Accente filocalice privitoare la Taina Sfântului Botez
 

 
«Philokalical Aspects regarding The Holy Baptism»
 

 
by Liviu Petcu
 

Source:  
Altar of Reunification (Altarul Reîntregirii), issue: 2 / 2009, pages: 291­308, on www.ceeol.com.  

The following ad supports maintaining our C.E.E.O.L. service 

 
 Accente filocalice privitoare la Taina Sfântului Botez

Liviu Petcu

Abstract: The Holy Sacraments of the Church are present in the Philokalic
texts as being absolutely mandatory for redemption, each of them being a
stage that the faithful have to fulfill in order to reach the Kingdom of Heaven.
The cleaning and holy work of the faithful is achieved by the Holy
Communion. By this communion, the faithful maintain, protect and strengthen
their spiritual life, as they are thus given the strength to ceaselessly climbing
the path of their glorification into God. The life of the orthodox Christians is a
life lived with Christ and for Christ. The Holy Spirit makes Christ to the
present in the Holy Communion and those who take it.
The Holy Baptism is the Sacrament that helps us resume our state of grace, as
the Christians cleanse themselves from their forefathers’ sins, as well as from
all the sins committed, and they are reborn in a new life to share the fruit of
redemption through the Savior’s sacrifice. Baptism is the beginning of our
eternal life. Through Baptism, man becomes one with the Trinity, becomes part
of the eternal life of the Son of God, crucified and resurrected, enters the
Kingdom of Heaven to enjoy with Him the love of the Holy Trinity.
Access via CEEOL NL Germany

Altarul Reîntregirii

Through Baptism, we are born religiously and become the brothers of Christ,
and through the other Sacraments we grow from babies to accomplished men,
and we receive the strength to improve ourselves, to continuously tend to
perfection.

Keywords: baptism, sacraments, God, theology, spirituality, point of view,

Philokalia, Holy Fathers, freedom, grace, virtue

1. Sfintele Taine şi sfinţirea omului în viziunea filocalică

Sfintele Taine sunt prezentate în scrierile filocalice ca absolut

necesare pentru mântuire, fiecare dintre ele constituind etape pe care
credincioşii trebuie să le străbată pentru dobândirea Împărăţiei
cerurilor. În lupta duhovnicească pe care o duce, creştinul este uneori
înfrânt, căzând fie în păcate de moarte, fie în păcate uşoare. Lucrarea de
curăţire şi sfinţire a credincioşilor se împlineşte prin primirea Sfintelor
Taine. Prin ele se întreţine, se apără şi se întăreşte viaţa duhovnicească
a credincioşilor, ei primind puterea de a urca neîncetat pe cărarea
îndumnezeirii. Viaţa creştinului ortodox este o viaţă trăită cu Hristos şi
în Hristos, o trăire în întregime a lui Hristos. Duhul Sfânt face ca
Hristos să fie prezent în Sfintele Taine şi în cei ce se împărtăşesc de ele.
Părinţii din Filocalie îndeamnă nu numai la o urmare a lui
Hristos, ci la o imprimare de chipul lui Hristos, o îndumnezeire prin
participare. Deci, creştinul n-are numai putinţa de a renaşte pentru o
viaţă nouă, dobândind puterea de a se desăvârşi şi de a se perfecţiona în
mod continuu, ci, prin Sfintele Taine, se uneşte în mod real cu Hristos
prin harul necreat şi îndumnezeitor, ele fiind acţiuni sensibile instituite
de Hristos, prin care se împărtăşeşte harul lui Hristos şi El se uneşte cu
persoanele care cred1. Deci, viaţa duhovnicească a omului îşi are
începutul, creşte şi se desăvârşeşte prin conlucrarea neîntreruptă cu
harul divin revărsat prin Sfintele Taine. Temelia vieţii duhovniceşti a
creştinului o constituie mai întâi, cele trei Taine ale vieţii spirituale sau

1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.III, Edit.
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 18.

292
 Accente filocalice privitoare la Sfântul Botez

ale încorporării în Hristos şi anume: Botezul, Mirungerea şi Euharistia.

Cele trei Taine de iniţiere îl introduc pe om în noua condiţie harică a re-
naşterii şi creşterii în Hristos, însă din cauza firii sale neputincioase şi
nestatornice, omul, adeseori, cade din această stare, şi se expune singur
tentaţiilor răului şi păcatelor de tot felul, care îl abat din calea mântuirii.
Părinţii duhovniceşti ai Spiritualităţii răsăritene învaţă că
Sfintele Taine transfigurează chipul desfigurat al omului căzut în păcat.
Omul căzut nu poate renaşte decât prin harul divin, iar acest har al
renaşterii se revarsă asupra creştinului prin Taina Sfântului Botez,
prima Taină prin care ni se împărtăşeşte harul dumnezeiesc. Taina
Sfântului Botez este deci Taina prin care se reintră în starea de har,
creştinul curăţindu-se de păcatul strămoşesc, ca şi de toate păcatele
săvârşite până atunci, renăscându-se spre o viaţă nouă şi făcându-se
părtaş roadelor răscumpărării prin jertfa Mântuitorului. Prin Botez, ne
naştem duhovniceşte şi devenim fraţi ai lui Hristos, iar prin celelalte
Taine creştem de la starea de prunc la starea de bărbat desăvârşit,
primind puterea de a ne desăvârşi, de a ne perfecţiona în mod continuu.
Neputându-se repeta Botezul, creştinul primeşte o altă Taină prin care
să se ierte păcatele săvârşite după botez şi anume Taina Pocăinţei, prin
care ni se dă posibilitatea să intrăm iar în comuniune cu Dumnezeu.
Omul se foloseşte de această Taină ori de câte ori cade în păcate,
întrerupând relaţia cu Dumnezeu, căci numai prin ea se poate restabili
comuniunea între Dumnezeu şi om. Pocăinţa este o Taină restauratoare,
fiindcă îl aşează pe om din nou în starea de har a Botezului, izbăvindu-l
de păcat şi de toată neputinţa, pentru a restabili iarăşi comuniunea cu
Hristos. Scopul ei propriu şi imediat este acela de a îndrepta de la om
răul şi ceea ce atârnă de acesta, adică păcatul şi consecinţele lui ca
obstacole în faţa harului dumnezeiesc2.
După ce se întâlneşte prin pocăinţă cu Mântuitorul, urcă pe
treapta cea mai înaltă a vieţii duhovniceşti. Dacă în celelalte Sfinte
Taine, Hristos este prezent prin energiile necreate, în Euharistie e
prezent prin însuşi Preacurat Trupul Său şi Sfânt Sângele Său. Prin

