SOCIOLOGIE
Caiet de curs+seminar
Oradea
2018
CUPRINS
1
apud T. Hersein, op. cit. , p. 47.
1
II. Unităţi primare ale vieţii sociale: acte sociale şi relaţii sociale;
personalitatea individuală; grupurile - inclusiv cele etnice şi clasele; comunităţii
urbane şi rurale; asociaţiile şi organizaţiile; populaţia; societatea;
IlI. Instituţiile sociale de bază: familia şi rudenia; economia; politica şi
dreptul; religia; educaţia şi ştiinţa; recreaţia şi bunăstarea; arta şi expresia;
IV. Procese sociale fundamentale: diferenţierea şi stratificarea;
cooperarea, acomodarea, asimilarea; conflictele sociale - inclusiv revoluţia şi
războiul; comunicarea, inclusiv formarea opiniei publice, exprimarea şi
schimbarea; socializarea şi îndoctrinarea; evaluarea socială - studiul valorilor;
controlul social; devianţa socială; schimbările sociale.
4 . Funcţiile sociologiei
2
Rotariu T., Iluţ P. (coordonatori) "Sociologie" , 1986, Cluj Napoca, Ed. Mesagerul, p. 16.
2
Funcţia critică - punându-se în slujba umanităţii, sociologii acţionează nu
ca nişte servitori rutinaţi, adulatori de meserie sau fabricanţi de vise populiste, ci
ca incoruptibili, demistificatori, reporteri ai adevărului şi clarificatorii tenace ai
unor probleme opace.
3
Psihologia
- ştiinţa care se ocupă cu studiul comportamentului individual şi a
personalităţii prin proprietăţi cum sunt: atitudini, necesităţi, sentimente, precum
şi prin procese ca: învăţare, percepţie etc.Psihologia socială este strâns legată de
sociologie. Ea studiază interacţiunile comportamentelor individuale şi de grup,
stările şi procesele psihice colective, personalitatea sub raportul condiționării
socio-culturale. Psihologia socială studiază psihicul individului în procesele de
grup iar sociologia abordează colectivităţile sociale din perspectiva relațiilor
sociale, a structurilor, interacțiunilor şi organizării din societate.
Antropologia
– este ştiinţa care studiază omul ca individ, grup şi specie din perspectiva
biologică şi socială.3
Ştiinţele economice
- studiază producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor şiserviciilor
şi acordă o mică importanţă interacţiunii dintre oameni sau structurile sociale
dinsfera economică. Pentru sociologie, economia este mediul de producere a unor
relaţii sociale,de afirmare a omului ca forţă de muncă în anumite contexte sociale.
Ştiinţele politice
- se ocupă de studiul organizării politice a societăţii, modul deguvernare,
comportamentul politic, structurile de putere, mişcările politice, participarea
politică etc. Ştiinţele politice cercetează politicul sub toate formele sale de
manifestare. Sociologiainclude în câmpul de investigare, alături de problemele
specifice ştiinţelor politice şi aspectece sunt studiate de toate
6. Aplicaţii
4
CAPITOLUL II - METODOLOGIA CERCETĂRII
SOCIOLOGICE
1. Clarificări terminologice
Ancheta sociologică este o metodă specifică sociologiei, care presupune
colectarea unor date obiective şi subiective despre faptele, fenomenele şi
procesele sociale prin intermediul unor tehnici variate ( chestionar, interviu, ghid
de observaţie), date prin care se urmăreşte fie testarea unor ipoteze ştiinţifice, fie
elaborarea unor soluţii de optimizare a domeniilor cercetate, de rezolvare a unor
probleme sociale constatate.
Sondajul de opinie reprezintă metoda de colectare a unor date de ordin
subiectiv (opinii, atitudini, aprecieri), privind anumite fenomene sociale, care
urmează a fi stratificate în funcţie de diverse criterii (vârstă, sex, stare civilă, nivel
de instrucţie, ocupaţie, apartenenţă politică etc.).
Investigaţia sociologică de teren are o sferă mai largă, implicând oricare
din metodele utilizate de cercetător în vederea culegerii datelor de ordin obiectiv
sau subiectiv despre fapte şi fenomene sociale.
În ceea ce priveşte cercetarea concretă de teren, în literatura de
specialitate sunt descrise diferite etape. În unele opinii ar exista trei etape ale unei
cercetări, alte lucrări descriu cinci etape, altele zece, altele treizeci.
5
Ex. Conceptul de adaptare la munca industrială „este un proces de ajustare
a comportamentelor în raport cu organizarea formală şi informală a
întreprinderilor industriale, cu sistemul status - urilor şi al rolurilor existente în
cadrul acestor întreprinderi în raport cu cerinţele şi solicitările muncii industriale”.
2.Definirea operaţională a conceptelor adică traducerea lor în „evenimente
observabile” în scopul numărării şi măsurării.
Exemplu:
Conceptul de „status sociologic” desemnând locul ocupat de individ în
societate poate fi „descompus” în trei dimensiuni: economică, culturală şi;
politică. Fiecărei dimensiuni i se asociază un număr cât mai mare cu putinţă de
indicatori, conturându-se astfel „un spaţiu de atribute”, „un univers al indicatorilor
posibili”. Din acest univers sunt reţinuţi cei care sunt consideraţi semnificativi.
Concept Dimensiuni Indicatori
Status sociologic - economică - câştig
- profesie
- culturală - nivel de instrucţie
- politică - apartenenţa politică
Exemplu:
Când unii din factorii unei situaţii sociale (statutul social al părinţilor)
variază, atunci variază, se schimbă şi situaţia respectivă, (ex. orientarea
profesională a copiilor)
Când însă o variabilă X nu este un factor suficient de explicare a producerii
lui Y înseamnă că producerea lui Y se datorează intervenţiei unor factori
intermediari; t, care poartă numele de variabilă intermediară.
Deci, relaţia XY devine X tY. t în acest caz fiind o variabilă intermediară.
X = statusul ocupaţional al părinţilor
Y = orientarea profesională a copiilor
t = aspiraţia profesională a copiilor (status de aspiraţie)
atunci relaţia nu este X------------------► Y
X--------------------► t------------------► Y
În raport cu teoria acţiunii o variabilă intermediară este corespunzătoare
unei trăsături de personalitate care face stimuli echivalenţi şi în raport cu aceşti
stimuli comportamentali sunt declanşate răspunsuri echivalente tot datorită
acestor trăsături ( de personalitate).
6
Exemplu:
Ataşamentul faţă de firmă (declară că nu doreşte să părăsească firma) şi
satisfacţia în raport cu retribuţia (se declară mulţumit de retribuţia primită).
Din aceşti doi indicatori, cărora le acordăm fie ponderi egale, fie ponderi
diferite rezultă nouă clase: cei mai satisfăcuţi, caracterizaţi prin ataşamentul
ridicat faţă de firmă şi prin satisfacţia deplină în raport cu retribuţia, şi la celălalt
pol, cei mai nesatisfăcuţi: ataşament redus faţă de firmă şi slaba satisfacţie
pecuniară.
B. Stabilirea ipotezelor
Ipoteza - într-un prim sens, termenul este sinonim cu cel de „postulat” sau
„axiomă”. „Cercetarea a pornit de la ipoteza că...”.
În procesul inductiv, ipoteza constituie o explicaţie plauzibilă ce urmează a
fi verificată de materialul faptic; putând fi confirmată sau infirmată parţial sau
total.
Ipoteza se deosebeşte de bănuială prin aceea că se sprijină pe numeroase
fapte şi fenomene constante şi reflectă noţiunea necesară nemijlocit observată.
De asemenea, ipoteza se deosebeşte de presupunere. Presupunerea nu
urmăreşte în primul rând, concordanţa cu realitatea. „Presupunând că aţi fi puşi
acum să vă alegeţi o meserie, ce meserie aţi alege?”.
Ipoteza, spre deosebire de presupunere se referă la ceva foarte probabil,
tinzând spre certitudine.
În formulare ipotezele trebuie să fie corecte din punct de vedere logic şi să
utilizeze concepte clare.
Exemplu: „Ca o ipoteză directă de lucru am considerat că este de aşteptat
ca departajarea muncitorilor după vechimea ca muncitor să se coreleze direct cu
o diferenţiere a lor în raport cu modul de îndeplinire a normei” nu este deloc clar.
Ce se înţelege prin „corelare directă?”. Dar prin „mod de îndeplinire a normei?”.
Ipotezele corecte care urmăresc testarea relaţiei dintre variabile sunt corect
exprimate prin: dacă... atunci... sau... cu cât... cu atât...
Exemplu: „Dacă două grupuri umane sunt în conflict atunci coeziunea
dintre membrii fiecărui grup este ridicată” sau „cu cât matinalitatea orarelor este
mai mare cu atât stocul acţiunilor este, prin natura lor, mai redus”.
7
Completitudinea sau necompletitudinea anchetei depinde de întinderea
populaţiei cercetate. Când populaţia nu depăşeşte limitele unor grupuri restrânse
(elevii unei clase, muncitorii dintr-o secţie, locuitorii unei străzi etc.) ancheta
poate cuprinde toţi membrii populaţiei.
Când populaţia este foarte mare recurgem la procedeul eşantionării.
Eşantionarea - noţiunea de eşantion presupune un ansamblu de elemente
(N) în care fiecare element (n) are aceeaşi şansă de apariţie ca şi în ansamblul de
origine.
Metode de eşantionare:
a) Metoda cotelor de eşantionare (sau metoda modelului redus) este bazată
pe stratificare, dar lipsită de caracter aleator. Se procedează mai întâi la o operaţie
de stratificare (rural, urban, vârstă, categorii socio-profesionale).
Operaţia de stratificare se face în funcţie de analiza caracteristicilor
populaţiei cu ajutorul recensămintelor şi al statisticilor obiective; reperarea acelor
caracteristici se realizează la rândul lor în funcţie de legătura lor cu obiectivul
anchetei. Este necesar ca fiecare categorie inclusă în modelul redus al cercetării
să fie reprezentată într-o proporţie justă în cadrul eşantionului, adică proporţia
persoanelor integrate în fiecare categorie să reproducă cât mai exact, în cadrul
eşantionului, proporţia reală din ansamblul populaţiei sondate.
Exemplu: dacă una din cote este sexul, iar distribuţia bărbaţi - femei în
universul anchetei este de 40% bărbaţi şi 60% femei, într-un eşantion de 50 de
persoane - 20 vor fi bărbaţi şi 30 vor fi femei.
b) Eşantionarea probabilă sau aleatoare - eşantionul este determinat prin
jocul hazardului; fiecare element al populaţiei dispune de aceeaşi şansă de a fi
selecţionat şi inclus în eşantion. Reprezentaţivitatea este asigurată prin folosirea
calculului probabilităţilor. De regulă se face distincţie între eşantionarea simplă
aleatoarea şi eşantionarea aleatoare.
Se cunosc două procedee de eşantionare aleatoare:
• procedeul loteriei sau al tragerii la sorţi
• folosirea tabelelor numerelor aleatoare
În ambele cazuri este necesară lista nominală a unităţilor de populaţie şi
determinarea procentului eşantionului în raport cu populaţia anchetată. În primul
caz, lista populaţiei sondate nu este numerotată şi la intervale regulate (din 10 în
10 sau din 15 în 15) se extrage câte o unitate, ansamblul unităţilor alcătuind
eşantionul. Pentru operativitate se poate recurge la un procedeu şi mai simplu; se
poate reţine primul nume de la începutul fiecărei pagini a listei populaţiei, cu
condiţia ca înscrierea populaţiei să fie făcută pe pagini identice.
În cazul al doilea, populaţia este înregistrată potrivit unei liste numerotate
şi se procedează la tragerea la sorţi potrivit tabelelor numerelor aleatoare.
Când populaţia este foarte numeroasă se poate recurge la diviziunea ei în
subgrupe ( zone, oraşe, cartiere, străzi) cărora li se aplică unul sau altul din cele
două procedee aleatoare. Dacă grupele rămân totuşi foarte mari se poate recurge
8
la calcularea fracţiei de eşantionare, prin raportarea numărului populaţiei (N) la
numărul eşantionului n (N/n).
c. Metoda ariilor care se utilizează atunci când populaţia nu este
repertorială, în acest caz ne servim de hărţi geografice, lucrate la o scară mare, sau
de fotografii aeriene pe care le împărţim în pătrăţele, de aşa mărime încât să
obţinem un sistem de „arii – unităţi” pe cât posibil mai omogene. Ariile sunt
numerotate şi se procedează la tragere la sorţi, de data aceasta nu a indivizilor, ci
a ariilor eşantion.
d. Eşantionul de bază sau eşantionul construit apriori. Se alcătuieşte un
eşantion mare, în care toate categoriile componente sunt bine reprezentate, când
se trece la ancheta propriu-zisă, se procedează la extragerea unui eşantion mai
restrâns în cadrul celui de bază, operaţie deja mult mai uşoară, deoarece unităţile
eşantionului de bază sunt deja determinante.
e. Metoda panelului sau a eşantionului fix, constă în faptul că persoanele
care îl compun, selecţionate după tehnica eşantionului apriori, servesc drept cadru
de referinţă regulată pentru o suită de anchete din timp n timp se recoltează diverse
informaţii de la unele şi aceleaşi persoane. Pe această bază se pot emite aprecieri
cu privire la stabilitatea în timp a diferitelor opinii, trebuinţe, interese, preferinţe,
şi se pot depista factorii ce contribuie la schimbarea lor. Riscul acestei metode
constă în acumularea efectelor repetiţiei anchetei, fapt care, cu timpul,
poate duce la „degradarea” eşantionului şi la pierderea reprezentativităţii sale.
