Michael D.Bailey, Fearful Spirits, Reasoned Follies.

The Boundaries of Superstition in Lte

Medieval Europe

Pag.7 The Meanings of Medieval Superstition

-când în secolul al XV-lea un băiat din Renania, de lângă Speyer a căzut şi s-a lovit la deget,
mama sa a droit să ştie dacă poate utiliza o anumită binecuvântare (segen) pentru a-I curma
suferinţa. Clericul local îi spune că nu, considerând această practică drept ilicită şi eronată

-în schimb, un cleric din oraşul Landau, ştia de aceste “binecuvântări superstiţioase”
(Benediciones supersticiosas), pe care le aproba şi pe care le utiliza pentru a se ajuta pe sine
de câteva ori

Pag.8

-la mijlocul secolul al XIV-lea, la Paris, regale Carol al V-lea şi-a alcătuit o impresionantă
bibliotecă cu texte astrologice, spre consternarea unora dintre curtenii săi care se temeau de
potenţialul superstiţios al acestei arte

-mulţi dintre curtenii regelui Carol al VI-lea(sec.15), au suferit de episoade de nebunie, fiind
probabil victimele unui soi de vrăjitorie, probabil datorită Valentinei Visconti, nevasta italiană
a unui duce francez

-aceste practice şi credinţe superstiţioase erau prezente în toate nivelurile societăţii, de la

laicat până la cler, de la omul de rând până la capete încoronate, nu doar oameni needucaţi, ci
şi profesori universitari

-acest spectru al categoriilor în care acţiunile superstiţioase se puteau manifesta s-au extins de
la rituri şi ritualuri magice sau religioase la filosofia naturală sau la medicină

Pag.9

-autorităţile clericale medieval au privit superstiţiile cu multă consternare, recunoscând

pericolul ce rezida în aceste superstiţii, care ar putea invoca puterea demonilor şi i-ar
determina pe practicanţii acestora să se închine Demonului

-apar dihotomii în area superstiţiilor medievale: cultura elevată, savantă şi cea populară,
spiritualul şi ştiinţificul, seriosul şi frivolul

-percepţia comună că perioada medievală este o epoca a superstiţiilor prin execelenţă

Pag.10

-în spatele dezbaterii medievale cu privire la superstiţii a stat natura mercuriană a

superstiţiilor, dar şi faptul că nu a existat o definiţie, un înţeles general valabil şi aplicabil,
astfel că superstiţiile puteau însemna lucruri total diferite pentru oameni

-scriitorii şi criticii contemporani îşi doreau să pară că stăpânesc foarte bine semnificaţia şi
înţelesul termenului, dar în scrierile lor se surpinde o evoluţia a acestui termen în timp

-în secolele XIV-XV, în partea de vest a creştinătăţii, teologii, magistraţii, clericii şi principia
devin din ce în ce mai preocupaţi de chestiunea practicilor magice sau superstiţioase

-autorităţile academice se străduie să definească o categorie de “magie naturală”, fiind

convinşi că magia, mai ales cea demonică, implică o anumită formă de interacţiune cu
demonul şi funcţionează doar datorită puterii lor răuvoitoare, răufăcătoare

-greutăţi în identificarea, distingerea activităţii demonice în cazul unei posedări de inspiraţia

divină

Pag.11

-a fost unul dintre termenii cei mai versatili pe care autorităţile creştien l-au utilizat pentru a
stabili o graniţă între acţiunea licită şi cea ilicită, precum şi între credinţa potrivită şi eca
nepotrivită, incorectă, greşită

- mulţi autori-printre care şi el-au făcut legătura între vrăjitoria diabolică ce se dezvolta în
secolulul al XV-lea şi acea formă de magie demonică, utilizată de o elită cunoascătoare,
numită necromanţie

Pag.12

-avansul raţiunii moderne nu a dus la dispariţia acestor superstiţii, ci din contra a dus la
rafinarea lor, la divresificarea unor astfel de forme de vrăjitorie

-Johann Huinzinga în cartea sa spună că în această epocă atitudinea faţă de superstiţii a fost
una oscilantă

-oricum reacţiile gânditorilor din epoca medievală târzie faţă de superstiţii au fost oricum
mult mai complexe, pentru că această categorie era un mult mai vastă şi mai dinamică, pe
care trebuiau să o definească şi să o limiteze foarte clar, pentru a putea aplica eticheta de
“superstiţie” unei categorii largi şi diverse de credinţe şi practici
Pag.13

