ANTOLOGIE DE CREAŢII ARTISTICE ORALE NERITUALE DIN FOLCLORUL

ROMÂNESC PENTRU UZUL STUDENŢILOR DE LA UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

I. CÂNTECE EPICE

SOARELE ŞI LUNA
(cântec epic fantastico-mitologic)

Foaie de cicoare,
În prunduţ de mare
Iată că-mi răsare
Puternicul Soare.
Dar el nu-mi răsare,
Ci va să se-nsoare;
Că mi-a tot umblat
Lumea-n lung şi-n lat,
Ţara Romînească
Şi Moldovenească
Lungiş,
Curmeziş,
Măre, nouă ai,
Tot pe nouă cai;
Patru-a ciumpăvit,
Cinci a omorît
Şi tot n-a găsit
Potrivă să-i fie
Vro dalbă soţie;
Făr’ de mi-a găsit
Şi mi-a nemerit,
La nouă argele,
Nouă feciorele,
În prunduţ de mare,
Pe unde răsare.
A mai mititică,
Ca o floricică,
În mijloc şedea,
La lucru lucra,
Pe toate-ntrecea;
Că ea tot ţesea,
Ţesea,-nchindisea,
Şi ea se numea
Ileana
Simzeana,
Doamna florilor
Ş-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui.
Soare răsărea,
Şi Soare-mi venea
L-a gură d-argea.
Cu dînsa vorbea,
Frumos c-o-ntreba,
Din gură-i zicea:
− Ileană, Ileană,
Ileană Simzeană,
Doamna florilor
Ş-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui,
Ţeşi şi-nchindiseşti,
Fir verde-mpleteşti
Şi mi te zoreşti
Cămăşi să-mi găteşti,
Şi mi te grăbeşti
Să te logodeşti;
Că io mi-am umblat
Lumea-n lung şi-n lat,
Ţara Românească
Şi Moldovenească
Lungiş,
Curmeziş,
Măre, nouă ai,
Tot pe nouă cai;
Patru-am ciumpăvit,
Cinci am omorît
Şi nu mi-am găsit
Potrivă prin lume
Afară de tine.
Ileana
Simzeana,
Doamna florilor
Ş-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui,
Ea, dac-auzea,
Din gură-i grăia:
− Puternice Soare,
Eşti puternic mare,
Dar ia spune-mi: Oare
Und’ s-a mai văzut
Şi s-a cunoscut,
Und’ s-a auzit
Şi s-a pomenit
Să ia sor’ pe frate
Şi frate pe sor’?
De mi-ei arăta,
Atunci te-oi lua,
Atunci, nici atunci!
Unde-o auzea,
Soarele-mi ofta
Şi iar o-ntreba,
Şi iar o ruga,
Şi iar o-mbiia,
Pîn’ ce Ileana
Din gură-i grăia:
− Io că te-oi lua,
Cum zici dumneata,
Viteaz dacă-i fi
Şi te-i bizui
De mi-ei isprăvi:
Pod pe Marea Neagră,
De fier
Şi oţel,
Iar la cap de pod,
Cam d-o mînăstire,
Chip de pomenire,
Chip de cununie,
Să-mi placă şi mie,
C-o scară de fier
Pîn’ la naltul cer!
Puternicul Soare,
Ca puternic mare,
Unde-o auzea,
Bine că-i părea.
În palme-mi bătea
Şi pod se făcea;
La cap − mănăstire,
Chip de pomenire;
Şi iar mai bătea,
Scară se-ntindea,
O scară
Uşoară,
De fier
Şi oţel,
Pîn’ la naltul cer.
Dar el ce-mi făcea?
Pe pod că-mi trecea,
Pe scară suia,
Pe scară
Uşoară,
Pe scară de fier,
În cuie d-oţel,
Pîn’ la naltul cer.
Şi, de-mi ajungea,
Unde se ducea?
Tot la moş Adam
Şi la maica Iova.
Ei, de mi-l vedeau,
Nainte-i ieşeau,
Din gură-i grăiau:
− O, preasfinte Soare,
Puternice mare,
Ce-mi călătoreşti,
De ne ispiteşti?
