AUTOCEFALIE ŞI PATRIARHIE

Mitropolitul Calinic Miclescu. În locul mitropolitului Nifon, Colegiul electoral – format din membrii
Sfântului Sinod şi din deputaţii şi senatorii ortodocşi – a ales în scaunul de primat al Bisericii Ortodoxe Române
pe mitropolitul Moldovei Calinic Miclescu (1822-1886). Alegerea a avut loc la 31 mai, iar înscăunarea la 15
iunie 1875. Noul mitropolit primat era nepot al fostului mitropolit Sofronie al Moldovei, care l-a călugărit, apoi
1-a hirotonit ierodiacon şi ieromonah. Ca egumen la Slatina (din 1851), a înfiinţat o şcoală în satul Mălini,
pentru copiii ţăranilor de acolo. Ca arhiereu titular cu numele de Hariupoleos (1855), a fost deputat în Divanul
ad-hoc al Moldovei, apoi locţiitor de episcop la Huşi (1858—1861) şi mai tîrziu locţiitor de mitropolit al
Moldovei (1863-1865). La 10 mai 1865, a fost numit mitropolit al Moldovei. În timpul păstoririi sale ca
mitropolit primat, au avut loc fapte de mare însemnătate în viaţa Bisericii noastre.
Recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române
La 9 mai 1877, s-a proclamat independenţa de stat a României, act consfinţit apoi prin jertfele de sânge
ale ostaşilor noştri în războiul din 1877—1878 împotriva imperiului otoman. Se înţelege că după cucerirea
independenţei de stat a României, a crescut şi prestigiul ţârii noastre în afara graniţelor ei. A crescut însă şi
autoritatea Bisericii noastre, încât era necesară acum şi dobândirea formală a independenţei sau autocefaliei
sale. [încercările făcute sub Alexandru Cuza pentru ca autocefalia Bisericii Ortodoxe Române să devină fapt
împlinit]. După înlăturarea lui Cuza din scaunul domnesc (11 februarie 1866), problema «autocefaliei» a stagnat
pentru câţiva ani. Era limpede însă pentru oricine că se făcuse un însemnat pas înainte şi că nu se putea renunţa
la luptă până la recunoaşterea acestei autocefalii de câtre Patriarhia ecumenică. în însăşi Constituţia promulgată
la 1/13 iulie 1866 se preciza că «Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină,
păstrându-şi însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor».
În Legea organică din 1872, ca şi în regulamentele care au urmat, Biserica noastră era numită din nou
«autocefală», deşi această calitate nu-i fusese încă recunoscută de drept. După Războiul de independenţă,
patriarhul Ioachim III (1878-1884) a crezut că poate ajunge la unele tratative cu Guvernul român. De pildă, în
1879, când i s-a cerut binecuvântarea pentru hirotonia a trei noi arhierei titulari aleşi de Sfântul Sinod, a făcut
anumite obiecţii cu privire la Legea organică şi mai ales cu privire la «autocefalia» Bisericii noastre, declarând
că nu o recunoaşte. La pretenţia patriarhului că mitropolia Ungrovlahiei s-ar afla «sub suprema suzeranitate
spirituală» a scaunului ecumenic, mitropolitul primat Calinic Miclescu a apărat cu demnitate autocefalia
Bisericii noastre, dovedind cu temeiuri canonice şi istorice că patriarhul nu are nici un drept de amestec în
treburile ei.
Raporturile Bisericii şi ale statului nostru cu Patriarhia nu s-au îmbunătăţit, ci dimpotrivă s-au înăsprit la
începutul anului 1882, prin două fapte. Astfel, la 9 martie 1882, luându-se în discuţie în Camera deputaţilor
modificarea Legii organice din 1872, s-a exprimat dorinţa ca primatul Bisericii Ortodoxe Române să fie ridicat
la treapta de patriarh, iar în Oltenia să se creeze o mitropolie, cu reşedinţa la Craiova. Peste câteva zile, la 25
martie 1882, s-a sfinţit pentru prima dată la noi Sfântul Mir, în catedrala mitropolitană din Bucureşti, fireşte,
fără consimţământul Patriarhiei ecumenice.