-Thomas de Aquinas şi William de Auvergne au conferit definiţii clasice

-în Evul Mediu însă a crescut atenţia acordată superstiţiilor, depăşind nivelul theoretic,
autorităţile fiind interesate de felul în care acestea se manifestă în practică, fiind scrise pe
această temă multe tratate

Pag.14

-preocuparea faţă de superstiţii a început în secolul al XIV-lea în câteva centre princiare din
Europa de Vest, Burgundia, Catalonia , Anglia şi Avignon, dar mai ales în spaţiul francez şi în
Universitatea din Paris

-Papa Ioan al XXII-lea de la Avignon, face câteva proclamţii împotriva magiei demonice, iar
acestea vor fi reluate de către Nicolau Eymerich, care vorbesc despre nişte practici magice
care mai implicau şi invocarea demonilor

-Nicolau de Eyemrich condemna de asemenea tot ceea ce el vedea ca fiind greşit în

astrologie, magie astrală, divinaţie şi alchimie

-la Universitatea din Paris se dezbătea despre utilizările eronate ale astrologiei, care puteau
intra în categoria superstiţiilor

Pag.15

-în secolul al XV-lea, chiar dacă aveau de a face cu magie demonică sau cu divinaţia siderală,
autorităţile s-au axat asupra anumitor practici din rândul elitelor, care utilizau o astrologie
“învăţată”, savant şi ritualuri magice complexe, care erau practicate în mediul princiar sau
universitar sau de către clerici educaţi

-în secolul al XV-lea, autorităţile au fost şi mai interesate de includerea unor practici şi
credinţe comune în categoria superstiţiilor, precum descântecele, binecuvântările, elemente
din ritualul ecleziastic care erau utilizate de laici în viaţa de zi cu zi, sau tot felul de semen
prevestitoare sau forme de divinaţie utilizate în mod cotidian

-1402, cancelarul Universităţii din Paris-Jean Gerson- a scris un tratat împotriva practicilor
magice şi superstiţioase-“De erroribus circa Artem magicam”, în care condamna greşelile din
astrologie, magie astrală şi alte vici ale elitei clericale educate, dar avertiza şi de existenţa
unor astfel de erori în rândul laicatului de rând, dar mai ales în cazul femeilor de rând,
needucate, avertizând cu privire la prezenţa puterii demonice în majoritatea formelor de
superstiţii

Pag.16

-după acest moment, interesul pentru superstiţii se va schimba şi din punct de vedere
geografic, astfel că de la jumătatea secolul al XV-lea, majoritatea tratatelor vor proveni de la
nişte teologi din spaţiul german, central al Europei, precum şi din universităţile relative nou
înfiinţate

-aceste tratate abordau problematica erorilor existente în astrologie, dar şi alte superstiţii ale
elitelor

-unii istorici ai evului mediu târziu au identificat o conexiune între tratatele din prima
jumătate a secolului al XV-lea vizând superstiţie şi tratatele din a doua jumătate a secolului al
XV-lea vizând vrăjitoria, dar acest lucru se poate explica prin faptul că magia era considerate
de către autorităţi ca fiind automat superstiţioasă, având în vedere că necesita întotdeauna un
contract cu demonul

Pag.17

-oricum, expansiunea vrăjitoriei în secolul al XV-lea nu a eliminat complet dezbaterea privind

diferitele practice superstiţioase, dar le-a shimbat puţin parametri

-astfel, magia forma o concluzie naturală la o anumită formă specific de superstiţie “târziu
medievală”

-în acelaşi timp, la sud de Alpi avea loc acea “Renaştere a magiei”, influenţată de
Neoplatonism şi Ermeticism, iar în acest caz superstiţia ocupa un loc central

-în secolul al XVI-lea, Reforma ca influenţa şi ea dezbaterea privind superstiţiile, păstrând

câteva elemente din perioada medievală, în timp de pe altele le-au metamorfozat în acele
conflicte interconfesionale privind corectitudinea diferitelor forme de religie sau de rit