La ce te gîndeşti
Şi la ce pofteşti?
Şi el răspundea,
Din gură zicea:
− Iaca, moş Adam,
Şi tu, maică Iovo,
Mie mi-a venit
Vremea de-nsoţit,
Şi eu c-am umblat
Lumea-n lung şi-n lat,
Ţara Românească
Şi Moldovenească
Lungiş,
Curmeziş,
Şi tot n-am găsit
Potrivă să-mi fie
Vro dalbă soţie;
Făr’ de mi-am găsit
L-a gură d-argea
Numai pe sor-mea,
Sor-mea Ileana,
Ileana Simzeana
Doamna florilor
Ş-a garoafelor!
Atunci moş Adam
Şi cu moaşa Iova,
Unde-l auzea,
Rău că le părea,
Soarelui zicea:
− Preasfinţite Soare,
Puternice mare,
Unde-ai auzit
Ş-ai mai pomenit,
Unde-ai cunoscut,
Unde-ai mai văzut
Să ia sor’ pe frate
Şi frate pe sor’,
Că cin’ n-o lua
Raiul c-o d-avea,
Iar cine-o lua
În iad c-o intra.
Soar’le se uita,
Din ochi căuta,
Nimic nu grăia;
Iar moşul Adam
Şi cu moaşa Iova
De mînă-l luau,
La rai mi-l duceau,
Rai că-i arătau,
Şi de ce vedea,
Bine că-i părea:
Numai mese-ntinse,
Cu făclii aprinse,
Cu pahare pline,
În cîntece line;
Jur-prejur de mese
Stau în cete dese
Sfinţi şi mucenici,
Mai mari şi mai mici,
O sută şi cinci;
Iar mai jos de ei,
Sfinţi mai mărunţei,
O sută şi trei.
Şi tot mai erea,
Şi tot mai vedea:
Femei cuvioase,
Măicuţe duioase,
Fecioare curate,
Ucişi în dreptate,
Oşti de biruinţă
Şi soţi cu credinţă.
Dar tot mai erea
Şi tot mai vedea,
Puţin de mergea:
Printre rămurele,
Dalbe păsărele
Cînta-n versurele,
Şi nu prea cînta,
Ci se gongănea,
Din gură-mi zicea:
«Ferice, ferice,
Ferice de noi,
De părinţii noştri
Care ne-au făcut,
Care ne-au născut
Şi ne-au botezat
Şi ne-au creştinat,
Că dac-or trăi,
Săraci n-or mai fi!»
De tot ce vedea
Bine că-i părea
Şi se mulţămea.
Afar’ de-mi ieşea,
Iarăşi moş Adam
Şi cu moaşa Iova
Cheile lua,
La iad îl ducea,
Iadul descuia,
În iad îl băga
Şi de ce-mi vedea
Păr i se zbîrlea:
Că-n focuri ardea,
Greu se văieta
Hoţi şi călcători,
Răi cîrmuitori,
Şi nurori pizmaşe,
Şi soacre trufaşe,
Fii necuvioşi,
Preoţi mincinoşi.
Afar’ cînd ieşea,
Soar’le ce-mi vedea?
Un pom ofilit,
Un pom cătrănit;
Printre rămurele,
Nişte păsărele
Cînta-n versurele,
Dar nu prea cînta,
Ci se văieta,
Din gură grăia:
«Vai şi vai de noi,
De părinţii noştri
Care ne-au făcut,
Care ne-au născut,
Că ei ne-au lăsat,
Nu ne-au botezat,
Nu ne-au creştinat,
Şi d-or mai trăi,
Tot săraci c-or fi,
Greu s-or pedepsi!»
De tot ce vedea
Mult rău că-i părea,
Nu se mulţămea.
Foaie, foicea,
Soar’le ce-mi făcea?
De cîte vedea
Nu se-ndupleca,
Ci, măre,-mi pleca,
Ci, măre,-mi zbura
L-a gură d-argea,
Tot la soră-sea,
Şi iar o-ntreba,
Şi iar o ruga,
Şi iar o-mbiia
Pe dînsa s-o ia.