Aflând despre aceste lucruri, patriarhul ecumenic Ioachim III a trimis «mitropolitului Ungrovlahiei şi
tuturor celorlalţi ierarhi din România» o scrisoare plină de mustrări şi învinuiri, invocând din nou drepturile sale
asupra Bisericii Ortodoxe Române. Scrisoarea patriarhală – cu data de 10 iulie 1882 – a fost pusă în discuţia
Sfântului Sinod, în şedinţa sa din 23 octombrie 1882. Membrii înaltului for au încredinţat pe învăţatul episcop
Melchisedec al Romanului să întocmească un raport temeinic, prin care să spulbere toate învinuirile aduse de
patriarh. Raportul a fost aprobat şi semnat de membrii Sfântului Sinod în şedinţa din 23 noiembrie 1882, şi apoi
înaintat Patriarhiei.
Lucrurile au rămas în vechea stare până după retragerea din scaun a patriarhului Ioachim III şi alegerea
urmaşului său, Ioachim IV (1884-1886), animat de sentimente mai bune faţă de Biserica noastră. Sub el a
început o nouă corespondenţă în vederea recunoaşterii necondiţionate a autocefaliei B.O.R. În februarie 1885, s-
a ţinut o adunare la Mitropolia din Bucureşti, la care au luat parte toţi mitropoliţii şi episcopii ţării, în prezenţa
ministrului Cultelor de atunci, D. A. Sturdza, formulându-se o nouă scrisoare către Patriarhie, întocmită de
episcopii Melchisedec al Romanului şi Iosif Gheorghian al Dunării de Jos, în vederea recunoaşterii autocefaliei.
1
Au urmat alte tratative între Bucureşti şi Scaunul ecumenic, până ce s-a ajuns la un acord în această problemă.
Numai după aceea a urmat corespondenţa – de ordin formal – necesară într-o asemenea situaţie. Astfel, la 20
aprilie 1885 a fost trimisă la Constantinopol scrisoarea mitropolitului primat Calinic Miclescu — însoţită de o
adresă a lui D. A. Sturdza, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii – prin care cerea recunoaşterea autocefaliei
Bisericii Ortodoxe Române, potrivit rânduielilor canonice ale Bisericii Răsăritului.
Patriarhul ecumenic a convocat de îndată Sinodul patriarhal încuviinţând cele cerute de mitropolitul
primat al României. La 25 aprilie 1885, patriarhul a răspuns atât mitropolitului primat, cât şi ministrului
Cultelor, arătând că a luat în considerare, împreună cu membrii Sinodului său, cererea B. O. R., pe care o
recunoştea ca autocefală. Tot atunci s-a trimis şi tomosul de autocefalie, semnat de patriarhul Ioachim IV şi de
zece mitropoliţi, membri ai Sinodului patriarhal, datat: aprilie 1885 (fără zi). Cu aceeaşi dată, patriarhul
ecumenic a trimis o enciclică celorlalte Patriarhii şi Biserici Ortodoxe autocefale, vestindu-le că a recunoscut
autocefalia Bisericii noastre.
În şedinţa Sfântului Sinod din 1 mai 1885, mitropolitul primat Calinic Miclescu şi-a exprimat bucuria
pentru recunoaşterea autocefaliei, iar la 6 mai au fost citite, în traducere românească, tomosul sinodal şi
corespondenţa purtată cu acest prilej. La propunerea făcută de episcopul Melchisedec al Romanului în Sinod,
mitropolitul primat a trimis patriarhului ecumenic o scrisoare prin care-i adresa mulţumiri pentru atitudinea
înţelegătoare pe care a avut-o în problema autocefaliei. Tot atunci, mitropolitul primat a înştiinţat şi celelalte 11
Biserici Ortodoxe autocefale – existente pe atunci – despre recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre de către
Patriarhia ecumenică. S-au primit de îndată scrisori de răspuns şi felicitări.
Arhipăstorirea mitropolitului primat Calinic:... în 1881 s-a înfiinţat Facultatea de teologie din Bucureşti
(în 1883-1884 n-a funcţionat, din lipsă de fonduri), la 17 ianuarie 1882 s-a inaugurat Tipografia Cărţilor
Bisericeşti, din Bucureşti, care îşi continuă activitatea până azi. A murit la 14 august 1886, fiind înmormântat în
pridvorul bisericii mari de la Neamţ, alături de Sofronie Miclescu.