Pag.18

-Termenul de “Superstiţie” în Evul Mediu nu se referea la un anumit grup de practice, foarte

bine delimitate, fiind mai degrabă un termen generic, multisecular, pe care autorităţile
intelectuale sau religioase îl utilizau pentru a identifica acţiuni şi credinţe diverse, considerate
ca fiind nepotrivite sau ilicite
Pag.19

-termenul a fost utilizat încă din antichitate( superstitio, gr. Deissaimonia, Cicero), dar trebuie
spus că nu a avut încă de la bun început o conotaţie negative, fiind într-o strânsă corelaţie cu
divinaţia

-totuşi, când Cicero vorbeşte de “Superstitio” el se referea clar la rituri şi practice periculoase

-utilizarea sa romană cuprindea şi ideea conform căreia superstiţia era ceva neoficial, străin,
reprezentând un periol la adresa ordinii politicii

-romanii au considerat creştinismul ca fiind superstiţios, mai ales de când s-a produs
dinstincţia dintre creştinism şi iudaism

-noile învătături creştine li se păreau un fel de devoţiune clandestine neoficială, cu siguranţz

străină, care îi îndepărta pe credincioşi de la cultele oficiale ale imperiului

-creştinii în schimb au considerat cultele imperiale ca fiind superstiţioase şi păgâne

Pag/20

-creştinii au conceput toate zeităţile păgâne ca fiind demoni, spirite malefice alungate din iad
care acum sunt venerate sub forma unor false deghizări în reminescenţele unor culte antice

-toate religiile non-creştine puteau fi considerate drept eronate şi ilegitime, fiind pe scurt
simple superstiţii

-toate cultele păgâne vor fi în scurt timp desemnate de către autorii creştini drept superstiţii

-la sfârşitul secolului al IV-lea, Augustin din Hippo a dat cea mai importantă şi mai rezistentă
definiţie creştină a superstiţiei, considerând că era superstiţios era orice lucru instituit de om
prin mijlocirea sau prin venerarea unor idoli sau prin încheierea unui contract cu demonii

-printre formele de practici superstiţioase se numără artele magice, divinaţia, amuletele şi

riturile vindecatorii, condamnând inclusiv prezicerile făcute de astrologi sau de cei care
încercau să prevadă viitotul unei persoane pornind de la horoscopul ei natal

-oricum cea mai importantă moştenire a lui Augustin este legătuar dintre riturile
superstiţioase şi puetrea demonilor
-în secolul al XIII-lea, dominicanul Toma d’Aquina a dat o altă definiţie superstiţiilor,
considerându-le un soi de devoţiune eronată şi ceremonii excesive

Pag.21

-pt. el superstiţiile se opun religiei pentru că venerează ceva ce nu ar trebui

-teologul de la Heidelberg Nikolaus de Jauer în secolul al XV-lea, dominicanul englez

Alexander Carpenter, recurg în tratatele lor la lucrările lui d’ Aquina, Augustin

-totuşi, de-a lungul evului mediu înţelsul acestui termen se va schimba

Pag.22(39)

-în secolul al XV-lea apare şi noţiunea de magie demonică, iar termenul latin pentru vrăjitoare
“Malefica”-răufăcător sau criminal-, denumind pe cineva care făcea vrăji rele sau rituri
magice, acest termen va dobândi în acest secol o altă conotaţie, tot de răufăcător dar care nu
acţionează individual, pe cont propriu, ci în calitate de membru al unei societăţi malefice,
care îl venerează pe diavol, au desacralizat sacramentele şi l-au nesocotit pe Dumnezeu, ucid
şi mânăncă prunci, au relaţii sexuale cu demonii

-apare stereotipul unei societăţi secrete conspirative, ceee ce a reprezentat fundaţia de la care
a inceput persecutarea şi condamnarea vrăjitoarelor

-Termenul de “Necromanţie” a fost un alt termen asociat cu superstiţia, iar spiritul care era
adus înapoi din lumea de dincolo era de fapt un demon

-spre sfârşitul perioadei medievale acest termen va fi extins pentru a cuprinde orice conjuraţia
ritualică demonică, făcând parte din categoria uneui magi savant, elitiste

Pag.23

-temernul de “artă magică” era utilizat pentru a desemna superstiţiile, dar nu toată această
“magie” era neapărat superstiţioasă

-toate autorităţile au recunoscut că o legătură, tangenţă cu demonul era una dintre cerinţele
necesare ale superstiţiei