Ileana
Simzeana,
Doamna florilor
Ş-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui,
Dacă-l auzea
Şi dacă-mi vedea
Că tot nu scăpa,
Ea tot mai cerca,
Din gură-i zicea:
− Frate, frăţioare,
Puternice Soare,
Spune mie: Oare
Cine-a cunoscut,
Cine-a mai văzut,
Cine-a auzit,
Cine-a pomenit
Să ia sor’ pe frate
Şi frate pe sor’?
Dar io te-oi lua
Viteaz dacă-i fi
Şi te-i bizui
Pînă-n zori de zi
Mie să-mi croieşti
Şi să-mi isprăveşti
Peste Marea Neagră
Un pod de aramă,
Să nu-l bagi în seamă,
Iar la cap de pod,
Cam d-o mînăstire,
Chip de pomenire,
Chip de cununie,
Să-mi placă şi mie.
Puternicul Soare,
Ca puternic mare,
Unde-o auzea,
Bine că-i părea,
‘N palme că-mi bătea,
Podul se-ntindea,
Un pod de aramă,
De nu-l bagi în seamă,
Şi d-o mînăstire,
Chip de pomenire.
Cînd le isprăvea,
La ea se ducea,
De mîn-o lua,
La pod c-o ducea,
La pod c-ajungea,
La pod de aramă,
De nu-l bagi în seamă,
Şi, pod cînd trecea,
Pod că zornăia,
Pod se cletina,
Că n-a mai văzut,
Nici n-a cunoscut,
Că n-a auzit,
Nici n-a pomenit
Să ia sor’ pe frate
Şi frate pe sor’.
Floare ş-o lalea,
Podul cînd trecea,
Pe pod cînd mergea
Către mînăstire
Pentru pomenire
Şi la cununie
Să-i fie soţie,
Ileana
Sîmzeana,
Doamna florilor
Ş-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui,
Din gură-i zicea
Ş-astfel îi grăia:
− Frate, frăţioare,
Puternice Soare,
Ia mai spune-mi: Oare
Und’ s-a mai văzut
Şi s-a cunoscut,
Und’ s-a auzit
Şi s-a pomenit
Mirele d-a dreapta,
Mireasa-nainte?
Ci mi-a fost ş-o fi
Şi s-o pomeni
Mirele-nainte,
Mireasa d-a stîngă!
Puternicul Soare,
Puternic şi mare,
De mîn-o lăsa,
Nainte-i trecea,
Iar ea, vai de ea,
Aşea de-mi vedea,
Cruce că-şi făcea,
În mare sărea
Şi mi se-neca.
Domnul se-ndura:
Mreană c-o făcea.
Soarele-mi vedea
Şi îmărmurea,
Şi se văieta,
Năvodari chema,
Năvod aducea
Şi-n mare-l băga;
Mulţi galbeni că da
Să-i scoaţă dalba.
Luptă ce-mi lupta
În deşert erea,
Că ei n-o găsea
Şi n-o mai prindea;
Făr’ de…ce-mi scotea
Şi-n năvod trăgea?
O mreană de mare,
Cu solzii de zare.
Pe mal d-o scotea,
Pe mal d-o zvîrlea,
Sfinţi din cer vedea,
Jos se scobora,
‘N palme c-o lua
Şi mi-o curăţa,
Şi mi-o tot freca,
Solzii de-i cădea,
Şi-n cer mi-o zvîrlea.
Colo, moş Adam
Şi cu maica Iova,
Unde mi-o vedea,
Ei, măre, că-mi sta
De mi-o sclivisea,
Nume că-i dedea,
Lună mi-o chema.
Iar ea, vai de ea,
Măre,-ngenuchea,
Lacrămi că vărsa,
Pe Domnul ruga.
Domn c-o auzea,
Domn c-o asculta,
Din gură-mi grăia
Şi mi-i osîndea:
− Lumea cît o fi
Şi s-o pomeni,
Nu vă-ţi întîlni
Nici noapte, nici zi;
Soare cînd o sta
Către răsărit,
Luna s-o vedea
Tot către sfinţit;
Luna d-o luci
Către răsărit,
Soarele mi-o fi
Tot către sfinţit!