9
necesar aplicării; etc. Pretestarea se realizează asupra unor persoane care nu vor
intra ulterior în eşantionul calculat, dar care prezintă aceleaşi caracteristici cu cele
ale persoanelor alcătuind universul anchetei. Numărul persoanelor cuprinse la
pretestare este foarte mic comparativ cu eşantionul 10-20 persoane la 1000 (din
eşantion).
Prelucrarea informaţiilor
10
cifrele (codificarea numerică) sau literele (codificarea alfabetică)
corespunzătoare.
În cazul chestionarelor standardizate codificarea se face anterior recoltării
informaţiilor (precodificare). O întrebare precodificată se prezintă. sub forma
următoare:
Exemplu: „Apreciaţi că muncitorii din întreprinderea dvs. sunt informaţi
asupra principalelor probleme ale întreprinderii ?”:
1. foarte frecvent
2. frecvent
3. uneori
4. foarte rar
5. niciodată
6. nu ştiu / nu cunosc
După ce toate chestionarele au fost completate şi verificate se trece la
codificarea informaţiilor. In cazul în care la întrebările precodificate, la varianta
cu răspuns liber se constată că la un număr mare de persoane există opinii,
sugestii, propuneri de importanţă deosebită pentru explicarea problematicii
supuse analizei se procedează la codificarea acestuia, după modelul codificării
informaţilor date la întrebările deschise.
Cum se procedează?
Presupunând că avem de codificat răspunsurile la întrebarea : „Dvs. ce
propunere aveţi pentru perfecţionarea organizării şi conducerii procesului de
producţie?”.
Se lecturează răspunsurile date la un număr relativ mare de persoane
intervievate cu scopul de a observa şi de a nota pe fişe speciale problemele reale
pe care le ridică oamenii.
S-a constatat că au apărut cu o frecvenţă foarte mare propuneri care vizau
următoarele aspecte: aprovizionarea ritmică, întărirea disciplinei, perfecţionarea
stilului de muncă ai conducătorilor diferitelor compartimente, ridicarea nivelului
de calificare al muncitorilor etc.
S-au formulat astfel un număr de opt categorii, formulate în maniera de mai
sus în care au fost introduse toate răspunsurile date de muncitorii chestionaţi.
După ce se codifică toate informaţiile din chestionar se întocmeşte lista
codurilor care devine un instrument de lucru al cercetătorului până la întocmirea
raportului de cercetare.
După cum se observă codificarea nu este o operaţie mecanică. Dimpotrivă,
aceasta constituie un important moment al procesului de cunoaştere, informaţia
fiind condensată şi sistematizată în vederea analizei cantitative şi calitative.
Aspectele calitative ale faptelor sociale nici nu ar fi posibil de cunoscut în afara
codificărilor, atunci când avem de a face cu o masă mare de informaţii.
Se impune deci folosirea calculatoarelor care operează cu cifre sau litere,
deci cu simbolurile pe care le-au atribuit conţinutului de idei, opiniilor,
motivaţiilor sau aspiraţiilor populaţiei cercetate.
11
Aceste simboluri sunt trecute pe cartela personală, astfel încât o întrebare
din chestionar să ocupe un singur rând pe orizontală, iar variantele de răspuns să
fie marcate pe verticală cu una din cifrele de la 0 la 9 corespunzător codului
întrebării din chestionar.
Cercetătorului îi revine sarcina de a elabora lista corelaţiilor şi a celorlalte
tipuri de analiză (analiză factorială, coeficienţi de semnificaţii) ce urmează a fi
efectuaţi prin intermediul calculatorului.
Corelaţiile solicitate trebuie să pornească de la necesităţile de verificare a
ipotezelor în baza cărora a fost orientată întreaga cercetare sociologică şi a celor
noi care au apărut pe parcursul cercetării.
Informaţiile tipărite pe listinguri de către calculator trebuie să fie
decodificate, adică în locul cifrelor utilizate drept coduri sunt trecute
semnificaţiile reale.
Exemplu:
12
Reprezintă etapa finală a oricărei investigaţi. întotdeauna investigarea
fenomenelor sociale se face cu scopul de a fi comunicate rezultatele fie factorilor
de decizie, specialiştilor, fie publicului larg. In funcţie de publicul căreia i se
adresează prezentarea cercetării ştiinţifice se va face diferenţiat. Totdeauna însă
este necesar să se facă:
• o introducere în problema studiată;
• un istoric al proiectului de cercetare;
• un rezumat al cercetărilor anterioare;
• o clară reformulare a problemei;
• reluarea completă a procedeelor utilizate pentru culegerea prelucrarea
informaţilor;
• prezentarea detaliată a rezultatelor;
• un rezumat cu interpretarea rezultatelor.
Comunicând rezultatele unor specialişti, formulele de calcul, tabelele de
corelaţie, coeficienţii şi metodele folosite vor fi prezentate detaliat.
Limbajul tehnic, riguros, va permite intercomunicarea: concluziile vor
rezulta direct din datele prezentate. Când comunicarea se face către publicul larg
cu o cultură generală bogată, dar nespecializat în probleme de ştiinţe sociale, în
prezentare se va accentua latura tehnică metodologică a cercetării ci se vor expune
cu claritate scopurile, rezultatele şi valoarea teoretică şi practică investigaţiei.
Se cer a fi prezentate ipotezele iniţiale şi nu numai cele confirmate mai mult
ele trebuie justificate prin prezentarea concluziilor preanchetei. Datele despre
universul anchetei, despre eşantionare cu limite şi virtuţi despre metodologia
utilizată nu pot lipsi din redactări.
13
informaţiilor de marketing, cei care le redactează şi le utilizează trebuie să
stăpânească bine teoria convorbirilor, precum şi tehnicile de comunicare, astfel
încât să fie capabili să obţină cooperarea din partea receptorilor (de întrebări), să
se facă uşor înţeleşi, să poată interpreta în toate felurile posibile răspunsurile
primite la întrebări, să sesizeze dificultăţile pe care le întâmpină intervievaţii şi
erorile pe care ei le comit, să descopere sursele de erori (care trebuie eliminate cât
mai rapid posibil) etc.
Proiectarea şi elaborarea unui chestionar impune luarea unor decizii cu
privire la natura, forma şi structura sa, la întrebările pe care le conţine, la modul
de redactare şi de testare, la validarea întrebărilor etc.
14
Toate genurile de informaţii considerate necesare se sistematizează şi se
includ într-o listă de informaţii, foarte utilă în faza de proiectare a chestionarului.
Pentru fiecare din informaţiile din listă, chestionarul va trebui să cuprindă
câte una sau mai multe întrebări.
15
asemenea, întrebările deschise sunt indispensabile atunci când variantele de
răspunsuri la ele, fiind foarte diverse, nu au cum fi cunoscute dinainte.
Întrucât formularea răspunsurilor la unele din aceste întrebări presupune un
efort relativ mare din partea respondenţilor, numărul lor trebuie redus la strictul
necesar.
b) Întrebările închise sunt cele la care nu se poate răspunde decât în
variantele prestabilite. La rândul lor, ele pot fi: dihotomice, cu răspunsuri la alegere,
semantice sau cu răspunsuri ierarhizate.
1) Întrebările dihotomice sunt cele la care nu se pot da decât două răspunsuri:
„Da” sau „Nu”, „Urban” sau „Rural”, „Bărbat” sau „Femeie” etc.
Este vorba de întrebări de genul:
16
ordinea de prioritate acordată variantelor de răspuns precizate. Prin intermediul lor
se pot testa preferinţele consumatorilor în mod gradat (pe ranguri).
De acest gen sunt întrebările:
17
d) Întrebările filtru sunt cele care, în funcţie de răspunsurile primite, se
folosesc fie în scopul eliminării din anchete a subiecţilor care nu prezintă interes,
fie în vederea eliminării din chestionare a unor întrebări care devin de prisos. Astfel,
dacă prin anchetă se urmăreşte, de pildă, cunoaşterea opiniilor consumatorilor
despre reacţiile negative (nedescoperite încă) ale organismului uman la consumul
unui medicament oarecare M, prima întrebare filtru va fi, probabil, următoarea:
la care se poate oricând primi răspunsul „Nu”, mai bine foloseşti adresarea directă:
„Ce vârstă aveţi?”
18
Pe de altă parte, întrebările indirecte se recomandă în situaţiile în care este
de aşteptat ca subiecţii să aibă interesul să denatureze unele informaţii, fiind
totodată şi uşor de „păcălit” atunci când sunt luaţi „cu zăhărelul”.
De regulă, o întrebare stânjenitoare directă se reformulează prin mai multe
întrebări indirecte.
Adeseori, respondenţii întrebărilor indirecte nici nu intuiesc adevăratele
scopuri urmărite prin formularea lor.
3.2.2.1. Adecvarea
19
Întrucât, pentru a cumpăra mărfuri dintr-un magazin, este absolut necesar să
ai cunoştinţă despre existenţa lui, întrebările de felul celor care urmează nu sunt
neapărat adecvate scopului cercetării:
3.2.2.2. Claritatea
20
Atâta vreme cât sensul cuvintelor pe care le cuprinde o întrebare nu este clar,
aceasta nu va fi înţeleasă de respondenţi.
Pentru evitarea neînţelegerilor, prima regulă care se impune a fi respectată
cu ocazia alegerii cuvintelor ar fi următoarea:
1) Să se evite folosirea expresiilor prea tehnice!
De exemplu, o întrebare de forma:
adresată unei persoane fără nici o pregătire în domeniul marketingului, nu are nici
o şansă să primească un răspuns corect, ea neştiind ce este aceea matrice B.C.G..
În al doilea rând, este recomandat:
2) Să se evite neologismele şi arhaismele!
De pildă, întrebarea:
pusă unui cioban, s-ar putea să-l lase pe acesta fără nici un răspuns (el necunoscând
semnificaţia termenului oportunitate), aceeaşi soartă putând avea şi întrebarea:
(în cazul tuturor persoanelor care nu ştiu că uricul este un soi de lege).
În al treilea rând, este bine:
3) Să se evite regionalismele (sau să se restrângă sfera lor de utilizare
doar la zona în care au circulaţie).
Întrebând un dobrogean:
21
„V-ar plăcea să vă servim la masă urs?”
poate primi răspunsul „Da” atât din partea celui care-l frecventează zilnic, cât şi din
a celui care intră în el de şase ori pe an (ceea ce, evident, nu-i acelaşi lucru).
Acelaşi răspuns se poate primi şi la întrebarea:
atât de la cei pentru care mult înseamnă cinci beri pe zi, cât şi de la cei pentru care
mult înseamnă o bere la cinci zile.
Din această primă regulă derivă şi o a doua:
3
S. Payne: The Art of Asking Questions, Princeton University Press, 1980, p. 37
22
2) Pentru exprimarea magnitudinii, este bine să se utilizeze mai degrabă
numerele decât adjectivele.
Întrebând:
De pildă, întrebarea:
va putea fi interpretată în cele mai diferite moduri: unii vor crede că este vorba
de cheltuielile zilnice, alţii de cele săptămânale, iar alţii de cele lunare sau
anuale. De asemenea, unii vor crede că este vorba de carne în general, alţii se
vor gândi la carnea de vită etc.
În condiţiile în care toţi respondenţii înţeleg întrebarea din chestionar şi,
în plus, o interpretează în acelaşi fel, mai este necesar:
4) Să se asigure întrebării sensul pe care şi l-a dorit cel care a formulat-o.
Pentru aceasta, ultima întrebare ar trebui reformulată astfel:
23
Astfel, în loc să li se pună clienţilor întrebarea:
la care se poate răspunde prin „Da” sau „Nu”, dar şi prin expresiile „Foarte
mulţumit”, „Destul de mulţumit”, „Aşa şi aşa” etc., mult mai bine ar fi dacă s-ar
apela la formularea:
„La câte piese de teatru sau filme aţi fost în ultima săptămână?”_____
poate primi răspunsul „La două”, acesta fiind total irelevant. De aceea, ea va
trebui descompusă în două întrebări:
24
9.2.2.3. Posibilitatea formulării răspunsurilor
25
Totodată, ar mai fi de semnalat şi faptul că tendinţa de supraestimare se
manifestă cu o intensitate direct proporţională cu intensitatea acţiunilor
publicitare care vizează subiectul supus cercetării de marketing. Astfel, la
întrebarea: „Care este băutura răcoritoare pe care aţi cumpărat-o cel mai frecvent
în ultimul an?”, de regulă este menţionată cea pentru care s-a făcut mai multă
publicitate (despre care oamenii îşi amintesc mai uşor).
De asemenea, cu cât frecvenţa repetării evenimentelor la care se referă
întrebările este mai mare, cu atât efectele uitării vor fi mai neînsemnate.
