• Părintele Gheorghe Calciu: „Despre criza neamului românesc”

„Vedeți, în istorie se petrec uneori miracole, dar nu se instaurează miracole. Vreau să

spun că ceea ce s-a câștigat într-o clipă de iluminare, individuală sau colectivă, se
poate pierde în clipa următoare, din nepricepere sau din neglijență. Cui îi dă mult,
Dumnezeu îi cere mult. Zadarnic ai reușit o cucerire dacă nu ești în stare s-o păstrezi
și s-o consolidezi, adică să chivernisești cu înțelepciune darul ce ți s-a făcut.
Primejdia în care mi se pare că ne aflăm noi acum, ca popor, este aceea de a ignora
că am fost beneficiarii unui „miracol”, de a pierde dimensiunea aceasta mistică a faptelor și de a
ne întoarce, vorba Sfântului Apostol Petru, „precum câinii la propria vărsătura”. Dacă vom uita de
Dumnezeu, așa cum am mai uitat, atunci s-ar putea ca răul de pe urmă să ajungă mai mare decât
cel dintâi…
Trebuie admis în principiu că orice ordine nouă implică un haos prealabil și că nu se intră ușor
într-o formulă viabilă de normalitate după 45 de ani de dezastru organizat. Abia acum, în noul
context, se poate vedea cu adevărat cât rău a făcut comunismul, atât la nivel material și social, cât
și la nivel sufletesc și individual. Fizicește, comunismul a exterminat la noi câteva sute de mii de
oameni, pe când sufletește a ucis mai multe milioane…
Noi nu trebuie să mai punem, cum a făcut-o comunismul și cum pare hotărât s-o facă din nou,
carul înaintea boilor. Nu mai trebuie să pornim, cum bine observa cineva, de la ideea construirii
unei lumi noi, de la care să emane un om nou, ci dimpotrivă, trebuie să construim un adevărat om
nou, de la care să emane apoi, în chip firesc, o lume nouă.
Nou, în sens creștin, înseamnă viu și actual. „Nimic nu este nou sub soare”, ne învață
înțelepciunea biblică. Singurul nou adevărat a fost Întruparea și Învierea lui Hristos. Altminteri
„noutatea” în istorie nu este decât o perpetuă reactualizare și îmbogățire a unor valori eterne. Este,
dacă vreți, capacitatea de a trăi într-un chip nou pe temeiurile unei experiențe milenare. În absența
unor astfel de temeiuri, „noutatea” este o simplă aventură, o iluzie chiar. „Omul nou”, noi nu
suntem în situația de a-l crea din nimic, ci pe baza tradițiilor strămoșești. Poporul român este
chemat să se redescopere ca popor creștin. Creștin în fond, el trebuie să redevină creștin și în fapt,
să trăiască în mod conștient creștinește. Avem de reînnodat un lanț rupt în urmă cu o jumătate de
veac. Ca să ne reînnoim pe noi înșine trebuie ca mai întâi să ne reîntoarcem la noi înșine. Aceasta
– iar nu simpla „muncă”, cum se strigă peste tot – este adevăratul imperativ al ceasului de față. Tot
de muncă este vorba și aici, dar de o muncă mult mai subtilă și mai anevoioasă, de o muncă
înlăuntrul nostru, în „mina” sufletelor noastre. Pe aceasta să o facem și nici pe cealaltă să n-o
uităm!
Am încredere în Dumnezeu, în tradiția națională și în tineretul acestei țări. Nu mă aștept ca
impasul să fie depășit peste noapte. Trebuie să ostenim, să veghem și să ne rugăm, păstrându-ne
nădejdea chiar și-n derută și suferință, căci nădejdea noastră este Cel ce „a biruit lumea”. Nu este
ușor să răzbești peste toate piedicile și prin toate cursele întinse la tot pasul de puterile mai mult
sau mai puțin oculte ale acestui veac. Lupta se duce pe un plan mult mai larg și la un nivel mult
mai înalt decât ne închipuim de obicei. Lumea întreagă este astăzi bântuită de forțele
întunericului, chiar dacă nu pretutindeni în același chip. Fețele răului sunt multiple și înșelătoare.
