ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL, de Costache Negruzzi

- caracterizarea personajului principal-

Considerată prima nuvelă istorică românească, opera lui Costache Negruzzi evocă, într-un spaţiu concentrat,
momente din cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu (1564-15699, care devine şi personajul principal.
Erou romantic, construit în antiteză cu celelalte personaje, acesta îşi dezvăluie caracterul de-a lungul întregii acţiuni,
complexitatea personalităţii sale fiind dată de surprinderea elementelor de psihologie. Personaj viu, Lăpuşneanul
impresionează printr-o serie de trăsături pregnante, care îl individualizează.
El este domnitorul autoritar, cu o voinţă puternică şi o ambiţie fără de margini, evidente chiar din prima scenă, care
îl aduce faţă în faţă cu solia boierească formată din vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi Stroici. Aceste
trăsături se dezvăluie indirect, prin cuvintele aspre, prin tonul autoritar, vindicativ, elemente sintetizate în primul moto:
Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu..., care stabileşte, chiar de la început, liniile conflictului politic dintre domnitor şi boieri.
Hotărât să-şi ducă la împlinire planul, el este de neclintit, răspunzând cu mânie: „dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre
voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră… Să mă întorc? Mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul îndărăpt.”
Unica raţiune a revenirii pe tronul Moldovei devine răzbunarea trădării suferite, fapt ce justifică într-o oarecare
măsură politica dusă, cruzimea actelor sale, modul tiranic de a conduce ţara.
Tot în mod indirect, profilul moral al personajului se conturează şi în relaţia sa cu celelalte personaje. Bun
cunoscător al psihologiei umane, Lăpuşneanul îl cruţă pe Moţoc cel „învechit în zile rele” deoarece îi este „trebuitor” ca
să-l mai „uşureze de blăstemurile norodului”, făgăduindu-i că sabia „nu se va mânji în sângele” lui. El ştie să profite de
mulţimea adunată la porţile curţii domneşti, nemulţumită de sărăcie şi de birurile grele, aruncându-l în mijlocul acestei
furii dezlănţuite pe unul dintre cei mai vicleni duşmani ai săi. Dialogul domnitorului cu Moţoc sporeşte dramatismul,
tensiunea scenei, aşezând într-o antiteză evidentă viclenia, luciditatea, cruzimea lui Lăpuşneanu cu laşitatea şi umilinţa
boierului.
Eroul este prezentat în antiteză şi cu domniţa Ruxanda; cruzimea acestuia contrastează puternic cu firea blândă şi
miloasă a celei care îl roagă să înceteze cu vărsarea de sânge sau care leşină la vederea piramidei, spre dezamăgirea
domnitorului: „Femeia tot femeie (…) în loc să se bucure, ea se sperie.”
Discursul dela Mitropoliepune în lumină ipocrizia, cinismul şi, mai ales, arta disimulării pe care o deţine personajul.
Ca un adevărat actor, Lăpuşneanul regizează scena, urmăreşte reacţiile celorlalţi, reuşind prin inteligenţă şi perfidie să-şi
ascundă adevăratele intenţii de răzbunare. Acum rosteşte cuvântarea „deşănţată”, într-o atmosferă foarte tensionată.
Naratorul redă, în mod direct şi cu minuţiozitate, mimica personajului, vestimentaţia, gesturile calculate, supravegheate:
„Spun că în momentul acela el era foarte galben la faţă şi racla sfântului ar fi tresărit.” Stăpân pe sine şi pe cuvintele rostite,
protagonistul dovedeşte un echilibru interior desăvârşit. „Îmbrăcat cu toată pompa domnească”, împotriva obiceiului său,
Lăpuşneanul se închină pe la icoane, sărută moaştele sfântului, pentru ca apoi să mimeze căinţa, încercând o împăcare cu
boierii chemaţi la ospăţul de la curte.
Scena uciderii celor patruzeci şi şapte de boieri şi construirea piramidei de capete completează portretul cu sângele
rece, sadismul, lipsa oricărui sentiment uman de care dă dovadă eroul în aceste momente şi care dezvăluie o structură
diabolică. Astfel, „leacul de frică” oferit doamnei Ruxanda, aruncarea lui Moţoc în mâinile mulţimii dezlănţuite, uciderea
boierilor sau ameninţarea cu moartea a propriei familii sunt tot atâtea momente ce dezvăluie ca trăsătură dominantă de
caracter – cruzimea.
Ca erou excepţional, romantic, Lăpuşneanul cunoaşte un destin pe măsură, o evoluţie şi o cădere spectaculoase.
Doamna Ruxanda îşi otrăveşte soţul care moare sub privirile neiertătoare ale lui Spancioc şi Stroici, în chinuri groaznice:
„se zvârcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură, dinţii îi scrâşneau şi ochii săi sângeraţi se holbaseră”, până când
„îşi dete duhul în mâinile călăilor lui”.
Portretul eroului se completează în mod direct şi prin afirmaţiile altor personaje. Mitropolitul Teofan vede în
Lăpuşneanul un om „crud şi cumplit”, iar Stroici îi aruncă vorbe aspre: „Nu-mi voi spurca vitejescul junghi în sângele cel
pângărit a unui tiran ca tine.”
Toate aceste elemente îl impun pe Alexandru Lăpuşneanul în conştiinţa posterităţii ca pe tipul domnitorului feudal,
despotic, care luptă să-şi păstreze autoritatea, având în sprijin un caracter foarte puternic.