Înfiinţarea Patriarhiei Ortodoxe Române
În vederea întăririi unificării bisericeşti, dar şi pentru creşterea prestigiului Bisericii Ortodoxe Române
în toată lumea creştină, s-a pus şi problema ridicării ei la demnitatea de Patriarhie. Am putea spune că discuţiile
purtate în vederea unificării bisericeşti mergeau paralel cu propunerile făcute pentru înfiinţarea Patriarhiei.
Acest lucru se impunea, înainte de toate, datorită faptului că în decursul veacurilor ţările române şi Biserica
Ortodoxă Română au depus cele mai însemnate jertfe materiale pentru sprijinirea şi chiar salvarea atâtor
aşezăminte bisericeşti ortodoxe din Balcani şi Orientul Apropiat, căzute sub dominaţie otomană. Apoi, după
1918 a crescut şi prestigiul ţării, care, după atâtea jertfe de sânge în cursul primului război mondial, izbutise să-
şi realizeze integritatea statală. Biserica Ortodoxă Română număra acum peste 14 milioane de credincioşi, cu 5
mitropolii şi 18 eparhii. Două Biserici ortodoxe învecinate îşi restabiliseră Patriarhatul cu câţiva ani înaintea
noastră : cea rusă în 1917, cea sârbă în 1920. Dar Patriarhia ortodoxă sârbă avea aproximativ 7 milioane de
credincioşi, fără să mai vorbim de «Patriarhiile apostolice» (Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim),
care numărau abia câteva zeci de mii. Deci B.O.R. nu putea rămâne în stare de inferioritate faţă de alte Biserici
Ortodoxe. Se adăuga şi faptul că Biserica romano-catolică avea o Arhiepiscopie la Bucureşti, iar cea greco-
catolică era constituită într-o «provincie mitropolitană».
În afară de aceasta, Biserica Ortodoxă Română avea acum două Facultăţi de teologie (în 1926 s-a creat a
treia), cinci Academii teologice, numeroase Seminarii cu 8 clase, în care studiau nu numai tineri ortodocşi
români, ci şi tineri de peste hotare. Teologii români deveneau tot mai cunoscuţi în toată lumea creştină, atât prin
lucrările lor teologice, cât şi prin participarea lor la felurite întruniri interortodoxe şi intercreştine. După 1918,
Biserica românească a intrat în legătură cu o seamă de alte Biserici Ortodoxe surori, a fost vizitată de ierarhi şi
teologi de peste hotare, şi-a trimis reprezentanţi la felurite întruniri teologice în afara hotarelor, a intervenit
pentru aplanarea unor neînţelegeri survenite între unele Biserici Ortodoxe. În 1925, era proiectat un sinod
panortodox la Ierusalim, în vederea aniversării a 1600 de ani de la primul sinod ecumenic. S-a cerut stăruitor în
presa vremii ca Biserica Ortodoxă Română să ia parte la acel proiectat sinod ca Patriarhie. Deci, prestigiul ei
crescând – ca şi prestigiul ţării întregite -, cereau imperios ca B.O.R., socotită de Constituţia din 1923 ca
«dominantă» şi ca Biserică «oficială» a statului, să fie ridicată la suprema treaptă ierarhică în cadrul Ortodoxiei,
aceea de Patriarhie autocefală.

2
 Pentru prima dată a ridicat această problemă preotul dr. Gheorghe Ciuhandu (1875-1947), consilier
eparhial la Arad, preşedintele Asociaţiei Clerului «Andrei Şaguna» din Transilvania, autorul multor lucrări de
istorie bisericească, mai târziu membru onorar al Academiei Române, în cuvântarea pe care a rostit-o la
Congresul preoţimii din Transilvania, întrunit la Sibiu la 6-8 martie 1919 (19-21 martie st.n.). Ulterior, au făcut
propuneri de înfiinţare a Patriarhiei şi alte personalităţi ale vieţii noastre culturale şi bisericeşti, cu ocazia altor
congrese ale preoţimii din toate ţinuturile României, comisia de 15 membri amintită mai sus şi alţii.
