Despre terorism, toleranță și libertate de exprimare

Când vine vorba de libertatea de exprimare, pentru Uniunea Europeană, ea e la fel de sacrosanctă ca porcul de
Crăciun. UE ne-a reglementat prin norme întru totul viața nouă, cetățenilor ei: cum să ne tăiem porcul de Crăciun,
cum să ne mulgem vacile, cum să ne stropim legumele, cum să ne purtăm cu homosexualii, cu toate minoritățile
și cum să ne adresăm lor ș.a.m.d. S-a gândit la absolut toate. Mai puțin la: cât de departe poate merge libertatea
de exprimare în privința religiei (altora) și cum ar trebui pedepsită blasfemia (evident pecuniar, contravențional, nu
cu moartea) - adică exact ce ține de demnitatea profundă a individului.

Există legi europene împotriva atacurilor xenofobe, antisemite și iredentiste. Nu putem nega Holocaustul, dreptul
țiganilor de a-și înmormânta copiii în Franța și n-avem voie să comentăm deșanțarea paradelor gay pe
bulevardele capitalelor europene, în schimb avem voie să-i măscărim pe Iisus, Mahomed Dumnezeu și Moise în
caricaturi, fără ca măcar să primim o amendă administrativă. OK din partea creștinismului și iudaismului, mai
tolerante, numai că islamismul vede lucrurile altfel. E-adevărat: oamenii aia nu au publicat caricaturile cu Profetul
în țările islamiștilor ci în propria lor țară, laică, civilizată și tolerantă, care i-au acceptat pe ceilalți, de altă religie,
fără prea mari condiționări, le-a dat voie să imigreze, să se stabilească și să muncească acolo, în țara și
continentul (sic!) cu care n-au nicio legatură etnică și culturală. Ca român get-beget foarte greu obții, într-un
târziu, cetățenie franceză - ca magrebian: nicio problemă! Caricaturile defăimătoare nu le-au fost parașutate
cetățenilor din Maghreb sau Orientul Mijlociu ori Arabia, nu le-au fost impuse, băgate pe gât, nu a fost nimeni
abonat cu de-a sila la publicația respectivă - au apărut în Franța, într-o publicație franceză. Pentru francezi! Și
totuși: dacă UE a găsit răgazul și resursele să reglementeze până și cum respirăm, de ce nu s-a gândit la lucruri
mult mai spinoase, mai sensibile și mai "letale"?!

Mult-trâmbițatul Război Împotriva Terorismului a fost pierdut încă înainte să înceapă. Nicio țară-sponsor al
terorismului internațional nu a fost izolată, după 11 septembrie 2011, măcar cu un imaginar gard de sârmă
ghimpată. De ce? Din interese economice. Multe din organizațiile teroriste nu au fost declarate și recunoscute ca
atare, din interese și mai obscure. Unul din campionii acestui sabotaj și ne-izolări a fost chiar statul francez. A
recunoscut regimul terorist Hamas și a păstrat legături cordiale cu Siria, Iranul și alții, s-a abținut de la multe
sancțiuni economice, a tolerat pe teritoriul său lideri islamiști radicali, dubioși, dar nu s-a sfiit să izoleze și să
acuze Israelulul, în războaiele sale legitime împotriva terorii. Acum, surprinzător (?), maghrebienii pe care i-a
adoptat cu nemiluita din colonii au generat vârfuri radicale, extremiste, fanatice, criminale. O întâmplare? Nu -
doar o consecință a unei toleranțe părtinitoare, absolut păguboase nu numai pentru Franța, ci pentru întreaga
Europă.

Crimă, libertate, religie 12 ianuarie 2015, 07:26 Citesc mai târziu download pdf print article ArticolComentarii 293 citeste totul despre:
atentat terorist in franta atentat paris libertate de expresie caricaturi charlie hebdo +18 (106 voturi) 997 share 10 inShare 24 Live
Aboneaza-te la newsletter Abonare Cred că aproape nimic n-a rămas nespus cu privire la tragedia petrecută zilele trecute la Paris.
Lucrurile sunt, mai mult decît în alte cazuri, deopotrivă simple şi greu sistematizabile. Confuzia vine din faptul că (cel puţin) trei probleme
distincte au fost aduse de desfăşurarea evenimentelor în acelaşi plan, cînd, de fapt, ţin de planuri diferite. DE ACELASI AUT OR Cu
loialitatea-n gard Religia, şcoala şi dreapta măsură Portrete de ziarişti Prin contaminare reciprocă, cele trei probleme îşi pierd
contururile, ceea ce suspendă înţelegerea corectă a fiecăreia în parte. 1. Crima. Luată în sine, chiar şi fără legătură cu ci rcumstanţele
specifice ale cazului „Charlie Hebdo”, crima este odioasă. Nicio crimă nu poat e fi scuzată (probabil cu excepţia celei comise – accidental
- în legitimă apărare). Cu atît mai puţin, crima conotată religios. Din punctul meu de vedere, a ucide în numele lui Dumnezeu ( şi – cinstit
vorbind – nici creştinismul n-a fost scutit, în anumite momente ale istoriei sale, de fanatismul sîngeros al unor „militanţi” zeloşi) este un
păcat „strigător la cer”. Aş îndrăzni să spun că e un păcat împotriva Duhului Sfînt, de vreme ce refuză libertatea Duhului „d e a bate
încotro vrea” şi presupune uzurparea Judecăţii divine prin suficienţa isterică a judecăţii omeneşti. Asasinii de la Paris nu au, aşadar,
nicio justificare, nicio „motivaţie” acceptabilă, nicio „circumstanţă atenuantă”. Nu poţi decît să condamni fapta, să deplîngi soarta
victimelor, să fii solidar cu suferinţa indusă la nivelul întregii planete de cîţiva bezmetici. 2. Libertatea de expresie. Întrucît crima s -a
petrecut în redacţia unei gazete, în urma unor caricaturi socotite de musulmani ca fiind blasfematoare, tema crimei a fost as ociată strict
temei dreptului la liberă exprimare. În realitate, e vorba de două subiecte diferite, pe care doar circumstanţele recente le-au adus
laolaltă. Pentru orice jurnalist, pentru orice scriitor, pentru oricine se manifestă public, problema ”libertăţii de expresie” trebuie să fie
materia unei reflecţii constante. Ea este temeiul etic al meseriei, cheia legitimităţii ei, virtutea şi riscul ei cotidian. N enorocirea de la
„Charlie Hebdo” nu e decît un caz extrem, de natură să confere noţiunii cu pricina un palpit dramatic, un nimb de ”imperativ absolut”, o
aură mistică. ”Nu există limite pentru libertatea de expresie!” spun, surescitaţi, gazetarii şi ”oamenii de bine” din întreag a lume. ”Nimic nu
poate îndreptăţi glonţul care ţinteşte spre creion!” Aşa e! Oricît de inacceptabil ar fi, pentru unii, conţinutul unei fraze sau al unei
caricaturi, „corecţia” nu poate veni pe ţeava puştii. E una dintre achiziţiile salutare ale civilizaţiei noastre. Pe de altă parte, ”libertatea de
expresie” nu trebuie definită doar în condiţii de criză, de negociere acută. Sigur că, dacă am de ales între crimă şi libertatea de expresie,
aleg libertatea de expresie. Numai că nu pot avea o imagine rezonabilă şi nuanţată a „libertăţii de expresie”, dacă o analizez doar în
condiţii de provocare ultimativă. Problema nu e ce fac cu libertatea de expresie, cînd sunt cu pistolul la tîmplă. Problema e ce fac cu
această libertate în exerciţiul zilnic al profesiunii. Ce răspunderi îmi creează acest drept? Ce responsabilitate îmi revine, cînd mi se dă
voie să mă comport liber? Dacă vrem să dezbatem cu folos acest subiect, trebuie să gîndim cuviincios, calm, fără emotivitatea colaterală
a unei împrejurări fierbinţi. Or, toate reglementările lumii vorbesc despre inevitabile, necesare, igienice limite ale acestei preţioase
libertăţi. E oare permis să putem spune orice despre oricine şi despre orice? Şi dacă avem dreptul să ne riscăm viaţa pentru opiniile
noastre, avem dreptul să punem în pericol şi viaţa altora (care, eventual, sunt de altă opinie)? E b ăşcălia o valoare atît de înaltă, încît
merită să învrăjbim lumea de dragul ei? Merită un banc bun consecinţa unei hecatombe? Care sunt graniţele tolerabile ale batj ocurii?
Poate fi ea un sens de viaţă? În articolul 10 (punctul 2) al celebrei ”Convenţii pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale” se spune, totuşi, că orice libertate comportă îndatoriri şi poate fi supusă unor ”condiţii, restrîngeri şi sanc ţiuni”, ”necesare
într-o societate democratică”. Chiar şi codul nostru civil (art. 15) stabileşte că ”nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma
sau păgubi pe altul, ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”. Constituţia României, atîta cîtă e, interzice şi ea
”îndemnul la ură religioasă” şi ”incitarea la discriminare”. În aceste condiţii, idolatrizarea ”libertăţii de expresie” devine o licenţă
primejdioasă, o formă de exaltare ”post-modernă”. ”Anything goes!” Administrarea inteligentă şi cuviincioasă a libertăţii de expresie e
una dintre probele profesionistului adevărat. Dacă, pentru a face rating, sau pentru a-ţi face un profil interesant, alegi obscenitatea,
kitsch-ul, impertinenţa demolatoare, hărţuirea grobă, ”angajarea ”trendy”, nu se cheamă că îţi exerciţi libertatea de expresie, ci c ă
abuzezi de ea şi că, în fond, pui umărul la compromiterea unei valori obţinute cu greu, la capătul unor îndelungi sacrificii. Pe sc urt: cred
că am dreptul, în numele libertăţii de expresie, să cer public limitarea înţeleaptă a libertăţii de expresie, mai exact s ă cer legiuitorului şi
spiritului civic, dar şi bunei cuviinţe, civilizaţiei interioare, bunului simţ să mă ajute. 3. Religia. În marginea dezastrul ui parizian, au apărut,
inevitabil, irităriile curente la adresa religiei în genere. Fie (în tabăra creştină) anatema la adresa islamismului, fie (în ampla tabără atee,
secularizată, ”luminată”) - stigmatizarea oricărei religii, ca fiind o supravieţuire ilicită şi subversivă a „obscurantismului” în plină şi
binecuvîntată modernitate. Nu putem intra, acum, în detalii. Dar ceea ce s-a întîmplat la Paris nu se datorează, cred, în primul rînd, unei
tensiuni de ordin religios. În fundal, văd mai curînd mari stîngăcii politice, mari neglijenţe sociale, mari lacune juridice, mari şi subtile
derapaje psihologice. Oricum, e limpede că se pronunţă asupra subiectului inşi care nu-i stăpînesc substanţa. N-au citit Biblia, n-au citit
Coranul, n-au reflectat niciodată serios asupra unei agende spirituale autentice. Sunt doar înregimentaţi euforic în ideologii la modă, în
jubilaţia contestării, în ”războiul” voios, fără riscuri, al ”provocării” ca mod de viaţă.
Tragedia Charlie Hebdo ne readuce în faţă dilema Afacerii Dreyfus. Cu cine ne solidarizăm? 12 ianuarie 2015, 11:20 Citesc mai