2
M. J. Scheeben, Le Mystère de l' Eglise et de ses sacrements, Paris, Ed. du
Cerf, 1984, p. 119.

293
Altarul Reîntregirii

Sfânta Euharistie se realizează cea mai deplină unire cu Hristos în

această viaţă, creştinul neîmpărtăşindu-se ca în celelalte Taine numai cu
harul divin, ci cu însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos care este izvorul
harului divin al celorlalte3.
Dintre toate celelalte Taine, hirotonia ocupă un loc aparte şi
presupune o chemare aparte. Ea are o importanţă îndoită, folosul ei
depăşind pe cel strict personal şi extinzându-se asupra comunităţii. De
ea beneficiază nu numai preotul, ci toată comunitatea, harul revărsându-
se prin intermediul preotului asupra tuturor. Prin harul primit, preotul
primeşte şi putere de a-i creşte duhovniceşte pe credincioşi şi de a-i
îndruma spre desăvârşirea vieţii în Hristos.
Conchizând, se poate afirma că importanţa şi valoarea Sfintelor
Taine nu pot fi relevate în mod deplin prin mijlocirea cuvintelor, ci prin
împărtăşirea de harul divin ce se revarsă din ele.

1. La Botez, diavolul este alungat din adâncul sufletului iar

Hristos se sălăşluieşte şi tronează înăuntrul lui

Botezul este începutul vieţii veşnice4. Prin Botez, omul se

uneşte cu întreaga Sfântă Treime, devine părtaş al vieţii veşnice a Fiului
lui Dumnezeu răstignit şi înviat din morţi, intră în Împărăţia cerurilor,
pentru a se bucura împreună cu El de iubirea Preasfintei Treimi.
Botezul pune pe primitorul lui în relaţie intimă nu numai cu Hristos, ci
cu întreaga Sfânta Treime, căci Hristos este Fiul Tatălui şi ne face şi pe
noi, în Sine, fii ai Tatălui, eliberându-ne de robia stihiilor impersonale
şi a patimilor5.

3
Pr.Lect.Dr. Univ. Nicolae Dură, Propovăduirea cuvântului şi Sfintele Taine.
Valoarea lor în lucrarea de mântuire, în rev. Studii Teologice, Anul L (1998),
Nr. 1-2, p. 136.
4
Alexander Schmemmann, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia,
traducere din lb. engleză de Pr.Prof.Dr. Aurel Jivi, Editura I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 2001, p. 26.
5
Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ediţia a II-a,
vol. al III-lea, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 42.

294
 Accente filocalice privitoare la Sfântul Botez

În scrierea sa Despre Botez sau, mai precis, Răspuns acelora

care se îndoiesc de dumnezeiescul botez, a scriitorului filocalic Marcu
Ascetul, inserată de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, traducătorul
şi tâlcuitorul Filocaliei în volumul I al colecţiei, Marcu Ascetul
vorbeşte despre Botezul lui Hristos, prezentându-l ca pe o lucrare de
împărtăşire a Duhului Sfânt, cu toate darurile şi puterile lui. Tot atunci,
unul din cei care se îndoiau de dumnezeiescul botez, prezintă şi
întrebarea: Atunci pe cine primeşte în chip tainic cel ce s-a botezat? Pe
Hristos sau pe Duhul Sfânt? Căci o dată ai spus că locuieşte în el
Hristos, altă dată, Duhul Sfânt? Părintele filocalic răspunde şi
menţionează că pe Duhul Sfânt Îl primim prin botez. Dar fiindcă Acesta
e numit şi Duhul lui Dumnezeu, şi Duhul Fiului, de aceea prin Duhul
primim şi pe Tatăl, şi pe Fiul, iar fiindcă Duhul nu se desparte de Tatăl
şi de Fiul, de aceea mărturisim că în El se află Treimea, dată fiind
dumnezeirea Sa. Căci precum în Tatăl este Fiul şi Duhul Sfânt, şi iarăşi
în Fiul Tatăl şi Duhul, aşa şi în Duhul este Tatăl şi Fiul nu prin
amestecarea celor trei ipostasuri, ci prin unitatea aceleiaşi voinţe şi
dumnezeiri. Drept aceea şi noi, fie că numim pe Tatăl în parte, fie că pe
Fiul, fie că pe Duhul, prin numele cel Unul numim Treimea în înţelesul
în care am spus6.
Cu alte cuvinte, Botezul este momentul sălăşluirii minunate a
Preasfintei Treimi în sufletul creştinului.
Diadoh al Foticeii subliniază că, până la Botez, omul se află sub
influenţa nemijlocită a diavolului. În adâncul sufletului său şerpuieşte
diavolul, iar Hristos lucrează asupra acestui suflet oarecum din afară.
Demonii foiesc ca nişte şerpi în adâncurile inimii, neîngăduind câtuşi
de puţin sufletului să caute spre dorinţa binelui7. Strecurându-se ca

6
Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc despre dumnezeiescul
botez, traducere din greceşte, introduceri şi note de Dumitru Stăniloae,
Membru de onoare al Academiei Române, în col. Filocalia sau culegere din
scrierile Sfinţilor Părinţi, care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi
desăvârşi, vol. I, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, pp. 296-297.
7
Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, cap. 81, în col.cit., pp.
372-373.