Ţinând seama de numeroasele propuneri făcute, în primele luni ale anului 1925 s-au îndeplinit formele
necesare pentru realizarea acestui act de importanţă deosebită în viaţa Bisericii Ortodoxe Române. Sf. Sinod a
luat în dezbatere această problemă în şedinţa sa din 4 februarie 1925. Cu acest prilej, mitropolitul Nectarie
Cotlarciuc al Bucovinei a citit propunerea de înfiinţare a Patriarhiei, întocmită de mitropolitul Pimen Georgescu
al Moldovei, absent de la şedinţă, semnată de şapte membri ai Sfântului Sinod. Se invocau, cum era şi firesc,
argumente de ordin istoric, mai ales sprijinul generos acordat de domnii români şi de Biserica Ortodoxă
Română aşezămintelor bisericeşti din Răsăritul ortodox, precum şi numărul mare de credincioşi şi de eparhii de
la acea dată. Au luat cuvântul trei membri ai Sfântului Sinod şi ministrul Cultelor de atunci, istoricul Alexandru
Lapedatu (1876—1954), care a expus punctul de vedere al Guvernului, arătând că înfiinţarea Patriarhiei trebuie
privită de toţi «ca o necesitate de ordin naţional».
Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului – Noul Severin a citit apoi Actul de înfiinţare a
Patriarhatului ortodox român, în care se sublinia, între altele, că «poporul român îşi înfiinţează de astăzi
înainte, prin propria lui suveranitate politică şi bisericească, Patriarhatul pentru Biserica Ortodoxă Română,
recunoscându-i mitropolitului de Bucureşti al ţării, titlul de patriarh al României, în locul titlului de până aci de
primat al României». Se indicau şi motivele care îndreptăţeau ridicarea în treaptă a Bisericii noastre. În
unanimitate, Sfântul Sinod a adoptat apoi hotărârea de înfiinţare a Patriarhiei Ortodoxe Române şi de ridicare a
mitropolitului primat la rangul de patriarh.
Propunerea de înfiinţare a Patriarhiei a fost pusă în discuţia Senatului, la 12 februarie 1925 şi a Camerei
deputaţilor, la 17 februarie 1925. Proiectul a fost primit de Senat cu 89 de voturi (2 contra), iar în Cameră cu
unanimitate de 156 de voturi. În Senat au luat cuvântul ministrul Al. Lapedatu, care a prezentat o expunere de
motive la proiectul de lege respectiv, şi mai mulţi senatori. Câţiva dintre ei au subliniat şi necesitatea reîntregirii
B. O. R. din Transilvania (preotul unit Elie Dăianu din Cluj, istoricul Gh. Ghibănescu din laşi, juristul
Constantin Dissescu). În Camera deputaţilor au luat cuvântul, între alţii, prof. Petre Gîrboviceanu, care a citit
raportul la proiectul de lege, prof. Ioan Lupaş de la Cluj, care a făcut o lungă expunere istorică şi alţii.
Promulgarea legii (cu 5 articole) s-a făcut la 23 februarie, fiind publicată în Monitorul Oficial din 25
februarie 1925, sub titlul : „Lege pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungrovlahiei, ca
primat dl României, la rangul de Scaun patriarhal”. Pe baza acestor hotărâri, mitr. primat Miron Cristea a
devenit primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Potrivit vechiului obicei, patriarhul Miron a trimis o scrisoare tuturor Bisericilor surori vestindu-le
înfiinţarea noii Patriarhii. S-au primit de îndată scrisori de răspuns, cu binecuvântări şi urări frăţeşti din partea
tuturor acestor Biserici (inclusiv a episcopului vechi-catolic din Berna şi arhiepiscopului anglican de
Canterbury). Patriarhul ecumenic Vasile II a dat obişnuitul Tomos pentru recunoaşterea Patriarhiei Ortodoxe
Române, la 30 iulie 1925.
