4.1.

DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND DOMENIUL PSIHOLOGIEI VÂRSTELOR

Psihologia vârstelor are ca obiect studiul schimbărilor psihologice care au loc începând de la naştere
până în perioada bătrâneţii.

Ursula Şchiopu (1997) arată că domeniul încorporează studiul caracteristicilor evoluţiei psihice,
dimensiunea evoluţiei temporale diferenţiate cu schimbări ce survin în decursul întregii vieţi, de la
naştere până la moarte cu tendinţa de a face o mai mare apropiere a psihologiei de viaţa concretă.
Contribuţii importante la studiul domeniului au adus cercetătorii în psihologia copilului şi adolescentului,
precum şi specialiştii în psihologia vârstei adulte şi psihologia senectuţii. Ca urmare, se impun unele
delimitări conceptuale privind domeniul psihologiei vârstelor în raport cu celelalte domenii.

Psihologia copilului este centrată asupra studiului copilului, are ca scop descrierea şi explicarea
dezvoltării copilului de la naştere la adolescenţă. Psihologia copilului nu trebuie confundată
cu psihologia genetică care la rândul ei este o ştiinţă a dezvoltării, centrată asupra aspectului evolutiv al
comportamentelor şi asupra genezei lor. Psihologia copilului studiază dezvoltarea copilului pentru a
descrie şi explica dezvoltarea acestuia, precum şi pentru a realiza predicţii şi recomandări privind
educaţia copilului, pe când psihologia genetică, plecând de la studiul copilului are ca scop cunoaşterea
genezei structurilor mentale ale adultului. Un alt aspect de menţionat este acela că studiul psihologiei
genetice nu se ocupă cu studiul genezei umane acesta fiind domeniul geneticii ca domeniu de studiu al
eredităţii umane. Termenul de „psihologie genetică” nu include aspectul ereditar al conduitelor ci
dimpotrivă aspectul lor evolutiv.

Psihologia genetică reprezentată de A. Gesell în Statele Unite, J. Piaget în Elveţia şi H. Wallon în Franţa
include şi epistemologia genetică (N. Sillamy, 1996) al cărui obiect se limitează la geneza categoriilor
esenţiale ale gândirii. Psihologia genetică se deosebeşte şi de psihologia adultului prin importanţa
crescută pe care o acordă explicaţiei în raport cu simpla descripţie şi prin ipoteza că în psihologie ca şi în
biologie, explicaţia este inseparabilă de studiul dezvoltării (P.P. Neveanu, 1978).

Pentru termenul de „psihologia vârstelor”, în dicţionarele de specialitate româneşti sunt oferite

traduceri în limba engleză prin „development psychology”, „psychology of life (life – span psychology)”,
în limba franceză „psychologie du développement” sau în limba germană „Entwicklung Psychology”
(germ. Entwicklung = dezvoltare) (Ursula Şchiopu, 1997). De asemenea, majoritatea definiţiilor oferite
pentru psihologia vârstelor conduc la ideea că termenul de „dezvoltare” este termenul central.
Termenul de „psihologia dezvoltării” tinde să se substituie termenului de „psihologie genetică” pe de o
parte pentru că ambele se ocupă de studiul schimbării, fără a o delimita strict la perioada copilăriei, şi
pentru că ambele se referă la schimbări de ansamblu care se produc de-a lungul evoluţiei de la începutul
vieţii până la sfârşitul ei. Psihologia dezvoltării(în engl. „Life – span psychology”) a progresat mai mult în
ţările anglo-saxone decât în Franţa (Torrette, Guidetti, 2002, p.7) fapt care face să se impună astfel
termenul provenit din limba engleză. Psihologia dezvoltării are în vedere studiul evoluţiei, dar şi a
involuţiei proceselor sau comportamentelor. Folosirea termenului de „psihologia dezvol-tării”, spun
cercetătorii francezi citaţi, aduce o deschidere în plus şi o mai bună clarificare prin evitarea utilizării
cuvântului „genetic” care ar restrânge, spun ei, psihologia dezvoltării la procesele evolutive.