 Şi d-atunci se trase,
Şi d-atunci rămase,
Lumea cît o fi
Şi s-o pomeni,
Că ei se gonesc
Şi nu se-ntîlnesc: COLINDA ZÎDARILOR
Lună cînd luceşte, Zîdari zîdu zîduie
Soarele sfinţeşte; Zîdu să tât înhîie
Soare cînd răsare, Da zîdariu cel măi mare
Iesă-afară-n preumblare
Luna intră-n mare. Şi din gură cuvîntare:
(Teodorescu, pp. 410 − 415; inf.
– CarePetrea
nevastă-aCreţul
vini, Şolcan (Lacul-
Sărat−Brăila−Galaţi), 6.VIII.1883) Demineaţă cu prînzu
Tătu-n zid uo-m zîdui,
Că da de nu s-a-nhîi.
Nevasta zîdariului
Demineaţă s-o sculat,
MONASTIREA ARGEŞULUI Şi pă cap s-o keptînat,
Şi hiu şi l-o dăicat
(cântec epic fantastico-mitologic,/ epic eroic alŞicurţii
prînzufeudale/
şi l-o gătat,baladă familială)
Şi la soţ de-o alergat.
Da zîdariu cel măi mare.
Pe Argeş în gios, Iesă-afară-n preumblare,
Pe un mal frumos, Să uită spre răsărit,
Negru-vodă trece Vede-şi nevasta viind.
Cu tovarăşi zece: Iel din gură cuvînta:
Nouă meşteri mari, – Crească rugu cît casa,
Doară ea s-ant’ebd’eca,
Calfe şi zidari Şi prînzu şi l-a vărsa,
Şi Manoli − zece, Şi napoi de s-a-nturna.
Care-i şi întrece. Nevasta zâdarului
Merg cu toţi pe cale Acolo dac-o sosât,
Să aleagă-n vale Prânzu jos de i l-o pus.
Iel în braţă n-o luat,
Loc de monastire Şi-n gură n-o sărutat,
Şi de pomenire. Sus pă zâd n-o rădicat.
Iată cum mergea Şi-o zâdiră până-n glezne
Că-n drum agiungea Şi-o văzut că-i lucru lezne;
Pe-un biet ciobănaş Şi-o zâdi până-n jerunte,
Şi-o zândi zâdariu-a râde;
Din fluier doinaş,
Şi nevasta-o prins a plânje;
Şi cum îl videa, U-ă zâdiră până-n brâu,
Domnul îi zicea: Şi văzu că-i lucru greu;
− Mîndre ciobănaş -Dragilor zâdarilor,
Din fluier doinaş, Io-am gânit că-i numa şagă,
Pântu ce v-am fost de dragă,
Pe Argeş în sus
Lăsaţi-mi ţâţăle-afară,
Cu turma te-ai dus, C-am un hiuţ mititel,
Pe Argeş în gios Cine mni-a cota de iel,
Cu turma ai fost. Şi cine mni l-a dăica,
Nu cumv-ai văzut, Maica Sfânta Vergura
Pe unde-ai trecut, Cine pă cap mni l-a unje,
Ia omutu când a ninje;
Un zid părăsit Cine pă cap mni l-a la,
Şi neisprăvit, Ploile când a ploua;
La loc de grindiş, Şi cine l-a legâna
La verde-aluniş? Vântuţu când a sufla.
− Ba, doamne,-am văzut, Suflă vântu di pă deal,
Şi-l leagănă-ncet şi rar,
Suflă vântu di pă şes,
Şi-l leagănă-ncet şi des.
(I.Taloş)
Pe unde-am trecut,
Un zid părăsit
Şi neisprăvit.
Cînii, cum îl văd,
La el se răpăd
Şi latră-a pustiu
Şi urlă-a morţiu.
Cît îl auzea,
Domnu-nveselea
Şi curînd pleca,
Spre zid apuca
Cu nouă zidari,
Nouă meşteri mari
Şi Manoli − zece,
Care-i şi întrece.
− Iată zidul meu!
Aici aleg eu
Loc de monastire
Şi de pomenire.
