Titu Maiorescu

Comediile d-lui I.L. CaragialeTitu Maiorescu a jucat un rol foarte important în dezvoltarea literaturii
române, prin înfiinţarea societăţii literare „Junimea” şi a revistei „Convorbiri Literare”. Astfel el a
reuşit să dea o nouă orientare literaturii şi să contribuie la promovarea talentelor autentice, punând
accent pe valoarea estetică a operelor literare.Principiile ce stau la baza esteticii sale sunt expuse pe
larg şi comentate în studiile „O cercetare critică a poeziei române de la 1867” (1867) şi „Comediile d-
lui Caragiale” (1885)

Acest studiu a fost publicat în revista „Convorbiri Literare” a Societăţii literare „Junimea” în anul1885,
ca urmare a unor critici aduse în presa vremii teatrului lui Caragiale, cu referire specială la piesa „D-
ale carnavalului”.

„Comediile d-lui I.L. Caragiale” este al doilea studiu în care sunt prezentate ideile estetice ale luiTitu
Maiorescu, după „O cercetare critică asupra poeziei româneşti de la 1867”.Acum criticul îşi propune
să explice din punct de vedere estetic raportul dintre artă şi realitatea socială, răspunzând,în acelaşi
timp, la întrebarea dacă arta are sau nu o misiune moralizatoare. În privinţa primei probleme, cea a
raportului dintre artă şi realitate, criticul remarcă: „Lucrarea d-luiCaragiale este originală; comediile
sale pun pe scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor
caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişării lor în situaţii anume
alese de autor”

. Maiorescu observă că meritul lui Caragiale este acela de „a arăta realitatea din partea ei comică”,
prin „scoaterea şi înfăţişarea plină de spirit a tipurilor şi situaţiilor din chiar miezul uneri părţi a vieţei
noastre sociale, fără imitare sau împrumutare din literaturi străine”.

În continuare, criticul se opreşte asupra unuia dintre reproşurile care se aduc comediilor lui Caragiale,
şi anume că ar urmări scopuri politice. În acest sens, criticul susţine că „o comedie nu are nimic a face
cu politica de partid; autorul îşi ia personajele sale din societatea contimporană cum este, pune în
evidenţă partea comică aşa cum găseşte.

O altă problemă pusă în discuţie de Maiorescu este cea referitoare la moralitatea comediilor lui
Caragiale. Criticul afirmă fără ezitare că arta a avut totdeauna o înaltă misiune morală şi că orice
operă artistică adevărată o îndeplineşte, Pătrunzând în această lume a ficţiunii ideale, omul distruge
pentru un moment egoismul,care este izvorul tuturor relelor, şi îşi uită interesele individuale. Are loc,
astfel, o combatere indirectă a răului şi, totodată o înălţare morală.

Maiorescu foloseşte, în demonstraţia sa, o idee filosofică schopenhaureiană, conform căreia

egoismul este rezultatul voinţei oarbe de a trăi şi deci, sâmburele răului din om, de care aceasta
reuşeşte să se elibereze temporar numai cu ajutorul contemplaţiei estetice. In schimb Maiorescu
consideră drept „imorală în înţelesul artei” „o piesă de teatru cu directă tendinţă morală, adică
punerea intenţionată a unor învăţături morale în gura unei persoane spre a propaga în public
învăţături”.

Făcând referire la faptul că operele marelui dramaturg au fost considerate „triviale”, criticul combate
această idee spunând că „tipurile înfăţişate în comediile d-lui Caragiale trebuie să vorbească cum
vorbesc, căci numai astfel ne pot menţine iluzia realităţii în care ne transportă”, în schimb „trivial” nu
aparţine lumii ideale, fictive a artei, „ci este o impresie relativă din lumea de toate zilele, ca şi decent
şi indecent”.

Pe lângă ideeile estetice exprimate, textul discutat pune în evidenţă încă două aspecte: cultura vastă
a autorului, care face referiri la numeroase opere literare, sculpturale, picturi din cultura universală în
demonstrarea ideilor sale, şi stilul polemic argumentativ al textului.Pornind de la opera lui I.L.
Caragiale, el demontează, punct cu punct, acuzaţiile aduse pieselor dramaturgului şi ,apelând la
opera acestuia, îşi construieşte argumentaţia pe baza unor idei filozofice pe care le stăpâneşte foarte
bine.

.Aşadar, Maiorescu se dovedeşte un înzestrata şi fin receptor al ideiilor critice şi estetice, dar şi un
neîntrecut mânuitor al cuvântului în susţinerea unor puncte de vedere care au marcat şi au orientat
activitatea critică în literatura română. Multe dintre judecăţile sale de valoare asupra scriitorilor a
căror operă a analizat-o cu atenţie au valabilitate şi astăzi.