295
Altarul Reîntregirii

nişte nouri întunecoşi prin părţile inimii8, ei iau chipul feluritelor

împrăştieri, ca, furând mintea de la pomenirea lui Dumnezeu, să o
desfacă de convorbirea cu harul9.
Deci, dacă până la Botez, în adâncul sufletului se află diavolul,
de la Botez, înăuntrul lui se sălăşluieşte harul, iar diavolul este scos
afară. Din acest moment, sufletul este influenţat de har dinăuntrul său,
iar diavolul, o dată exorcizat, alungat afară, călăreşte pe mustul cărnii,
adică încearcă iarăşi să pătrundă în sufletul său, sub forma ispitelor cu
care-l ademeneşte, sau prin natura uşor de influenţat a trupului, prin
simţurile atrase de lunecuşul plăcerilor şi prin afecte. În acest sens,
Diadoh al Foticeii dă detalii semnificative şi scrie: Satana, prin Sfântul
Botez, e scos afară din suflet. Dar i se îngăduie (…) să lucreze în el
prin trup. Căci harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte în însuşi adâncul
sufletului, adică în minte. Pentru că toată slava fiicei împăratului, zice,
e dinăuntru. (Psalmul 44, 14; Septuaginta), nearătată dracilor. De
aceea, din adâncul inimii însăşi simţim oarecum izvorând dragostea
dumnezeiască când ne gândim fierbinte la Dumnezeu. Iar duhurile rele
de aici înainte se mută şi se încuibează în simţurile trupului, lucrând
prin natura uşor de influenţat a trupului asupra celor ce sunt încă
prunci cu sufletul. Astfel mintea noastră se bucură pururea, cum zice
dumnezeiescul Apostol, de legea Duhului (Romani 7, 22), iar simţurile
trupului sunt atrase de lunecuşul plăcerilor. De aceea harul lucrând
prin simţirea minţii înveseleşte trupul celor ce sporesc în cunoştinţă cu
o bucurie negrăită, iar dracii, lucrând prin simţurile trupului, robesc
sufletul, îmbiindu-l, ucigaşii, cu sila spre cele ce nu vrea, mai ales când
ne află umblând fără grijă şi cu nepăsare pe calea credinţei10. Făcând
referire la ademenirile şi tentaţiile la care este supus omul de către
diavol ce vrea să-l oprească de la dorirea binelui, să-l despartă din
comuniunea cu harul şi să-l arunce în patimi sufleteşti, din cauză că nu
se mai poate încuiba în mintea creştinului, Diadoh completează : Deci,
Satana, fiindcă nu se poate încuiba în mintea celor ce se nevoiesc, ca

8
Ibidem.
9
Ibidem.
10
Ibidem., cap. 79, p. 371.

296
 Accente filocalice privitoare la Sfântul Botez

mai 'nainte, dată fiind prezenţa harului, călăreşte pe mustul cărnii, ca

unul ce e cuibărit în trup, ca prin firea uşor de mânuit a acestuia să
amăgească sufletul. De aceea, trebuie să uscăm trupul cu măsură, ca
nu cumva prin mustul lui să se rostogolească mintea pe lunecuşul
plăcerilor11. Acelaşi autor filocalic oferă detalii şi despre felurile şi
lucrările acestor diavoli izgoniţi prin Botez. Aceste duhuri rele sunt de
două feluri: Unele dintre ele sunt oarecum mai subţiri, iar altele sunt
mai materiale. Cele mai subţiri războiesc sufletul. Celelalte obişnuiesc
să ducă trupul în robie prin anumite îmboldiri stăruitoare. De aceea
dracii care războiesc sufletul şi cei care războiesc trupul îşi sunt mereu
potrivnici, cu toate că au acelaşi scop de-a vătăma pe oameni12.
Prin învăţătura lor despre botez, Diadoh al Foticeii şi Marcu
Ascetul au combătut una dintre ereziile de atunci, şi anume
messalianismul. Numele de messalieni provine din termenul grecesc
messalianoi/massalianoi care calchiază cuvântul siriac mesalleyānē şi
înseamnă rugători. Cuvântul a fost transcris în greacă sub forma
μεσσαλιανοί μασσαλιανοί. Mai sunt întâlniţi sub numele de euchitai, o
traducere grecească a termenului messalianoi, sau purtând numele
diverşilor conducători spirituali pe care i-au avut: adelfieni - după un
anume Adelfios, eustatieni – după Eustatiu din Edessa, marcianiţi după
un anume Marcian etc. Toate aceste nume le-au fost date însă de
adversari. Ei se numeau spirituali sau duhovniceşti (πνευματιχοί). Sunt
menţionaţi de Sfântul Epifanie în cartea sa principală Panarion, unde îi
descrie ca pe nişte vagabonzi ce au renunţat la cele lumeşti cerşind şi
dormind pe străzile Antiohiei. Sfântul mai menţionează că provin din părţile
Mesopotamiei şi semnalează prezenţa lor în Antiohia între anii 376-377.
Sfântul Efrem Sirul îi menţionează şi el în lucrarea sa Imne despre erezii13.
Messalianismul era o erezie ascetică apărută în Siria la sfârşitul secolului al
IV-lea. Adepţii acestei erezii susţineau că harul şi păcatul coexistă în suflet,
iar din pricina păcatului lui Adam, flecare are un demon care s-a unit

11
Ibidem, cap. 82, p. 374.
12
Ibidem, cap. 81, pp. 372-373.
13
A. Guillaumont, Messaliens, în Dictionnaire de Spiritualité Ascétique et
Mystique. Doctrine et histoire, Tome X, Beauchesne, Paris, 1980, col. 1074.