Ceremonia investiturii şi înscăunării primului patriarh Miron Cristea a avut loc la Bucureşti, în ziua de
duminică 1 noi. 1925, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod, a reprezentanţilor statului şi a 21 de trimişi ai
unor Biserici Ortodoxe surori, din care 9 ierarhi (Patriarhiile din Constantinopol, Ierusalim şi Serbia, Bisericile
Greciei, Bulgariei, Poloniei şi rusă din emigraţie), a şefilor celorlalte culte din România. În catedrala patriarhală
au luat cuvântul mitr. Pimen Georgescu, conducătorii celor şapte delegaţii străine şi patriarhul Miron.
În ziua de 3 noiembrie 1925 a avut loc o consfătuire la palatul patriarhal, la care au participat membrii
Sfântului Sinod al Bisericii noastre, delegaţii celorlalte Biserici ortodoxe şi profesorii Facultăţii de teologie din
Bucureşti, discutându-se felurite probleme de interes comun pentru întreaga Ortodoxie, între care şi convocarea
unui sinod panortodox. Cu aceasta, s-au încheiat toate acţiunile legate de ridicarea B.O.R. la rangul de
Patriarhie. Ea a dobândit astfel o cinste deosebită şi un înalt prestigiu în rândul celorlalte Biserici Ortodoxe
surori.

3
 Problema «AUTOCEFALIEI» sau «INDEPENDENŢEI» Bisericilor Romaneşti din
MUNTENIA şi MOLDOVA
Pentru a înţelege mai bine întreaga evoluţie istorică a vieţii bisericeşti din cele două ţări româneşti
extracarpatice, trebuie să reţinem că, deşi «autocefalia» Bisericii Ortodoxe Române a fost recunoscută oficial de
Patriarhia ecumenică abia în 1885, totuşi, încă de la începutul organizării politice a Ţării Româneşti şi a
Moldovei, dar mai ales după căderea Constantinopolului în 1453, Bisericile din aceste două ţări – organizate pe
principiul etnic-teritorial – s-au afirmat cu o independenţă egală autocefaliei, neîngăduind nici un amestec
jurisdicţional al vreunei ierarhii bisericeşti din afară.
Refuzul Moldovei de a primi un mitropolit grec impus de Patriarhia de Constantinopol nu era decât un
semn vădit al dorinţei domnitorului şi a ţării de-a avea o Biserică «independentă» sau «autocefală», Autocefalia
Bisericii moldovene este limpede exprimată în «Pravila cea Mare sau Îndreptarea Legii» din 1652, în care se
arăta că întâistătătorul ei «nice Ohrideanului nu se pleacă, nici Ţarigrădeanului» (adică patriarhilor de Ohrida şi
Constantinopol). Dimitrie Cantemir în «Descrierea Moldovei» menţiona că mitropolitul ţării «nu este supus
vreunuia dintre patriarhi», iar într-o scriere din 1723 autocefalia Bisericii moldovene era exprimată prin
cuvintele: «nu este plecată nici unui patriarh», sau «nu se pleacă nici Ohridului, nici Constantinopolei». De
aceeaşi situaţie se bucura şi Mitropolia Ungrovlahiei. Este semnificativă. în acest sens, hotărârea luată de Leon
Tomşa şi divanul domnesc în 1631, când s-a statornicit: «să nu fie volnic patriarhul (ecumenic, n.n.) a trimite
aicea în ţară nici vlădică, nici episcop, nici egumeni, ci pe cine va alege ţara şi sfatul vlădică sau piscup, acela să
fie. Numai să trimită la patriarhul să dea blagoslovenie, cum au fost de veac».
Acest lucru rezultă clar din cercetarea drepturilor unei Biserici autocefale. Astfel, în privinţa exercitării
puterii învăţătoreşti, Bisericile româneşti au păstrat în permanenţă unitatea dogmatică, canonică şi de cult cu
celelalte Biserici ortodoxe surori, dar, în acelaşi timp, ele au alcătuit cărţi de cuprins doctrinar (catehisme,
mărturisiri de credinţă, scrieri dogmatice-polemice) pentru credincioşii români, dar şi pentru cei de alte neamuri
(greci, slavi sud-dunăreni, arabi) căzuţi sub dominaţie otomană -, au vegheat la păstrarea Ortodoxiei în
Transilvania în faţa acţiunilor prozelitiste catolice, calvine şi unite; au angajat discuţii şi colaborări cu alte
Biserici creştine (ca în cazul Sinodului de la laşi din 1642), fără a li se impune hotărârile dogmatice ale vreunei
alte Biserici; şi-au organizat propriul lor învăţământ teologic.