Deci voi, meşteri mari,
Calfe şi zidari,
Curînd vă siliţi
Lucrul de-l porniţi
Ca să-mi rădicaţi,
Aici să-mi duraţi
Monastire naltă
Cum n-a mai fost altă,
Că v-oi da averi,
V-oi face boieri,
Iar de nu, apoi
V-oi zidi pe voi,
V-oi zidi de vii
Chiar în temelii!
Meşterii grăbea,
Sfările-ntindea,
Locul măsura,
Şanţuri largi săpa
Şi mereu lucra,
Zidul rădica,
Dar orice lucra,
Noaptea se surpa!
A doua zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar
Lucra în zadar!
Domnul se mira
Ş-apoi îi mustra,
Ş-apoi se-ncrunta
Şi-i ameninţa
Să-i puie de vii
Chiar în temelii!
Meşterii cei mari,
Calfe şi zidari
Tremura lucrînd,
Lucra tremurînd
Zi lungă de vară,
Ziua pîn-în seară;
Iar Manoli sta,
Nici că mai lucra,
Ci mi se culca
Şi un vis visa,
Apoi se scula
Ş-astfel cuvînta:
− Nouă meşteri mari,
Calfe şi zidari,
Ştiţi ce am visat
De cînd m-am culcat?
O şoptă de sus
Aievea mi-a spus
Că orice-am lucra,
Noaptea s-a surpa
Pîn-om hotărî
În zid de-a zidi
Cea-ntăi soţioară,
Cea-ntăi sorioară
Care s-a ivi
Mîni în zori de zi,
Aducînd bucate
La soţ ori la frate.
Deci daca vroiţi
Ca să isprăviţi
Sfînta monastire
Pentru pomenire,
Noi să ne-apucăm
Cu toţi să giurăm
Şi să ne legăm
Taina s-o păstrăm;
Ş-orice soţioară,
Orice sorioară
Mîni în zori de zi
Întâi s-a ivi,
Pe ea s-o jertfim,
În zid s-o zidim!
Iată,-n zori de zi,
Manea se trezi,
Ş-apoi se sui
Pe gard de nuiele,
Şi mai sus, pe schele,
Şi-n cîmp se uita,
Drumul cerceta.
Cînd, vai! ce zărea?
Cine că venea?
Soţioara lui,
Floarea cîmpului!
Ea s-apropia
Şi îi aducea
Prînz de mîncătură,
Vin de băutură.
Cît el o zărea,
Inima-i sărea,
În genuchi cădea
Si plîngînd zicea:
− Dă, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Să facă pîraie,
Să curgă şiroaie,
Apele să crească,
Mîndra să-mi oprească,
S-o oprească-n vale,
S-o-ntoarcă din cale!
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta,
Norii aduna,
Ceriu-ntuneca.
Şi curgea deodată
Ploaie spumegată
Ce face pîraie
Şi îmflă şiroaie.
Dar oricît cădea,
Mîndra n-o oprea,
Ci ea tot venea
Şi s-apropia.
Manea mi-o videa,
Inima-i plîngea,
Şi iar se-nchina,
Şi iar se ruga:
− Suflă, Doamne,-un vînt,
Suflă-l pe pămînt,
Brazii să-i despoaie,
Paltini să îndoaie,
Munţii să răstoarne,
Mîndra să-mi întoarne,
Să mi-o-ntoarne’n cale,
S-o ducă devale!
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta
Şi sufla un vînt,
Un vînt pre pămînt,
Paltini că-ndoia,
Brazi că despoia,
Munţii răsturna,
Iară pe Ana
Nici c-o înturna!
Ea mereu venea,
Pe drum şovăia
Şi s-apropia
Şi, amar de ea,
Iată c-agiungea!
Meşterii cei mari,
Calfe şi zidari
Mult înveselea
Dacă o videa,
Iar Manea turba,
Mîndra-şi săruta,
În braţe-o lua,
Pe schele-o urca,
Pe zid o punea
Şi, glumind, zicea:
− Stai, mîndruţa mea,
Nu te spăria,
Că vrem să glumim
Şi să te zidim!
Ana se-ncredea
Şi vesel rîdea.
Iar Manea ofta
Şi se apuca
Zidul de zidit,
Visul de-mplinit.