297
Altarul Reîntregirii

substanţial cu sufletul său şi care îl incită la păcat. Nu este suficient să ne

ocupăm de păcatele deja săvârşite. De altfel, botezul nu şterge păcatele şi
nici nu-1 alungă pe demonul care s-a unit cu sufletul. De aceea, trebuie ca
prin rugăciune permanentă să înlăturăm influenţa acestui demon şi să
atingem starea de nepătimire, ceea ce înseamnă anularea oricărei voinţe
sau a oricăror sentimente. În această stare, sufletul are conştiinţa unirii cu
Mirele ceresc, după cum mireasa îşi îmbrăţişează soţul. Atunci demonul iese
din om prin mucoasa nasului sau prin scuipat sub forma unui şarpe, iar
locul lui este luat în mod simţitor de Duhul Sfânt14. De asemenea, adepţii
ereziei susţineau că orice prezenţă a harului trebuie să o simtă omul.
Mişcarea messalienilor a fost condamnată la sinodul de la Efes din anul
43115.
Iată, de pildă, cum combate Diadoh al Foticeii erezia euchiţilor:
Unii au născocit că atât harul, cât şi păcatul, adică atât Duhul
adevărului, cât şi duhul rătăcirii se află ascunse în mintea celor ce s-au
botezat. Ca urmare, zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar
cealaltă îndată spre cele dimpotrivă. Eu însă am înţeles din
dumnezeieştile Scripturi şi din însăşi simţirea minţii că înainte de Sfântul
Botez, harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar Satana foieşte
în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieşirile dinspre dreapta
ale minţii. Dar din ceasul în care renaştem, diavolul e scos afară, iar harul
intră înăuntru. Ca urmare, aflăm că precum odinioară stăpânea rătăcirea
asupra sufletului, aşa după Botez stăpâneşte adevărul asupra lui. Lucrează
desigur Satana asupra sufletului şi după aceea ca şi mai înainte, ba de
multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află de faţă împreună cu
harul (să nu fie!), ci învăluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum,
în dulceaţa poftelor neraţionale. Iar aceasta se face din îngăduirea lui
Dumnezeu, ca trecând omul prin furtună, prin foc şi prin cercare, să
ajungă astfel la bucuria binelui16. Şi, puţin mai încolo, se întreabă, pe bună
dreptate: dacă harul dumnezeiesc se împreună prin Sfântul botez cu

14
Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul
mileniu, Editura Lidia, Bucureşti, 2003, p. 229.
15
Ibidem, p. 170.
16
Diadoh al Foticeii, op.cit., pp. 369-370.

298
 Accente filocalice privitoare la Sfântul Botez

trăsăturile chipului ca o arvună a asemănării, unde mai poate încăpea

persoana celui rău, mai ales dat fiind că nu există nici o împărtăşire între
lumină şi întuneric ? (2 Corinteni 6, 14)17.
La rândul său, Marcu Ascetul, scrie: Noi credem că prin botez
am primit slobozenia şi curăţirea în chip tainic. Căci luăm aminte la
cel ce zice: «Iar acum v-aţi spălat, acum v-aţi îndreptat, acum v-aţi
curăţit» (I Cor., 6, 11)18. Această primenire a primit-o fiecare creştin
prin botez, sălăşluindu-se în el harul Duhului, pricina tuturor virtuţilor.

2. Momentele de părăsire a harului divin de la omul păcătos

Deşi este primit în Taina Sfântului Botez, în mod desăvârşit, ca

un dar al bunătăţii divine, harul dumnezeiesc poate suferi înmulţire
sau scădere, dezvoltare sau tăgăduire19. Există momente de
părăsire şi chiar lepădare din partea harului, care nu mai poate
sălăşlui într-un suflet păcătos. În legătură cu aceasta, concluzia la
care ajunge Diadoh este următoarea: există o părăsire din
îngăduinţa lui Dumnezeu, o părăsire povăţuitoare şi părăsirea în
sens de lepădare. Părăsirea cu scop povăţuitor, pedagogic, nu
lipseşte nicidecum sufletul de lumina dumnezeiască, ci harul îşi
ascunde numai, cum am zis, de multe ori prezenţa din faţa minţii,
ca să împingă oarecum sufletul înainte prin răutatea dracilor, spre
a căuta cu toată frica şi cu multă smerenie ajutorul lui Dumnezeu,
cunoscând câte puţin răutatea vrăjmaşului său. Este ceea ce face
mama care depărtează puţin copilul de la sânul său dacă se poartă
cu neorânduială faţă de regulile alăptării ca, speriat de niscai
oameni cu feţe urâte ce stau împrejur sau de niscai fiare, să se
întoarcă cu frică multă şi cu lacrimi la sânul maicii. Dar
părăsirea, în sens de lepădare, predă sufletul ce nu vrea să aibă pe

17
Ibidem, cap. 78, p. 371.
18
Marcu Ascetul, op.cit., vol. I, p. 292.
19
Pr.Conf.Dr. Ioan C. Teşu, Câteva aspecte duhovniceşti privind Taina
Sfântului Botez, în Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al.I.Cuza», Iaşi –
Teologie, tom VI, anul 2001, p. 145.