Procesul de memorare - uitare este supus şi influenţei altor factori:
motivaţia pe care o au respondenţii pentru a ţine minte faptele cercetate;
unicitatea unor evenimente (cumpărarea primului autoturism rămâne mai bine
întipărită în memoria oamenilor decât orice achiziţie recentă de rutină).4
3) Prin cercetarea de marketing care face necesară utilizarea
chestionarelor se urmăreşte obţinerea unor informaţii cât mai diverse, care să
reprezinte opiniile fiecărui respondent. Exprimarea acestora cere un anumit
efort din partea lor, fiind posibilă numai dacă ei sunt în cunoştinţă de cauză.
Tendinţa de imitare şi snobismul sunt factori care pot influenţa opiniile
multor persoane. De aceea, acţiunea lor trebuie să fie limitată.
Oamenii adeseori nu ştiu cu adevărat ceea ce-şi doresc decât atunci când
sunt puşi în situaţia de a cumpăra. De aceea, la întrebarea: „Aţi fi dispus să
cumpăraţi o pastă de dinţi cu aromă de migdale?”, atât timp cât nu au
posibilitatea să vadă efectiv despre ce este vorba, ei vor răspunde preponderent
„Da”. De îndată ce vor vedea însă şi proba produsul, mulţi nu-l vor mai
cumpăra.
Pe de altă parte, dacă timpul scurs între exprimarea intenţiei de cumpărare
şi cumpărarea propriu-zisă a unor produse este mult mai scurt decât perioada la
care se referă întrebarea, răspunsurile care vizează intenţia de cumpărare vor fi
preponderent „Nu”. Întrebarea: „Intenţionaţi să cumpăraţi, în următoarele şase
luni, o baterie Bosch pentru autoturismul dumneavoastră?”, adresată unei
persoane care are nevoie de ea astăzi, este de aşteptat să primească răspunsul
„Nu”.
Pentru prevenirea sau atenuarea consecinţelor negative derivate din
incapacitatea subiecţilor de a da răspunsuri corecte la întrebări, la redactarea
întrebărilor este bine să se ţină seama de următoarele recomandări:
1) Nu puneţi respondenţilor întrebările la care trebuie să răspundă cel care
face cercetarea! O întrebare de tipul: „Cu câte procente estimaţi să crească
cererea dumneavoastră anuală din produsul P dacă preţul său se reduce cu 7%?”
nu are cum să primească un răspuns corect, coeficientul de elasticitate a cererii
4
S. Sudman, E. Blair: Marketing research. A Problrm Solving Approach, McGraw Hill, New York, 1998, p. 256
- 261
26
în raport cu preţul fiind o mărime complexă, care nu poate fi determinată de
oricine.
2) Asiguraţi-vă că întrebările vor fi adresate celor mai potriviţi
respondenţi! (celor care, fiind în cunoştinţă de cauză, sunt capabili să-şi
exprime, nedistorsionat, propriile opinii);
3) Plecând de la frecvenţa şi importanţa fiecărui eveniment, circumscrieţi
întrebările celor mai potrivite orizonturi de timp! (care poate fi de ordinul:
zecilor de ani - în cazul cumpărărilor de locuinţe sau de mobilă; anilor - în cazul
cumpărărilor de autoturisme, frigidere, televizoare etc.; lunilor - în cazul
serviciilor turistice; săptămânilor ş.a.m.d.);
4) Implicaţi timpul în mod indirect, folosind expresiile „de regulă” sau
„tipic”!, formulând întrebări de genul:
27
„La ce adresă locuiţi” (pusă unui bătrân care se teme de hoţi);
„Cumpăraţi frecvent băuturi alcoolice?” (adresată unuia care nu
doreşte să fie considerat alcoolic);
„Care este vârsta dumneavoastră?” (pusă unei doamne de 42 de ani),
etc.,
5
A. J. Barton: Asking the Embarrassing Ouestions, Public Opinion Quarterly, 1958,
p. 67 - 68
28
specificarea faptului că, dacă nu doresc, pot refuza (fără nici o reţinere)
să răspundă la oricare din întrebări;
angajamente ferme (chiar şi sub semnătură) privind păstrarea
confidenţialităţii;
abordarea chestiunilor delicate cu cel mai firesc aer posibil, etc.
De asemenea, se recomandă utilizarea oricărui mijloc de motivare a
respondenţilor (prin argumente logice sau pecuniare).
29
situaţie6, se recomandă utilizarea unui cuvânt de bază însoţit de un adjectiv: „Peste
medie - Mediu - Sub medie”; „Foarte mulţumit - Oarecum mulţumit - - Nicidecum
mulţumit” etc.
Opiniile specialiştilor vizavi de oportunitatea unor variante de răspuns gen
„Indecis”, „Nu am opinie”, „Nu ştiu”, „Medie” sunt totuşi contradictorii.
5) Ordonarea variantelor de răspuns să se facă în mod uniform, de la mic la
mare (sau invers). Dacă există suspiciunea că modul de ordonare influenţează
răspunsurile, pentru jumătate din respondenţi se poate folosi ordinea crescătoare,
iar pentru cealaltă jumătate, ordinea descrescătoare.
6) Variantele de răspuns care se pretează la cuantificări vor fi marcate cifric
(până la 5; de la 6 la 10 etc.) - şi nicidecum în cuvinte („foarte rar”, destul de des”
etc.).
O altă problemă de soluţionat în cazul întrebărilor închise priveşte stabilirea
numărului de variante de răspuns care se includ în întrebare. Ea se rezolvă diferit
de la o categorie la alta de fenomene.
Astfel, în cazul aspectelor calitative, când răspunsurile se dau prin
intermediul unor propoziţii, numărul de variante de răspuns este foarte mare, motiv
pentru care ele ar trebui combinate. De exemplu, întrebarea:
6
D. R. Lehmann, S. Gupta, J. H. Steckel: Marketing Research, Addison - Wesley Educational Publishers Inc.,
New York, 1998, p.183 - 186
30
În cazul aspectelor subiective de ordin cantitativ, pentru formularea
răspunsurilor la întrebările închise se pot utiliza:
sisteme de atribuire a unor note (de la 1 la 5, de la 1 la 10, de la 1 la 100
etc.);
expresii verbale de ordonare („Foarte mulţumit - Oarecum mulţumit -
Nemulţumit” etc.).
Aşa de exemplu, la întrebarea: „Cât de mulţumit sunteţi de produsele firmei
noastre?”, variantele de răspuns indicate ar putea fi sugerate prin una din
expresiile:
„Acordaţi o notă de la 1 la 10”
sau
„Bifaţi una din variantele:
Foarte mulţumit___
Oarecum mulţumit;___
Nemulţumit.”____
31
3.3. Evaluarea şi validarea întrebărilor
32
În legătură cu această chestiune sunt de reţinut următoarele două aspecte: 7
1) mai importante decât numărul de întrebări sunt durata şi efortul necesitate
de darea răspunsurilor, un număr mare de întrebări simple fiind de preferat unui
număr mic de întrebări la care răspunsurile sunt foarte greu de formulat;
2) efortul de a răspunde şi refuzurile depind de motivaţia de a răspunde care
le poate fi imprimată intervievaţilor: dacă prin ancheta în cauză se urmăreşte o mai
bună servire sau satisfacere a nevoilor celor intervievaţi, aceştia se vor angaja mai
uşor să dea răspunsuri decât în cazul unei anchete care nu le vizează direct interesele
proprii. Tocmai de aceea, chestionarele trebuie să conţină o parte introductivă, în
care le sunt prezentate chestionaţilor ceea ce se urmăreşte prin ancheta întreprinsă.
În general însă, nu se recomandă utilizarea unor chestionare prea
voluminoase, chiar dacă întrebările pe care le conţin sunt simple, deoarece acestea
generează o reacţie firească de respingere din partea respondenţilor potenţiali.
7
T. Gherasim, E. Maxim: Bazele marketingului, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1997, p. 97
8
S. Sudman, E. Blair: Marketing research. A Problrm Solving Approach, McGraw Hill, New York, 1998, p. 274
- 286; p. 43; D. R. Lehmann, S. Gupta, J. H. Steckel: Marketing Research, Addison - Wesley Educational
Publishers Inc., New York, 1998, p.183 - 190;
Şt. Pruteanu, B. Anastasiei, T. Jijie: Cercetarea de marketing. Studiul pieţei pur şi simplu, Editura Polirom, Iaşi,
2002, p. 107 - 108
33
1) Dacă la întrebările din chestionar unele persoane nu pot (sau nu trebuie)
să răspundă, pe primul loc se va situa întrebarea sau setul de întrebări de control
(filtru). De exemplu, dacă prin cercetarea de marketing se încearcă găsirea
motivelor pentru care medicii sunt nemulţumiţi de stetoscoapele pe care le
utilizează, prima întrebare filtru se va referi la ocupaţia celor intervievaţi. În felul
acesta, toate celelalte întrebări vor fi adresate numai celor care confirmă că sunt
medici. A doua întrebare de control va fi de genul: „În investigaţiile pe care le
faceţi, vă folosiţi de stetoscop?” Răspunsurile negative date la aceasta va lăsa în
afara cercetării toţi medicii care nu se folosesc în activitatea lor de respectivul
aparat.
Faptul că întrebările filtru se poziţionează la începutul chestionarului nu
înseamnă că unele dintre ele nu pot fi amplasate şi în interiorul lui. De regulă, ele
se utilizează oriunde şi ori de câte ori răspunsul dat la o întrebare condiţionează
trecerea la următoarele (sau duce la excluderea unei secvenţe de întrebări).
2) Imediat după întrebarea (sau întrebările) filtru, tot la începutul
chestionarului se aşează întrebarea cu funcţia de „apel” (sau de atragere), care
trebuie să fie una deschisă şi simplă. Este vorba de întrebarea care are rolul de a
deschide discuţiile în cel mai firesc (dar şi atrăgător) mod posibil şi de a câştiga
interesul respondenţilor.
Întrebările filtru şi cele de „apel” îşi pot schimba locurile între ele.
3) Ordinea firească a întrebărilor este cea de la simplu la complex. Dacă ea
nu se respectă, punându-li-se subiecţilor mai întâi întrebările mai dificile, o parte
din ei ar putea fi descurajaţi, ceea ce i-ar putea face să abandoneze discuţiile înainte
de a da răspunsurile măcar la întrebările simple.
4) O altă regulă recomandă ordonarea întrebărilor de la general la particular,
în aşa-numita succesiune pâlnie. Respectând-o, întâi se va pune întrebarea care
vizează aspectul general al problemei cercetate, după care urmează cele care
vizează aspectele particulare şi specifice. Este vorba de o ordonare de următorul
tip:
34
7) Dacă tematica cercetată trebuie să urmeze o anumită succesiune,
întrebările vor urma acea succesiune.
8) Când se trece de la un aspect la altul al cercetării, este bine să se avertizeze
respondenţii prin formulări de genul: „De aici încolo aş dori să vă adresez câteva
întrebări cu privire la ….” , anunţându-se noua temă. Procedându-se astfel,
subiecţii vor fi ajutaţi să-şi remobilizeze eforturile pentru a continua discuţiile.
9) În plus, pentru a se menţine mereu treaz interesul, precum şi bună
dispoziţia respondenţilor, din loc în loc se plasează întrebări relaxante (chiar dacă
nu au legătură directă cu tema cercetării), împreună cu unele remarci şi aprecieri
încurajatoare (la adresa sincerităţii şi inteligenţei de care ei dau dovadă etc.).
10) În partea finală a chestionarului se vor aşeza întrebările vizând aspectele
cele mai delicate ale cercetării (la care subiecţii ar putea manifesta unele reţineri),
chiar dacă sunt întrebări simple, de identificare a respondenţilor (altele decât cele
filtru). De acest gen sunt întrebările referitoare la: vârstă, adresă, venituri, vicii,
comportamente intime etc. Altfel, o parte din subiecţi vor refuza de la bun început
cooperarea, lăsând fără răspunsuri toate celelalte întrebări (care, în mod normal,
trebuie să le preceadă).
În ordonarea întrebărilor din chestionar trebuie să se ţină neapărat seama de
aşa-numitele efecte de ordonare, care se manifestă atunci când răspunsul la o
întrebare este influenţat de contextul oferit de întrebările anterioare şi de
răspunsurile date acestora. De exemplu, dacă mai întâi se formulează întrebarea:
„Aţi beneficiat de reducerea de preţ acordată de magazinul M la produsul P?”, iar
apoi întrebarea: ”Care sunt motivele pentru care preferaţi să cumpăraţi produsul
P de la magazinul M?”, cei care răspund afirmativ la prima întrebare vor fi tentaţi
să înceapă enumerarea motivelor alegerii magazinului M tocmai cu respectiva
reducere de preţ.
Dacă răspunsul (sincer) dat la o întrebare de ordin general nu le influenţează
pe cele date la întrebările vizând aspectele particulare şi specifice, nu acelaşi lucru
se întâmplă dacă se procedează invers. Astfel, dacă mai întâi se formulează
întrebările particulare şi apoi întrebarea generală, potrivit efectului de pâlnie
răsturnată, răspunsul la ultima întrebare va fi viciat. De pildă, dacă ordinea
întrebărilor ar fi:
este de aşteptat ca, dacă la prima întrebare se răspunde afirmativ, printre formele
de petrecere a timpului liber la care se referă ultima, schiul se va introduce mai mult
ca sigur.