târziu download pdf print article ArticolComentarii 0 citeste totul despre: afacerea dreyfus charlie hebdo atentat terorist in

franta libertatea de exprimare terorism islamism europeni civilizatie morti in pakistan occidentali 0 (0 voturi) 1 share 0 inShare

2 Live Aboneaza-te la newsletter Abonare Ce ne învaţă Afacerea Dreyfus? Un amic îmi spune că e bine să ne reamintim

Afacerea Dreyfus. Nu ar strica. Întrebarea fundamentălă care se pune acum este următoarea: după toată această nebunie şi

crimă mai este cu putinţă promovarea şi practicarea unor valori universale? DE ACELASI AUTOR Mâna de lucru & temele

actuale pe înţelesul lui Liiceanu, Patapievici ... Top 5 cultural 2014: carte, film, muzică, teatru, arte vizuale, manele... STUDIU

Cine sunt, ce vor şi în ce cred tinerii români? Tragedia care poartă numele simbolic Charlie Hebdo ne re-pune în faţa dilemei

puse de Afacerea Drezfus. Atunci, după încercarea de condamnare a soldatului Alfred Dreyfus, evreu de origine alsaciană,

acuzat de transmiterea de documente secrete Germaniei, întrebarea pusă era: „ce însemnă să fii cetăţean francez?”. Opinia

publică s-a împărţit în două iar cele două baricade tratau problema radical difeirt. Pe de o parte a baricadei se aflau

reprezentanţii de seamă ai puterii, armantei, aristocraţia, reprezentanţii Bisericii Catolice şi a vechii lumi „regale”. Ei pledau

pentru o ordine conservatoare, cu valori particulare bine ierarhizate şi impuse celorlalţi. Aceasta era Franţa particularului. Pe

cealaltă parte a baricadei se aflau cîţiva intelectuali, copiii revoluţiei universale, cu Émile Zola în frunte, care credeau în valori

universale, în drepturile universale ala omului şi cetăţenilor. Ei nu credeau în particular şi în impunerea acestui particularism

tuturor, ci în găsirea unor valori, legi şi drepturi universale care să nu distrugă neapărat particularul, însă care pot deveni

valabile pentru toţi. Aceasta era Franţa universalului. În principiu, tragedia Charlie Hebdo ne aduce, cum spuneam, în faţa

aceleaşi dileme doar că la o scară mult extinsă, poate chiar globală: revenim la obsesia particularităţii pe care vrem să o

impunem celuilalt (identitate particulară, naţiune, religie, „civilizaţie” etc), valori care ne dezbină şi ne pun în război de mii de

ani sau continuăm să construim universalismul destul de fragil pe care-l avem (drepturi ale omului şi cetăţeanului universale,

drepturi sociale şi economice universale) pentru a depăşi aceast impas? Ne solidarizăm şi cu Ahmed? E multă isterie acum şi

ea vine din toate direcţiile. Nu, această tragedie nu este despre musulmani, despre i/emigranţi sau despre limita libertăţii.

Terorismul nu e reprezentativ pentru lumea musulmană, aşa cum Breivik nu e reprezentativ pentru lumea creştină europeană

actuală. Şi unii şi alţii condamnă astfel de gesturi inumane şi aici vedem foarte clar că viaţa este valoarea comună pe care o

împărtăşim şi nu e vorba despre nici o ciocnire a “civilizaţiilor”. Să nu încercăm să facem o listă a crimelor pentru că noi

„europenii civilizaţi” s-ar putea să cîştigăm în faţa “barbarilor” la scor. Cum îl cheamă pe primul poliţist mort? Cumva Ahmed?

Dar pe corectorul mort? Cumva Mustafa? Sînt şanse ca cei doi morţi (din 12) să fi crezut în acelaşi dumnezeu ca şi teroriştii.
Doar că altfel... Nu e cazul să dăm foc la moschei. Cînd afirmăm "Je suis Charlie" trebuie să ştim că îi includem aici şi pe

Ahmed şi Mustafa şi că sîntem solidari şi cu ei... Şi nu din cauza religiei, fireşte, care aici nu contează. Nu mă identific cu

demersul jurnalistic al celor de la Charlie Hebdo. Dar nu cred că trebuie să condamnăm „lipsa de responsabilitate” şi

„caracterul provocator” al jurnaliştilor de la Charlie Hebdo care se înscrie cumva în pattern-ul: „victimele sînt de vină”. Asta

nu exlude responsabilitatea. Nimic însă nu poate justifica o crimă. „Noi”, occidentalii, uităm însă foarte des, sau poate nu vrem

să fim atenţi, că cele mai multe victime ale terorismului nu se află în spaţiul „nostru”, ci chiar în lumea „lor”. E foarte b ine că

avem principii, că sîntem solidari cu cei de la Charlie Hebdo, chiar dacă avem alte viziuni, dar oare de ce nu am fost solidari şi

de ce s-a scris atît de puţin acum o lună despre tragedia din Pakistan unde în atentatul revendicat de Al Qaida au fost ucişi 141

de oameni dintre care 132 de copii? Şi „ei” şi-au plîns copiii, şi „ei” au acelaşi duşman. Deci nu e despre ceea ce noi numim

orgolios „civilizaţie”. E despre moarte, e despre tragedie, e despre suferinţă, e despre ceva universal. Dar dacă ar fi să pornesc

o discuţie serioasă despre „libertatea de exprimare”, aş începe cu cel puţin două întrebări. Prima: oare discursul nostru despre

„libertatea de exprimare” precum şi despre modul nostru de a o folosi nu este cumva duplicitar? Oare criticile nostre