299
Altarul Reîntregirii

Dumnezeu, legat dracilor. Noi însă nu suntem fiii lepădării (Evr.,

10, 39), să nu fie, ci credem că suntem prunci adevăraţi ai harului
lui Dumnezeu, alăptaţi cu mici părăsiri şi cu dese mângâieri, ca
prin bunătatea Lui să ajungem la bărbatul desăvârşit şi la măsura
vârstei plinirii lui Hristos20. Când vorbeşte despre părăsirea
povăţuitoare, Diadoh subliniază că ea aduce sufletului întristare
multă, precum şi o anumită smerenie şi deznădejde măsurată,
pentru ca partea lui iubitoare de slavă şi fricoasă să ajungă, după
cuviinţă, la smerenie. Ea produce în inimă îndată frica de
Dumnezeu şi lacrimi de mărturisire, precum şi multă dorinţă de
tăcere. Dar părăsirea în sens de lepădare lasă sufletul să se umple
de deznădejde, de necredinţă, de fumul mândriei şi de mânie. Deci,
având noi experienţa ambelor părăsiri suntem datori să ne apropiem
de Dumnezeu după cum o cere fiecare21.

3. Efectele harice ale Botezului în lumina învăţăturii

filocalice

Potrivit cuvintelor Mântuitorului: Cel ce va crede şi se va boteza,

se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16, 16), nu se
poate vorbi despre certitudinea mântuirii, fără Botez.
Referindu-se la importanţa Botezului, Părinţii filocalici Calist şi
Ignatie Xanthopol mărturisesc următoarele : ... s-a scris în Gherontic
(Pateric): Ioan de Bostra, bărbat sfânt şi având putere asupra
duhurilor necurate, a întrebat pe draci, care locuiau în nişte fetiţe
furioase şi chinuite de ei cu răutate, zicând: «De care lucruri vă temeţi
la creştini?» Aceştia au răspuns: «Aveţi cu adevărat trei lucruri mari:
unul pe care-l puteţi atârna de grumazul vostru; unul cu care vă spălaţi
în biserică; şi unul pe care-l mâncaţi în adunare... ». Deci lucrurile de

20
Diadoh al Foticeii, op.cit., cap. 86, p. 377.
21
Ibidem, cap. 87, p. 378.

300
 Accente filocalice privitoare la Sfântul Botez

care se tem răufăcătorii mai mult decât de toate, sunt crucea, Botezul şi
Cuminecătura22.
Botezul este prima Taină pe care o primeşte omul ce urmează a
deveni creştin, adică următor al lui Hristos, este Taina naşterii
duhovniceşti. Expresia făptură nouă a Scripturii (II Corinteni 5, 17) nu
are un sens metaforic, sau pur şi simplu moral, ci în întregime real.
Botezul nu suprimă în mod simplu păcatul, nu se mărgineşte la
îndreptarea consecinţelor sale, ci prin Botez omul se încorporează în
Hristos şi aceasta constituie pentru el o nouă naştere, este de fapt Taina
naşterii la o viaţă mult mai înaltă decât existenţa fizică, biologică, căci
este viaţa întru Hristos. Este o naştere supranaturală mai presus de
naşterea prin care şi-a primit omul fiinţa sa naturală. Ce este născut din
trup, trup este şi ce este născut din Duh, Duh este (Ioan 3, 36). Înfierea
duhovnicească duce la înviere şi viaţa de veci. Cei botezaţi devin, în
Hristos, fii ai lui Dumnezeu după har şi fii duhovniceşti ai Bisericii,
pentru ca în Duhul Sfânt să poată numi Tată pe Dumnezeul Cel ceresc
(Romani 8, 16; Galateni 4, 6) şi să poată rosti pe tot parcursul vieţii lor
rugăciunea Tatăl nostru, trăind bucuria pascală a lucrării harului
Duhului Sfânt în viaţa lor.
La Botez, primim eliberarea de lanţurile păcatului strămoşesc,
moştenit în baza descendenţei noastre din protopărinţii noştri Adam şi
Eva, cât şi a celor personale: Sfântul Botez ne iartă şi ne şterge toate
păcatele, învaţă scriitorul filocalic Ava Dorotei23. În acelaşi gând este şi
Sfântul Simeon Noul Teolog, care precizează : De la dumnezeiescul
Botez primim iertarea păcatelor săvârşite şi ne eliberăm de vechiul
blestem şi ne sfinţim prin venirea Sfântului Duh24.
Botezul restabileşte chipul lui Dumnezeu din om, conferindu-i
acestuia calitatea de fiu al lui Dumnezeu după har şi de membru al

22
Calist şi Ignatie Xanthopol, Metoda sau Cele 100 capete, cap. 92, în
Filocalia…, vol. VIII, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979, p. 200.
23
Ava Dorotei, Diferite învăţături de suflet folositoare, cap. 5, în Filocalia…,
vol. IX, Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 481.
24
Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, cap. 45,
în Filocalia…, vol. VI, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 70.