Zidul se suia
Şi o cuprindea
Pîn’ la gleznişoare,
Pîn’ la pulpişoare.
Iar ea, vai de ea,
Nici că mai rîdea,
Ci mereu zicea:
− Manoli, Manoli,
Meştere Manoli!
Agiungă-ţi de şagă,
Că nu-i bună, dragă.
Manoli, Manoli,
Meştere, Manoli!
Zidul rău mă strînge,
Trupuşoru-mi frînge!
Iar Manea tăcea
Şi mereu zidea;
Zidul se suia
Şi o cuprindea
Pîn’ la gleznişoare,
Pîn’ la pulpişoare,
Pîn’ la costişoare,
Pîn’ la ţîţişoare.
Dar ea, vai de ea,
Tot mereu plîngea
Şi mereu zicea:
− Manoli, Manoli,
Meştere Manoli!
Zidul rău mă strînge,
Tîţişoara-mi plînge,
Copilaşu-mi frînge!
Manoli turba
Şi mereu lucra.
Zidul se suia
Şi o cuprindea
Pîn’ la costişoare,
Pîn’ la ţîţişoare,
Pîn’ la buzişoare,
Pîn’ la ochişori,
Încît, vai de ea,
Nu se mai videa,
Ci se auzea
Din zid că zicea:
− Manoli, Manoli,
Meştere Manoli
Zidul rău mă strînge,
Viaţa mi se stinge!
Pe Argeş în gios,
Pe un mal frumos
Negru Vodă vine
Ca să se închine
La cea monastire,
Falnică zidire,
Monastire naltă,
Cum n-a mai fost altă.
Domnul o privea
Şi se-nveselea
Şi astfel grăia:
− Voi, meşteri zidari,
Zece meşteri mari,
Spuneţi-mi cu drept,
Cu mîna la pept,
De-aveţi meşterie
Ca să-mi faceţi mie
Altă monastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasă
Şi mult mai frumoasă?
Iar cei meşteri mari,
Calfe şi zidari,
Cum sta pe grindiş,
Sus pe coperiş,
Vesel se mîndrea
Ş-apoi răspundea:
− Ca noi, meşteri mari,
Calfe şi zidari,
Alţii nici că sunt
Pe acest pămînt!
Află că noi ştim
Oricînd să zidim
Altă monastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasă
Şi mult mai frumoasă!
Domnu-i asculta
Şi pe gînduri sta,
Apoi poroncea
Schelele să strice,
Scări să le rădice,
Iar pe cei zidari,
Zece meşteri mari,
Să mi-i părăsească,
Ca să putrezească
Colo, pe grindiş,
Sus, pe coperiş.
Meşterii gîndea
Şi ei îşi făcea
Aripi zburătoare
De şindrili uşoare.
Apoi le-ntindea
Şi-n văzduh sărea,
Dar pe loc cădea,
Şi unde pica,
Trupu-şi despica.
Iar bietul Manoli,
Meşterul Manoli,
Cînd se încerca
De-a se arunca,
Iată c-auzea
Din zid că ieşea
Un glas năduşit,
Un glas mult iubit,
Care greu gemea
Şi mereu zicea:
− Manoli, Manoli,
Meştere Manoli!
Zidul rău mă strînge,
Ţîţişoara-mi plînge,
Copilaşu-mi frînge,
Viaţa mi se stinge!
Cum o auzea,
Manea se pierdea,
 Ochii-i se-nvelea;
Lumea se-ntorcea,
Norii se-nvîrtea,
Şi de pe grindiş,
De pe coperiş,
Mort bietul cădea!
Iar unde cădea
Ce se mai făcea?
O fîntînă lină,
Cu apă puţină,
Cu apă sărată,
Cu lacrimi udată!
(Alecsandri, pp. 186 − 192)

MIORIŢA

(cântec epic fantastico-mitologic/ pastoral/ baladă familială)

Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Şi unu-i vrancean.
Iar cel ungurean
Şi cu cel vrancean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ş-are oi mai multe,
Mîndre şi cornute,
Şi cai învăţaţi,
Şi cîni mai bărbaţi.