îndreptate împotriva „unora” nu au unităţi de măsură diferite cînd vine cazul de „lumea noastră civilizată”? Ia să-i întrebăm şi

pe „ei”. A doua: oare „libertatea de exprimare” în felul în care este folosită şi practicată de lumea occidentală nu este cumva

mai degrabă apanajul unui anumit tip de putere? Oare „libertatea de exprimare” ca să devină cu adevărat liberă, nu ar trebui să

fie întărită şi de alte libertăţi fundamentale: de la cele politice pînă la cele economice şi sociale? Pentru că, nu-i aşa, „libertatea

de exprimare” are sens doar în măsura în care vrem să întărim democraţia pe toate palierele ei, nu doar în sfera opiniei şi

exprimării. Nu cred că azi mai putem vorbi de „libertatea de exprimare” fără a vorbi la pachet de toate libertaţile fundamentale

duse, impuse şi limitate prin politici de stat. „Libertatea de exprimare” are cu adevărat putere atunci cînd e sprijinită de

libertăţile politice, sociale şi economice universal valabile. Sper însă ca occidentul să nu intre în logica revanşei pentru că are

o capacitate enormă de a multiplica rafinat violenţa şi de a bloca libertatea în numele „securităţii”. Acestea vin şi din interiorul

lumii noastre, nu doar din exteriorul ei. Să nu intrăm în logica post 9/11 pentru că vor plăti civili, săraci nevinovaţi, imigranţi

amărîţi şi cei lipsiţi de protecţie. Oare „noi, occidentalii” şi politicile noastre nu au nici o responsabilitate pentru ce se

întîmplă? Oare nu avem o istorie colonială în spate şi intervenţii cu nemiluita în acel spaţiu care au lăsat răni adînci? Doa r

„celălalt” este de vină? Şi mai ales, să nu venim cu noi pachete de legi care ne împing înspre un stat poliţieniesc. Un stat

poliţienesc nu e niciodată mai sigur. Puterea, indiferent de geografie şi istorie, tinde mereu să devină Leviatan. Să nu uităm că

istoria terorismului e lungă, cu rădăcini în lumea „noastră”. Iar terorismul poate fi antistatal, religios, marginal şi mai ales,
poate fi terorism de stat îndreptat în interior sau în exterior. Să nu uităm!

Culpabilizarea Charlie e semn că “ăilalți”

au învins
11 January 2015 Patrick André de Hillerin

Nici nu știu despre ce este vorba. Pur și simplu nu-mi dau seama, nu înțeleg resorturile care pot duce spre așa ceva. Din
punctul meu de vedere, dacă ești ziarist, ești ziarist și gata, cu toate drepturile lipsă care vin în același timp cu alegerea
meseriei într-o țară ca România, cu toate drepturile universal recunoscute dar nerespectate peste tot în lume.

Să spui, în orice formă, că “ăia” și-au căutat-o, să scrii asta și să mai și publici, mai ales în aceste momente, nu înseamnă
decât că ți-o cauți și tu, la rându-ți.

Pentru mulți, Charlie Hebdo este o necunoscută. Dar nu pentru toți. Este o publicație franceză, cu prezență aproape zero pe
rețelele de socializare și cu prezență realmente zero pe propriul site. Charlie Hebdo, ca și Le Canard Echainé, nu crede în
internet și nu crede în publicictate. Le refuză, pur și simplu. Nu vor să fie nici la mâna advertiserilor, nici la mâna
comentatorilor de net obișnuiți să obțină totul gratuit. Poate de aceea nici în Charlie Hebdo și nici în Le Canard nu găsești
poze cu pisici și nici poziții menite să panseze sensibilități exacerbate, așa cum sunt cele ale fanaticilor de FB. De când există
site-ul celor de la Charlie, singurele lucruri pe care le puteai vedea acolo erau coperta ultimei ediții, modalitățile de abonare și
un mesaj foarte simplu: “De vânzare, la chioșcuri, în fiecare miercuri”. E și asta o declarație a oamenilor ălora despre
compromis.

Dar dincolo despre faptul că știm sau nu știm ce publică în mod constant Charlie, dincolo de faptul că le cunoaștem sau nu le
cunoaștem istoria plină de ireverență, se pare că am început să punem la îndoială însăși bazele meseriei noastre. Ceea ce este,
poate, o tragedie la fel de mare ca moartea celor din redacția Charlie, caricaturiști, redactori, invitați, paznici, polițiști & co.

Netrăind conectați la lumea franceză, zi de zi, poate că nu putem înțelege de ce niște unii insistau să-și facă un cal de bătaie
din ridiculizarea islamului. Dar Charb a spus-o, la un momentdat, după multiple amenințări și agresiuni ale unor extremiști:
“Trebuie să continuăm până când islamul va deveni la fel de banal precum catolicismul!”. Despre asta este vorba într-un stat
laic: nici măcar o singură religie nu este protejată de sarcasm, de ironie, de dezvăluirea crimelor ce se fac în numele ei, de
dezvăluirea idioțeniei și așa mai departe. Pentru oamenii religioși, asta ar putea fi blasfemie. Pentru cei ce nu sunt religioși, e
doar normalitate. Dar nici măcar la blasfemie nu pretinzi că s-ar putea răspunde cu arme. E ca și cum ai justifica lapidarea
drept consecință firească a adulterului.

Să-mi spui că ziaristul trebuie să-și cenzureze scrierile sau desenele de dragul confortului personal seamănă a recunoaștere că
rostirea adevărului nu e mereu prioritară. Dacă nu i-aș cunoaște profund profesional pe unii care au căzut în această capcană,
i-aș cataloga mai ușor, în insectarul cu cetepei. Dar îi știu și cu atât mai puțin îi înțeleg. Căci știu că dacă cineva ar veni la ei
și le-ar spune să nu scrie despre un anume subiect, pentru că ofensează un dement care-i poate ataca fie fizic, fie financiar,
mai abititr s-ar înrăi și mai abitir ar scrie.

Iar discuția despre gust nici măcar nu-și are sensul. Într-o lume în care suntem bombardați de înjurături, de incultură, de
limbaj suburban, atât de mult încât acesta a ajuns prezent până și în tezele de bacalaureat, pare că a devenit o necesitate să
folosești “pulă” și “pizdă’ într-un text pentru a-ți vinde mai bine rubrica sau cartea.

Nu, prieteni, cei de la Charlie nu și-au căutat-o. Ei au făcut doar ceea ce fac de multă vreme, de când, în diverse forme,
există: i-au luat peste picior pe idioți. Atât. Dacă pentru asta meritau să moară, voi, pentru că ne propovăduiți cumpătarea în
timp ce n-o practicați, nici măcar nu meritați efortul inseminării.

SAVATIE BAȘTOVOI: Despre moarte și

caricaturi
Monday, January 12, 2015 0 Politică, Religie No tags Permalink
Ce este o caricatură? Aș putea răspunde la această întrebare ca un copil educat de
caricaturi. Nu aș greși dacă aș spune că m-am născut într-o țară-caricatură: URSS, că îmi
înveleam bucățile de pîine cu unt pe care mi le luam la școală în gazeta ”Pravda” care era
plină de caricaturi, că învățam într-o școală care avea un panou cu caricaturi, că îmi
cumpăram înghețată și limonadă de la o alimentară pe peretele căreia era o caricatură, că
citeam cărți pionierești ilustrate cu caricaturi, că uneori și oamenii îmi păreau caricaturi
decupate din gazete.

Într-un cuvînt, eram înnebunit de caricaturi. Am studiat pictura și, la rîndul meu, am
desenat caricaturi.

Caricatura este o invenție a modernității. În antichitate, cînd locul fiecăruia în societate era
clar și unde ponegrirea simbolurilor și a imaginii imperiale erau pedepsite cu moartea,
caricatura nu își avea locul.

Răsfoind, de-a lungul scurtei mele vieți, reviste și cărți despre istoria omenirii, cu ce a
avut ea rău și bun, am observat următorul lucru: caricaturile se înmulțesc atunci cînd cei
care le fac nu pot ucide. Caricaturile apar înaintea unei revoluții, dispar în perioada
măcelului și reapar pe timp de ”pace”, dar nu ca operă a partizanilor, ci ca armă a
sistemului.

Caricatura a ucis sute de milioane de oameni de la Revoluția Franceză pînă azi.

În Rusia țaristă niște oameni au început să lipească pe ziduri caricaturi în care țarul,
bancherul și preotul erau reprezentați într-o cușcă, iar oamenii de pe stradă îi priveau
rîzînd. Peste cîțiva ani țarul a fost asasinat și sute de mii de preoți lichidați sau deportați în
lagăre, unde majoritatea au murit în chinuri.

Totul a început de la caricaturi, epigrame, glume, dacă vreți. După ce milioane de oameni
au fost uciși și regimul socialist s-a instaurat în Rusia și țările cucerite prin crimă, a fost
declarată perioada de pace, de libertate a expresiei, de justiție echitabilă. A venit vremea
cînd oamenilor care desenaseră oarecînd caricaturi li s-a zis că nu mai au voie să împuște
preoți, comercianți și pe urmașii familiilor aristocrate chiar așa, pe stradă. Atunci ei s-au
întors iarăși la caricaturi – aceste caricaturi au umplut Uniunea Sovietică și erau expresia
celei mai sincere uri de clasă, ură care a ucis sute de milioane de oameni.