301
Altarul Reîntregirii

Trupului tainic al Domnului, Sfânta Biserică. După Botez, omul moare

păcatului şi se naşte virtuţii, moare răului şi se naşte binelui, se desparte
de diavol şi trăieşte în Hristos. Această unire cu Hristos se cere
dezvoltată şi desăvârşită în mod continuu prin cultivarea virtuţilor şi
trăirea unei vieţi creştine pilduitoare.
Chipul lui Hristos e o adevărată haină luminoasă, este Hristos
Însuşi. Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat (Gal.,
3, 26). Hristos i-a dat omului înfăţişarea Sa şi acesta trebuie să o facă pe
aceasta tot mai clară, silindu-se să vieţuiască tot mai mult după modelul
hristic, pentru a dobândi asemănarea cu Dumnezeu: Două bunuri ne
aduc harul cel sfânt prin botezul renaşterii, dintre care unul covârşeşte
nemărginit pe celălalt. Cel dintâi ni se dăruieşte îndată, căci ne
înnoieşte în apa însăşi şi luminează toate trăsăturile sufletului, adică
«chipul» nostru, spălând orice zbârcitură a păcatului nostru. Iar
celălalt aşteaptă să înfăptuiască împreună cu noi ceea ce este
«asemănarea». Deci când începe mintea să guste întru multă simţire
din dulceaţa Preasfântului Duh, suntem datori să ştim că începe harul
să zugrăvească, aşa zicând, peste chip, asemănarea. Căci precum
zugravii desemnează întâi cu o singură culoare figura omului, apoi
înflorind puţin câte puţin culoarea prin culoare scot la arătare chipul
viu al celui zugrăvit până la firele părului, aşa şi sfântul har al lui
Dumnezeu readuce întâi prin botez «chipul» omului la forma în care a
fost făcut, iar când ne vede dorind cu toată hotărârea frumuseţea
«asemănării» şi stând goi, şi fără frică în atelierul lui, înfloreşte o
virtute prin alta şi înalţă chipul sufletului din strălucire în strălucire,
dăruindu-i pecetea asemănării25.
Cel botezat, întărind Botezul prin porunci, nu mai plăteşte
moartea ca o datorie pentru păcat, ci primeşte întrebuinţarea morţii ca
osândă a păcatului, care să-l treacă în chip tainic la viaţa
dumnezeiască şi fără de sfârşit. Căci Sfinţii, care au străbătut calea
vieţii de aici trecând prin multe pătimiri pe care le-au purtat cu
bărbăţie pentru adevăr şi dreptate, au eliberat firea din ei de moartea
ca osândă pentru păcat şi arma morţii, care slujea spre nimicirea firii,

25
Diadoh al Foticeii, op.cit., cap. 89, p. 379.

302
 Accente filocalice privitoare la Sfântul Botez

au folosit-o spre nimicirea păcatului, după pilda căpeteniei mântuirii

lor, Iisus. Fiindcă, dacă păcatul se slujea de moarte ca de-o armă
pentru nimicirea firii în cei ce săvârşeau păcatul asemenea lui Adam,
cu atât mai mult se va sluji firea de moarte, ca de o armă spre
nimicirea păcatului, în cei ce săvârşesc dreptatea prin credinţă26.
Sfinţii Varsanufie şi Ioan, care, după cum se ştie, din dorinţa
de pocăinţă, dorul după isihie şi nevoinţe duhovniceşti, s-au închis într-
o chilie şi comunicau cu ceilalţi doar prin scrisori, sfătuiesc pe un
episcop în privinţa administrării tainei Sfântului Botez, arâtând totodată
şi efectele binefăcătoare ale acestei Taine : Pe cei ce voiesc să se boteze
(să se lumineze), trebuie să-i primeşti (episcope). Şi trebuie să le dai
Sfântul Botez în sfânta Patruzecime sau la Înălţarea Mântuitorului. Şi
aşa vor avea toată săptămâna ca sărbătoare. Dar dacă vreunul ar fi
bănuit că face aceasta ca o simplă formă, sau de frica poruncii, spune-
i: «De vii din pricina poruncii, e păcat. Iar de vii cu frica lui Dumnezeu
pentru viaţă, îţi vei câştiga două bunuri: cel al vieţii şi cel trupesc»27.
Prin Sfântul Botez, iar apoi prin Sfânta Taină a Mirungerii, i se
dă creştinului, în potenţă, dar real, harul şi darurile Sfântului Duh, spre
deplina lor actualizare şi dezvoltare în viaţă. Ai îmbrăcat pe Hristos
prin Botezul mântuitor, spune scriitorul filocalic Teolipt, ai lepădat
întinăciunea prin baia dumnezeiască, ţi-ai câştigat strălucirea harului
duhovnicesc şi nobleţea de făptură28. Omul primeşte gratuit şi deplin
sau desăvârşit harul Duhului Sfânt şi darurile Acestuia, însă cultivarea
sau dezvoltarea lor depind de voinţa şi nevoinţa în cele bune a
primitorului. Prin Botez, este alungat din adâncurile sufletului celui
botezat duhul viclean şi necurat care se ascunde şi se încuibează în
inima lui, sunt depărtate toate duhurile răutăţii. Cel ce dezvoltă harul şi
darurile Duhului primate la Botez devine fiu al lui Dumnezeu,
bineplăcut şi casnic al Lui. Cel ce, dimpotrivă, nu le cultivă, este părăsit

26
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 61, în Filocalia…, vol.
III, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 317.
27
Scrisori duhovniceşti, 821, în Filocalia…, vol. XI, p. 682.
28
Teolipt, Mitropolitul Filadelfiei, Cuvânt despre ostenelile vieţii călugăreşti,
în Filocalia…, vol. VII, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 46.