Pag.24-Religie, ştiinţă şi magie

-superstiţiile pot fi descrise ca şi o deviaţie de la anumite norme religioase prescrise

Pag.25
-în Evul Mediu, religia-ceea ce îl leg ape om de divinitate- se referea nu doar la credinţe şi la
convingeri spirituale, dar şi la performarea corectă a unor ritualuri prescrise

-noţiunile medievale care vizau superstiţiile drept o religie falsă se axau pe performarea
incorectă a riturilor şi ritualurilor

-superstiţia însemna o “pervertire a religiei” în Evul Mediu dar în perioada Iluminsmului ea

va ajunge să însemne o “pervertire a raţiunii(ştiinţifice)”

-gânditorii medievali au perceput superstiţia drept un “defect al raţiunii”, pentru că ei

înţelegeau un act irrational un act ce contravenea religiei adecvate

Pag.26

-pentru gânditorii medievali, practicile care erau desemnate ca fiind superstiţioase, erau în
acelaşi timp şi magice

Pag.27

-acuzaţiile de superstiţie apăreau mai ales atunci când oamenii erau bănuiţi căau căutat să
intre în contact cu o fiinţă supranaturală pentru a-şi atinge un scop anume

-pentru a fi deci etichetat drept superstiţios însemna că exista o persoană în poziţie de a

judeca îngrijorată că un individ bănuit ar putea să treacă dincolo de o granită critică, dar
efemeră într-o acţiune improprie sau într-o înţelegere eronată

Pag.28 “Realitatea” superstiţiei medieval

-s-au păstrat câteva amulete textuale din perioada medievală, care constau în bucăţi de hârtie
sau de pergament, cu diferite pasaje, unele indicând chiar şi felul în care acestea erau purtate

-totuşi însemnările despre superstiţii provin de la o elită literară relativ mica

-unele autorităţi, printre care şi cele inchiziatoriale ştiua care erau lucrările utilizate (Tezaurul
necromanţiei, PIcatrix)

Pag.29

-condamnările se bazau pe cele descrise de magician în lucrarea sa

-corespondenţe pot fi întâlnite şi între descrierile oponenţilor şi practicanţilor ale unor rituri
astrologice ale elitei sau anumite practici medicinale
Pag.30

-unii critici din epoca medie târzie, atunci când discutau despre practicile superstiţioase
comune aveau tendinţa să generalizeze, descriind tipuri vaste de practici, dar fără a conferi
exemple specifice

-eu au prezentat de asemenea frânturi din rituri pe care le-au observat ei personal sau pe care
chiar le-au performat ei înşişi

Pag.31

-incertitudinile, confuziile şi tenta de hazard prezentă în lucrările unor gânditori de la sfârşitul

perioadei medievale în legătură magia şi cu superstiţiile

Pag.34

-această dezbatere privind superstiţiile relevă importante elemente ale acestei epoci dinamice,
într-o comtinuă schimbare şi încercare de a înţelege această transformare, dar încă nu pe
deplin pregătită să abandoneze structurile tradiţionale de credinţă şi cunoaştere

-astfel, autorităţile din secolele XIV-XV care au abordat tematica superstiţiilor ne ilustrează
importanţa pe care l-a avut discursul despre superstiţii, şi despre felul în care semnificaţia
acestui concept a evoluat de-a lungul timpului şi felul în care autorităţile şi oamenii de râmd
s-au raportat la acesta

Pag.35

-trebuie ţinut cont de faptul că aceşti autori medievali care au abordat superstiţiile au fost
profund influenţaţi de tradiţia literară antică sau creştină timpurie

Pag.36

-se poate observa atenţia deosebită pe care au acordat-o intelectualii trecutului atunci când au
discutat despre superstiţii

-lucrarea din secolul al XV-lea produsă de Eremiţii Augustinieni din Munchen, care constă în
citări din surse patristice sau medievale timpurii

Pag.37

-lucrarea “Canonul Episcopi” datează din secolul al IX-lea, cuprinde legi împotriva vrăjitoriei
şi superstiţiilor
-încă din secolele 2-3 ale erei creştine, autorităţile clericale au început să redefinească
noţiunea de “Superstiţie” astfel încât să se potrivească cadrului creştin, prin acest lucru ei de
fapt etichetând toate religiile păgâne ca fiind superstiţioase