Știți că românul are o vorbă: „Nu te închina până nu știi cine este sfântul!”… Trebuie să păzim
mai mult decât oricând înțelepciunea aceasta. Și să fim uniți în duhul răbdării. Lumea a început de
la Dumnezeu și în Dumnezeu se va sfârși.” (Părintele Gh. Calciu D. - O viață de mărturisitor al
neamului romanesc)
• Rugăciunea pentru neam a Părintelui Gheorghe Calciu
Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte venim la tine, Doamne, cu
pocăinţă şi durere în inimi, să ne rugăm pentru poporul nostru românesc. Ascultă cererea noastră,
intră Doamne, ca un împărat ceresc în ţara noastră şi în neamul nostru şi-l scapă Iisuse, de
1
uneltirile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Că prigoneşte vrăjmaşul sufletul neamului românesc şi
viaţa lui o calcă în picioare. Făcutu-l-a să locuiască în întuneric ca morţii cei din veacuri, şi
sufletul lui este mâhnit de moarte. Că l-au trădat cei puşi de Tine să-l conducă şi au uitat că Tu ai
spus ca cel ce vrea să fie întâiul, să slujească tuturor.
Şi ei au ştiut acest lucru, dar s-au trufit, au uitat de poporul Tău, l-au asuprit şi l-au jefuit, l-au
vândut altor neamuri şi au călcat poruncile Tale, iar pământul acesta, pe care l-ai dat neamului
românesc pe veci, l-au înstrăinat. Dar poporul acesta Te slăveşte, Doamne, nu numai cu buzele ci
şi cu inima.
Adu-Ţi aminte de el pentru cei ce Te cunosc pe Tine, pentru monahii şi monahiile care zilnic se
roagă pentru el şi pentru rugăciunea noastră de astăzi, chiar dacă suntem nevrednici de mila Ta.
Pentru că toţi ne-am abătut, toţi am făcut nelegiuire, şi ierarhii, şi preoţii şi credincioşii. Nu mai
este nici unul care să facă dreptate, nu mai este nici unul! Ci încetează Doamne, bătaia Ta
împotriva poporului românesc. Adu-Ţi aminte, Iisuse, de fraţii noştri care sunt în afara ţării, în exil
sau vânduţi odată cu teritoriile cedate, şi-i miluieşte pe ei. Reunifică poporul Tău. Repune-l în
cinstea pe care a avut-o la Tine mai înainte, iartă-i păcatele săvârşite, apostaziile, răutăţile,
îndemnurile la desfrânare, la neiertare şi la răzvrătire împotriva Ta. Rugători aducem pentru noi pe
Maica Ta cea Sfântă, Pururea Fecioara Maria, Puterile Cereşti, pe Sfinţii Tăi Apostoli, pe
mucenicii neamului nostru şi pe toţi mucenicii, sfinţii şi cuvioşii care au slujit Ţie cu credinţă
curată. Adu-Ţi aminte, Stăpâne, de toţi cei care s-au jertfit pentru Cruce, Biserică şi Neam; adu-Ţi
aminte de sângele lor care s-a vărsat şi pune-l pe acesta în balanţa iertării noastre. Redă poporului
nostru pământul care l-a păzit cu grijă şi credinţă prin veacuri, redă-i bisericile şi mânăstirile
vândute, redă-i pacea văzduhului şi îmbelşugarea roadelor pământului, stăpânirea de sine,
demnitatea lui creştină şi naţională de altădată, conducători buni şi cinstiţi, neasupritori,
nemincinoşi şi nelacomi, redă-i arhierei vrednici de Tine, Iisuse Mare Arhiereu, preoţi dăruiţi
Bisericii şi Neamului, credincioşi misiunii lor, adevăraţi secerători, aşa cum Îi vrei Tu, Milostive.
Auzi-ne Doamne întru îndurarea Ta! Nu intra Stăpâne la judecată cu robii tăi, ci întoarce-Ţi iar
privirea spre noi şi ne ridică din păcat cu dreapta Ta cea mântuitoare. Şi trecând prin patimile
toate, curăţaţi prin suferinţă, să ajungem şi la Sfânta Ta înviere Iisuse slăvindu-Te pe Tine
împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin!
• Parintele Gheorghe Calciu - despre PERFIDIA ECUMENISTĂ
– Încotro mergem?