Charlie Hebdo, prin caricaturile religioase cu caracter pornografic pe care le-au răspîndit,
a exprimat aceeași ură sinceră față de credințele altor oameni, care nu cred ca ei.
Această ură contravine legilor Franței și ordinii democratice, totuși ea a fost încurajată, iar
acum e aclamată de spuma națiunilor europene.

Franța, ca și URSS, a avut orgoliul să proclame libertatea cu ghilotina și baioneta. Cînd

rîurile de sînge s-au scurs în pămînt și din pămînt au crescut iarbă și flori, regimul
instaurat a declarat vreme de pace și a făgăduit să apere libertatea, chiar și cea religioasă.
Imperiile moderne nu au avut onestitatea imperiului antic roman în care religiile se
întîmpla să fie interzise prin lege, cum a fost și cazul creștinismului, ci au făgăduit în chip
mincinos libertatea de exprimare cu gîndul ascuns de a extirpa în timp orice urmă de
religiozitate. În acest scop au fost folosite batalioanele de scriitori, artiști, actori, bufoni,
jurnaliști, caricaturiști care umilesc, batjocuresc, murdăresc pe toți cei care cred altfel
decît sistemul.

Ceea ce nu poate face statul ”democratic” cu sabia, a încredințat să o facă celor de la

Charlie Hebdo și altora ca ei, de care e plină lumea.

Asistăm la un proces grotesc de reeducare la care sînt supuși oamenii de diferite credințe
în tot spațiul Europei. Tragedia care a avut loc în aceste zile în Franța anunță eșecul
reeducării de tip Pitești, cînd preoții erau torturați fizic prin bătăi cumplite, iar psihic prin
impunerea să înghită fecale și să bea urină într-un ritual demonic care batjocorea Taina
Sfintei Împărtășanii. Acum, cînd acest lucru nu se mai poate face în România, toți cei care
urăsc pe Hristos se bucură cînd văd caricaturile murdare de la Charlie Hebdo și le
venerează ca pe niște icoane.

Din păcate, isteria a cuprins întreaga Europă. Există mărturia prin care se confirmă că cei
doi frați vinovați de crima de la Charlie au fost împușcați de poliție, deși nu au opus
rezistență și nu au luat ostateci. Mărturia a fost făcută de Michel Catalano, omul care a
petrecut o oră în firma sa cu cei doi asasini, bînd cafea cu ei, deși presa a trîmbițat că
managerul fusese luat ostatec.

Cîți oameni mai trebuie să moară pentru a apăra reputația unor caricaturi mizerabile și
pornografice? Nici autorii acestora și nici alții nu au meritat să sfîrșească astfel. Viața este
un preț mult prea scump și care poate fi plătit o singură dată.

Opriți-vă! Și dacă nu puteți desena ceva frumos, priviți-vă pur și simplu. Frumusețea
chipului uman a trezit dintotdeauna admirația. Strădania de a strîmba ceea ce este frumos
vine de la diavol, chiar și la cei pentru care diavolul nu există.
Libertatea de exprimare vs. dreptul la
respectarea religiei. Câteva explicații
juridice
Snejana Druţă Sulima

După evenimentele din Franța, de săptămâna trecuta[1], s-a scris mult despre
drepturile și libertățile omului, compatibilitatea între acestea și echilibrul dintre ele.
Unii au precizat că jurnalismul exprimat prin caricatura celor de laCharlie
Hebdo comportă multă subtilitate, iar pentru accesul la aceasta era nevoie de o
cunoaștere avizată a evenimentelor politice, economice, sociale și culturale din lume la
momentul apariției lor (Dan Alexe)[2]. Alții s-au identificat pur și simplu cu
Ahmed[3], precizând că, deși nu erau de acord cu modalitatea de promovare a
mesajelor de către caricaturiști, i-au apărat cu prețul vieții lor și prin aceasta au apărat
libera exprimare în țara lor.

Una dintre caracteristicile esențiale ale statului democratic este protecția eficientă a
drepturilor și libertăților fundamentale. Mai mult decât atât, aceste drepturi și libertăți
nu pot fi garantate decât într-un stat democratic, unde legile sunt adoptate de
reprezentanții reuniți în parlament, aleși prin intermediul unui vot universal, corect și
liber exprimat. Punerea în aplicare și respectarea legii sunt controlate de judecătorul
independent, din statul democratic, în care puterile legislativă, executivă și
judecătorească sunt separate și independente una față de cealaltă, colaborând în același
timp, printre altele, în scopul protecției drepturilor și libertăților persoanelor aflate pe
teritoriul acestor state.

Instrumentul de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale la nivel național este

Constituția statului respectiv. Totodată, indivizii sunt protejați cu ajutorul
documentelor internaționale, semnate de autoritățile statelor, instrumente care devin
constrângătoare din punct de vedere juridic pentru aceste autorități odată cu ratificarea
lor. La nivelul statelor europene, atunci când judecătorul național eșuează în protejarea
eficientă a acestor drepturi, individul dispune de o cale de protecție supranațională
având posibilitatea de a sesiza prin cerere directă Curtea Europeană a Drepturilor
Omului (în continuare Curtea). Aceasta are competența de a controla respectarea și
punerea în aplicare a Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO) de către
autoritățile naționale, care au sarcina primară de protecție și care dețin monopolul
constrângerii penale și deci a sancționării celor care încalcă drepturile și libertățile
altora. CEDO este un instrument de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale
semnat de toate statele europene cu excepția Belarusului. Acest instrument propune o
protecție minimă pe care statele membre ale Consiliului Europei (CoE) o pot lărgi
pornind de la tradițiile lor constituționale, juridice, politice, sociale sau culturale.
Țările semnatare nu pot însă deroga de la protecția oferită indivizilor de CEDO, caz în
care vor fi sancționate, după aprecierea judecătorilor de la Strasbourg. Acești
judecători provin din cele 47 de state membre ale CoE și nu sunt la Curte pentru a
apăra interesele statelor ci în calitate de cunoscători ai legislației acestor state. Odată
numiți la Curte ei sunt independenți și apără drepturile și libertățile fundamentale ale
tuturor indivizilor aflați pe teritoriul european, indiferent de cetățenia acestora, prin
intermediul interpretării CEDO. Convenția este constrângătoare din punct de vedere
juridic, ceea ce însemnă că nerespectarea acesteia atrage sancționarea statelor membre.

Într-o societate democratică sunt respectate atât dreptul la liberă exprimare, fără
intervenția arbitrară a autorităților statelor, cât și, în aceeași măsură, libertatea
religioasă. Cea din urmă îi protejează pe cei care sunt adepți ai unor curente religioase,
dar, în egală măsură, și pe atei sau agnostici. Aceste două libertăți, cea a expresiei și
cea religioasă, nu sunt absolute, exercitarea lor poate fi limitată pornind de la anumite
criterii strict stabilite de aceleași texte juridice naționale sau internaționale.
Jurisprudența Curții de la Strasbourg prezintă o grilă de interpretare juridică pertinentă
a drepturilor și libertăților protejate de CEDO. În cazul libertății de exprimare criteriile
de limitare a exercitării sunt expres prevăzute în art. 10 (2) și se referă la „formalităţi,
condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică,
constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau
siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a
moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea
informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii
judecătoreşti”. Prin urmare, respectarea drepturilor altora, inclusiv și a libertății
religioase, constituie un motiv temeinic pentru limitarea libertății de exprimare.
Aprecierea echilibrului dintre aceste drepturi se face de către judecătorul competent în
cadrul procesului jurisdicțional. Mai întâi, Curtea va aprecia dacă în cauza supusă
judecății a existat o ingerință a statului în dreptul reclamantului, iar atunci când
constată existența ei Curtea va proceda la stabilirea pertinenței acestei limitări
apreciind proporționalitatea între mijloacele folosite (i.e. sancțiunile aplicate) și scopul
urmărit, cel care reiese dintre criteriile enunțate mai sus, printre care și respectarea
drepturilor altor persoane, inclusiv și a celor religioase. Ingerința este considerată
legală dacă se constată că mijloacele de limitare au fost proporționale. Folosirea unor
mijloace excesive (e.g. sancțiuni prea mari la nivel național) atrage încălcarea art. 10
din Convenție și pentru aceasta sancționarea statului.

În același timp, libertatea de manifestare a religiei poate fi supusă și ea unor

restrângeri prevăzute expres de lege care, „într-o societate democratică, constituie
măsuri necesare pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei
publice, a drepturilor şi a libertăţilor altora” (art. 9 (2) din CEDO). Prin urmare, în
cazul ambelor drepturi statul poate interveni justificat, pe baza unor texte legale,
pentru a găsi echilibrul între aceste drepturi în scopul conviețuirii pașnice a indivizilor
în societatea democratică.