Pentru ca efectul de pâlnie răsturnată să fie prevenit, ar trebui ca întrebările
particulare să permită relevarea tuturor aspectelor importante vizate de cercetare.
35
Altfel, la întrebarea de ordin general se poate renunţa (răspunsul la ea fiind foarte
previzibil).
Un alt efect de ordine se întâlneşte în cazul întrebărilor condiţionate, adică
atunci când o anumită succesiune de întrebări îşi urmează cursul numai dacă s-a dat
un răspuns afirmativ la prima dintre ele. Aşa de pildă, numai dacă la întrebarea:
„Aţi achiziţionat în ultima lună produsul P1?” se răspunde cu „Da”, se vor pune
întrebările: „Cât?”, „De unde?”, „La ce preţ?” etc. În caz contrar, toate celelalte
întrebări vor fi suprimate.
Dacă apoi se continuă cu întrebarea: „Dar produsul P2 l-aţi achiziţionat?”
, lucrurile se vor petrece, probabil, la fel. Forţând însă nota şi cu întrebarea: „Aţi
cumpărat în ultima lună şi produsul P3?”, cel chestionat îşi va pierde răbdarea şi
va răspunde negativ numai din dorinţa de a închide subiectul. Pentru a nu se ajunge
la aşa ceva, cea de-a treia întrebare va fi adresată ceva mai încolo, după ce au fost
luate în discuţie şi alte subiecte.
Chiar şi trecerea de la o temă la alta poate fi însoţită de oarecari dificultăţi,
generate de efectul de tranziţie (care este tot unul de ordine). Odată obişnuiţi cu o
temă (la care au dat deja câteva răspunsuri), schimbarea subiectului poate însemna
o perturbare a discuţiilor. Pentru a fi atenuat, trecerea va trebui pregătită, aşa cum
am mai menţionat, prin anumite formule. „Ar fi interesant să ne gândim şi la….”,
„Haideţi să vedem care este opinia dumneavoastră şi despre…” etc.
Nu trebuie uitat, aşadar, niciodată că de modul în care sunt ordonate
întrebările din chestionar poate depinde în mod hotărâtor succesul sau insuccesul
cercetării de marketing care l-a făcut necesar.
36
1) Astfel, mai întâi se recomandă separarea cât mai vizibilă a spaţiilor
rezervate fiecăreia din părţile componente enumerate, pentru a face cât mai clară
structura chestionarului.
2) În al doilea rând, este bine ca între întrebările care fac parte din corpul
chestionarului să fie lăsate spaţii suficiente, absolut necesare pentru buna lor
recepţionare (chiar dacă în felul acesta cresc dimensiunile acestuia). În cazul
interviurilor, locul acestora este luat de pauzele dintre întrebări.
3) Totodată, pentru fiecare întrebare trebuie să se lase suficient spaţiu (sau
timp) pentru formularea răspunsurilor.
4) Numerotarea întrebărilor este o altă recomandare utilă. Totodată, este de
dorit ca fiecărei întrebări să i se rezerve câte un paragraf.
5) Pe de altă parte, nu este recomandată ruperea întrebărilor atunci când se
trece de la o pagină la alta, deoarece acestea pot provoca unele confuzii şi dificultăţi
care conduc la răspunsuri greşite.
6) În cazul întrebărilor mai dificile, se recomandă inserarea (imediat după
formularea lor sau într-o notă de subsol) a unor instrucţiuni sau lămuriri de care
trebuie să se ţină seama în formularea răspunsurilor. Acestea vizează:
a) operatorii de interviu, cărora li se atrage atenţia şi li se dau lămuriri asupra
unor aspecte de ordin tehnic sau metodologic, de genul: „A nu se citi toate
variantele de răspuns!” (pentru a nu se influenţa răspunsurile la întrebările
următoare); Se înregistrează toate răspunsurile” (când, la aceeaşi întrebare, pot fi
înşirate mai multe elemente - scopuri, deficienţe, opinii, etc.); „Se continuă cu
întrebarea 7” (pentru a se preveni unele conexiuni între întrebări); „Se va solicita
o singură variantă de răspuns” (atunci când aşa ceva este necesar); „Nu se
întreabă, ci doar se constată sexul respondenţilor!” etc.;
b) respondenţii, cărora li se dau indicaţii sau explicaţii, cum ar fi: „Bifaţi o
singură variantă de răspuns”!; „Puteţi specifica şi alte variante de răspuns”; „Se
vor declara numai veniturile din salarii şi dividende”!; „Prin rude de gradul unul
se înţeleg: părinţii, fraţii, surorile, fiii şi fiicele”; etc.
Pentru a se asigura percepţia lor cât mai uşoară, instrucţiunile vor fi incluse
în chestionar cu alte tipuri de scris decât cele folosite pentru redactarea întrebărilor
şi variantelor de răspuns.
7) La întrebările închise, pentru a se uşura diferenţierea, se recomandă ca
variantele de răspuns să fie înşirate pe verticală (şi nu pe orizontală), chiar dacă
spaţiul necesar este mai mare. Specialiştii în comunicare consideră că, de pildă, la
întrebarea:
37
Foarte înalt ___
Înalt ___
Mediu ___
Coborât ___
Foarte coborât ___
38
Ultima parte a chestionarului este rezervată unei prime sintetizări a
informaţiilor pe care el le conţine, inclusiv pretabelării acestora.
Chestionarul trebuie să se încheie cu formule de apreciere a efortului depus
de respondenţi şi de politeţe, de genul: „Vă mulţumim foarte mult pentru ajutorul
acordat”, „Răspunsurile dumneavoastră au fost extrem de interesante şi utile, Vă
mulţumim pentru cooperare”, „Discuţia cu dumneavoastră este o adevărată
plăcere”, „Putem să vă mai contactăm?” etc.
Chestionarele de cel mult două pagini se pot prezenta sub forma unor foi
volante. În cazul în care ele sunt mai voluminoase, forma de cărticică este cea mai
indicată (coperţile conţinând informaţiile de identificare). Paginile se numerotează,
la fel ca şi întrebările (şi capitolele sau părţile lor distincte). Adeseori, întrebările se
numerotează şi în cadrul fiecărui capitol în parte.
Expresiile de importanţă aparte se înscriu în chestionar cu majuscule, cu
sublinieri sau cu font-uri diferite, pentru a ieşi mai uşor în evidenţă.
3.7.1. Pretestarea
9
S. Sudman, E. Blair: Marketing research. A Problrm Solving Approach, McGraw Hill, New York, 1998, p. 300
39
întrebărilor şi de formulare a răspunsurilor, depistându-se o bună parte din punctele
slabe ale chestionarului.
Cel care realizează interviul cognitiv poate interveni cu întrebări, cum ar fi:”
La ce credeţi că m-am referit când am întrebat ….?”, „Ce înţelegeţi
dumneavoastră prin…?” etc.
Pretestarea întregului chestionar (sau testul pilot) constă în verificarea sa în
mediu real, pe seama unor eşantioane relativ mici (conţinând 10 - 15 subiecţi).
Acestea vor fi din categoria celor reprezentative (întrunind caracteristicile de bază
ale populaţiei generale) sau vor include doar acele tipuri de respondenţi care (se
consideră că) vor avea cele mai mari dificultăţi în înţelegerea şi interpretarea lor,
precum şi în formularea răspunsurilor corecte.
De regulă, întrebările cu privire la dificultăţile pe care le prezintă
chestionarul se pun în partea finală a pretestării.
Informaţiile culese în urma acestei operaţiuni vor servi, eventual, la
revizuirea chestionarului (la eliminarea, adăugarea sau reformularea unor
întrebări).
40
constatarea neregulilor privind administrarea chestionarului de către
operatori (în vederea reinstruirii lor) etc.
Dacă, în urma testării, chestionarului i se aduc modificări esenţiale, va trebui
retestată şi ultima formă a acestuia.
4. Un exemplu de chestionar
41
Întrebările 05 şi 06 vizează preferinţele consumatorilor pentru diverse
sortimente de preparate din carne.
În ceea ce priveşte întrebarea 07, aceasta are calitatea de întrebare de apel,
având o dublă menire:
1) să atragă atenţia consumatorilor asupra unui aspect foarte important de
care depinde sănătatea lor (adică asupra existenţei aditivilor şi altor compuşi
chimici periculoşi în preparatele obişnuite de carne);
2) să stârnească interesul persoanelor pentru colaborare.
De aceea, ea poate să ocupe şi primul loc în cadrul chestionarului.
Întrebările 08 şi 09 sunt de fapt întrebările cheie, din răspunsurile primite
rezultând oportunitatea aducerii pe piaţa cercetată a noului tip de produse, la preţuri
convenabile pentru firma producătoare.
Un răspuns negativ la întrebarea 09 nu trebuie să conducă automat la sistarea
anchetei. În acest caz, este bine de pus şi întrebarea 09A, pentru a se afla dacă o
eventuală creştere a veniturilor (foarte probabilă, de altfel) va face acceptabilă
oferta la preţul pretins de vânzător.
Întrebările 10 - 12 urmăresc să identifice care este cea mai eficientă metodă
de publicitate de care firma producătoare a beneficiat.
42
01.Consumaţi preparate din carne de porc?
Nu Da
01B. Dacă s-ar produce natural, fără 03. De care religie aparţineţi?
compuşi chimici periculoşi, aţi
consuma astfel de preparate?
04. Unde locuiţi?
Nu Da
(Terminat) 05. Ce vă determină să preferaţi
preparatele din carnea de porc altora?
În fine, ultima întrebare are drept scop identificarea imaginii de care firma
producătoare se bucură pe piaţa cercetată.
43
44
CHESTIONAR nr. 4
Tema de cercetare
Studiul oportunităţii lansării pe piaţă a preparatelor din carne de porc fără
compuşi chimici artificiali dăunători sănătăţii
45
Mă numesc Dana Popescu. Sunt angajata Agenţiei de Studii de Piaţă MARKETING Goup din Oradea
având sarcina să efectuez un studiu pentru BIOCARM SRL Oradea.
Păreţi a fi o persoană care ţine la sănătatea sa, alegând cu grijă alimentele pe care le consumă. Cum
preparatele din carne care se vând curent pe piaţă sunt produse pe bază de furaje artificiale şi de compuşi chimici
periculoşi pentru sănătatea omului, BIOCARM SRL Oradea intenţionează să vă pună la dispoziţie un nou tip de
preparate, realizat exclusiv cu furajarea naturală a porcilor şi fără aditivi sau alţi compuşi chimici dăunători. În
măsura în care sunteţi interesat de o astfel de ofertă, vă rugăm să aveţi amabilitatea de a ne răspunde, în circa trei
minute, la câteva întrebări. De răspunsurile pe care ni le veţi da va depinde aducerea pe piaţa Iaşi-ului a noului tip de
preparate din carne de porc. Suntem pe deplin încredinţaţi că informaţiile pe care acceptaţi să ni le daţi ne vor (şi vă
vor) fi de mare folos.
______________________________________________________________
46
05. Ce vă determină să preferaţi preparatele din carnea de porc celor obţinute
din alte sortimente de carne?
06. Cam de câte ori pe săptămână consumaţi preparate din carne de porc?
De ____. ori
07. Ştiţi că majoritatea preparatelor din carne de porc se obţin prin furajarea
industrială a animalelor şi prin folosirea unor aditivi şi alţi compuşi chimici
dăunători pentru sănătatea dumneavoastră?
Da___
Nu___
47
De la TV___
De la prieteni şi colegi___
De la vecini___
Altfel___
48
CAPITOLUL III - SISTEM SOCIAL ŞI STRUCTURĂ
SOCIALĂ. GRUPURILE SOCIALE
49
Sistemul social, ca de altfel şi celelalte sisteme se caracterizează prinţi-
o stare de echilibru intern, care poate fi static sau dinamic.
O distincţie foarte utilă din punct de vedere metodologic se realizează între:
■ Sisteme finaliste, caracterizate prin faptul că integrarea, organizarea
şi dinamica lor sunt determinate de realizarea unei finalităţi (exemplu,
fabricarea unor produse determină organizarea internă a unei
întreprinderi);
■ Sisteme de interdependenţă care nu sunt finaliste, ele fiind compuse
din mai multe subsisteme, de regulă finaliste, care interacţionează, tinzând
să realizeze un echilibru care reprezintă o rezultantă a acestor interacţiuni;
■ Suprasisteme, reprezentând sistemele rezultate din interacţiunea
mai multor sisteme orientate finalist.
3. Structura socială
50
istoric constituite ( trib, popor, naţiune, clasă socială) ; atât grupări spontane
(mulţime, stradă), cât şi unele organizate (un auditoriu), ” grupuri cu scop” , cât
şi grupurile sociale propriu zise, clar conturate şi structurate.
Pornind de la această caracteristică structurală a vieţii sociale, însăşi
sociologia s-a constituit şi s-a dezvoltat ca o ştiinţă a grupurilor, a legilor de
structurare şi de funcţionare a acestora , a constituirii şi dezagregării lor, a
criteriilor de clasificare, a rolului factorilor de grup în viaţa socială, în dezvoltarea
societăţii.