– De multe ori am scris împotriva ecumenismului. Cred că am spus tot ce puteam eu spune despre
această “erezie a secolului nostru”, cum o numesc monahii greci. I-am cunoscut pe mulţi din
conducătorii Consiliului Ecumenic şi am văzut compromisul lor sufletesc în faţa politicului şi
dorinţa lor nestăvilită de a compromite şi pe alţii, sau alte grupuri ortodoxe care îşi apără
puritatea credinţei. Pe unde am fost, monahii se întreabă cu durere şi nelinişte: “Încotro mergem?
Şi până unde? Va trebui să căutăm altă jurisdicţie? Va trebui să fugim în munţi şi în păduri, în
sihăstrie, spre a ne mântui de ispita satanei? Vom fi oare vânaţi aşa cum îi vânau iconoclaştii pe
apărătorii icoanelor?”… Ceea ce vreau să subliniez aici nu e pericolul ecumenismului în sine –
poate că lucrurile nu sunt chiar aşa de grave cum li se par monahilor – ci tulburarea pe care satana,
slujindu-se de lupta ecumenică, o pune în sufletele monahilor, şi nu numai în inimile monahilor
din România, ci din toată zona ortodoxă. Aşa se nasc neliniştile spaimei, aşa se naşte preocuparea
salvării personale de primejdiile lumeşti în detrimentul duhovniciei şi începutul unor
compromisuri care, odată pornite, nu se ştie unde se vor opri.
Ceea ce scriu aici, aş fi dorit să scriu direct ierarhilor. Cred însă că o astfel de scrisoare ar fi fost
sortită direct uitării şi lipsei de interes şi prilej de mânie. Nu ne rămâne decât rugăciunea
pentru paza mănăstirilor, pentru liniştea monahilor şi neprimejduirea vieţii ortodoxe în ţara
noastră şi în lume. Chipul este blând, dar intenţia perfidă.
2
Există un duh care colindă Europa şi lumea în general, un duh proteic care-şi schimbă
înfăţişarea şi discursul de fiecare dată şi care atacă din toate părţile lumea creştină. Chipul lui
în general este blând, discursul lui este atrăgător, dar intenţia lui este perfidă. Acest duh poate
să vorbească despre familie cu cuvinte frumoase, dar intenţia lui este de a distruge familia. Poate să
vorbească despre Biserică, plin de dragoste pentru toate bisericile, un fel de sincretism religios, dar
dorinţa lui este de a spulbera Ortodoxia în primul rând. Poate să vorbească despre ţară şi despre
patrie ca despre ceva pe care încearcă să le susţină, dar intenţia lui este de a distruge şi patria şi
Biserica. Acest duh se cheamă ecumenism.
Tot acest discurs frumos şi cu feţe multiple nu are decât un singur scop: distrugerea naţiunilor,
desfiinţarea Bisericii Ortodoxe în special şi instituirea unui grup de conducători, unşi nu ştiu
de cine, care să inducă tuturor naţiunilor ideile lor, să le încorseteze în anumite tipuri sociale,
politice şi religioase în care ei să fie mereu în faţă. Să nu ne lăsăm amăgiţi! Trăiesc în mijlocul
acestor emiţători ai discursului prolific şi proteic care cutreieră lumea. Ii cunosc pe toţi. Nu au nici
o intenţie bună cu Biserica noastră! Sub iubirea hristică, sub pacea lui Hristos, ei ascund
intenţii perfide. De aceea am venit aici, să vă spun: Nu vă lăsaţi ademeniţi! Am observat o
puternică tendinţă ecumenistă în interiorul Bisericii Ortodoxe, foarte puternică, începând de
sus până jos. Aţi auzit cu toţii de Taize… Acolo a fost centrul acestei mişcări distrugătoare a
Ortodoxiei. Acolo a fost centrul New Age-ului. Acolo, într-un cadru aşa, foarte mistic, apărea
fratele Roger, îmbrăcat în alb ca un papă, ca Hristos, acolo copiii stăteau cu picioarele sub ei şi
se legănau în ritmul unor melodii…Acolo nu mai era nimic sfânt, sau totul era “sfânt”! Iar pe
de altă parte, în New Age-ul acesta despre care vă vorbesc nu există nimic care să aibă valoare
absolută. Dorinţa lor este să distrugă toate elementele de credinţă, toate elementele morale, toate
elementele de sânge pe care ne-am bazat, pentru că – zic ei – nu există nimic adevărat în chip
absolut. (…) Jocul acesta de ascundere a adevărului este o perfidă invenţie a satanei.