Dar cea mioriţă,
Cu lînă plăviţă,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
− Mioriţă laie,
Laie, bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
MIORIŢA
(Versiunea colind)
Colo sus la munte,
Neaua-i d-un genunche.
Stau trei păcurari
Şi trei lotri mari.
Lotrii se vorbiră
Pe străini s-omoare.
Străini-auziră:
Către ei grăiră:
– Daţi, de-omorîţi-ne
Şi-ngropaţi-ne
În uşa străinilor,
În pragul vecinilor
Să ne puneţi voi
D-o cruciţă mică
Şi d-o fluierică.
Vîntul cînd a bate,
Prin oi va răzbate.
Fluieru-a doini,
Oile-or grăi,
Pe min’ m-or boci.
– Sărac gazda nost’
Ne-a dat adăpost,
Şi ne-a hărănit
Cu iarbă frumoasă,
Pe la umbră groasă.
Şi ne-a adăpat
La izvor curat.
(T. Pamfile II)
Drăguţă mioară?
− Drăguţule bace,
Dă-ţi oile-ncoace,
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Şi umbră de voi.
Stăpîne, stăpîne,
Îţi cheamă ş-un cîne,
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul ungurean
Şi cu cel vrancean!
− Oiţă bîrsană,
De eşti năzdrăvană,
Şi de-a fi să mor
În cîmp de mohor,
Să spui lui vrancean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stînii,
Să-mi aud cînii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag;
Fluieraş de os,
Mult zice duios;
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vîntul, cînd a bate,
Prin ele-a răzbate
Ş-oile s-or strînge,
Pe mine m-or plînge
Cu lacrimi de sînge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
C-o mîndră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Pasări, lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii!
Iar dacă-i zări,
Dacă-i întîlni
Măicuţă bătrînă,
Cu brîul de lînă,
Din ochi lăcrimînd,
Pe cîmp alergînd,
De toţi întrebînd
Şi la toţi zicînd:
«Cine-a cunoscut,
Cine mi-a văzut
Mîndru ciobănel,
Tras printr-un inel?
Feţişoara lui,
Spuma laptelui;
Mustăţioara lui,
Spicul grîului;
Perişorul lui,
Peana corbului;
Ochişorii lui,
Mura cîmpului?»
Tu, mioara mea,
Să te-nduri de ea
Şi-i spune curat
Că m-am însurat
C-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C-am avut nuntaşi
Brazi şi păltinaşi,
Preoţi, munţii mari,
Pasări, lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii!
Alecsandri, pp. l − 3.

MISTRICEANUL
(cântec epic fantastico-mitologic)

Departe, vere, departe,

Nici departe, nici aproape,
În buricul pămîntului,
La mormîntul Domnului,
La casele leului,
La curţile zmeului,
Născutu-mi-a,
Crescutu-mi-a,
Săvai, Mistricean voinic!
El, Doamne, cînd s-a născut,
Moaşă-sa mi l-a moşit,
Buricelul i-a tăiat,
În lapte dulce l-a scăldat,
În procoave l-a-nfăşat,
La leagăn l-a aruncat.
Mă-sa afară că-mi ieşea,
Braţul cu lemne umplea,
Pe Mistricean l-auzea
În leagăn că mi-şi plîngea.
Mă-sa-n grab’ în cas’ intra
Şi de prag să-mpiedica,
La un deget să lovea
Ş-aşa că să supăra,
Mîna pe leagăn punea,
Din gură că-l mîngîia,
De picior să tot vaită
Şi aşa să supăra
Şi începea a-l blestema:
− Nani-mi-te, liuliu-mi-te,
Pui de şearpe sugă-mi-te,
De sub talpa casei noastre!
Şearpele, dac-auzea,
El era ca undreaua,
Cu Mistricean că creştea.
Săvai Mistricean d-un an,
Şi Şearpele de un an;
Săvai Mistricean de doi ani,
Şi Şearpele tot de doi ani;
Săvai Mistricean de trei ani,
Şi Şearpele tot de trei ani;
Şi crescură pîn’ la zece,
Şi din zece nu mai trece!
Şearpele-n coadă să lungea
Şi în căpăţînă să mărea;
Iar trupul, măre, să făcea
Aproape cît butia!