Alături de noţiunea generică de grup social, sociologia foloseşte conceptele
de:
Colectivitate socială care desemnează o reuniune umană în cadrul căreia
se creează şi se menţine o anumită coeziune socială. Colectivităţile au un caracter
istoric având anumite particularităţi legate de perioada în care fiinţează. Este
noţiunea cea mai generală pentru grupurile umane cu o anumită formă de
coeziune.
Gruparea socială este o masă de oameni care posedă o anumită trăsătură
comună remarcată de către un observator extern (J. Szczepanski). Conform
acestei definiţii pot fi distinse grupări de oameni pe baza trăsăturilor somatice, pe
criteriul vârstei, sexului sau grupări statistice ale indivizilor.
Categoriile socio-profesionale reprezintă colectivităţi sociale identificate
pe baza unor trăsături comune generate de profesia pe care o exercită. Acestea se
pot transforma în grupuri sau colectivităţi sociale dacă similitudinea trăsăturilor
comune ( o pregătire, o activitate comună) devine baza apariţiei coeziunii sociale
a membrilor, dacă se formează o anumită solidaritate între aceştia şi se creează
elemente de organizare(ex. organizarea profesională a economiştilor, a
sociologilor).
Grupurile sociale propriu-zise presupun procese de interacţiune umană
ca şi exercitarea unor influenţe de la unitatea grupului spre individualităţile
grupate.
Cu toată diversitatea grupurilor este posibil să se desprindă câteva trăsături
comune ale acestora şi anume:
- existenţa unui număr minim de indivizi;
- distribuirea statusurilor şi fixarea rolurilor în grup;
- felul relaţiilor şi interacţiunilor dintre membri;
- norme şi valori comune tuturor membrilor suficient de stabile;
- entitate care are multă influenţă asupra membrilor.
51
- atracţia interpersonală dintre membri;
- gradul de identificare a membrilor cu grupul;
- dorinţa expresă de a rămâne în grup;
Proprietăţi ale grupului:
- autonomia grupului (centrarea pe sine, evoluţia
independentă a grupului);
- permeabilitatea grupului (măsura în care admite sau nu
cooptarea de noi membri);
- flexibilitatea (gradul de informalitate şi de libertate în
grup);
- intimitatea (gradul de apropiere reciprocă a
membrilor);
- participarea (investiţia de timp, efort şi acţiuni în
activităţile grupului;
- Sintalitatea (R.B.Cattell 1948) desemnează
personalitatea unui grup ca întreg. Ea este influenţată
pe de o parte de caracteristicile membrilor grupului
(inteligenţă, atitudini, însuşiri individuale de
personalitate) şi de structura grupului, iar pe de altă
parte dispune de o dinamică proprie;
- Sinergia grupului se referă la schimbările ce apar în
suma intereselor membrilor sau în energia totală
disponibilă în grup;
Procesele din grup:
- stratificarea: diferenţierea membrilor grupului după
diverse criterii;
- conducerea: procesul de organizare şi de exercitare a
influenţei persoanei cu poziţia de lider asupra celorlalţi
membri ai grupului în vederea realizării sarcinilor şi
armonizării relaţiilor;
- comunicarea : forma fundamentală a relaţiilor
interpersonale din grup;
- competiţia şi cooperarea : procese de grup studiate mai
ales în relaţie cu eficienţa sau productivitatea grupului,
concomitent cu relevarea efectelor lor sociale.
52
Grupurile primare „primary group” se caracterizează prin relaţii de tipul
„face to face” care se stabilesc între membrii săi. Relaţiile dintre membrii sunt
calde, personale, umane.
Exemple:
familia-primul grup primar cunoscut de civilizaţia umană;
grupul de joacă al copiilor - grup caracterizat prin spontaneitate,
cooperare şi prin rolul jucat în promovarea sentimentelor de
ambiţie şi onoare;
grupul de vecinătate - grup esenţial în viaţa socială, afectivă şi
culturală a comunităţilor rurale tradiţionale;
comunitatea de bătrâni, care ia adeseori forma „cluburilor”, a
„societăţilor” în care predomină relaţiile de apropiere, înţelegere
şi afecţiune;
7. Grupuri de presiune
53
grup în totalitatea sa asupra altuia, fie prin simpla sa prezenţă, fie prin mijloace
speciale.
Exemplu: presiunea unor grupuri de interese (sindicate) asupra instituţiilor
guvernamentale sau legislative ; presiunea pe care o suportă consiliul unei
întreprinderi de la un comitet de grevă ; presiunea determinată de realizările
superioare ale unei echipe faţă de alta cu care se află în întrecere,etc..
Referitor la presiunea exterioară indirectă trebuie menţionat că ea este
exercitată mai mult de reprezentanţii grupului.
Exemplu: într-o facultate reprezentantul studenţilor în Consiliul profesoral
poate influenţa Consiliul în numele studenţilor pentru a lua anumite decizii.
Grupul ca întreg exercită presiuni asupra membrilor săi pentru a respecta
regulile şi normele grupale funcţionale. Tendinţa spre presiune, spre conformism
reprezintă un aspect important al grupurilor necesar pentru ca acestea să subziste,
este necesar ca membrii lor să se conformeze propriilor norme de grup.
Conformismul deşi se instituie ca o exigenţă a grupului faţă de fiecare din
membrii săi, poate îmbrăca valori pozitive sau negative în funcţie de caracteristica
valorică a grupului. „Este de aşteptat ca într-un grup retrograd, conformarea
membrilor la normele lui să aibă un caracter negativ. Dacă este însă vorba de un
grup orientat pozitiv, conformismul membrilor săi, promovarea normelor
grupului este pozitivă şi trebuie menţinută şi aprobată”.
Fiecare grup conţine aşa – numitele „limite de toleranţă „ pe linie
comportamentală. Adică, grupul poate suporta variante ale comportamentului
unuia din membrii săi în anumite limite. Dacă ele (limitele) sunt depăşite apare
fenomenul de devianţă, opozanţă, marginalitate, care ridică probleme deosebite
pentru sociolog.
54
b) Socializarea este a doua funcţie a familiei;
c) Funcţia economică;
d) Funcţia de solidaritate familială
Clasificarea familiilor:
1. În raport de numărul de generaţii pe care le cuprind, acestea pot fi:
familii nucleare (restranse sau conjugale din soţ, soţie şi copii), fiind numită
diada cand sunt numai soţii fără copii sau triada în care exista mama, tata şi
copii;
familiile extinse sau lărgite care cuprind membrii ai mai multor familii
nucleare provenind din generaţii succesive, aici găsindu-se în legături de
sânge: bunici, părinţi, fraţi şi nepoţi.
2. După criteriul locuinţei, familiile se împart în:
Familia rezidentă care reprezintă toate persoanele care locuiesc în aceeaşi casa
comuna si desfasoara impreuna activitati similare;
Familia de interactiune formată din grupul de persoane între care există relaţii
de rudenie, de ajutor reciproc.
3. Pe baza criteriului privind poziţia unei persoane în cadrul familiei se disting:
Familia de origine reprezentând familia în care s-a născut persoana în cauza
şi care este formată din părinţi, fraţi şi surori. Această familie este numită şi
familia consanguină, unde membrii sunt rude de sânge.
Familia proprie reprezentând familia realizată prin căsătorie proprie şi care
cuprinde soţul şi copiii. Se mai numeste şi familia de procreare.
4. Al patrulea criteriu de clasificare îl constituie normalitatea, din acest punct de
vedere existând familii normale alcatuite din soţ, soţie şi copii, fiind formate prin
căsătorie (potrivit normelor juridice din Dreptul Familiei). Apoi sunt familii
nenormale din care fac parte indivizii care trăiesc în concubinaj, familii fără copii
sau monoparentale.
9. Comunitatea
Prin comunitate se înţelege „acele colectivităţi umane ai căror membri sunt
uniţi printr-o coeziune rezultată din faptul locuirii unui teritoriu considerat comun
şi prin coeziunea legăturilor comune cu pământul respectiv”.
Trei sunt caracteristicile care definesc comunitatea: teritoriul,
comportamentul oamenilor de pe acest teritoriu şi identificarea acestora cu spaţiul
concret în care trăiesc.
Colectivităţile au două forme de existenţă: rurale şi urbane.
În cadrul colectivităţilor rurale (cătunul şi satul) există grupuri sociale
primare (familia, vecinătatea) dar şi secundare (echipe de muncă, clăcaşi, asociaţii
culturale sau productive) care sunt formate dintr-un număr mic de membri în care
se stabilesc relaţii predominant personale – aceastea desfăşurând prepoderent
activităţi agricole.
Comunitatea urbană sau oraşul se caracterizează prin:
55
densitatea demografică ridicată;
structura sociala se bazează pe diviziunea muncii;
densitatea mare a locurilor de muncă pe spaţiile de producţie;
importanţa scăzută ce se acordă relaţiilor de rudenie;
diversitate de comportamente şi culturi.
10. Aplicaţii
56
CAPITOLUL IV - STATUSURILE ŞI ROLURILE SOCIALE CA ELEMENTE
ALE STRUCTURII SOCIALE
1. Statusurile sociale
Statusul social reprezintă poziţia ocupată de o persoană sau de un grup în
societate, poziţie care se referă la un rang mai ridicat sau mai coborât (Raymond
Boudon). Această poziţie are două dimensiuni:
■ Orizontală, care se referă la reţeaua de relaţii şi contacte pe
care individul, respectiv grupul le realizează cu persoanele sau grupurile
aflate la acelaşi nivel social;
■ Verticală, vizând contactele realizate cu persoanele aflate în
ierarhia socială într-o poziţie superioară sau inferioară.
Din punct de vedere psihosocial, grupul social se prezintă ca un ansamblu
de poziţii, de statute pe care le deţin indivizii care îl compun. Fiecare individ
ocupă într-un grup cel puţin o poziţie (ex. noul născut, poziţia de sugar).
Majoritatea indivizilor ocupă mai multe poziţii în cadrul societăţii (studentă, fiică,
prietenă, colegă, responsabilă de grupă, sportivă, membră a unui partid politic, a
unui club etc.)
Deci statusul social exprimă persoana ca membru al societăţii, exprimă
drepturile, îndatoririle, obligaţiile persoanei. El prescrie cu precizie
comportamentul individului în viaţa socială şi comportamentul altora faţă de
individ, îi dă individului definiţia sa socială. El apare şi ca o sursă a sentimentului
de satisfacţie personală, ca un sistem protector care îi permite acestuia să
avanseze cu încredere în viaţă.
Studiul ştiinţific al statusului social presupune abordarea mai multor
dimensiuni ale acestuia, cum ar fi:
■ dimensiunea economică;
■ dimensiunea socială;
■ dimensiunea profesională;
■ dimensiunea politico-administrativă;
■ dimensiunea culturală.
2. Rolul social
57
Dacă statusul social reprezintă poziţia pe care o ocupă individul în societate,
rolul social reprezintă funcţia pe care o realizează individul ce deţine un anumit
status.
Procesul de socializare
Socializarea reprezintă procesul prin care oamenii devin la maturitate (după
ce au venit pe lume slabi şi dependenţi de alte persoane) fiinţe cu propria lor
identitate, posedând un bagaj de idei şi deprinderi care le dau posibilitatea să
participe activ la viaţa socială.
Procesul de socializare are două momente:
58
a) cel de intrare a individului în grupul social;
b) viaţa individului în cadrul grupului în care a intrat, acest din urmă moment
fiind mai important pentru sociologie faţă de primul, pentru că în cadrul acestuia
persoana îşi însuşeşte (sau respinge) normele comportamentale ale grupului şi tot
acum el participă (sau nu) la viaţa şi activitatea acestuia.
Scopurile socializării
Cu toate că socializarea oamenilor are conţinuturi diferite, în funcţie de
specificul grupurilor din care indivizii fac parte, în principal, specialiştii au stabilit
că aceasta are următoarele scopuri:
1. se impune un comportament disciplinat bazat pe respectarea unor norme de
igienă personală, morale si juridice.
2. stabileşte aspiraţii si cerinţe pentru fiecare membru al grupului, potrivit
statusului pe care-l are, in funcţie de sex, vârstă, afiliere la grup sau origine
familială.
3. socializarea asigură fiecărui individ o identitate in funcţie de personalitatea
fiecăruia.
4. asigură individului pregătirea profesională necesară pentru a obţine pe baza
ei cele necesare traiului și existenței spirituale a acestuia.
5. socializarea determină învăţarea unor roluri sociale și atitudini.
Factorii de socializare
a) Familia - este primul şi cel mai continuu grup social pentru un nou născut
şi copil. Aici se stabilesc primele şi cele mai rezistente relaţii intime: vorbirea,
începută prin învăţarea limbii este alături de gestică, modul de comunicare specific
familiei.
b) Şcoala - este instituţia socială care are sarcina de a da informaţii şi de a
forma individului deprinderi şi valori pe care societatea le consideră importante
pentru viaţa socială.
c) Mass-media - în aceasta noţiune sunt incluse diferite moduri de
comunicare destinate publicului : radioul, televiziunea, cinematografia, presa,
cărţile, aparatele video, înregistrările magnetice, casetele si CD-urile.
d) Grupa de vârstă - grupurile de copii care au vârste apropiate sunt realităţi
ale colectivităţilor, ele fiind compuse din egali in statutul lor social general.
