Anda di halaman 1dari 2

Referinţe critice:

“Ion Barbu”

„Fizionomie personală de om al soarelui de calcaluri, înaintare de kurd descălecat.


Un nu știu ce nomad în pupilele boabe de strugur veșted. Liniile feței anguloase, ochii vegetali,
sporiți într-o tensiune dincolo de conturul lucrurilor, ochi exangui, cufundați în vis, ai omului
ce doarme cu pleoapele întrdeschise” (G. Călinescu- Istoria literaturii române…), Ion Barbu
rămâne în istoria literaturii române ca un poet disputat și astăzi. Până când și Blaga și Arghezi
sunt rezervați față de poezia lui. Poezia lui și-a creat greu o cale de înțelegere din partea
cititorului, dar și a criticului. De formație matematician cu spiritul său „grec”, el va continua „
să propun existențe substanțial indefinite: ocoliri temătoare în jurul câtorva cupole-restrânse
perfecțiunii poliedrale” (I.Barbu-Pagini de proză). Perfecțiunile poliedrale cuprinse în
metaforă sunt cele cinci „existențe perfecte”.(tetraedul, cubul, octaedrul, icosaedrul și
dodecaedrul) singurele cu formă regulată, cunoscute sub numele „figurile lui Platon”.

Lăsând la o parte teoriile lui despre poezie să vedem cum l-a receptat critica românească.

Lovinescu înregistrează aspectul parnasian al poeziilor barbiene, deși poetul se


delimitează de parnasianism cât și de simbolism. „Poezia d-lui I. Barbu este antimuzicală: prin
fond ea e de esență intelectuală, prin formă, e parnasiană, adică plastică”-zice criticul. Și
continuă: „D. Ion Barbu și-a fixat locul în tânăra noastră literatură mai ales printr-un vers
impecabil de natură pur plastică. Nimic fluid și solubil, nimic muzical, ci totul aspru, dur;
poezie de blocuri granitice înfipte solid într-o construcție ciclopică; poezie fără mister,cu largi
acorduri împietrite…Și simboliștii l-au folosit uneori ca pe un focar de sugestiune; simbolul nu
trebuia însă privit ca un element caracteristic al simbolismului. În urma procesului natural de
intelectualizare și de științism al epocii noastre s-ar putea întâmpla ca,sărăcit în izvoarele sale,
lirismul să invadeze în domeniile speculației intelectuale, aducând motive noi de inspirație
(Lovinescu-Critice..)”

Ulterior Lovinescu va reveni asupra reflexelor parnasiene în poezia lui din prima
perioadă de creație: „Prima fază a activității lui Ion Barbu e reprezentată prin ciclul versurilor
publicate în „Sburătorul”, versuri de formă parnasiană, de factură largă, cu strofe cu arcuri
puternice de granit, cu un vocabular dur, nou însă, cu ton grav de gong masiv, într-un cuvânt,
o muzică împietrită, a cărei notă distinctă a fost îndată înregistrată. Materialui întrebuințat
era mai mult comic: lava, munții, copacii, banchizele, bazaltul, granitul, silexul,; dar sub
această carapace de crustaceu se zbătea totuși, un suflet frenetic. Dacă în versurile parnasiene
se simțea influența lui Heredia și Leconte de Lisle… de incontestabilă noutate verbală, în
conținut diferențierea ei se arată totală. Poezia lui Barbu nu era nici pur formală ca cea a lui
Heredia, nici îmbibată de recele pesimism al poeziei lui Leconte de Lisle, sub forma ei,
geologică aproape, se frământă un suflet înflăcărat, lavă incandescentă, care prin nostalgia
sferelor senine își aruncă prin spații tentacolele lichide…(E. Lovinescu –Critice…)

Tot el remarcă dualitatea dinamic-static, temă reluată și de Vianu: „Asemenea zeului Ianus el
are două fețe. O dualitate fundamentală o străbate, asemenea oricîrui poet obsedat de absolut.”

