătoare, numere mai mici gradelor mai reduse
nesatisfacut; 2 = în mare măsură nesa tisfacut; 3 = nesatisfacut; 4 = nici satisfacut, nici nesatisfacut; 5 =
satisfacut; 6 = în mare măsură satisfacut; 7 = foarte satisfacut). Numărul 6 va exprima un grad mai
redus de satisfacţie decât numărul 7, dar mai sporit decât 5 ş.a.m.d. Cu cât va fi m ai redus sau mai
sporit, la acest nivel de măsurare, nu se poate preciza, pentru că relaţiile dintre caracteristcile măsurate
Nu se poate susţine că a fi în mare măsură satisfacut este tot una cu a fi de două ori nesatisfacut (6 = 3
x 2)! Lucrurile se petrec astfel pentru că, în timp ce numerele cresc cu intervale egale, caracteristicile
obiectelor sporesc cu intervale inegale. Datorită acestui fapt - riguros vorbind -operaţiile de adunare,
scădere, înmulţire şi împărţire a numerelor distribuite în cadrul măsurării ordinale nu se justifică şi, în
consecinţă, nici coeficienţii de corelaţie sau testele de semnificaţie bazate pe valori absolute. Se
legitimează însă calcularea frecvenţelor (cifre brute şi procente), aflarea medianei şi a cuantilelor,
semnificaţie a diferenţei dintre două medii: Mann -Whitney, Wilcoxon, Kolmogorov-Smirnov, Kruskal,
logice, nivelului metric, respectiv măsurării de interval. O bună ilustrare a faptului că această asimilare
..distanţei sociale“. Aşa cum se ştie. Emory S. Bogardus. care înţelegea p rin distanţă socială gradul de
înţelegere şi de afecţiune pe care persoanele îl au unele faţă de celelalte, a creat în 1925 prima formă a
vestitei Scale a distantei sociale. Cum a procedat? Intuitiv, a ordonat un număr de şapte propoziţii.
de la cele cele care exprimă maximum de deschidere faţă de personajele de alte naţionalităţi până la
13
cele care trădează xenofobia:
Numerele asociate poziţiilor exprimate prin acceptarea uneia din afirmaţiile de mai sus reflectă ordinea,
nu mărimea absolută a gradului de înţelegere şi de afecţiune faţă de străini. Pentru a vedea dacă
intervalele dintre poziţiile (atitudinile) exprimate sunt egale, Emory S. Bogardus a aplicat ulterior
tehnica comparării perechilor, pusă la punct în 1929 de Louis L. Thurstone. Ierarhizarea propoziţiilor a
fost aceeaşi, intervalele dovedindu-se (aparent) egale. Astfel, instrumentul de măsurare a distanţei
sociale (scala Bogardus), despre care se credea că realizează un nivel de măsurare ordinal, s -a constatat
că permite o măsurare de interval (A Social Distance Scale, în Sociolgy and Social Research, voi. XVII,
In baza celor arătate, credem că Fred N. Kerlinger are dreptate când afirmă: „Cel mai bun procedeu
pare a fi acela de a trata măsurătorile ordinale ca şi când ar fi măsurători de interval, dar să fim
permanent atenţi la posibilitatea unei mari inegalităţi a intervalelor“ (Kerlinger. 1973, 441). Astfel,
întâlnim frecvent exprimarea rezultatelor măsurării ordinale sub forma mediilor aritmetice, a abaterii
standard şi a abaterii medii pătratice (dispersie, varianţă). Operaţiile statistico -matematice mai sus
amintite sunt permise, riguros vorbind, doar măsurării de interval şi de raport, care presupun un
Specific nivelului măsurării de interval este faptul că intervalele pot fi adunate şi scăzute. De remarcat
însă că sunt adunate sau scăzute intervalele, nu valorile. Neexistând un punct zero absolut care să
unui elev notat cu 10 este de două ori mai mare decât a unuia notat cu 5. Are sens însă să spunem că
performanţa celui dintâi este cu 5 unităţi mai mare decât a celuilalt. Intervalele de măsurare fiind egale,
cercetătorul are libertatea unor artificii de transformare de tipul (Schreiber. 1975. 288): y = a + bx
(pentru b > 0) unde: y = valori caracteristice transformate; x = valori caracteristice care urmează a fi
14
Intervalele pot fi deplasate sau extinse, fireşte, dacă prin aceasta reflectăm mai adecvat realitatea. In
legătură cu satisfacţia muncii (în exemplul mai sus discutat), probabil că o dep lasare cu 4 intervale ar
satisfacut; + 2 = în mare măsură satisfacut; + 3 = foarte satisfacut) pare a 11 mai adecvată. în acest caz
deplasarea sejustifică, nu însă şi extensia intervalelor. Nu sporeşte cu nimic cunoaşterea dacă vom
amplifica cu 10 sau cu 100 flecare interval (sistemul numerelor deveni nd: 1 0 - 7 0 sau 100 - 700).
acest nivel de măsurare au sens stasticile parametrice şi nonparametrice. Trebuie spus însă că măsurarea
fenomenelor psihosociale nu permite fixarea unui punct zero absolut, aşa cum se întâmplă în măsurarea
15