În privinţa exercitării puterii sacramentale (sfinţitoare), Bisericile româneşti au canonizat singure sfinţi
(Ioan cel Nou de la Suceava, Nicodim de la Tismana, Nifon al Constantinopolului); au instituit sărbători pentru
aceştia sau pentru sfinţii ale căror moaşte au fost aduse pe pământ românesc (Sfântul Grigorie Decapolitul,
Sfânta Filofteia, Cuvioasa Paraschiva, Sfântul Dimitrie Basarabov); au introdus singure limba naţională în cult,
au apreciat singure validitatea tainelor săvârşite de catolici sau de protestanţi, au introdus elemente specifice,
locale, în arhitectură, pictură şi muzică bisericească, toate fără vreo aprobare prealabilă din partea vreunei alte
Biserici.
Cu privire la exercitarea puterii jurisdicţionale sau de conducere, Bisericile din Ţara Românească şi
Moldova au fost cârmuite de mitropoliţi şi episcopi din propriul lor neam (excepţii au fost numai în a doua
jumătate a secolului al XIV-lea şi m secolul al XVIII-lea, când au păstorit şi ierarhi greci, dar numai în Ţara
Românească). Alegerea ierarhilor se făcea în ţară, de către o adunare («sobor»), formată din mari dregători şi
egumenii mănăstirilor mai însemnate. Mitropolitul era ales dintre episcopii sufragani, foarte rar dintre egumeni,
dacă se bucurau de o reputaţie deosebită. Episcopii erau aleşi, de regulă, dintr-o listă de trei persoane, sau
transferaţi de la un scaun la altul, mai ales în Moldova (de la Huşi la Rădăuţi, la Roman şi apoi la laşi).
Alegerea tuturor era întărită de domnul ţării, care făcea aşa numita «învestitură» a noului ales prin înmânarea
cârjei, semnul văzut al puterii de conducere. În cazul mitropoliţilor, alegerea era anunţată de domn Patriarhiei
ecumenice, – lucru pe care-l făceau şi alte Biserici autocefale, – care trimitea aşa numitul εκδοσιs – act de
recunoaştere. Hirotonia se făcea m ţară, de cel puţin alţi trei arhierei (uneori erau invitaţi la hirotonie şi arhierei
străini, dacă se aflau în ţară). Acest drept al alegerii, învestirii şi hirotonirii în ţară a fost socotit întotdeauna ca
elementul principal sau caracteristic al autocefaliei în această situaţie, mitropoliţii celor două ţări – şi cu atât
mai puţin episcopii – nu făceau parte din Sinodul patriarhal din Constantinopol. În schimb, mitropoliţii munteni
şi moldoveni aveau datoria să pomenească pe patriarhul ecumenic la slujbe şi să primească Sfântul Mir de la
Constantinopol, nefiind în ţară un număr de 12 ierarhi pentru sfinţirea lui. Totuşi, se cunosc cazuri când Mirul a

4
fost sfinţit în ţară, dacă se găseau aici ierarhi străini în număr corespunzător, care erau invitaţi la sfinţire alături
de ierarhii români.
Bisericile de la noi şi-au stabilit singure legile sau rânduielile de conducere şi de organizare, fără ca
acestea să fie aprobate de vreo Biserică din afara. Au păstrat singure, în tot decursul istoriei, relaţii cu toate
Bisericile Ortodoxe surori, fără intermediul vreunei alte Biserici autocefale. Şi-au judecat singure ierarhii, în caz
de abateri. Şi-au exercitat jurisdicţia asupra credincioşilor din cuprinsul ţării lor şi chiar din diaspora (exemplu,
biserica din Lvov în secolele XVI—XVII, bisericile din Europa centrală şi apuseană în secolul XIX).
Rezultă că Bisericile româneşti s-au bucurat de o largă independenţă sau autocefalie faţă de Patriarhia
ecumenică în tot decursul istoriei, deşi n-a existat un act oficial de recunoaştere a ei, până în secolul al XIX-lea.