Pe când era copil, în ultimele clase primare, dinaintea ochilor lui, partizanii i-au luat
mama și sora și la scurt timp s-au auzit împușcături. Nu le-a mai văzut, dar nu a uitat
niciodată nici imaginea despărțirii, nici expresia chipurilor lor, nici faptele de până
atunci ale vieții lor comune. Pricina – ura tatălui lor, care și el a dispărut. Acela le
denunțase. Sufletul lui de copil era o rană deschisă.
- Sunt cel mai fericit om din lume, obișnuia să spună, îndatorat lui Dumnezeu până
peste cap.
Gura lui slavoslovea necontenit pe Dumnezeu. Avea și o voce prea dulce și o memorie
foarte bună. Cunoștea Sfânta Scriptură aproape pe de rost. Mănăstirea devenise
universitatea lui. Cânta la strană din preaplinul inimii, nu atât din corzile vocale și
din buze. Te bucurai să îl vezi și să îl asculți. Prețuise chipul lui Dumnezeu în el așa
cum puțini au făcut-o, și strălucea de harismele asemănării cu Dumnezeu în chip
vădit și tainic. Înțelegeai că părintele Chiril era mult mai mult decât arăta. Era ca un
copil de 60 de ani… Un înger cu acoperământ materialnic.
Subiectul lui preferat de discuție era Împărăția lui Dumnezeu și dorința lui vădită de
a termina cu nedesăvârșirea acestei vieți și de a trăi în plinătatea celeilalte. Părtășia la
fericirea veșnică, vederea fără sfârșit a slavei lui Dumnezeu, trăirea lumii
dumnezeieștilor făgăduințe, ziua a opta cea neînserată, auzirea ”cuvintelor de nespus
pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (2 Cor. 12:4), comuniunea îngerilor,
descoperirea harului Sfinților, arătarea tainei Născătoarei de Dumnezeu, biruirea
celor stricăcioase și vremelnice, toate acestea alcătuiau singura lui desfătare. Orice
spunea, încă și cele cu privire la inevitabilele treburi cotidiene, era ”plăcut, dres cu
sare” (Col. 4:6). Părintele Chiril respira viață, nu moarte.
Toți în obște îl adorau cu uimire nemărturisită. El tânjea cu mare dor să plece din
această lume, deși nu spunea acest lucru cu ușurință. Se simțea ”străin și călător pe
acest pământ” (1 Petru 2:11). Avea dorul curat după Dumnezeu și după moartea care
îl va uni deplin cu Dumnezeu. Relația lui cu moartea era una prietenoasă, în sensul că
era foarte familiarizat cu ea. Inima nu îi era lipită de această lume, de aceea și
aspectul lui exterior era peste măsură de simplu, purta o rasă veche, căpătată de la
altul.
Venea când și când și mă vizita la metocul Înălțării Domnului unde slujeam,
totdeauna aducându-mi binecuvântarea Starețului mănăstirii. Aducea și mici daruri,
ca binecuvântări: struguri, migdale, pastéli, câte-o ciocolată și vreo cărticică. Nu
venea niciodată cu mâna goală, totdeauna cu inima plină. Îndată ce primea
binecuvântare, psalmodiá ceva potrivit cu momentul liturgic, iar apoi gura lui cea
slavoslovitoare începea frumoasele povestiri din viețile Bătrânilor pe care îi
cunoscuse, tâlcuiri ale pasajelor din psalmii pe care se întâmpla să îi studieze sau să
îi asculte și îl impresionaseră, idei și comentarii patristice, referiri impresionante la
vieți de sfinți, aprofundări ale înțelesurilor Scripturii. Și încheia cu subiectul său iubit
– descrierea Împărăției lui Dumnezeu. Era un șuvoi de teologie izvorâtă din trăire.
Toate acestea, cu mult dor și adâncă smerenie.
- Te-am văzut, părinte Chirile, cu sufletul zdrobit în timpul priveghiului. Din nou
orfan, acum mai mult decât prima oară.
- Nu există gol. Gol aduce doar lipsa lui Dumnezeu, nu fireasca destinație
duhovnicească a oamenilor. ”Patria cea dorită dăruiește mie, fă-mă din nou
cetățean al raiului”, a rostit el psalmodiind ușor. Fie Împărăția lui Dumnezeu este
patria cea dorită și rai, și prăznuim pentru cel care o moștenește, fie toate acestea
sunt niște exagerări și cuvinte goale, și atunci suntem vrednici de plâns pentru
drama noastră.