-între secolele XI-XIII, semnificaţia superstiţiei va fi reconcepută, datorită unei renaşteri

intelectuale majore ce a avut loc în Occidentul european, dând naştere unei filosofii naturale
mult mai sistematice, dar şi la o demonologie mai dezvoltată, în cadrul căreia superstiţia

Pag.38

-trebuia să fie inclusă

-încă din antichitate, romanii considerau superstiţia ca fiind nu atât opusul religiei, cât une
xces al unor practici sau al devoţiunii, dar aplicau acest termen neoficial şi unor religii străine
pe care le considerau periculoase sau neraţionale, astfel că creştinismul timpuriu se încadra
perfect într-o astfel de definiţie

-creştinii, considerau în schimb religia romanilor ca fiind superstiţioasă, dar şi a tuturor

păgânilor

Pag.39

-chiar şi după oficializarea creştinismul, religia păgână a continuat să coexiste cu

creştinismul, iar în acest context autorităţile au surpins beneficiul adus de mutabilitatea
termenului de “superstiţie”, pentru că acesta implica rituri şi devoţiuni neadecvate, dar nu
definea exact nici un set anume de practice, oficialii romani au putut interpreta statutele şi
regulile înpotriva superstiţiei ca aplicându-se atât creştinilor, cât şi unor practici păgâne, în
funcţie de felul în care contextual local specific îl dicta

Pag.40

-Codul lui Teodosiu din 438 declară că superstiţiile trebuiesc înţelese ca fiind împotriva
religiei adecvate, păgânismul fiind o superstiţie moştenită

-Sf. Augustin va fi cel care va pune bazele cadrului pe care toate autorităţile medieval îşi vor
fundamenta gândirea( mai ales că acesta fiind tânăr a apelat în Cartagina lui natală la un
specialist în divinaţie, deci era destul de familiarizat cu practicile

Pag.42
-aAugustin îi ridiculariza pe cei care credeau că dacă strănută în timp ce se încalţă dimineaţa
vor avea parte de o nenorocire în acea zi

-el nu şi-a concentrate discuţia asupra superstiţiilor oamenilor de rând, a needucaţilor, ci era
îngrijorat de anumite practice eronate ale unor oameni educaţi, avându-I aici în vizor pe
astrologii care practicau divinaţia astrală

Pag.43

-cel mai tare îl îngrijora pe Augustin faptul că în cadrul unor practici superstiţioase oamenii i-
ar putea invoca pe demoni-conexiunea pe care el o stabileşte între superstiţie şi demoni va fi
transmisă şi altor autori medievali

-tratatul său “ Despre divinaţia demonilor” apărut în secolul al V-lea, viza distrugerea unui
temple păgân în Alexandria în 391, a cărui distrugere fusese profeţită de un preot al
templului, iar această chestiune a ridicat întrebarea dacă nu cumva acesi demoni invocaţi de
preoţii acelui temple puteau întradevăr să cunoască viitorul

-Augustim considera că demonii acumulează multă experienţă pentru că sunt nemuritori şi se

deplasează dintr-un teritoriu într-altul ceea ce le permite să acumuleze multe cunoştinţe şi
experienţe, ce depăşesc capacităţile umane

Pag.45

-în secolul al VI-lea, Cesarius din Arles a continuat lupta bisericii împotriva superstiţiei, mai
ales prin intermediul unor predici

Pag.46

-el a criticat în predicile sale acele semne prevestitoare, prevestitorii şi ghicitorii

Pag.47

-el a continuat să descrie superstiţiile ca o reminescenţa a păgânismului sau oricum ceva ce

are la origini păgânismul

-el le atrăgea atenţia preoţilor în predicile sale să fie atent la comportamentul enoriaşilor, dacă
nu cumva aceşti se închină la altare păgâne sau la idoli, dacă muncesc duminica, dacă
participă la ceremonii deghizaţi în animale sau dacă venerează soarele sau luna

Pag.51
-în jurul anului 1010, episcopal Buchard de Worms a scris “decretum”, o colecţie de canoane
ecleziastice şi de coduri, în care discută şi despre magie, precum şi o listă lungă de practici şi
credinţe superstiţioase

-el considera că enoriaşii care practică superstiţii sunt mai periculoşi decât păgânii