Analiza jurisprudenței Curții europene relevă o interpretare foarte largă a libertății de

exprimare. Astfel, sub rezerva limitelor impuse de art. 10 (2), libertatea de exprimare
privește nu doar „informațiile” și „ideile” apreciate favorabil sau considerate
inofensive sau indiferente, dar și pe cele care contrariază, șochează sau neliniștesc[4].
Această abordare este exigența pluralismului, toleranței și a spiritului de deschidere
într-o societate democratică[5]. Potrivit jurisprudenței strasburgheze exprimarea
opiniei semnifică formularea unei judecăți de valoare cu privire la un anumit fapt
social, care nu trebuie confundată cu relatarea unor fapte. Prin raportare la libertatea
presei, în jurisprudența sa constantă, Curtea europeană consideră că, dacă
materialitatea faptelor poate fi probată, judecățile de valoare „nu se pretează la
demonstrarea exactității lor; mai mult, a pretinde o asemenea demonstrație înseamnă a
aduce atingere înseși libertății de opinie, element fundamental al dreptului garantat de
art. 10 din Convenție”[6].

Cât despre jurisprudența referitoare la libertatea religioasă aceasta a fost interpretată ca

o componentă inseparabilă a libertății de gândire și de conștiință și este un element
esențial de identificare a celor care au o anumită credință și o anumită concepție despre
viață[7].

Interpretând Convenția europeană Curtea de la Strasbourg ține cont de diferențele care

există între societățile din diferite state semnatare. În chestiuni sensibile, atunci când
nu există un punct de vedere unitar al țărilor europene, ea face trimitere la legislația și
tradițiile acestor state, invocând marja națională de apreciere, cu condiția încadrării
evoluțiilor din aceste societăți în exigențele imperative ale protecției minime impuse
de Convenție. Curtea va ține cont, de fiecare dată, de toate circumstanțele faptelor
analizate și, drept urmare, cauze aparent asemănătoare, diferențiate prin anumite
elemente pot atrage hotărâri total diferite, pornind de la aceste diferențe aparent
minore, dar care, în definitiv, se dovedesc a avea o influență hotărâtoare asupra
protecției drepturilor și libertăților fundamentale. Astfel, de exemplu, intr-o cauză în
care Curtea s-a pronunțat asupra oportunității afișării crucifixului în școlile publice din
Italia, judecătorii Marii Camere[8], pornind de la situația particulară a Italiei, au
considerat că crucifixul, dincolo de a fi un simbol religios este un simbol care ține de
tradiție și de identitatea culturală a italienilor[9]. Așa cum nu poate fi contestată
alegerea englezilor de a se referi la Regină, care este în același timp capul bisericii
anglicane (religie oficială în Anglia) în imnul statului, nici alegerea majoritară a
italienilor de a afișa crucifixul în sălile de clasă italiene nu poate fi contestată de o
curte supranațională, atât timp cât este alegerea majorității cetățenilor acestui stat. O
situație similară ar fi atras o soluție total diferită în cazul Republici Franceze unde
laicitatea este una dintre valorile esențiale ale societății și unde afișarea simbolurilor
religioase în mediul public este interzisă, printre altele, în scopul prezervării
neutralității și evitării confruntărilor pornind de la diferențierile reprezentanților
acestei societăți pe criterii religioase.

Un regim democratic este un regim în care deciziile sunt adoptate cu majoritate, dar cu
condiția respectării drepturilor minorităților de orice fel, naționale, religioase, sexuale.
Reprezentanții minorităților lezate au la îndemână instrumente juridice pentru a-și
vedea protejate drepturile. Cei de la Charlie Hebdo, beneficiind în societatea franceză
de o libertate de exprimare largă, au fost supuși rigorilor care reies din necesitatea
respectării drepturilor altora atunci când libertatea lor a venit în contradicție cu
drepturile altor indivizi[10]. În continuare, cei care se considerau lezați de libertatea de
exprimare a caricaturiștilor dispuneau de instrumente naționale și europene pentru a-și
proteja drepturile pe cale jurisprudențială.

Россия — Европа. Возврат билета

Да, долго нежил нас обман… Похоже, что Россия и в самом деле не Европа. Как бы мне и некоторым другим этого
ни хотелось
13.01.2015
До украинско-крымских событий прошлого года никто «европейскость» Российской Федерации сомнению не подвергал
— точнее сказать, разговоров на данную тему активно не велось. Типа все было в порядке: да, автократия вместо
демократии, проблемы с правами человека… но в плане культуры, менталитета, общей цивилизованности, конечно же,
мы, россияне — «белые люди»! А коррупция и прочий бардак — так это не только у нас или в Нигерии, посмотрите на
Грецию или Италию, являющихся членами Евросоюза…

Бешеная, сначала возмущенно-издевательская, а впоследствии и конкретно агрессивная реакция российского

государства и его граждан на стремление соседней Украины стать частью реальной Европы заставила не то что
усомниться в недавно еще само собой разумеющемся, но и с высокой долей вероятности предположить, что у
постулата о европейской принадлежности России вышел срок годности. Если перефразировать известное
высказывание Александра Зиновьева о моральности, то,

на мой взгляд, европейской можно считать ту страну, которая искренне желает быть
европейской. Даже если не все пока сходится. И в этом случае Украина — несомненно, «цэ
Европа». А Россия?

За последний год слова «Европа», «европейский» стали у нас не то чтобы ругательными (тут до Америки еще далеко),
но отчетливо презрительными и пренебрежительными. Если раньше понятие «европейский» ассоциировалось с
комплиментами типа «изысканный», «образованный», «качественный» — то теперь народный словарик синонимов
выдаст, скорее, «извращенцы», «слабаки», «развратники», «деграданты»… Кстати, даже на мой проевропейский
взгляд, некоторые западные лидеры вполне этим эпитетам соответствуют, однако одно дело — отдельные жалкие
личности во властных структурах, а совсем другое — великая европейская цивилизация с ее культурой и системой
ценностей. Которые современная Россия с удовольствием отторгает и высмеивает — не брезгуя, впрочем, многими
материальными благами европейского производства… Причем, подчеркну,

активный антиевропеизм не столько даже декларируется «сверху» (там пока предпочитают

дипломатичные обороты), сколько прет снизу.

Максимально наглядным подтверждением тезиса «Россия — не Европа» стала реакция значительной (если бы
проводились замеры, рискну предположить, что большей) части россиян, включая небезкультурную «элиту», на
трагедию в Париже.

Читайте также: 7—9 января. Атака на Charlie Hebdo. Тема «Новой газеты» =>

Прошлогодние массовые проявления агрессивной «укрофобии» шокировали, но их нетрудно было объяснить

тотальной телепропагандой, бахвальством «крымнаш», проливанием бальзама на ущемленные постсоветские
комплексы и т.п. В драме Charlie Hebdo никакие национальные, политические, исторические или географические
интересы России затронуты не были. Более того, особыми симпатиями к исламу и трепетным отношением к Магомету
большая часть населения страны отнюдь не отличается. И тем не менее: «Сами виноваты, либералы-кощунники —
нечего было над святынями глумиться!» В дистиллированном виде это сформулировали религиозные
фундаменталисты, но с косметическими оговорками позицию поддержали политики, депутаты, деятели культуры и
журналисты. Исключение составили только топ-чиновники и дипломаты (по понятным причинам), да отщепенцы,
цепляющиеся за свой европейский выбор. «Свобода? Какая свобода?»

Фактически российское общественное мнение сыграло так, как если бы мы были

мусульманской страной — при том, что государство светское, а население по большей части
безбожное (хоть и любит прикидываться православным). Удивительно? Еще как!

Если жестко, то я сформулировал бы это так: отвращение большинства россиян к так называемым европейским
ценностям сильнее, чем неприязнь к исламистам и ненависть к террористам. Притом что от последних, в отличие от
французских карикатуристов, наш народ страдал, и жестоко.