Daca statusul copiilor in familie este unul atribuit, in grupul de vârstă fiecare
copil îşi câştigă (dobândeşte) statutul.
59
Integrarea socială
Pentru desfăşurarea normală a vieţii, societatea creează şi promovează
anumite valori şi comportamente pe care le considera normale (etice). Atunci când
indivizii care au suportat un proces de socializare şi-au însuşit şi aplicat normele de
comportament normale (etice) se consideră că acel individ a intrat în corpul
(întregul) societăţii, adică s-a integrat social.
5. Aplicaţii
60
CAPITOLUL V – ORDINE SOCIALĂ ŞI DEVIANŢĂ
SOCIALĂ
10
A se vedea, Dictionnaire de Sociologie, Larousse, par Joseph Sumpf et Michel Hugues, Librairie Larousse, 17, rue du Montparnasse Paris
vie, p. 9.
11
Sorin Rădulescu, Marginalitate, în Dicţionar de sociologie (Coordonatori Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu), op. cit., p.334.
61
În categoria acestora sunt nominalizaţi sociabili lipsiţi de moralitate,
criminalii cu „guler alb” – persoane aparent deosebit de oneste, respectate şi
respectabile, care deţin poziţii semnificative în ierarhia unei societăţi (n.ns.) –
pentru care nu există altă lege decât cea a junglei, ce ştiu să o folosească ţinând
cont de circumstanţe şi de mediu, iar observarea întinderii şi gravităţii
comportamentelor lor nefaste este posibilă doar cu ocazia unor scandaluri
politico-financiare, celelate forme ale aceste corelări se regăsesc tratate detaliat în
cursurile de criminologie.
2.1.Definiţii
Într-un sens foarte restrâns, devianţa este o abatere de la normal, de la
regulă, de la direcţia cerută.
Ce este, însă, normalul sau normalitatea? Una din conotaţiile atribuite
normalităţii, este raportată la orice sistem luat în considerare şi este vorba de „stare
a unui sistem de conformitate cu o serie de parametri funcţionali consideraţi a fi
normali, dezirabili, funcţionare satisfăcătoare; opus patologiei, ineficienţei”12.
2.2.Forme de manifestare
12
Cătălin Zamfir, Normalitate, în Dicţionar de sociologie, Coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, op. cit., p. 388 – 389.
62
jur primeşte caracterul involuntar, dar despre care Maurice Cousson este de părere
că astfel de fenomene nu trebuie încadrate în domeniul devianţei13.
13
Maurice Cousson, op.cit., p.439-440
63
a) devianţa acceptată, cum ar fi comportamentul eroului, unei celebrităţi politice
şi culturale;
b) devianţa tolerată, de genul consumului de alcool, excesiv, dar episodic;
c) devianţa condamnată sau reprimată.
14
***Dictionnaire de sociologie, Larousse, coord. Joseph Sumpf, Michel Hugues, Libraire Larousse, edition 1982, p.82.
64
Criminalitatea, la rîndul său, este departe de a întruni consensul
definiţional, operaţional şi tipologic, toate acestea variind, uneori destul de
semnificativ, de la un autor la altul, câteva trimiteri şi comentarii fiind sugestive
în acest sens.
Astfel, pentru Sorin Rădulescu, criminalitatea este “ansamblul
manifestărilor antisociale care încalcă prevederile înscrise în norma de drept,
atrăgând după sine intervenţia forţei coercitive a statului”15.
Dintr-o astfel de perspectivă, înţelegem să ridicăm unele probleme de
nuanţă.
Prima, trimiterea la sintagma “manifestărilor antisociale”, sugerează, pe
deplin temei, că acestea nu trebuie confundate cu manifestările asociale, de tipul
comportamentului unui nebun, care se comportă ca atare.
Acelaşi comportament, dacă lezează valori ocrotite penal, nu mai este
asocial, ci antisocial şi intră în sfera criminalităţii, nu însă şi a infracţionalităţii,
pentru că lipseşte unul din elementele fundamentale – vinovăţia. De exemplu, un
omor comis de către un nebun rămâne tot o crimă.
Încheiem această temă prin redarea unei forme grafice care permite
reliefarea bogăţiei sferelor de cuprindere şi eventuala relaţionare a conceptelor de
devianţă, delincvenţă, criminalitate şi infracţionalitate.
15
Sorin Rădulescu, Criminalitate, în Dicţionar de sociologie, coordonatori Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Editura Babel, Bucureşti, 1998,
p. 143
65
4. Aplicaţii
Teme de discuţie:
66
CAPITOLUL VI – CONTROLUL SOCIAL
16
Kurt H. Wolff, Social control, (Control social), în “A Dictionary of The Social Sciences. Accomodation – Culture Case Study”, Edited by,
Julius Gould, William L. Kolb.
67
1. El denotă faptul că o persoană este condiţionată şi limitată în acţiunile
sale de către grupuri, comunitatea şi societatea din care face parte şi că această
limitare şi condiţionare de acţiuni îndeplineşte funcţii latente sau manifeste pentru
grupuri, comunităţi şi societate şi, în măsura în care persoana împărtăşeşte
scopurile şi normele unităţilor sociale şi pentru ea însăşi.
2. El denotă faptul că în orice interacţiune socială, în măsura în care
persoana limitează sau condiţionează acţiunile altora ori în care acţiunile ei sunt
limitate şi condiţionate de către alţii, de către grupuri sociale, comunităţi sau
societăţi din care ea poate sau nu să facă parte, mecanismele prin care are loc
această condiţionare şi limitare care au ele însele un caracter social. Mecanismele
sunt sociale prin faptul că ele însele implică, într-un fel sau altul, acţiunile altora:
folosirea de sancţiuni, procesul de socializare, internalizare, manipulare deliberată
a simbolurilor etc., ... ea include controlul care serveşte interesele indivizilor şi
grupurilor interne, care sunt în conflict cu cele ale persoanei sau persoanelor
controlate (s.ns.).
La rândul său, Lazăr Vlăsceanu, sintetizează că există două sensuri majore
atribuite controlului social.
1. Pe de o parte, este sensul general şi comun, desemnând „procesul prin
care o instanţă (persoană, grup, instituţie, asociaţie sau organizaţie)
reglementează, orientează, modifică sau influenţează comportamentele sau
acţiunile altei instanţe, ce aparţine aceluiaşi sistem, cu aportul unor mijloace
materiale şi simbolice, în vederea asigurării conformităţii şi probării echilibrului
specific sistemului”17.
Din această perspectivă, prin intermedierea însuşirii metodelor tipice
culturii sistemului dat şi prin mecanismele instituţionale de recompensă sau
pedeapsă, după caz, a conformităţii sau, dimpotrivă, a devianţei faţă de norme,
controlul social ar urma să îndeplinească trei funcţii de bază – prevenirea,
limitarea sau eliminarea abaterilor de la normele în vigoare.
2. De altă parte, autorul are în vedere sensul specific, accentuat, al
controlului social, sub înfăţişarea de rezultat al „raporturilor de interdependenţă
dintre elementele unui sistem şi al determinării componentelor de către sistemul
căruia îi aparţin”18. În acest caz, spre deosebire de prima situaţie, atenţia, cum
spune cel citat, se concentrează asupra posibilităţii de apariţie a unor situaţii critice
în funcţionarea unui sistem, a tensiunilor interne, care riscă să-i afecteze
identitatea şi coerenţa, impunându-se intervenţii pentru îndepărtarea, evitarea sau
corelarea lor, astfel încât să asigure integritatea, echilibrul şi consistenţa
sistemului, prin intermediul sancţiunilor, pozitive sau negative.
17
Lazăr Vlăsceanu, Control social, în: Dicţionar de sociologie, Coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Editura Babel, Bucureşti, 1998,
p. 137.
18
Ibidem
68
Aşa cum remarcă Kurt H. Wolff, noţiunea de control social a coincis cu
formarea tinerei sociologii americane, a cărei tradiţii viza unitatea socială şi a
sistemelor normative, platformă de pe care E.A.Ross a conceput-o, pentru prima
dată, ca fiind „denumirea socială care îndeplineşte o funcţie în viaţa societăţii”19,
în fapt fiind vorba de a asigura „o ordine mai bună”20 prin intermediul măsurilor
referitoare la soluţionarea conflictelor sociale. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât
ordinea socială este, în principal, un artificiu, întemeiat pe controlul social, deci
nu atât naturală, instinctivă şi spontană, cât mai ales una fabricată.
Accentul asupra ordinii sociale, mai ales ca finalitate, dar strâns corelată cu
presiunea şi contrângerea exterioară, este subliniat şi de R.Pound, atunci când a
arătat că, “Controlul social este presiunea pe care fiecare om o suferă din partea
altor membri ai societăţii pentru a-l constrânge prin rolul său să susţină societatea
cristalizată, şi a-l deturna de la o conduită antisocială, adică de la un
comportament în dezacord cu postulatul ordinii sociale”21.
Pe aceeaşi linie, americanii R.E. Park şi E.E. Burgess au mers mai departe
susţinând, în final, că „toate problemele sociale se dovedesc, până la urmă, a fi
probleme de control social”22, înţelegând, în cazul nostru, şi cele de natură
juridică.
Pentru C.H. Mead dimensiunea cea mai semnificativă în definirea
controlului social o reprezintă cea psihologico-socială şi, drept urmare, consideră
că acest control social face parte din eu, deoarece depinde de “gradul în care
individul îşi asumă atitudinile acelora din grupul său care sunt implicaţi împreună
cu el în activităţile lui sociale...de gradul în care indivizii dintr-o societate pot să-
şi asume atitudinile altora care sunt implicaţi împreună cu ei într-o năzuinţă
comună”23.
Dimpotrivă, C.H. Cooley îl concepe într-o manieră societal globală,
respectiv un „control al societăţii prin ea însăşi, orientat asupra propriului său
proces de organizare şi creare”.
La intersecţia variantelor definiţionale, extreme, cu valorificarea valenţelor
acestora, o alta are în vedere „noţiunea de împletire armonioasă a presiunilor
exterioare cu convingerile intime ale indivizilor”24.
Un alt autor se axează pe menirea socializatoare, explicită, a controlului
social, şi pe impactul benefic al acestuia - „controlul social, dacă este exercitat
sistematic, bine gândit, bine fundamentat, se soldează cu socializarea individului,
19
E.A.Ross, Social Control; A Survy of the Fondations of Order, New York; The Maximillan Co., 1901, p. VIII.
20
Idem
21
Roscoe Pound, Social Control trought Law, New Haven, 1942, p. 17-18.
22
R.E. Park, E.E. Burgess, Introduction the Science of Sociology, Chicago; University of Chicago Press, 1921, p. 785.
23
C.H. Mead, The Genesis of the Self and Social Control, 1925, The Psilosophy of the Present, Chicago; University of Chicaho Press, 1932,
p. 192-193, apud Kurt H. Wolff, op.cit.
24
Dan P. Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, Introducere în sociologia devianţei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985,
p. 55.
69
astfel spus, cu pregătirea individului pentru a îndeplini roluri, funcţii, sarcini utile
în viaţa socială; o asemenea pregătire îi va permite încadrarea, integrarea, prin
formele de activitate practică permanentă, în structurile de bază ale societăţii”25.
O tradiţie distinctă, reţinută ca atare de către Kurt H. Wolff, inclusiv prin
trimiteri directe la promotorii săi, are în vedere teoria structural-funcţională asupra
controlului social, noi punctualizând doar câteva.
În context, a reţinut că, pentru T. Parsons, controlul social este din punct de
vedere al actorului, motivaţia lui de a combate comportamentul deviant (violator
de norme), în timp ce din punct de vedere al sistemului social el este complexul
de forţe care rezultă în reechilibrarea sistemului26.
La un pol diametral opus se situează R.Nelt care, renunţând la accentul
anterior pus pe rolul negativ al comportamentului deviant, îl concepe ca unul
generativ de “organizare socială continuă, premisă din care controlului social îi
revine menirea de regulator într-o societate pentru a interpreta, organiza şi adapta
forţa sa creativă”27.
Paradigma culturală o întâlnim, printre alţii, la G. Gurvitch, care vede în
controlul social, „ansamblul modelelor culturale...prin care societatea, orice grup
particular şi orice individ participant înving tensiunile şi conflictele prin echilibre
temporare şi iau măsuri în vederea unor noi eforturi creatoare”28.
Mergând mai departe, Kurt H. Wolff nominalizează tradiţia din sociologie
care accentuează corelaţia între conflict, putere şi control, pe de o parte, şi
interesele diverse, uneori opuse, precum şi cu indivizii şi grupurile din cadrul
societăţii, unde localizează o versiune externă, de tipul marxismului ortodox,
respectiv versiunile mult moderate.
La prima versiune se susţine că funcţiile pentru grup, societate sau
comunitate, din care fac parte persoanele controlate, pot fi total negate – cu
excepţia gradului în care membrii grupurilor dominante şi care exercită controlul
sunt controlaţi ei înşişi – ca şi însăşi posibilitatea unui consens moral în toate
societăţile istorice.
La versiunile mai moderate, de genul celor susţinute de R. Dahrenhoff, H.