Adevărata faţă a ecumenismului
– Părinte, pot convieţui în pace şi armonie un creştin, un musulman şi un evreu? Care ar fi secretul?
– Respectul reciproc e singura manifestare de bună armonie, în nici un caz rugăciunea
împreună sau slujirea împreună. Acestea sunt lucruri care depăşesc acordul dintre religii diferite.
– Se închină toţi oamenii la acelaşi Dumnezeu?
– Nu totdeauna… Noi ştim un singur Dumnezeu care ni se revelează nouă (ni S-a revelat – n.n.)
şi numai Lui ne închinăm. Celelalte sunt forme deformate sau greşite.
– Care credeţi că sunt ispitele cele mai mari cu care se confruntă un ortodox astăzi?
– Ecumenismul.
– …Următoarea întrebare era dacă sunteţi de acord cu existenţa dialogului ecumenic, însă...
– Nu. Absolut de loc. Pentru că ecumenismul este o formă mai subtilă a masoneriei. Masoneria
încearcă să distrugă credinţa ortodoxă, credinţa creştină în general. Ecumenismul încearcă să
subjuge prin câteva idei care par foarte generoase: de ce să ne certăm între noi, hai să trăim ca
fraţii, să ne iubim unii pe alţii, putem trăi împreună, putem să ne rugăm împreună… ceea ce
nu e permis în cazul Ortodoxiei. Toate Sinoadele ecumenice interzic această co-rugăciune cu toţi
care sunt aparte de Ortodoxie. Dacă nu respectăm aceste canoane, sub imperiul ecumenismului, al
presiunilor şi promisiunilor din Occident, care toate sunt deşarte, înseamnă că noi încălcăm toate
canoanele Bisericii cu adevărat ecumenice.
– În condiţiile actuale în care este mediatizată aşa de mult masoneria, vă rog să punctaţi câteva
elemente puternice a ceea ce înseamnă aceasta ca acţiune anti-hristică!
– Masoneria e o organizaţie demonică, se închină lui Lucifer, are nişte secrete pe care le
păstrează cu tărie, dar se descoperă lumii ca o organizaţie de binefacere, care se ocupă de
săraci. Fiecare Lojă Masonică se ocupă de unitarism, de o ordine, dar dincolo de aceste fapte nu
există Duhul lui Dumnezeu şi toate faptele sunt puse pentru înşelare. Aşa că nu vă lăsaţi înşelaţi.
Nu tot cel ce vorbeşte prompt în numele lui Dumnezeu, îl şi are în inimă, iar ei cel mai puţin.
3
Pericolul cel mai mare e această globalizare şi ungerea unor persoane care au dreptul să conducă
omenirea. Cine i-a uns? Ei sunt unşii Satanei şi nu fiii lui Dumnezeu. Dar noi, aşa mici şi fără
puterea de a învăţa, să ne păstrăm credinţa şi să nu uităm că reprezentăm o linie de adevărată credinţă
mântuitoare şi pe cât ne e cu putinţă, să ne împlinim datoriile faţă de neam şi de Biserică.
Despre un congres ecumenist
Am să vă spun o întâmplare chiar cu mine. Când eram arestat a fost un congres ecumenist în
România. Şi la congresul acesta, care a durat vreo săptămână, cu plimbări prin diverse locuri,
cu cheltuieli enorme, a fost un banchet final la Patriarhie. Ştiu aceasta chiar de la protestanţii din
Elveţia, pentru că în momentul acela Lukas era preşedintele Consiliului Ecumenic. Şi elveţienii, care
îl cunoşteau pe Lukas, i-au cerut: „Domnule Lukas, când te duci acolo în România şi ajungi la
Patriarh [Iustin Moisescu, n.n.], întreabă-l ce este cu părintele Calciu, ce s-a întâmplat cu el? E
vinovat, nu e vinovat? Că la noi, în Elveţia, nimeni nu este închis pentru credinţa lui sau pentru
propovăduirea lui. De ce e în închisoare? A făcut crime, a omorât pe cineva, a dat foc clădirilor?”. ..