В определенном смысле это логично — в логике парадигмы 2014/2015. Нынешнее позиционирование России
относительно Европы не тождественно, но близко к тому, что существует у стран Ближнего Востока и Северной
Африки: с Европой имеется географическая близость, тесные экономические связи, плюс расположившаяся от
Финляндии до Испании диаспора. При этом полное отчуждение в области ценностных ориентиров, нравственных
приоритетов и прочих объектов гуманитарного характера. Которые, собственно, европейский дух и определяют.
Строго говоря, ничего нового в этой ситуации нет — мы просто возвращаемся в допетровские времена, когда
отношения России с Европой были иногда воинственными, иногда прагматичными, но никогда — близкими и
родственными. Прорубание известного окна и реформы сделали из России европейскую державу, но зацепили лишь
очень тонкий слой ее обитателей: в XVIII веке аристократию, в XIX к ней присоседилась разночинная публика —
городские профессионалы и интеллигенция. И все были, как выразился один выходец из этой самой среды, «страшно
далеки от народа». (Замечу в скобках, что даже славянофилы, несмотря на их любовь к кушакам и нелюбовь к Петру,
были стопроцентными европейцами. Скажем, в краеугольном для России того времени «крестьянском вопросе» они
были за сельское общинное самоуправление и против крепостного права, занимая позицию, близкую западникам-
социалистам Герцену и Бакунину). Согласно переписи населения 1897 года, грамотных в России был 21%, в деревнях
проживало 87% населения. Да и среди хилого городского меньшинства значительную долю составляли мелкие
торговцы и ремесленники, более близкие к «черной сотне», нежели к Европе.

Короче, русских «европейцев» 10—15 процентов — что тогда, что сейчас.

Как это ни странно, самая глубокая и успешная попытка европеизировать Россию была предпринята большевиками:
марксизм-ленинизм, в отличие от полуазиатских «православия-самодержавия», был стопроцентно европейской
идеологией, основанной на идеях и пафосе Просвещения. Отсюда все симпатичные стороны советской власти —
сплошная грамотность, интернационализм, передовая наука и образование… Эксперимент, как мы знаем, не вполне
удался: равенство и братство стояли на повестке дня, а вот про свободу совсем забыли. Соответственно, грамотность
обернулась доносами, интернационализм — периодической «братской помощью», коммунизм — диктатурой
номенклатуры и застоем. И тем не менее: СССР для большей части Европы был противником, для меньшей части
(включая еврокоммунистов) — союзником, но в любом случае — понятным оппонентом/партнером в общей игре.

Либеральная перестройка и экономические реформы 90-х вроде бы убрали все шероховатости и сделали Россию
окончательно своей в умилительном новом «европейском доме». Квартирант экзотичный, конечно, зато какой
выгодный! Экспорт-импорт и загадочная душа на закуску. Наши пионеры на Западе тоже прижились, быстро усвоив
базовые навыки зарабатывания и проматывания иностранной валюты в особо крупных размерах… Однако под
гламурной оболочкой бессмысленного новорусского потреблизма и беспощадного капитализма тяжело переваливалось
что-то огромное и темное. Думали, рассосется по мере углубления интеграции, роста благосостояния и прочих терапий.
А вышло наоборот: под чутким руководством и направленным воздействием телелучей оно разбухло, забродило и
вырвалось наружу.

Россия приподнялась с колен (евроглянец посыпался) и с кайфом кувыркнулась в свой

исконный феодальный домен, многажды описанный русофилами и русофобами всех времен
и мастей.

Можно считать это триумфом «народности» (из той же уваровской триады): серые-но-мудрые массы отвергли
навязанные извне чуждые ценности. Прикольно! Смущает пара вещей:

1) идеология «нового средневековья» крайне мутно прописана (у Сорокина поучились бы, что ли…) и убеждает разве
что на эмоциональном уровне;

2) восторжествовавшее мировоззрение — назову его, скажем, добуржуазным и догуманистическим — было актуально в

XIV веке, начало быстро устаревать в XVII, а в XXI выглядит дурной карикатурой. Прости, Шарли...

У теперешней России нет ни союзников, как у стран Европы, ни сил, как у Китая, ни железной религии, как у арабов, и
сама она — «неведома зверушка». Не очень понятная, согласно Тютчеву, и для самих аборигенов. Отвыкли все от
такой за 300 лет, но есть повод заново познакомиться. И нам, слегка деморализованным потомкам Чаадаева, в первую
очередь. Если, конечно, товарищи еще верят.

La face cachée de Voltaire

Le Point - Publié le 02/08/2012

Apôtre de la tolérance, le prince des Lumières a aussi sa part d'ombre. Il se révèle misogyne, homophobe,
antijuif, islamophobe. Quelle faute !
Rousseau a 300 ans, toutes ses dents et les faveurs du jour. De toutes parts, cette année, ses vertus sont célébrées. Il est vrai
qu'il a tout pour plaire : écologiste avant l'heure, humanitaire avant la lettre, indigné avant tout le monde. Mais Jean-Jacques
n'est pas, et de loin, la seule grande figure du siècle des Lumières. 2013 va le confirmer : l'allègre Diderot aura 3 siècles à son
tour, et l'éblouissant Laurence Sterne soufflera, lui aussi, ses 300 bougies.
Celui qui s'efface, qu'on lit moins, qui semble presque tomber dans l'oubli, c'est Voltaire. Il a ce qu'il faut pour déplaire : il aime
l'argent, la gloire, le progrès, la raison. Il se méfie du peuple, que nous croyons infaillible, et lutte sans relâche contre un clergé
qui, à présent, a disparu. Personne ne s'inquiète plus des pouvoirs de l'Église, à part deux ou trois attardés qui se croient
encore au XIXe siècle.
Pourtant, avant toute chose, il faut souligner la grandeur de Voltaire. Elle est réelle, et son courage n'est pas une fable. S'il
repose au Panthéon depuis 1791, ce n'est ni par hasard ni par erreur. Il est bien le premier - avant Zola, Sartre, Aron et tant
d'autres - qui inventa la figure moderne de l'intellectuel, conscience libre au service des idéaux de justice, de tolérance et de
liberté. Avant lui, aucun homme d'idées et de plume n'avait jamais fait rapporter une décision de justice contr aire à la dignité et
à l'humanité. L'affaire Calas, l'affaire Sirven, celle du chevalier de La Barre furent pour le philosophe de grandes batailles, de
belles victoires. Voltaire a pris des risques, il a consacré à ces hautes luttes du temps et des forces, sans en attendre aucun
profit. Quand il se lance dans ces combats, l'écrivain a passé la soixantaine, il a fait fortune, assis sa notoriété dans toute
l'Europe. Il ne se bat pas pour sa gloire, mais pour des principes universels.
Les préjugés oubliés
Tout le monde connaît cette face claire. Elle a fait de Voltaire une icône, une gloire de la France, une idole du peuple, une
référence fondatrice de la Révolution française et de l'esprit républicain. Il y a pourtant une autre face, bien moins connue,
déconcertante, où le même homme paraît d'abord ouvertement raciste. Ainsi, dans l'"Essai sur les moeurs et l'esprit des
nations" (1756), il est vraiment très loin d'affirmer l'unité du genre humain : "Il n'est permis qu'à un aveugle,écrit Voltaire,de
douter que les Blancs, les nègres, les albinos, les Hottentots, les Chinois, les Américains ne soient des races entièrement
différentes." On le découvre aussi, au fil des pages, misogyne, homophobe, antijuif, islamophobe... L'inventaire de ces textes
oubliés surprend, puis inquiète, finalement interpelle. Ce super-héros serait-il un super-salaud ? L'homme des Lumières, un ami
des ténèbres ? Devrait-on décrocher son tableau d'adversaire résolu des fanatismes et de prince de la tolérance pour le
remplacer par un autre, celui d'un homme obtus, truffé de préjugés, de mépris et de haines ?

Il faut d'abord s'informer, lire de près, quitte à se frotter parfois les yeux, pour prendre la mesure de ce Voltaire méconnu,
antipathique, souvent abject. Pour le dénicher, il faut un peu de patience et quelques recherches. Ce n'est pas que ces textes
soient marginaux - le pire ne se cache pas dans des fonds de tiroir, dans des opuscules inconnus. On le trouve, au contraire,
dans des oeuvres centrales, incontestables et célèbres, comme le "Dictionnaire philosophique", de 1764. Mais les versions
actuelles sont prudemment expurgées ! Essayez donc de trouver dans nos librairies les articles "Femme" ou "Juif" - le plus long
de tous dans l'édition originale -, ils ont disparu. En allant les lire, on en apprend de belles.

Sexiste ordinaire
On prend d'abord l'amant de Mme du Châtelet en flagrant délit de misogynie pure et dure. Que dit en effet de la femme l'édifi ant
article du "Dictionnaire philosophique" ? "En général, elle est bien moins forte que l'homme, moins grande, moins capable de
longs travaux ; son sang est aqueux, sa chair moins compacte, ses cheveux plus longs, ses membres plus arrondis, les bras
moins musculeux, la bouche plus petite, les fesses plus relevées, les hanches plus écartées, le ventre plus large. Ces
caractères distinguent les femmes dans toute la terre, chez toutes les espèces, depuis la Laponie jusqu'à la côte de Guinée, en
Amérique comme à la Chine." Lectrices et lecteurs d'aujourd'hui ne sont pas au bout de leurs surprises. Ce même article
explique combien les femmes, plus faibles, sont aussi plus douces et il disserte complaisamment de la polygamie en faisant dire
à un Allemand de la part d'un vizir : "Tu changes de vins, souffre que je change de femmes. Que chacun laisse vivre les autres
à la mode de leur pays."