303
Altarul Reîntregirii

şi lepădat de Hristos, căzând, din nou, sub robia celui ce l-a stăpânit
înainte de Botez.
Prin Botez, omul devine purtător de Hristos (hristofor) şi sălaş
al Duhului Sfânt, iar dacă el conştientizează că, după primirea Tainei,
Cineva sălăşluieşte în adâncul sufletului lui, se sileşte să facă roditoare
această prezenţă divină până la iluminare şi îndumnezeire.
În concluzie, Spiritualitatea ortodoxă, prin glasul inspirat al
Părinţilor neptici, ne arată ce este omul înainte de Botez: o existenţă
biologică, aflată sub stăpânirea diavolului, încuibat şi ascuns în adâncul
ei; precum şi ceea ce devine prin primirea acestei Sfinte Taine: purtător
de Hristos şi de Duhul Sfânt; şi ceea ce este chemat să devină după
aceea: dumnezeu cu ajutorul harului şi prin ostenelile personale29.

4. Sfântul Botez este desăvârşit dar nu desăvârşeşte pe cei ce

nesocotesc poruncile divine

Marcu Ascetul precizează că după Botez, harul Duhului Sfânt

se sălăşluieşte în adâncul omului, fiind şters cu totul păcatul. Prezenţa
harului în sufletul celui botezat este însă una tainică, mistică, dar reală,
iar descoperirea ei presupune din partea celui botezat stăruinţă şi efort
în dobândirea virtuţilor. Harul se ascunde, spune Diadoh, din însăşi
clipa în care ne-am botezat, în adâncul minţii. Dar îşi acoperă prezenţa
faţă de simţirea minţii. Din moment ce începe iarăşi cineva să iubească
pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte din bunătăţile harului intră
într-un chip negrăit în comunicare cu sufletul prin simţirea minţii30.
Însă, harul rămâne numai ca o putere (δύναμις) spre fapte bune, pe
acestea din urmă având să le săvârşească omul. Şi, pe măsură ce le
săvârşeşte, se face descoperită prezenţa harului în el31. Deci, harul îşi

29
Pr.Conf.Dr. Ioan-Cristinel Teşu, Câteva aspecte duhovniceşti privind Taina
Sfântului Botez, în Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al.I.Cuza», Iaşi –
Teologie, tom VI, anul 2001, p. 141.
30
Diadoh al Foticeii, op.cit., cap. 77, p. 370.
31
Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi scrierile lui Marcu Ascetul, în
Filocalia…, vol. I, p. 230.

304
 Accente filocalice privitoare la Sfântul Botez

ascunde la început prezenţa sa în cei botezaţi, aşteptând hotărârea

sufletului spre conlucrare, mişcarea lui spre făptuire. Dacă cel botezat
păzeşte poruncile sfinte şi, prin cuget smerit, caută pe Dumnezeu, focul
sfântului har se va revărsa şi peste simţurile mai de dinafară ale inimii,
arzând cu totul neghina pământului omenesc32. Iar când nevoitorul va
cultiva deplin virtuţile creştine, harul îi va lumina toată firea printr-o
oarecare simţire mai adâncă, încălzindu-l spre mai multă dragoste de
Dumnezeu33.
Marcu Ascetul mai vorbeşte şi de o curăţire realizată în chip
tainic, prin Botez, şi una efectivă, dobândită prin împlinirea poruncilor:
Suntem datori să ştim exact că toată vina ce izvorăşte din Adam fiind
desfiinţată de Domnul, oricine mai pătimeşte de vreun păcat, i se
întâmplă aceasta pentru că a dispreţuit, prin necredinţa sa sau prin
iubirea de plăcere, desăvârşirea pe care a primit-o în chip tainic la
botez. Căci chiar dacă omul încă n-a cunoscut ce-a primit, fiind
nedesăvârşit în credinţă şi cu lipsuri în lucrarea poruncilor, dar
Dumnezeu i-a dăruit desăvârşirea. Fiindcă zice: «Tot darul desăvârşit
de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor» (Iacov 1,17). Iar
acest dar desăvârşit nu-l află cineva oricum, chiar dacă ar folosi toată
isteţimea lumească, ci numai din lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, în
analogie cu ceea ce împlineşte din ele34. Părinţii filocalici învaţă că
Botezul îl curăţă pe primitor de păcatul strămoşesc şi de eventualele
păcate săvârşite până la primirea Tainei, dar de păcatele personale şi de
tentaţia spre păcat de după Botez, acesta se eliberează prin împlinirea
poruncilor şi cultivarea virtuţilor. Noi primim deci în sânul
dumnezeiesc, adică în sfinţita cristelniţă, în dar, harul dumnezeiesc, cu
totul desăvârşit. Dar dacă pe urmă, prin reaua întrebuinţare a celor
vremelnice şi prin grija de lucrurile vieţii şi prin ceaţa patimilor, îl
acoperim pe acesta cum nu se cuvine, ne este cu putinţă, prin pocăinţă
şi prin împlinirea poruncilor îndumnezeitoare, să primim şi să
dobândim iarăşi această strălucire mai presus de fire şi să vedem în