Nu poți să îți închipui, părințelul meu, cât de mult am râvnit azi să fi fost eu în locul
părintelui Leontie. Mă gândesc la primirea pe care i-au pregătit-o cetele îngerești,
la tainele cele ”față către față” de care acum se desfătează, iar sufletul meu
prăznuiește pentru slava lui. Închipuie-te printre îngeri, printre slăviții cuvioși,
printre sfințiții mucenici însângerați pentru Hristos, alături de Apostolul Pavel, cu
Cinstitul Înainte-mergător, cu Marele Vasilie, cu Ioan Gură de Aur, cu Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu, cu vederea Mielului Celui înjunghiat. Dumnezeul meu!
Iar noi aici bocim? zise.
Acum, că e proaspăt sosit în cer, l-am rugat de mii de ori să ne deschidă și nouă
drumul. Cred că îl va asculta Dumnezeu. Cu siguranță are îndrăzneală la
Dumnezeu.
Într-o săptămână, părintele Chiril face icter. Îl ducem la spital. Încep analizele:
cancer avansat la ficat, fază galopantă. Fulger în vreme cu soare. Chirurgul, un
prieten al nostru apropiat, decide să îl deschidă imediat. Este tot plin de cancer. Nu
își crede ochilor, face două-trei extracții și îl închide.
- Îl pierdem pe părintele, îmi spune medicul. Situația e cât se poate de rea. Nici
două luni nu mai apucă. Îi vom facem câteva chimioterapii, ca să spunem că am
făcut și noi ceva, poate mai apucă și a treia lună.
- Noi, îi zice părintele Gherontie, vom cere să nu pleci sfinția-ta. Și să vezi unde vor
merge rugăciunile tale!
- Așteaptă puțin și voi fi și mai bine. Măcar de nu mi-ar face pagubă părintele
Gherontie. S-a pus să mă țină aici, jos, și problema e că el știe să se roage și
îndeobște îl aude Dumnezeu. A ridicat toată lumea la rugăciune. Cred însă că eu voi
birui. Pe de altă parte însă, problema e că el face rugăciune pentru altul, câtă
vreme eu fac pentru mine. Spunea părintele Trifon că rugăciunile pentru ceilalți
sunt mai puternice. Dar cum să o scoată la capăt păcătosul de Chiril cu toți aceștia?
Sunt mulți și virtuoși. Nu faci și tu vreo rugăciune să ne descâlcim puțin?
Te rog mult, când ceilalți vor fi pierdut jocul, aș dori să vii lângă mine să îmi citești
tu rugăciunea de ieșire a sufletului. Data viitoare când vii, adu și Molitfelnicul, de
probă. Eu închid ochii, pun mâinile cruciș pe piept și începem amândoi slujba
priveghiului… ”Încă ne rugăm pentru odihna robului lui Dumnezeu Chiril monahul,
păcătosul, și pentru iertarea păcatelor lui celor de voie și celor fără de voie”,
spunea plin de bucurie și dispoziție slavoslovitoare.
Au trecut cele două luni, au trecut chiar patru ani încheiați. Părintele Chiril nu putea
să creadă că a intrat în avion și s-a anulat zborul. Pentru toate era de vină mult
iubitul părinte Gherontie. Până la urmă, pe acela l-a ascultat Dumnezeu, și pe cei
care l-au sprijinit cu rugăciunile. Dar părintele Chiril nu se lăsa.
Era Ajunul Crăciunului. A cerut să ne vedem. Sufletul lui zbura ca îngerii, buzele lui
neîncetat slavosloveau, chipul îi strălucea, inima i se lărgise în revărsarea harului.
Sănătatea îi părea în stare foarte bună.
Îndată după praznic, părintele Chiril ceva a pățit. A amețit, a simțit dureri puternice,
l-au dus la spital. Se părea că mersul sănătății lui îi deschidea drumul către dorirea
sufletului. Era plin de metastaze. Veștile le-a aflat de la mult iubiții lui… inamici, care
nemângâiați, îl vizitau, protestând la cele întâmplate. Cu un zâmbet prea dulce, a
primit vestea. Și-a făcut semnul crucii și a scos un ”Slavă Ție, Dumnezeule!” din prea
adâncul inimii, ca și cum ar fi zărit pământul făgăduinței după 40 de ani de rătăcire
în pustie, ca și cum s-ar fi ridicat din nou în picioare precum paraliticul de 38 de ani
din Evanghelie.
