Artrologia sau syndesmologia {syndesmos - ligament şi logos = ştiinţă) este partea anatomiei

care are ca obiect studiul articulaţiilor. Articulaţiile sunt constituite din totalitatea elementelor
prin care oasele se unesc între ele (formaţiuni conjunctive, muşchi).
Articulaţiile se clasifică în trei grupe: articulaţii fibroase (sinartroze), articulaţii
cartilaginoase (amfiartroze) şi articulaţii sinoviale (diartroze).
Articulaţiile fibroase sau sinartrozele
Sunt articulaţii în care oasele sunt unite între ele prin ţesut fibros dens (membrane sau
ligamente).
Ele nu permit mişcări, sau dacă există sunt foarte reduse.
Sindesmozele se disting prin varietatea elementelor de legătură: ligamentul stilohioid
în formă de şnur, ligamentul coracoacromial de forma unei benzi.
Suturile sunt articulaţii ce se găsesc numai la nivelul craniului.
Gomfoza este articulaţia dintre o extremitate osoasă conică şi o cavitate alveolară (de
exemplu între rădăcinile dinţilor şi alveolele dentare).
Articulaţiile cartilaginoase
La aceste articulaţii, legătura dintre oase se face prin cartilaj hialin sau prin
fibrocartilaj. In cadrul acestui grup avem două varietăţi:
■ sincondroze, ce sunt de fapt articulaţii tranzitorii în care suprafeţele articulare sunt
unite prin cartilaj hialin;
■ simfize.
Articulaţiile sinoviale
Sunt articulaţii complexe, la nivelul cărora se produc mişcări multiple şi variabile. O
articulaţie sinovială este alcătuită din suprafeţele articulare, cartilajul articular, formaţiunile
de asigurare a concordanţei articulare la unele articulaţii (ca: fibrocartilaje de mărire,
discuri, meniscuri) şi mijloace de unire (capsula articulară, ligamentele).
Suprafeţele articulare pot fi sferice, eliptice, cilindrice şi plane. In articulaţiile plane
mişcarea este redusă, iar în cele cu suprafeţe sferoidale mai amplă. Cartilajul articular, de tip
hialin, acoperă suprafeţele articulare ale oaselor, fiind de grosime variabilă. Marginea lui
se continuă cu periostul. La nivelul acestei margini se termină şi membrana sinovială.
Formaţiunile ce asigură concordanţa suprafeţelor articulare:
* labrul articular sau fibrocartilajul de mărire se întâlneşte în cadrul unor articulaţii (a
umărului, a şoldului) şi are rolul de a mări cavitatea articulară şi a realiza o concordanţă mai
bună între o suprafaţă articulară sferică şi o cavitate articulară mai puţin adâncă;
* fibrocartilajele intraarticulare: discurile şi meniscurile. Se găsesc între suprafeţele
articulare şi au şi ele rolul de a asigura o cât mai bună concordanţă între acestea. Pot ocupa
toată articulaţia formând un disc (suprafaţa centrală a discului poate lipsi uneori), sau au o
formă de semilună (meniscurile).
Mijloace de unire. Capsula articulară prezintă două straturi, unul extern, fibros, şi
altul intern, membrana sinovială. Prezintă două feţe, una exterioară, ce vine în raport cu
muşchii şi tendoanele periarticulare, şi alta interioară, în raport cu membrana sinovială,
precum şi două circumferinţe. Rolul capsulei este de a proteja articulaţia de
procesele patologice periarticulare, precum şi de a împiedica răspândirea revărsatelor
articulare în ţesuturile din jur. Totodată ajută şi la fixarea articulaţiei. Membrana sinovială
constituie stratul profund al capsulei articulare. Este o foiţă subţire, netedă şi lucioasă, care
aderă intim de suprafaţa interioară a stratului fibros al capsulei articulare. Ea secretă un lichid
gălbui, vâscos cu rol în biomecanica articulară.