Tudor Vianu, într-o completă imagine asupra poeziei barbiene, studiază problema
naturii parnasiene atât din punct de vedere al conținutului, cât și al aspectelor formale, arătând
că din dinamismul îngemănat cu obiectivitatea percepției poetice rezultă o poezie aparte, de o
mare originalitate: „Trăsăturile capitale ale poeziei parnasiene ne apare numai parțial în
prima producție a lui Ion Barbu. Unele din ele lipsesc. Altele le iau locul, indicând legături cu
modele poetice deosebite. Întrebuințarea formei fixe a sonetului se produce în întreaga operă
a lui Barbu numai în acest moment…. Poeziile din „Sburătorul” au o preciziune și o energie a
conturului care fac din ele niște obiecte spațiale”(T. Vianu-Ion Barbu). Diferențele se
conturează încă de la viziunea asupra antichității: „…pe când Leconte de Lisle și Heredia
cultivă mai cu seamă Grecia mitologică, Ion Barbu evocă Grecia misterelor eleusiene și a
culturilor orgiastice ale lui Dionysos”. Versurile de o conciziune și o eleganță clasică au mai
întâi un remarcabil simț plastic: „Întocmai ca acele soluții care cristalizează în întregime când
le amestecăm cu o singură picătură dintr-o licoare străină, tot astfel în poeziile de care ne
ocupăm nimic nu rămâne nedeterminat și fluent, totul cristalizează și capătă formă. Totul este
apoi văzut: desfacerea bolții albastre peste întinderea lavei în fuziune a pământului primitiv,
spasmul încremenit al munților, crengile crispate către licoarea opalină a cerului, imensitățile
verzi și stătătoare ale oceanului nordic, fabulosul ofiral banchizelor etc. Iată atâtea viziuni,
desigur, fantastice. Dar care implică o funcție intensivă a ochiului”.(T.Vianu-Ion Barbu)

Este interesant că singurele descrieri de natură, de sine stătătoare, apar numai aici. Mai
mult, în „Peisaj retrospectiv” cuprinde elemente de pastel și elegie, unice în poezia lui.
Descrierile din celelalte poezii capătă întotdeauna, după cum observă Vianu, un sens de
suprapunere: „Descrierile lui Barbu nu se desăvârșesc niciodată în plan. Ele au totdeauna
adâncimea unei semnificații morale. De aceea, din poemele ciclului pe care-l analizăm acum,
unele, cum este de pildă „Arca”, păstrează deopotrivă termenul concret și pe cel moral al unei
comparații; în timp ce altele, cum este „Copacul”, „Lava”, sau „Râul”, păstrând numai
termenul concret al unei comparații implicite și amputând pe cel moral, devin de fapt niște
alegorii( T.Vianu- Ion Barbu…)

Prin analiza elementelor formale, sensul original al poeziei barbiene se detașează


evident: „Obiectivitatea parnasiană aducea o respingere a orcărei porniri de intervenție
subiectivă a poetului…Barbu este mai retoric. Unele din procedeeleretoricei clasice sunt
folosite cu evidență în poemele acestui ciclu. Așa de pildă prosopopeea, din speța prin care
unei abstracțiuni i se atribuie o vorbire ca în „Ființa” care plocamă:„Nu sunt decât o frază în
marea simfonie”. Alteori intoducerea ex abrupto: „Ai biruit. O dungă-n miezul zilei- Și-o mare
de cenușă-n asfințit”. Alteori, în fine, invocația „Castelul tău de gheață l-am cunoscut,
Gândire” Parnasienii nu se exprimă așa niciodată.” (T. Vianu-op,cit…)

„După melci”- arată tudor Vianu- se situează pe aceeași linie cu „Miorița”,cu ”Lunca de la
Mircești” a lui Alecsandri, „Călin”, al lui Eminescu și „Nunta Zamfirei” a lui Coșbuc. În toate
deopotrivă aceeași apropiere și familiaritate cu natura… Stilizarea naturii se face la aceștia în
sens idilic și sărbătoresc. Barbu relevă însă în natură componenta ei grotească și
înspăimântătoare….(T. Vianu-Ion Barbu)”

Sursa: http://articole.famouswhy.ro/despre_ion_barbu/