Lukas, când s-a făcut banchetul, s-a gândit să-l întrebe pe Patriarh. Dar n-a avut curajul să-l
întrebe de la început, pentru că… era mâncare bună care trebuia mâncată, era vin bun care
trebuia băut. Abia la desert s-a gândit să întrebe pe patriarhul Iustin ce se întâmplă cu
părintele Calciu.
Probabil Securitatea era de gardă şi atunci reprezentantul Departamentului Cultelor a intrat în vorbă
şi a spus: „Vă explic eu, pentru că nu-l puteţi băga pe Prea Fericitul în aşa ceva. Vă explic eu…
Părintele Calciu este un neofascist, i-a învăţat pe elevii lui doctrine neofasciste, i-a îndemnat la
rebeliune, pentru că în Biserica noastră, ştiţi, este o ordine şi o ascultare. Părintele Calciu a rupt
toate aceste îndatoriri ortodoxe, a fost împotriva ierarhiei, a vorbit împotriva Bisericii, a răspândit
învăţături neonaziste!”. Cei care aţi citit cuvintele mele, ştiţi cât de neonaziste au fost… Dar asta i-a
plăcut foarte mult lui Lukas, care n-a mai întrebat nimic. Şi s-a întors în ţară şi a spus celor din
Elveţia: „Părintele Calciu este într-adevăr un răzvrătit. El a stricat relaţia dintre guvern şi Biserică,
sau a vrut s-o strice, nu a ascultat de episcopii săi, de legile ţării, a călcat totul în picioare, aşa că
dacă stă la închisoare, stă pe drept!”.
Mai târziu, după eliberare, am ajuns în Elveţia. Şi am vorbit acolo, la Zurich, iar între întrebările ce s-
au primit era un bilet în care se spunea: „Noi, când a fost Lukas în România, i-am spus să întrebe pe
ierarhi de dumneavoastră şi iată care a fost răspunsul lui…”. Le-am răspuns: „Domnilor, eu nu am
ştiut de lucrul acesta, dar dacă dumneavoastră vreţi să citiţi cărţile mele, veţi vedea că nu este
adevărat. N-am făcut nici un fel de propagandă nazistă pentru că nu mă interesa, n-am făcut nici un
fel de răscoală împotriva ierarhiei, pentru că nu acesta era scopul meu. Am cerut ca Biserica să fie
respectată, am cerut ca Biserica să nu mai fie subordonată puterii laice, am cerut ca Biserica să
aibă dreptul la cuvânt!”. Şi s-a sculat în picioare un cetăţean şi mi-a zis: „Părinte, eu sunt în
legătură cu domnul Lukas. Vreţi să vă întâlniţi public cu el, ca să discutaţi problema aceasta?” Şi
am răspuns că sigur că da, chiar mi-ar face o mare bucurie să mă întâlnesc cu el. Şi Lukas nu a
venit! A refuzat să vină, pentru că ştia că este vinovat. Ziceau că a fost anunţat prea târziu, că ei
au fixat întâlnirea fără să-l consulte pe Lukas… Realitatea era că el ştia foarte bine ce făcuse şi că
era un eretic. Nu-l interesa nimic, nu-l interesa nici măcar Hristos! Când mergeai într-o
adunare de asta ecumenică nu aveai voie să pronunţi numele lui Iisus Hristos. Nu aveai voie să
aduci ştirea, de pildă, că există creştini persecutaţi, în special ortodocşi. Dacă cineva a luptat pentru
mine, acestea au fost nişte organizaţii catolice sau protestante care nu erau ecumeniste! De
aceea tot ce spun aceşti oameni este o minciună. Ei sunt fiii diavolului şi de la început au fost
mincinoşi şi ucigaşi şi fac faptele tatălui lor. A sluji lui Hristos înseamnă suferinţă. Ei erau în
petreceri şi plimbări. Vreau să spun că ereticii înşişi, când îi iei direct, cu fapte concrete, se
ruşinează sau se sperie. La noi, dacă te atingi de un eretic sau de un corupt, e prăpăd! Toată lumea
sare să-l apere”. (Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. „A sluji lui Hristos înseamnă suferință”,
Editura Bonifaciu, 2009)
4