Gorth şi C.W. Mills, dimpotrivă, sunt admise posibilităţile unor funcţii ale
controlului social pentru grupul din care face parte persoane, numai că, un astfel
de control, deşi este social în mecanismele sale, poate să nu fie social sau societal,
atâta vreme cât funcţiile sale pot servi mai degrabă unor grupuri dominante.
Jan Szczepanski se referă chiar la un sistem al controlului social, pe care-l
defineşte analitic, în sensul că „fiecare grup, fiecare colectivitate socială dezvoltă
o serie de măsuri, sugestii, modalităţi de convingere, interdicţii şi constrângeri,
25
Ion Iordăchel, Introducere în sociologie, Academia “Ştefan Gheorghiu”, Bucureşti, 1974, p. 359.
26
A se vedea Talcot Parssons, The Social System, Glencoe, III, The Free Press, 1951, p.206-207.
27
R. Nelt, Deviation and the Social Control Concept, in: Ethics, vol.LXIV, 1953, p.41
28
A se vedea, Social Control, în G.Gurvitch & W.E. Moore, eds Twentieth Century Sociology, New York; Psilosophical Library, 1945, p. 241
70
sisteme de persuasiune şi presiune, sancţiuni până la constrângerea fizică inclusiv
sisteme şi modalităţi de exprimare a recunoştinţei, acordări de distincţii şi premii,
datorită cărora comportarea indivizilor şi subgrupurilor sunt conduse spre
concordanţa cu modelele acceptate de acţionare, de respectare a criteriilor de
valori, într-un cuvânt, cu ajutorul cărora se formează conformismul membrilor”29.
Această definiţie analitică ne introduce, practic, în problematica ce va
urma.
29
Jan Szczepanski, Noţiuni elementare de Sociologie, Editura Ştiinţifică, 1972, p. 176
71
Mai mult chiar, pe fondul incertitudinii generate de acţiunile altora sau de
împrejurările sociale concrete, o persoană nu îşi poate controla niciodată, integral,
propria conduită, de unde autocontrolul este, parţial, rezultatul influenţei sociale
exercitate de alţii, deci şi al controlului exterior.
Din remarcile anterioare, putem reţine, pe de o parte, accentul pe
dimensiunea psihologizantă a autocontrolului, pe deplin îndreptăţită, dar şi, pe de
altă parte, reverberaţiile asupra sa din partea mediului social ineluctabil, cu
precizarea, însă, că în ambele ipostaze sfera de raportare principală rămâne la
nivelul persoanei.
Spre deosebire de acest punct de vedere, în ce ne priveşte nu receptăm nici
un motiv pentru care să nu putem vorbi de autocontrol la celelalte niveluri de
organizare socială – grupuri, comunităţi şi alte colectivităţi sociale mai largi,
organizaţii şi instituţii, cu atât mai mult, cu cât el există în realitate.
30
Ion Vlăduţ, Introducere în sociologia juridică, Ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 157.
31
Idem
32
K. Mannheim, Man and Society in Age of Reconstruction, London; Kegan Paul, Trench, Trubner, 1940, p. 285-311.
72
nu urmăreşte să obţină adeziunea raţională a oamenilor la o doctrină, ci angajarea
iraţională într-un proces activ...propaganda nu se adusează deci inteligenţei, căci
procesele convingerii intelectuale sunt lungi şi aleatori: propaganda se adresează
inconştientului”33.
Rezultă, deci, că în cazul propagandei avem de-a face cu un control social
indirect, care se exercită într-o manieră cu totul particulară, funcţie de caz, după
cum vom remarca în continuare, şi, asociat, finalităţile urmărite, sens în care
reţinem câteva din ideile şi tezele relevante ale aceluiaşi autori.
- Propaganda trebuie să fie totală. Propagandistul trebuie să folosească
întregul ansamblu de mijloace tehnice puse la dispoziţia lui, în special presa,
radioul, televiziunea, cinematograful, afişele, reuniunile, discuţiile de la om la
om...Nu se face propagandă atâta timp cât ele se folosesc sporadic şi la
întâmplare...;
- Faptul că fiecare mijloc are o eficacitate limitată la un singur domeniu
atrage după sine necesitatea ca aceste mijloace să se completeze reciproc... Pentru
a prinde individul în reţeaua propagandei, trebuie ca fiecare mijloc să fie folosit
în sensul eficacităţii sale specifice...fiecare îl face să acţioneze din nou în acelaşi
scop, în acelaşi sens, dar în mod diferit (s.ns.);
- Astfel se ajunge ca nici un aspect al vieţii intelectuale, sentimentale să nu
fie neglijat; omul este înconjurat din toate părţile;
- Instrumentele de propagandă sunt, aşadar, orientate în funcţie de un
anumit public şi trebuie folosite toate simultan, pentru a acţiona asupra unui
număr de indivizi cât mai mare posibil;
- Cinematograful, ca şi relaţiile cu oamenii, este mijlocul preferat al unei
propagande sociologice, într-un mediu de infiltrare lentă, de promovare
progresivă, de integrare într-o orientare. Adunarea publică, ca şi afişul sunt mai
ales instrumente de propagandă de şoc, intensă şi temporară, ce duce la acţiune
imediată (Să ne reamintim cum unele din adunările publice din perioada post-
decembristă au degenerat în manifestări de violenţe colective, cu grave urmări în
plan juridic – n.ns.). Presa tinde, mai ales, să emită informaţii de politică generală:
radioul va fi deci un instrument de activitate internaţională, de război psihologic
(Cum s-a întâmplat în perioada Revoluţiei Române din Decembrie 1989 – n.ns.),
pe când presa va fi pentru uz intern...;
- Propaganda tinde să încercuiască omul pe toate căile posibile, atât sub
aspectul sentimentelor, cât şi sub acela al ideilor, prin acţionarea asupra voinţei
sau necesităţilor, prin conştient sau subconştient, asaltându-l atât în viaţa sa
particulară, cât şi în viaţa sa publică...;
33
J. Ellul, Propagandes, Paris, P.U.F., 1962, p.16.
73
- Prin mitul pe care îl creează, propaganda impune o imagine globală, de
cunoaştere intuitivă susceptibilă numai de o singură interpretare, unică, unilaterală
şi care exclude orice deviere...El (mitul – n.ns.) provoacă la individ o poziţie
exclusivistă, o atitudine intolerantă (inclusiv faţă de normativitatea juridică, dacă
este conceput ca atare – n.ns.)...;
- Dar propaganda nu caută numai să se infiltreze în întreaga fiinţă umană,
să o reducă la o atitudine mistică totală şi să o capteze pe toate căile psihice
posibile, ci mai mult, ea se adresează ansamblului de oameni; propaganda nu
poate fi satisfăcută de semireuşită, căci ea nu tolerează discuţiile, comentariile..;
-...propaganda va acapara şi literatura – atât cea contemporană cât şi cea
din trecut, istoria care este scrisă din nou, conform necesităţilor de propagandă...
(s.ns.).
74
şi cinematografe seara -, astfel încât “să creere pentru individ o adevărată
ambianţă din care să nu iasă niciodată. Şi cum el nu trebuie să găsească puncte de
reper externe, propaganda trebuie să fie dublată de cenzurarea a tot ce vine din
exterior”34.
Iată, deci, imaginea unui control social indirect, infernal, aplicat riguros în
regimurile totalitare dar, observăm, foarte bine cunoscut şi în alte societăţi.
L-am înfăţişat pe larg şi, pe bună dreptate, se pot ridica întrebări, de genul:
de ce atât de vast? ce legătură are controlul indirect, de tipul propagandei, cu
juridicul şi cu sociologia juridică?
Are, şi încă unul hotărâtor, dacă avem în vedere relaţionarea deja tratată
între politic şi juridic, dacă ne reamintim că propaganda electorală reprezintă
mijlocul principal de accedere la putere a partidelor şi formaţiunilor politice, în
urma căreia se formează arcul guvernamental – principala instanţă iniţiatoare de
reglementări juridice -, parlamentul care legiferează şi de care depind, în ultimă
instanţă, reformarea şi modernizarea sistemului juridic în ansamblul său, în raport
cu nevoile sociale reale.
Dacă propaganda partidică răspunde sau nu acestui deziderat, dacă are sau
nu acoperire în intenţiile şi interesele reale ale promotorilor ei urmează să fie
atestate prin practica politică reală, ulterioară, până la noile alegeri, inclusiv pe
pilonul juridic pendinte de economie, justiţie, afaceri interne, administraţie etc.,
alegătorilor nerămânându-le la dispoziţie, într-o societate democratică, în final,
decât să sancţioneze, pozitiv sau negativ pe cei ce le-au confirmat ori, dimpotrivă,
le-au infirmat aşteptările.
34
A se vedea, Jacquess Ellu, Les caractères de la propagande; Les limites de la propagande; Effets psychologiques de la propagande, în:
Propagandes, Paris, Librairie Armand Colin, 1962, p. 15-18; 21-31; 55-61; 204-214; 311-318
35
G.Gurvitch, Elements de sociologie juridique, Paris, Edition Mantaigne, 1940.
75
tribunale, închisori, la care noi am mai adăuga Ministerul Public, Ministerul de
Interne cu subsistemele sale – Poliţie, Poliţie de Frontieră, Jandarmerie,
Pompieri, Arhivele Naţionale -, Curtea de Conturi, Garda Financiară,
Administraţia publică – centrală şi locală, inclusiv instanţele statale care, în
virtutea principiului separării puterilor în stat şi tocmai pentru a limita excesul de
putere şi de manifestare a autorităţii uneia în detrimentul alteia, se controlează
reciproc, potrivit legii şi principiului supremaţiei legii etc.
36
R.E. Park, E.W. Burgess, Introduction to the Science of Sociology, Chicago, University of Chicago Press, 1921.
37
Dan P.Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, op.cit., p.63.
38
Jan Szczepanski, op.cit., p.178
76
- constă în definirea şi instituirea de norme impersonale instituţionalizate
în regulamente sau coduri, de regulă scrise de asociaţii sau organizaţii
sociale;
- aceste reguli stipulează cadrul organizatoric, precum şi drepturile şi
obligaţiile membrilor, recompense sau pedepse;
- menirea normelor este de a coordona acţiunile individuale pentru
realizarea scopurilor comune, de a minimaliza sursele de conflict şi, în
final, de a perpetua asociaţia sau organizaţia;
- controlul formal (instituţional) tinde atât spre reglementare, cât şi spre
standardizarea conduitelor instrumentale (productive) şi expresive ale
oamenilor sau grupurilor, ceea ce permite perpetuarea ordinii sociale,
chiar dacă standardizarea nu este tipică tuturor instituţiilor (cele
ştiinţifice, artistice sau de comunicare).
39
Ion Vlăduţ, op.cit., p. 155.
40
Apud, D.P. Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, op.cit., p. 60, 63-64.
77
Astfel, pe plan global, cu cât controlul informal este mai eficient, cu atât se
îngustează sfera de aplicabilitate a controlului formal şi, în fapt, asistăm la
prevalenţa primului în orice tip de societate.
Ponderea controlului social formal diferă, ca intervenţie şi mecanisme de
implementare, de la societate la societate şi, în interiorul aceleiaşi societăţi, de la
o perioadă la alta, în funcţie de percepţia factorilor de risc majori asupra valorilor
protegiuite prin normativitatea dată.
În societăţile bazate pe regimuri politice totalitate, dictatoriale, se exercită
un control social formal sistematic, dus până la extrema sa aberantă şi, de regulă,
el vine în contradicţie cu aşteptările şi finalităţile controlului social informal,
acesta din urmă reprezentând, deseori, o supapă de refulare pentru excesul
primului.
Situaţional, controlul social formal poate fi mult amplificat chiar şi în ţări
cu îndelungată tradiţie democratică, mai ales în situaţii de crize, indiferent de
natura lor, când mecanismele controlului social informal sunt alterate, îşi pierd
din eficacitate.
Ideal ar fi ca să existe o convergenţă şi o coerenţă între cele două tipuri de
control, ori nu în puţine cazuri acest lucru nu se întâmplă.
Dacă ne-am referi, de pildă, la controlul social formal, pe deplin justificat,
din perspectiva intereselor macrosociale, cu apelarea la forme înalte de
constrângere pe timpul tensiunilor şi tulburărilor interne, mai mult sau mai puţin
extinse, al luptelor stradale dintre bandele mafiote, ale lumii interlope, este
evident că la polul opus vom avea, la nivelul celor direct implicaţi în producerea
unor astfel de tulburări, un control informal orientat diametral opus raţiunii şi
sensului controlului formal.
La o altă limită extremă, se poate ajunge chiar până acolo încât extensia
controlului social informal, contradictoriu celor formale, să reprezinte, şi într-o
societate democratică, sursa de alimentare şi potenţare a nemulţumirilor sociale,
încât să degenereze în răscoală sau insurecţie.
Recunoaşterea acestei realităţi este explicită atunci când, de exemplu, în
articolul 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin care se protejează
dreptul oricărei persoane la viaţă, permite şi trei excepţii, ultima referindu-se la
faptul că moartea nu este considerată ca aplicată prin violarea respectivului articol
în cazurile în care ea ar rezulta din recurgerea absolut necesară la forţă “pentru a
reprima, conform legii, o răscoală sau o insurecţie”41.