Pag.52

-el condamna amuletele, divinaţia prin intermediul unor semne prevestitoare, incantaţiile,
poţiunile, elemente pe care le considera reminescenţe ale păgânismului, unele practici
superstiţioase fiind incluse în categoria riturilor păgâne

Pag.54-Superstiţii scolastice(71)

-dacă în perioada antichitătii târzii, părinţii bisericii au dezbătut natyra demonilor cu filosofi
păgâni sau cu elite educate, în timpul perioadei medieval, aceste superstiţii de inspiraţie
demonică, strâns legate încă de paganism, au devenit subiectul de discuţie al unei elite laice
needucate, dar şi a unor clerici mai slab educaţi

-touşi, unii clerici mai educaţi vor recurge din nou la practicarea unor rituri demonice, chiar
dacă nu erau păgâni, ci pur şi simplu conştienţi de forţa pe care o au spiritele cu care
relaţionează

Pag.56

-autorităţile clericale erau destul de familiarizate cu astfel de rituri demonice, superstiţioase,

unele chair necromantice, mai ales că unii dintre clerici au mărturisit că au fost martori la
unele astfel de ritualuri şi au avut acces la cărţi de specialitate (John de Salisbury)

-se observă eforturile clericilor îşi a-şi ţine turmele de enoriaşi departe de aceste credinţe şi
practice superstiţioase, demonice, acest control fiind asigurat atât prin mecanisme legale, cât
şi prin mecanisme pastorale

Pag.57

-se observă o generaţia de clerici cu o cu totul altă pregtire, una universitară, dar care era
familiarizată în mod direct cu practicile şi credinţele pe care le condamnau

-acest nou scolasticism se caracteriza printr-o puternică sistematizare a gândirii, printr-o

dorinţă de a armoniza doctrina creştină cu cea antică, începând practic să dezvolte forme mult
mai sistematice de demonologie
Pag.58

-importanţa Decretului lui Graţian, în prima jumătate a secolului al XII-lea, care şi-a
organizat lucrarea pe “cazuri”, în care aborda problematica vrăjitoriei, divinaţiei şi
superstiţiei( se referea probabil la magia elitelor clericale)

Pag.59

-John din Salisbury discută despre aceste practici şi rituri superstiţioase şi divinatorii pe care
le-a observant în Anglia, ajungând la concluzia că toate presupusele semne prevestitoare erau
fără importanţă şi fără sens, şi doar cei ignoranţi se încredeau în ele, mai ales că unele
întâmplări viitoare puteau fi prevăzute pe baza unor semne naturale

Pag.60

-dar astfel de metode de predicţie “naturală “ a viitorului nu erau în viziunea lui o formă de
divinaţie, ci mai degrabă un diagnostic, sau ca şi în cazul unor predicţii făcute pe baza
astrologiei

-autorii din secolul al XII-lea au oferit un simţ al inovaţiilor şi continuităţilor în gândirea

scolastică a multor forme de magie sau de divinaţie

-începând cu secolul al XIII-lea, intelectualii au reflectat mult mai profund asupra felului în
care forţele naturale şi puterile spiritual funcţionează în această lume

Pag.61

-la începutul acestui secol, scolasticii au considerat că aparentele miracole se datorează unor
forme de magie demonică sau de artă magică , acordându-se mai multă importanţă forţelor
oculte existente în natură, fapt ce a dus la articularea unei categorii distincte de “magie
naturală”, care se baza pe relaţia cu demonii

Pag.66

-Toma d’Aquina a devenit un nume de referinţă pentru scriitorii creştini ulteriori, mai ales
pentru abordarea sa privind puterea demonică, şi felul în care aceasta interacţionează cu
lumea fizică şi cu legile naturii

-demonii pot în viziunea lui să depăsească orice lege a lumii naturale sau fizice, puterile lor
fiind nefireşti, nu supranaturale, dar nu puteau face miracole adevărate
Pag.67

-Toma d’Aquina a insistat asupra faptului că divinaţia nu are nici o bază în înţelegerea corectă
a cauzalităţii naturale, şi că în modul cel mai frecvent implica o relaţie cu demonii