Din acea clipă a încetat cu glumele și a început cea mai intensă pregătire. Își
asigurase deja biletul și trebuia să se îngrijească cât mai bine de plecarea sa.
Neîncetat se ruga lui Dumnezeu. Dragostea lui pentru Dumnezeu și credința lui
ajunseseră la o tensiune înaltă. Părintele Chiril mai avea puțină respirație pentru
lumea aceasta și își pregătea răsuflarea adâncă pentru cealaltă, pentru cea adevărată
și veșnică.
Pe la 10:30 dimineața eram lângă patul lui. Așteptam să vină și sora lui. Gheronda
Chiril zicea că va pleca de ziua Cinstitului Înainte-mergător. Cerurile deschise,
Înainte-mergătorul în cea mai înaltă cinstire, Sfânta Treime la Arătare, părintele
Chiril întru toate pregătit – tot ceea ce trebuia pentru plecare!
- Cum îți e, părintele meu? Cum ești? Îți e greu? Putem face ceva pentru tine?
- Sunt fericit, nimic nu mă interesează, plec. O aștept doar pe Maria (sora lui) și
îndată, apoi… lansarea. Deja sunt în estradă și a început numărătoarea inversă.
Nu îmi pare rău de voi, pentru că nu ne despărțim. Pur și simplu, unul câte unul,
mergem în ”casa Tatălui, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață
fără de sfârșit…”, și glasul i s-a stins.
- Când să citesc rugăciunea? Să dau binecuvântarea? am întrebat.
A trecut puțină vreme de tăcere. Au mai venit doi părinți. Părintele Chiril părea că nu
mai percepe nimic în jur. Unul, părintele Eustatie, s-a apropiat de urechea lui și i-a
spus tare:
- ”Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Căci nu voi înceta vreodată să spun aceasta…”,
iar celălalt, părintele Stavrianós, a completat:
- Fii atent la el, e foarte bun, îl iubesc mult, dar e omul părintelui Gherontie. Să nu
ne strice treaba, chiar acum,în ultima clipă. Și zâmbește în neliniștea lui.
Se scufundă întru sine! În jurul lui tăcere. Ce să spui în acest ceas, lângă un
asemenea om? Toți stăm cu teamă. Puțini oameni, mulți îngeri. Ora lumii create a
ajuns la amiază, 12 fix. Veșnicia însă își reglează propriul ceas, un ceas fără
indicatoare și fără numere. Fără timp! Fără sfârșit!
Părintele Chiril pare că nu mai comunică. Răsuflarea îi este grea. Respirația abia
sesizabilă. Vederea feței, îngerească. De mai bine de jumătate de ceas nu a mai spus
nimic. I-a rămas doar ultima suflare. Așa părea…
Îmi pun epitrahilul și încep psalmii slujbei pentru muribund. Minunată, dar
înfricoșătoare slujbă! Își mișcă încet buzele urmărind înțelesul cuvintelor și încearcă
să-și facă semnul crucii la momentele potrivite. După ce am citit toate canoanele –
îmi spusese să citesc tot – s-a liniștit. Am citit și rugăciunile și am făcut otpustul. I-
am dat epitrahilul să îl sărute. Cu nemăsurată evlavie, în adâncirea lui, atinge cu
buzele mâna mea. El a sărutat mâna preotului, iar eu am simțit că m-a atins un sfânt.
M-am aplecat și l-am sărutat. O icoană vie! Un om ”nu din lumea aceasta”.
Își mișcă buzele, ca și cum ar vrea să se închine la ceva. Îl întreb dacă vrea Cinstita
Cruce și dă aprobator din cap.
Scot din nou crucea din săculeț. O sărut mai întâi eu. Scoate minunată bună
mireasmă, puternică. Nu scot nici un cuvânt. O ofer spre închinare sfântului lui
Dumnezeu, își deschide ochii, face semnul crucii, o sărută, o lacrimă îi brăzdează
obrazul și se scufundă pentru totdeauna în tăcere. În scurt timp își dă și ultima
suflare și alunecă spre lumea fericitei veșnicii, spre pământul celor blânzi…
S-au închinat toți cei de față cu evlavie și ne-am făcut cu toții părtași harului Crucii și
din binecuvântarea smeritului Chiril monahul. Mai înainte de aceasta nimeni dintre
noi nu simțise vreo bună mireasmă. Acum toți, fără deosebire, simțim una intensă.
Dumnezeu și-a arătat bună plăcerea. Omul s-a odihnit – în adevăratul înțeles al
cuvântului.