Ligamentele articulare sunt benzi fibroase care se insera pe oasele ce se articulează
între ele, contribuind la menţinerea contactului dintre suprafeţele articulare. Se deosebesc
ligamente intracapsulare şi extracapsulare.După structură se împart în ligamente capsulare,
tendinoase, musculare şi ligamente fibrozate.
 Asupra articulaţiilor acţionează o serie de factori ce au rolul de a menţine în contact
suprafeţele articulare. Pe lângă cele mai sus amintite, mai adăugăm şi presiunea atmosferică,
pe care nu o simţim deoarece acţionează din toate direcţiile. De asemenea, şi muşchii, prin
unele dintre proprietăţile lor (în primul rând elasticitatea şi tonicitatea), contribuie la
menţinerea suprafeţelor în contact. Pe de altă parte, prin contracţia lor, muşchii trag de
capsulă, împiedicând prinderea eventualelor plici între suprafeţele articulare.
Cavitatea articulară este un spaţiu virtual, ocupat de lichidul sinovial şi delimitat între
cartilajul articular şi sinovială. Ea devine reală în cazuri patologice (colecţii purulente,
sangvinolente).
Articulaţiile permit anumite mişcări oaselor care intră în alcătuirea lor. Aceste mişcări
sunt în strânsă interdependenţă cu forma lor.
Între oasele care intră în alcătuirea unei articulaţii sinoviale există trei tipuri de
mişcări elementare:
> alunecarea (deplasarea suprafeţelor articulare puse în contact însoţită de frecare -
articulaţiile plane - articulaţia scapulohumerală);
> învârtirea (rostogolirea): deplasarea circulară a suprafeţelor articulare, astfel, la
fiecare nouă fază a mişcării, alte suprafeţe articulare vin în contact - articulaţia genunchiului);
>rotaţia (o mişcare caracterizată prin deplasarea osului mobil împreună cu axul său
longitudinal - mişcarea fosetei capului radial pe capitulul humerusului).
Sensul mişcării ce se efectuează într-o articulaţie este imprimat de conformaţia
suprafeţelor articulare. În cazul în care amplitudinea mişcării este determinată de suprafeţele
articulare, ca de exemplu în cazul articulaţiei cotului, se poate vorbi de o "conducere
osoasă". Dacă amplitudinea se datorează frânării ligamentare, în articulaţia şoldului, vorbim
de "conducere ligamentară ".
Flexia este mişcarea prin care două segmente ale unui membru se apropie între ele.
Extensia este mişcarea contrarie prin care segmentele respective se îndepărtează. Adducţia
este mişcarea datorită căreia un membru sau un segment de membru se apropie de planul
sagital al corpului. Abducţia este mişcarea de sens contrariu, adică de îndepărtare de planul
sagital al corpului. Circumducţia rezultă din executarea succesivă a celor patru mişcări
precedente. Când un os efectuează o astfel de mişcare, el descrie un trunchi de con cu vârful
la nivelul articulaţiei. Pronaţia este o mişcare de rotaţie a membrului; prin care halucele sau
policele se apropie de corp; iar mişcarea inversă, de îndepărtare a degetului mare prin rotaţie
se numeşte supinaţie.
Clasificarea articulaţiilor sinoviale se face în funcţie de:
* numărul oaselor ce le compun;
* forma suprafeţelor articulare;
* numărul axelor articulare.
* după numărul oaselor ce intră în componenţa unei articulaţii avem:
• articulaţii simple (formate prin unirea a două oase);
• articulaţii compuse (formate prin unirea mai multe oase).
* în funcţie de forma suprafeţelor avem: articulaţii plane, ginglimul (articulaţia
trohleană), articulaţii trohoide, condiliene, articulaţii în şa, articulaţii elipsoidale şi sfenoidale
sau cotilice;
* după numărul axelor:
• uniaxiale;
• biaxiale;
• cu trei axe.
In mod obişnuit mişcările corpului nostru nu se execută prin intermediul unei singure
articulaţii, ci prin participarea unui şir de articulaţii care împreună formează un lanţ articular.