Pag.69

-scriitorii medievali târzii i-au utilizat pe părinţii bisericii timpurii pentru că eu au creat
concepţiile creştine privind superstiţia, alterând noţiunile romane de practice excesive sau de
vagi ritualuri subversive, astfel încât să se potrivească cu universal dihotomic, segregat între
Dumnezeu şi diavol

-autorii timpurii creştini nu au făcut nimic altceva decât să reîntărească dihotomia existentă
între creştinism şi paganism şi superstiţie

Pag.70

-ei au căutat să armonizeze credinţa creştină cu raţiunea aristoteliană, dar această armonie era
greu de obţinut sau de menţinut

-autorităţile din secolele XIV-XV au utilizat cu cadrul şi cu noţiunile intelectuale dezvoltate

în secolele XII-XIII, într-o perioadă în acre se confruntau cu contexte noi, plus că aveau de a
face cu cee ace ei denumeau a fi erori bine întipărite, confruntându-se mult cu detaliile a ceea
ce priveşte felul în care să aplice teoriile pe care le-au moştenit într-o lume dezordonată şi
vagă a unor practici actuale

-acest fapt a determinat o “dezlipire” (parţială) a gândirii intelectualilor de scrierile acestor

autori timpurii medievali, una care să se potrivească situaţiei şi contextului actual

-pag.111

-Nicole Oresme şi Heinrich de Langenstein au fost doi intelectuali importanţi ai secolului al

XIV-lea, care au extins filosofia naturală medievală înspre noi direcţii, abordând problematica
astrologiei şi superstiţiei astrologice, scriind despre astfel de intrigi existente la curtea
pariziană

-Papa Ioan al XXII-lea s-a preocupat îndeosebi de superstiţia demonică, având în vedere că el
se simţea ameninţat de aceasta

-Nicolau de Eymerich, cel mai important şi mai influent teoretician inchiziatorial al perioadei
medievale, a făcut auzite dorinţele papei Ioan al XXII-lea
-aceste persoane s-au preocupat doar de superstiţiile existente la nivelul elitelor, la acele
conjuraţii ale clericilor necromanţi şi la divinaţia astrologilor de la curte

-Hienrich de Langenstein menţionează pe scurt câteva cazuri de “semi-astrologi” care

răspândeau predicţii eronate în rândul populaţiei

-aceşti intelectuali erau foarte preocupaţi de superstiţia existentă la toate nivelurile societăţii

-erau conştienţi de existenţa unor superstiţii la nivelul oamenilor de rând, cum ar fi farmecele,
vrăjile simple, divinaţia

-pentru că erau intelectuali ei au utilizat problematica superstiţiilor pentru a aborda

problemele intelectuale fundamentale al vremii lor

-pentru papa Ioan al XXII-lea şi pentru Nicolau Eymerich, în calitate de autorităţile

ecleziastice şi totodată gardieni ai credinţei adevărate, acest lucru a implicat construirea unei
legături virtuale inevitabile între riturile superstiţioase şi venerarea şi invocarea demonului,
de unde şi conexiunea existent între actul superstiţios şi credinţa eretică

-Pentru Oresme şi Langenstein, doi teologi, care abordează chestiunea astrologiei

Pag.112

-ei defineau gradul forţelor naturale astrale şi efectul lor asupra pământului şi fiinţelor,
separând cunoaşterea legitimă şi predicţia bazată pe o cauzalitate naturală de acea divinaţie
superstiţioasă, fiind conştienţi şi de posibilitatea implicării în lumea fizică a unor forte
spirituale (demonice sau divine)

-preocupările din mediul curtenesc sau academic cu privire la vrăjitorie, divinaţie sau alte
forme de practică superstiţioasă s-au intensificat în Paris la finele secolului al XIV-lea şi la
începuturile celui următor

-:abordarea “ştiinţifică” a superstiţiilor, concentrarea pe înţelegerea greşită a lumii naturale,

invocând puţin prezenţa demonului, a continuat să fie evidentă în lucrările unor autori, însă
marea lor majoritate au avut o abordare mai degrabă tradiţională, ei privind aproape orice
eroare superstiţioasă ca indicând un fel de parteneriat, de cârdăşie cu demonul

-până şi autorităţile înalte au început să fie preocupate de acest subiect, având în vedere
pericolul reprezentat de o eventuală legătură cu demonii, dar se semnelează şi o atenţia
sporită în ceea ce priveşte riturile comune şi anumite practici