Termenul de „dezvoltare” este definit ca ansamblu de transformări care afectează organismele vii sau
instituţiile sociale ceea ce implică de asemenea noţiunile de „continuitate”, „finalitate” şi „evoluţie”
(Bideaud, Houde, Pedinielli, 2002, p.3). O accepţiune generală a termenului este aceea conform
căreia dezvoltarea este un ansamblu de etape determinate temporal care conduc un organism viu sau o
organizaţie socială dintr-un stadiu primitiv către unul mai elaborat şi mai complex, provizoriu sau
definitiv. Mecanismele care asigură sau permit trecerea dintr-o etapă în alta se circumscriu dezvoltării.

Dezvoltarea psihică are la bază încorporări şi constituiri de conduite şi atitudini noi ca formare de
instrumente de adaptare din ce în ce mai complexe şi ca formare de modalităţi de satisfacere de
trebuinţe şi formare de noi trebuinţe şi mijloace de a le satisface. Dezvoltarea implică modificarea
echilibrului între asimilarea realităţii şi acomodare la condiţiile subiective şi circumstanţiale concrete ale
vieţii (U. Şchiopu, 1997).

Cu alte cuvinte, dezvoltarea înseamnă modificări complexe bio-psiho-sociale ale individului ierarhizate în
timp. Schimbările sunt bine structurate pe vârste, deşi vârsta în sine nu le explică. Transformările
cantitative şi calitative ce definesc dezvoltarea pot fi clasificate în trei mari categorii, în funcţie de
specificul dezvoltării: fizice, psihice şi sociale. Există strânse corelaţii între tipurile de dezvoltare, dar
evoluţia lor este relativ independentă una de cealaltă. De exemplu, încheierea perioadei de creştere nu
duce la stoparea dezvoltării psihice sau o încetinire a dezvoltării din acest punct de vedere, dar creşterea
este esenţială pentru fazele timpurii ale dezvoltării psihice când ritmurile de dezvoltare sunt mai
apropiate.

Ceea ce oferă în plus cercetările româneşti în psihologia vârstelor faţă de cele ale psihologiei dezvoltării
anglo-saxone, este o abordare ce ţine cont de contextul social-economic, socio-cultural, educaţional,
profesional (U. Şchiopu, în prefaţa la „Psihologia vârste-lor”, 1997). Propune o viziune ce are în atenţie
condiţionarea social-istorică a conduitei drept ecran concret al constituirii identităţii şi subidentităţilor
dominante într-o etapă determinată a vieţii ca şi metamorfozele ce au loc sub influenţa standardelor
sociale şi a vârstei biologico-psihologice.

Studiul dezvoltării se realizează pe patru mari coordonate: descrierea, explicarea, diagnoza şi

consilierea. Cercetările în domeniul psihologiei vârstelor conţin în primul rând descrieri ale principalelor
caracteristici ale etapelor de vârstă, respectiv aspecte specifice ale dezvoltării fizice, psihice, afective,
cognitive, precum şi aspecte ale dezvoltării personalităţii în contextul interacţiunii sociale. Explicaţiile
oferite de psihologia vârstelor se referă la corelarea unor factori ce au influenţă asupra modului în care
fiinţa umană îşi construieşte funcţiile şi procesele psihice, precum şi caracteristicile dominante. Diagnoza
presupune determinarea gradului dezvoltării în funcţie de indicatorii de medie, iar consilierea cuprinde
un set de recomandări ce au la bază studiul dezvoltării umane, recomandări care au rolul de a creşte
calitatea educaţiei la vârstele mici şi calitatea dezvoltării umane în cazul vârstelor adulte.

De aceea, psihologii care se ocupă de dezvoltare au două sarcini: să descrie schimbările şi să descopere
cauzele aferente schimbărilor. O a treia sarcină este de a construi teorii care să organizeze şi să
interpreteze observaţiile în sprijinul formulării de predicţii.

Derivat din acestea se descriu sarcini referitoare la fundamentarea procesului educativ, respectiv
stabilirea reperelor psihologice în designul învăţării, precum şi alte aplicaţii practice referitoare la
descrierea bazei de diagnosticare şi intervenţie în cazul tulburărilor de dezvoltare cu efecte asupra
comportamentului sau capacităţii de învăţare.