Sexiste ordinaire, Voltaire se révèle aussi homophobe virulent. Face aux amours entre hommes, il ne semble plus vouloir
laisser vivre chacun selon ses moeurs. L'homosexualité masculine est pour lui un "sujet honteux et dégoûtant", un "attentat
infâme contre la nature", une "abomination dégoûtante", une "turpitude" (article "Amour socratique" du "Dictionnaire
philosophique"). Il tente même d'en disculper les Grecs et minimise la place des relations sexuelles entre hommes dans
l'Antiquité. Pareil acharnement est d'autant plus curieux qu'il est difficile de l'imputer au climat de l'époque : les élites du XVIIIe
siècle sont de moins en moins sévères à ce propos, et Frédéric II de Prusse, que Voltaire a conseillé et fr équenté assidûment,
revendiquait sans vergogne son homosexualité. La plupart des philosophes des Lumières sont d'ailleurs plus que tolérants
envers les partenaires de même sexe. Au contraire, Voltaire n'a cessé de juger ces moeurs contre nature, dangereuses,
infâmes. Encore un point qu'on ne souligne presque jamais.
La haine des juifs
Pas plus qu'on ne s'attarde, généralement, à mettre l'accent sur la haine que Voltaire attise envers les juifs. Il parle d'eu x
abondamment, et de manière récurrente, comme du "plus abominable peuple de la terre", et cela tout au long des mêmes
années glorieuses où il défend Calas et la tolérance. C'est d'ailleurs à l'article "Tolérance" du "Dictionnaire philosophique" qu'il
est sans doute le plus ouvertement ignoble : "C'est à regret que je parle des juifs : cette nation est, à bien des égards, la plus
détestable qui ait jamais souillé la terre."

Ces écrits ne sont certes pas inconnus. Léon Poliakov les a rappelés, en 1968, dans son "Histoire de l'antisémitisme", et Pierre-
André Taguieff dans "La judéophobie des Modernes" (Odile Jacob, 2008). Malgré tout, ce sont des textes qu'on esquive en
omettant de les éditer ou bien, quand ils sont disponibles, en évitant de les lire. On y voit pourtant Voltaire accuser le peuple juif
de tous les vices, lui faisant porter la responsabilité des persécutions qu'il endure, lui attribuant tour à tour lois absurdes,
ignorance crasse, cupidité sans frein, misanthropie farouche.

Voltaire, antisémite ? Voilà qui ne fait guère de doute, à condition de ne pas tomber dans le piège de l'anachronisme. Antijuif au
point d'être salement injurieux, méprisant et injuste, Voltaire ignore bien évidemment l'antisémitisme de persécution raciale, qui
apparaîtra une centaine d'années après sa mort avec les doctrines biologisantes inventées par l'Allemagne du XIXe siècle.
Malgré tout, la proximité entre ses attaques et l'antisémitisme moderne est suffisante pour que des hommes de Vichy, en 1942,
aient pu considérer les textes de Voltaire comme une aubaine, au point de les utiliser comme instrument de propagande dans la
France allemande.

Mahomet, "tyran criminel"

Du côté de l'islam, enfin, la situation est d'abord aussi catastrophique. Dans sa pièce "Le fanatisme ou Mahomet", rédigée en
1736, jouée à Lille puis à Paris en 1741 et 1742, Voltaire juge le Prophète en des termes qui sont, eux aussi, d'une extrême
violence. Au fil des dialogues, Mahomet est appelé "monstre", "imposteur", "barbare", "Arabe insolent", "brigand", "traître",
"fourbe", "cruel"- avec pour finir le verdict sans appel de cet alexandrin : "Et de tous les tyrans c'est le plus criminel." Voilà qui
suffit largement pour ranger notre icône des Lumières dans la catégorie des islamophobes - au prix, là encore, d'un
anachronisme, puisque le mot est de notre époque, non de la sienne. Il n'empêche que, si n'importe quel intellectuel
d'aujourd'hui publiait le quart de ces injures, il aurait à ses basques non seulement des pétitions indignées, mais peut -être,
quelque fatwa aidant, des assassins à ses trousses. Ce n'est pas un hasard si les représentations de cette pièce, en 2005, ont
suscité protestations et menaces.

On aurait tort, toutefois, de s'en tenir là. Car Voltaire s'adoucira. Plus tard, notamment dans l'"Essai sur les moeurs et l' esprit
des nations", de 1756, il change ses jugements, au point de devenir élogieux envers le monde musulman, de voir en l'islam une
religion sage et austère, d'insister sur ses aspects philosophiques et tolérants. On ne saura oublier que c'est sans doute moins
l'islam qui l'intéresse que l'usage qu'il peut en faire contre le catholicisme. Certains expliquent ainsi la plupart des violences
voltairiennes ; ne pensant qu'à"écraser l'infâme"(le fanatisme, incarné par l'Église et le clergé), le philosophe ferait feu de tout
bois. S'il attaque tant les juifs, ce serait parce que le christianisme se réclame de la Bible, s'il dénonce la violence de Mahomet,
c'est en visant celle des chrétiens, s'il loue la tolérance musulmane, c'est pour mieux dénoncer la religion chrétienne,"la plus
ridicule, la plus absurde et la plus sanguinaire qui ait jamais infecté le monde", écrit-il à Frédéric II de Prusse en 1767.

Partiellement juste, cette explication par l'antichristianisme ne justifie pas tout. Parcourir tant de pages où le héros de l a
tolérance se révèle haineux et méprisant laisse un goût amer et des interrogations ouvertes. Pour s'en sortir, on ne dispose que
d'hypothèses. On peut notamment essayer d'en appeler à l'"air du temps" : tous ces préjugés qui nous embarrassent, ces
jugements péjoratifs et offensants sur les femmes, les homosexuels, les juifs, les musulmans... ne seraient qu'inévitables, et
donc excusables, séquelles des temps anciens.

"À l'époque", dira-t-on, pareils énoncés n'avaient pas le même sens ni la même portée qu'aujourd'hui. Habituelle et facile, cette
réponse s'en tire à bon compte et ne va pas loin. Certes, on ne peut nier que les sensibilités évoluent, mais il est également
bien facile de trouver, parmi les contemporains de Voltaire, des penseurs qui combattaient pour l'égalité des sexes, la liberté
des moeurs, la dignité des juifs et celle des musulmans. Vingt ans avant la naissance de Voltaire, par exemple, François
Poulain de la Barre publiait "De l'égalité des deux sexes" (1673), l'un des premiers grands classiques du féminisme,"où l'on voit
l'importance de se défaire des préjugés". En 1714, le philosophe irlandais John Toland, libre-penseur, publiait un texte
délibérément "philosémite", "Reasons for Naturalizing the Jews in Great Britain and Ireland". Eux et quelques autres
contrevenaient donc à cet "air du temps" supposé tout-puissant, et l'on eût aimé compter Voltaire en leur compagnie. Ce n'est
pas le cas.

Dès lors, certains seront tentés de le brûler. Aux indulgents, qui dissolvent ses propos infâmes dans les habitu des de l'époque,
succèdent les teigneux à courte vue, qui aiment par-dessus tout cracher sur les idoles et déboulonner les statues. Si le
philosophe de Ferney n'est plus tout entier admirable, diront-ils, qu'on le jette tout entier, qu'on l'oublie à jamais ! Au lieu du
Panthéon, les poubelles de l'Histoire. Voilà encore une esquive, elle aussi bien simpliste. Car la difficulté, la seule intér essante,
est d'affronter la coexistence de ces deux faces : ici tolérance, raison, Lumières, là mépris, calomnies, exclusions.

Sans prétendre détenir "la" solution, il est possible de proposer une dernière hypothèse. Ce qu'incarne Voltaire, dans ses
contrastes et ses contradictions, il se pourrait bien que ce soit tout simplement... la France, dans ce qu'elle a simultanément de
grand et d'ignoble. Il faudrait alors envisager que la France soit à la fois universelle et xénophobe, tolérante et excluante,
égalitaire et bornée. Sans doute est-ce là une éventualité peu agréable à entendre, et encore moins à creuser. Pourtant, nos
récentes campagnes électorales semblent avoir confirmé cette image paradoxale. La plupart du temps, nous nous employons
assidûment à l'éviter, préférant ne penser qu'une seule face de la France. Le miroir que nous tend Voltaire, avec son tain
parsemé de vilaines taches noires, est peut-être là pour nous rappeler la situation compliquée de la pensée française. Cette
situation resterait en fait, pour l'essentiel, à penser. Si c'est le cas, est-il si étonnant qu'on ne lise plus vraiment Voltaire ?