32
Diadoh al Foticeii, op.cit., cap. 85, p. 376.
33
Ibidem.
34
Marcu Ascetul, Răspuns acelora…, p. 311.

305
Altarul Reîntregirii

chipul cel mai limpede arătarea ei. Desigur, arătarea ei se descoperă

pe măsura ostenelii fiecăruia în credinţă35. La rândul său, Marcu
Ascetul constată acelaşi lucru: într-adevăr Sfântul botez este desăvârşit
şi prin El ni s-a dat harul, însă stă ascuns în chip nearătat, aşteptând
ascultarea noastră şi împlinirea poruncilor pentru care am primit
putere prin el36.
Prin Botez, creştinii primesc puterea de a împlini desăvârşit
poruncile, iar pe măsura împlinirii lor li se va descoperi şi harul dăruit.
Creştinii experiază harul pe măsura râvnei şi nevoinţelor lor. Aşa se
explică de ce unii înaintează continuu în desăvârşire, iar alţii cad în
păcate grele, unii se îndreaptă spre cele bune, iar alţii înclină şi cad în
păcat. Unii urmează cărarea sfintelor nevoinţe, alţii, drumul cel larg al
răului, căci harul, ce se dăruieşte la Botez desăvârşit, dă fiecăruia după
vrednicia sa şi pe măsura împlinirii poruncilor, puterea de a pune în
lucrare ale sale daruri. Omul este slobozit de păcat prin Botez, însă
datorită libertăţii voinţei, aceasta stăruie şi rămâne ataşată în continuare
de ceea ce iubeşte.
Adversarii scriitorului filocalic Marcu Ascetul afirmau că
păcatul strămoşesc nefiind şters prin botez, străduinţele noastre au
tocmai rostul de a-l şterge, la ceea ce Marcu răspunde că, dacă ar fi aşa,
Hristos n-ar fi avut pentru ce să se întrupeze şi să moară. În realitate,
păcatul e şters prin botez, faptele noastre numai actualizează puterea
harului, care a desfiinţat păcatul şi ne-a făcut liberi spre săvârşirea
lor. În păcat recădem numai dacă nu prelungim în fapte bune puterea
harului, dar atunci nu cădem în păcatul lui Adam, ci al nostru
personal37.
Marcu Ascetul exprimă convingerea că Sfântul Botez este
desăvârşit, dar nu desăvârşeşte pe cel ce nu împlineşte poruncile38 şi

35
Calist şi Ignatie Xanthopol, Metoda sau Cele 100 capete, cap. 6, în col.cit.,
vol. VIII, pp. 24-25.
36
Marcu Ascetul, op.cit., p. 285.
37
Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi scrierile lui Marcu Ascetul, în
Filocalia…, vol. I, p. 230.
38
Marcu Ascetul, op.cit., p. 280.

306
 Accente filocalice privitoare la Sfântul Botez

chiar dacă suntem ţinuţi sub păcat şi după botez, aceasta nu se

întâmplă din pricină că botezul ar fi nedesăvârşit, ci pentru că
nesocotim porunca şi ne alipim de plăceri de bunăvoie39.
Dacă la botez se sălăşluieşte în noi harul ca putere spre faptă, el
ne dăruieşte libertatea, ne eliberează, adică ne face capabili să nu mai
săvârşim răul, nu mai lucrează în noi răul, decât doar dacă-l dorim. Nu
trebuie să ne mirăm că după botez gândim iarăşi cele rele împreună cu
cele bune. Căci baia sfinţeniei şterge pata noastră de pe urma
păcatului, dar nu preschimbă acum putinţa de a se hotărî în două feluri
a voinţei noastre şi nici nu opreşte pe draci să ne războiască sau să ne
grăiască cuvinte înşelătoare. Aceasta, pentru ca cele ce nu le-am păzit
când eram în starea naturală, să le păzim cu puterea lui Dumnezeu,
după ce am luat armele dreptăţii40. Noi devenim capabili să săvârşim
binele, însă libertatea noastră nu este distrusă, nici voinţa nu este
preschimbată. Dacă prin botez nu ne-am fi eliberat de păcatul
strămoşesc, e limpede că nu putem săvârşi nici faptele libertăţii. Iar
dacă putem să le săvârşim pe acestea, este evident că, tainic, ne-am
eliberat de robia păcatului41. În acelaşi duh filocalic, aceeaşi idee o
subliniază şi un alt mare Părinte filocalic, Sfântul Simeon Noul Teolog,
cu câteva secole mai târziu: Botezul nu ia de la noi libertatea voinţei şi
puterea de a ne hotărî prin noi înşine, ci abia el ne dăruieşte libertatea,
ca să nu fim stăpâniţi silnic şi fără să vrem de diavolul42. Referindu-se
tot la libertatea omului de după botez, Marcu Ascetul consideră că
păcatele săvârşite după primirea Tainei au două pricini ce depind de
voinţa noastră: neîmplinirea poruncilor şi faptele cele rele de după
Botez43.
De aici putem uşor conchide că nici Botezul, nici Dumnezeu,
nici Satana nu sileşte voia omului44, ci aceasta atârnă de voinţa noastră

39
Ibidem, p. 281.
40
Diadoh al Foticeii, op.cit., cap. 78, p. 371.
41
Marcu Ascetul, op.cit., pp. 281-282.
42
Sf. Simeon Noul Teolog, op.cit., cap. 89, în col.cit…, vol. VI, p. 84.
43
Marcu Ascetul, op.cit., p. 284.
44
Ibidem, p. 281.

307
Altarul Reîntregirii

liberă. În lucrarea de purificare a omului de păcatele şi patimile

somatice şi sufleteşti, un rol mare îl are harul divin şi efortul uman,
înfrânarea trupului şi cultivarea sufletului. În măsura în care omul se
purifică de patimi şi urcă toată scara virtuţilor, apropiindu-se de Hristos
şi unindu-se întreg cu El întreg şi uitând de toate cele pământeşti,
ajunge cu El acolo sus, în trup sau afară de trup (2 Corinteni 12, 2) nu
ştie, şi petrece împreună cu El, bucurându-se de dragostea Lui şi de
bunătăţile divine şi săturându-se fără săturare de cele de care nu se
poate sătura.

308