Din toate cele redate anterior, concluzionăm că putem avea: un control
social formal pozitiv, atunci când el urmăreşte, ca finalitate, protejarea valorilor
şi normelor specifice societăţii democratice, însoţit, de regulă, de un control social
41
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Asociaţia Română de Drept Umanitar, Editura Militară, Bucureşti, 1990, p.6.
78
informal tot pozitiv, cel puţin la nivel macrosocial şi cu grad mediu de
generalizare, dar nu este exclusă nici posibilitatea unor controale sociale
informale negative, particulare grupurilor cu orientare valorică şi normativă
negativă şi delincvente, criminale; un control formal negativ, tipic societăţilor
totalitare, dictatoriale, însoţit de un control informal negativ, în opinia
guvernanţilor, dar în realitate pozitiv, prin raportare la imperativele schimbării
sociale în direcţia clădirii unei societăţi democratice, autentice.
Am localizat aici criteriul de mai sus, şi nu întâmplător pentru că, aşa cum
vom putea remarca în continuare, el are tangenţă cu cel anterior prezentat.
Marea majoritate a autorilor, atunci când se referă la tipologizarea controlul
social în funcţie de mijloacele utilizate au în vedere, practic, categoriile de
sancţiuni însoţitoare şi în baza cărora disting: controlul social pozitiv (stimulativ)
versus controlul social negativ (coercitiv), denumiri asupra cărora, parţial, ne vom
exprima unele rezerve, la momentul oportun. Dar să urmărim, mai întâi, accepţiile
conferite fiecărui tip în parte.
Controlul social pozitiv (stimulativ) este, în opinia lui Ion Vlăduţ, care preia
o serie de elemente de susţinere dintr-o lucrare a lui Dan Banciu42, acea categorie
de control care se întemeiază, în principal, pe cunoaşterea şi internalizarea de către
indivizi a valorilor, normelor şi regulilor de convieţuire socială, ca şi pe motivaţia
acestora de a le respecta din convingere, motivaţie realizată „prin flatări,
recunoştinţă, elogii, laude, încurajări, recunoaştere socială, recompense materiale
etc.”.
Controlul social negativ (coercitiv), după aceeaşi părere fundamentată pe
teza lui Dan Banciu că se bazează, în special, pe temerile individului că va fi
sancţionat în cazul nerespectării sau încălcării normelor şi regulilor sociale –
implică, în schimb, „dezaprobarea, descurajarea şi respingerea comportamentelor
deviante, indezirabile ale indivizilor, care se realizează prin exprimarea mirării,
supărării, prin ironie, sarcasm, izolare socială, marginalizare, ameninţări, amenzi,
pedepse corporale, pedepse privative de libertate, etc.”43.
Astfel de conotaţii sunt atribuite în aceeaşi manieră, dar pe un spaţiu
argumentativ mai restrâns şi de către alţi autori44.
42
A se vedea, Dan Banciu, Control social şi sancţiuni sociale, Bucureşti, Editura Hyperion XXI, 1982, p.10
43
Ion Vlăduţ, op.cit., p.155.
44
Prof.univ.dr.Vasile Popa, Conf.univ.dr.Ion Drăgan, Lector univ.drd. Lucian Lăpădat, Psiho-sociologie juridică, Universitatea Banatului,
Timişoara, Lumina Lex, 1999, p.180.
79
Astfel, Jan Szczepanski diferenţiază următoarele sisteme de sancţiuni care
reglementează comportările membrilor în toate societăţile civilizate:
- sancţiuni negative neformale (mirare, exprimarea supărării, batjocurii,
etc.);
- sancţiuni negative formale (un întreg areal de pedepse prevăzute prin
prescripţiile legii – observaţii, reproş, amendă, arestul, închisoarea,
etc.);
- sancţiuni formale pozitive (elogiul şi adresarea de mulţumiri în public,
acordarea de diplome, premii în bani, avansări, decărori, ş.a.);
- sancţiuni neformale pozitive – reacţii de aprobare, de genul aprecierii
tacite, exprimarea respectului prin conduite, laude în presă, etc.45.
Indiferent de categoria de sancţiuni la care se apelează, inclusiv la cele
negative neformale sau formale, finalmente controlul social în speţă urmăreşte
implementarea unor atitudini şi comportamente prosociale, de unde concluzia
noastră că acesta nu poate fi definit ca un “control social negativ”, pentru că, prin
el însuşi, nu este negativ.
În schimb, credem că se poate vorbi de existenţa unui control social negativ,
dar într-o cu totul altă accepţie, şi anume avem în vedere acel tip de control social
informal exercitat, de pildă, de grupurile infracţionale contrar imperativelor
controlului social total, valorilor şi normelor sociale general acceptate.
Iată de ce ne pronunţăm pentru a se vorbi, în funcţie de acelaşi criteriu al
mijloacelor utilizate, mai precis al sancţiunilor, doar de control social stimulativ
(recompensativ), respectiv de control social coercitiv (punitiv).
În schimb, dacă raportăm fiecare tip de astfel de control social la valorile şi
normele general acceptate şi proteguite, prin controlul social societal (de la nivelul
societăţii totale), putem distinge, în interiorul lor:
- control social stimulativ (recompensativ) pozitiv, prin care se urmăreşte
încadrarea în normele sociale, general acceptate, prin apelarea la
recompense;
- controlul social stimulativ (recompensativ) negativ, de genul celui
practicat de membrii grupurilor infracţionale, care îşi recompensează
membrii cu „rezultate meritorii”;
- control social coercitiv (punitiv) pozitiv, cum este cel practicat de
responsabilii cu aplicarea legii şi înfăptuirea actului de justiţie, atunci
când s-au comis infracţiuni sau contravenţii;
- control social coercitiv (punitiv) negativ, întâlnit, de pildă, sub forma
celui exercitat de grupările mafiote, în caz de încălcare a „legii tăcerii”
(omerta) asupra vinovaţilor.
45
Jan Szczepanski, op.cit., p. 184-185
80
Există şi între cele două tipuri majore de control social şi între
subdiviziunile lor relaţii de interacţiune şi intercondiţionare.
În linii generale, controlul coercitiv (punitiv) intervine mai mult atunci când
cel stimulativ nu dă rezultatele scontate.
46
Jan Szczepanski, op.cit., p. 178
47
Idem
81
indicaţii, sugestii, aprobări, recompense, stimulente în general şi, în revers,
controlul social coercitiv (negativ), care incumbă tabuuri, interdicţii, sancţiuni.
În fine, din sintetizarea literaturii de specialitate parcurse au mai rezultat,
după opţiunile diverşilor autori, că în cadrul mijloacelor de realizare a controlului
social s-ar mai înscrie: opinia publică, conştiinţa colectivă, „folkways” şi „mores”,
etc, putând fi nominalizate tot atâtea tipuri distincte de control.
48
Georges Gurvitch, Le controle sociale, în: La sociologie du XXe siècle, vol.I, poublie sous la direction du Georges Gurvitch en colaboration
avec Wilbert E. Moore, Paris, Press Universitaires de France, 1947, p. 289.
49
Vincenzo Ferrari, Funzioni del diritto. Soggio critico riconstruttivo, Bari, 1987
50
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, T.U.B., 1992, p. 82-84
51
Dan Banciu, op.cit., p. 31-32.
82
ce aparţin indivizilor şi grupurilor într-un sistem social, caracterizând rolul pe care
trebuie să-l îndeplinească îndiferite contexte sociale” (Ion Vlăduţ);
-funcţia de asigurare a unităţii corpului social, atât în societăţile
tradiţionale, cât şi în cele moderne (Michel Alliot52), de integrare, prin care
realizează aplanarea conflictelor potenţiale şi asigură condiţii pentru buna
funcţionare a mecanismelor raporturilor sociale (Talcott Parsons53), de tratate
propriu-zisă a conflictelor declarate (Vincenzo Ferrari), de rezolvare (Vilhelm
Aubert, Lawrence M. Friedman şi C.H. Cooley) şi stingere a acestora (Karl
Llewellyn), de structurare, în ultimă instanţă, a condiţiilor de viaţă;
-funcţia de administrare a justiţiei (Karl Llewellyn), întâlnită sub alte
formulări şi la Dan Banciu – “de a face ca regulile să fie observate, prin utilizarea
unor mijloace capabile să asigure ordinea socială şi să fie respectate aşteptările
indivizilor. Limitând şi controlând acţiunile şi conduitele sociale şi individuale
dreptul îndeplineşte o funcţie de ordine şi integrare”, respectiv la Ion Vlăduţ, care
vorbeşte în termenii de “funcţia de transpunere a sistemului normelor juridice în
realitatea socială”, proces care, la rândul său, presupune acţiunea “exercitată de
organe ale statului şi în limite determinate, de organizaţii nestatale, în forme
special prevăzute în actele normative (Nicolae Popa);
-funcţia stimulativă (Norberto Babbio), pozitivă, în cadrul căreia cultura
juridică joacă un rol esenţial în funcţionarea dreptului (Lawrence M. Friedman)
şi opusul său, funcţia represivă, bazată pe sancţiuni negative (Babbio);
-funcţia de instrument de coeziune socială, un instrument al instrumentelor,
care coordonează toate mecanismele sociale de integrare şi control (Niklas
Luhmann), realizabilă, la rândul său, de această manieră, prin funcţiile pasive sau
active de control social (William Evan);
-funcţia de inginerie socială (Lawrence M. Friedman);
-în fine, funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale
ale societăţii, respectiv de conducere a societăţii (Nicolae Popa54).
52
Michel Alliot, L’acculturation juridique, in: Ethnologie gènèrale, Paris, Encyclopedie de la Pleiade, 1968, p. 1216.
53
T.Parsons, The Law ans Social Control, în: “Law and Sociology”, (edit,W.M.Evan, New York, 1962).
54
Pentru detalieri privind modul în care fiecare din autorii citaţi au înţeles să-şi conceapă propriile puncte de vedere asupra funcţiilor dreptului,
pe care le-au formulat, recomandăm studiul lucrării lui Ion Vlăduţ, la care ne-am referit, p. 162-175.
83
- controlul paternalist (autoritar), exercitat de persoane investite cu putere
şi autoritate;
- controlul propriu-zis social (democratic)55.
Am mai adăuga, aici, controlul social flexibil, versus controlul social rigid,
închistat.
b).După gradul de organizare şi modul de desfăşurare:
- controlul social strict organizat, inclusiv în baza unor planuri de control,
de fond sau tematice la nivelul instituţiilor, implicit al celor juridice,
înscriindu-se, aici, în principal controlul în înţelesul său de funcţie
distinctă a actului managerial şi de conducere;
- controlul spontan, neorganizat, bazat pe reacţii de moment, în aspecte
situaţionale particulare;
c).După distanţa spaţială între cei ce controlează şi cei controlaţi:
- controlul social direct, faţă în faţă;
- controlul indirect, de la distanţă, prin tot felul de mecanisme şi
instrumente – interpelări, rapoarte de jos în sus şi mergând până la
controlul social de tip manipulativ, propagandistic, etc.
d) După metodele folosite în raport cu conduitele deviante, unii
autori nominalizează:
- controlul penal;
- controlul compensator, de dezdăunare a pagubelor;
- controlul conciliator, pentru aplanarea şi/sau soluţionarea conflictelor,
cu ignorarea, cel puţin de moment, a elementului deviant propriu-zis,
deci fără măsuri punitive, în favoarea restabilirii ordinii sociale;
- controlul terapeutic, aici intrând diferite genuri de terapie psihică,
individuală şi de grup, actul de reeducare şi resocializare în şi post
mediu penitenciar, etc.
e) După accentul pus, la un moment dat, pe funcţiile controlului social, în raport
cu urmările posibile sau deja înregistrate ale unor abateri:
- controlul preventiv, de felul controlului financiar intern;
- controlul limitativ a abaterilor şi urmărilor ce s-ar putea agrava fără o
intervenţie operativă şi oportună;
- controlul eliminativ al abaterilor.
f) După criteriul raportării la eficacitate şi eficienţă, pe care-l propunem, pot
exista, în termeni dihotomici:
- controale eficiente;
- controale ineficiente.
55
J. Dowd, Control in Human Societies, 1936.
84
La intersecţia celor două variante limite există şi altele (parţial eficient,
parţial ineficient), importantă rămânând ideea că nu se poate face abstracţie de
costurile financiare, logistice, umane şi de timp, cu care se obţin sau nu rezultatele
şi măsura acestora, aspect pe deplin valabil şi în aceea ce proveşte controlul socio-
juridic, inclusiv al celui exercitat de către persoanele responsabile cu aplicarea
legii şi înfăptuirea actului de justiţie.
Toate acestea îndeamnă la competenţă, profesionalism şi organizarea
raţională a muncii în fiecare din segmentele de activitate socială.
În fine, este deja consacrat în literatura de specialitate faptul că
disfuncţionalităţile şi carenţele în exercitarea controlului social, lipsa de coerenţă
şi chiar contradictorialitatea dintr-un astfel de demers localizat la nivelul
instituţiilor şi organizaţiilor cu responsabilităţi în executarea şi aplicarea legii, se
traduc într-un factor facilitator în criminogeneză, impunându-se eforturi susţinute
şi conjugat-conştiente pentru introducerea măsurilor corective de rigoare.
85
BIBLIOGRAFIE
86