Misogyne

" Plus faibles, les femmes sont plus douces.

Les femmes étant plus faibles de corps que nous ; ayant plus d'adresse dans leurs doigts, beaucoup plus souples que les
nôtres ; ne pouvant guère travailler aux ouvrages pénibles de la maçonnerie, de la charpente, de la métallurgie, de la
charrue ; étant nécessairement chargées des petits travaux plus légers de l'intérieur de la maison, et surtout du soin des
enfants ; menant une vie plus sédentaire ; elles doivent avoir plus de douceur dans le caractère que la race masculine. "

Homophobe

" L'homosexualité, une infamie. Cependant, malgré ces idées si éloignées de nos opinions et de nos moeurs, ce vice était
regardé chez les Grecs comme une débauche honteuse toutes les fois qu'il se montrait à découvert et sans l'excuse de
l'amitié ou des liaisons politiques. Lorsque Philippe vit sur le champ de bataille de Chéronée tous les soldats qui
composaient le bataillon sacré, le bataillon des amis à Thèbes, tués dans le rang où ils avaient combattu : " Je ne croirai
jamais, s'écria-t-il, que de si braves gens aient pu faire ou souffrir rien de honteux. "Ce mot d'un homme souillé lui-même de
cette infamie est une preuve certaine de l'opinion générale des Grecs. "
Mahomet imposteur

" Contre ses attentats vous pouviez autrefois Lever impunément le fer sacré des lois, Et des embrasements d'une guerre
immortelle

Etouffer sous vos pieds la première étincelle. Mahomet citoyen ne parut à vos yeux Qu'un novateur obscur, un vil séditieux.
Aujourd'hui, c'est un prince ;

il triomphe, il domine ; Imposteur à La Mecque et prophète à Médine, Il sait faire adorer à trente nations Tous ces mêmes
forfaits qu'ici nous détestons. Que dis-je ? En ces murs même une troupe égarée, Des poisons de l'erreur avec zèle enivrée,
De ses miracles faux soutient l'illusion, Répand le fanatisme et la sédition, Appelle son armée et croit qu'un Dieu terrible
L'inspire, le conduit et le rend invincible.

Bannis toute imposture et d'un coup d'oeil plus sage Regarde ce prophète à qui tu rends hommage ; Vois l'homme en
Mahomet ; conçois par quel degré

Tu fais monter aux cieux ton fantôme adoré. Enthousiaste ou fourbe, il faut cesser de l'être ; Sers-toi de ta raison, juge avec
moi ton maître : Tu verras de chameaux un grossier conducteur, Chez sa première épouse insolent imposteur, Qui, sous le
vain appât d'un songe ridicule, Des plus vils des humains tente la foi crédule. "

La récupération par Vichy

En février 1942, au moment où les nazis tuent les juifs d'Europe et préparent les camps d'extermination, sort à Paris : "
Voltaire antijuif ". Ce volume de 262 pages a été publié par Les Documents contemporains grâce à des fonds allemands,
débloqués par Goebbels à la demande de l'auteur de cette anthologie de textes de Voltaire, le professeur Henri Labroue
(1880-1964). Cet antisémite virulent, ami de Louis Darquier de Pellepoix et d'Abel Bonnard, inaugura à la Sorbonne, le 15
décembre 1942, un cours de prétendue " histoire du judaïsme " qui n'était que propagande antisémite. Son objectif, en
rassemblant les textes de Voltaire contre les juifs, était d'établir l'ancienneté de l'antisémitisme français. L'important à noter
est qu'il ait pu penser, dans ce contexte, trouver matière suffisante dans ces écrits pour cette besogne.

Henri Labroue fut exclu de l'Université en février 1945, condamné à vingt ans de réclusion et libéré à la fin de 1951

Repères

1694 Naissance à Paris.

 1711 S'inscrit à la faculté de droit, passe son temps ailleurs.

1716 Emprisonné pour des vers moquant le régent.

1718 Succès de sa tragédie " OEdipe ".

1726-28 Querelle avec le chevalier de Rohan, nouveau séjour à la Bastille et départ pour Londres.

1729 Fait fortune en achetant tous les billets d'une loterie.

1734 Publie les " Lettres philosophiques ".

1745-46 Triomphe à la Cour, entre à l'Académie française.

1750-53 Séjourne en Prusse.

1758 S'installe à Ferney, près de la frontière suisse.

1764 Publie le " Traité sur la tolérance ".

1778 Revient triomphalement à Paris et y meurt.

Tout voltaire (ou presque) pour 50 euros

Face à l'oeuvre, immense, plusieurs centaines de volumes, peu accessibles sauf dans certaines bibliothèques désormais,
une solution existe. Des amateurs ont mis les oeuvres complètes (ou presque) sur un CD-ROM vendu 50 euros. Le texte est
établi sur l'édition Moland de 1875. Le résultat est rustique, mais bien utile (1).

A signaler également, la parution récente d'une bonne introduction à la lecture philosophique de Voltaire par Alain Sager, "
Apprendre à philosopher avec Voltaire " (Ellipses, 256 p., 10,20 E).

Pour lui, les juifs...

... pratiquaient des sacrifices humains." Il n'est donc que trop vrai que les juifs, suivant leurs lois, sacrifiaient des victimes
humaines. Cet acte de religion s'accorde avec leurs moeurs ; leurs propres livres les représentent égorgeant sans
miséricorde tout ceux qu'ils rencontrent, et réservant seulement les filles pour leur usage. "
" Essai sur les moeurs et l'esprit des nations ", 1756
... n'ont pas de philosophie." Vous demandez quelle était la philosophie des Hébreux ; l'article sera bien court : ils n'en
avaient aucune. Leur législateur même ne parle expressément en aucun endroit ni de l'immortalité de l'âme, ni des
récompenses d'une autre vie. (...) Les juifs n'étaient attachés scrupuleusement, dans les derniers temps de leur séjour à
Jérusalem, qu'à leurs cérémonies légales. Celui qui aurait mangé du boudin ou du lapin aurait été lapidé ; et celui qui niait
l'immortalité de l'âme pouvait être grand prêtre. "
" Dictionnaire philosophique ", article " Juifs ", 1764
... sont les ennemis du genre humain." Mon oncle était lié avec les plus savants juifs de l'Asie. Ils lui avouèrent qu'il avait
été ordonné à leurs ancêtres d'avoir toutes les nations en horreur ; et, en effet, parmi tous les historiens qui ont parlé d' eux, il
n'en est aucun qui ne soit convenu de cette vérité. (...)

On trouverait plus de cent passages qui indiquent cette horreur pour tous les peuples qu'ils connaissaient. Il ne leur était pas
permis de manger avec des Egyptiens ; de même qu'il était défendu aux Egyptiens de manger avec eux. Un juif était souillé,
et le serait encore aujourd'hui, s'il avait tâté d'un mouton tué par un étranger, s'il s'était servi d'une marmite étrangère. Il est
donc constant que leur loi les rendait nécessairement les ennemis du genre humain. "

" La défense de mon oncle ", 1767, chapitre XIV

... sont haïs par leur faute." Vous êtes frappés de cette haine et de ce mépris que toutes les nations ont toujours eus pour
les juifs : c'est la suite inévitable de leur législation ; il fallait, ou qu'ils subjuguassent tout, ou qu'ils fussent écras és. Il leur fut
ordonné d'avoir les nations en horreur et de se croire souillés s'ils avaient mangé dans un plat qui eût appartenu à un
homme d'une autre loi. (...) Ils gardèrent tous leurs usages, qui sont précisément le contraire des usages sociables ; ils
furent donc avec raison traités comme une nation opposée en tout aux autres ; les servant par avarice, les détestant par
fanatisme, se faisant de l'usure un devoir sacré. Et ce sont nos pères ! "
" Essai sur les moeurs et l'esprit des nations ", chapitre CIII, " De l'état des juifs en Europe ", 1753
... sont ignorants, barbares, avares, superstitieux, haineux." Dire que les Egyptiens, les Perses, les Grecs furent instruits
par les juifs, c'est dire que les Romains apprirent les arts des Bas-Bretons. Les juifs ne furent jamais ni physiciens, ni
géomètres, ni astronomes. Loin d'avoir des écoles publiques pour l'instruction de la jeunesse, leur langue manquait même
de terme pour exprimer cette institution. (...) Enfin, vous ne trouvez en eux qu'un peuple ignorant et barbare, qui joint depuis
longtemps la plus sordide avarice à la plus détestable superstition et à la plus invincible haine pour tous les peuples qui l es
tolèrent et qui les enrichissent. Il ne faut pourtant pas les brûler. "
" Essai sur les moeurs et l'esprit des nations ", 1753