Zău, mi te prindea groaza!
Loc sub talpă nu-mi avea.
De la zece ani pleca,
De sub talpă el ieşea,
Casa trei zile urla!
El, măre, unde-mi mergea?
În buricul pămîntului,
La mijlocul cîmpului,
Pe cel drum cam părăsit,
Cu negară-acoperit,
Cu troscot verde-nvelit.
În buricul pămîntului,
În inima cîmpului,
El aci să-ncolăcea,
Pe Mistricean aştepta
Ca să-i mănînce carnea,
Să-i scurteze viaţa;
C-al lui era dăruit
De cînd era copil mic.
Mistricean ce mi-şi făcea?
Cal la bordei aşeza,
Tot pe Negrul, pintenogul,
A lui ta-su din tinereţe.
Bine că mi-l ţesăla.
Dimineaţa să scula,
Pe ochi negri se spăla,
Armele că le-ncingea.
Dar ce arme că avea?
Tot pistoale ferecate,
Săbioare atîrnate,
Curele încrucişate.
Dar cuţite ascuţite,
Păzeşte-mă, Doamne sfinte!
Cruciuliţe de argint,
Ce n-am văzut de cînd sînt!
El bine că să gătea,
În vînătoare că-mi pleca.
El, Doamne, ca să-mi vîneze
Păsărele gălbioare,
Că sînt bune la mîncare
Şi uşoare la purtare.
Toată ziua zbuciuma
Şi nimic nu-mi folosea,
Şi noaptea că-l ajungea.
Dar Dumnezeu, ca un sfînt,
Săvai, mare pe pămmt,
Lăs-o ceaţă de-ngrozit,
Negură pînă-n pămînt,
Mistriceanu-a rătăcit!
Acuma el rătăcea
Şi firea el ş-o pierdea,
Toată noaptea că umbla,
De toţi bulgări să lovea
Şi buştenii că-i bătea.
De toţi rugii să-ncurca
Şi pe nimeni n-auzea,
Nici un foc nu să vedea.
Nici un amînar n-avea,
Ori vreo dalbă pelinariţă,
Ori vreo mică esculiţă,
Ori vreo aşchie de cremniţă,
Ca să-şi facă luminiţă,
Să-i mai vie inimiţă.
Toată noaptea mi-alerga,
Şi cînd zori să răvărsa,
El cam în jos apuca,
Cam în jos, cam de la vale,
Cam despre soare răsare.
Foaie verde siminoc,
Văzu două scîntei de foc.
Alea nu sînt scîntei de foc,
Ci sînt ochii Şearpelui,
Şearpelui, procletului.
Şi spre ele mi-şi pleca,
La ele nu-mi ajungea
Pîn’ soarele-mi răsărea.
Cînd soarele-mi răsărea,
Mistricean seama îşi da
Şi din cale puţin sta,
Să gîndea ş-aşa-mi zicea:
− Ori cîmpul mi-e înflorit,
Ori e şearpe-ncolăcit
Şi cu capul pus pe trup,
Şi soarele îl pripeşte,
Ochii-n cap că-i străluceşte!?
El, Doamne, să cuteza
Cu armele ce avea,
Mînca-le-ar pîrdalnica!
Dar la ce le mai purta,
Că de ele folos n-avea?
Cînd la Şearpe că trăgea,
Şearpele, dacă-l vedea,
Stat de om să ridica
Şi din guriţă striga:
− Mistricene, dumneata,
Bine-ai făcut d-ai venit,
Parcă eu ţi-am poruncit!
Dă-te jos, să te mănînc,
Că eşti al meu dăruit
De cînd ai fost copil mic!
− Că nu-mi este vina mea!
− Săvai, nu-ţi e vina ta,
 Dar e vina maică-ta.
Că ea, cînd te-a legănat,
Din gură te-a blestemat:
«Nani-mi-te, liuliu-mi-te,
Pui de şearpe sugă-mi-te,
De sub talpa casei noastre!»
Eu aşa c-am auzit
Încă de cînd eram mic.
Eu cu tine am crescut
Şi la ani ne-am întrecut,
În coadă că m-am lungit,
În căpăţînă m-am mărit,
Trup ca butia am făcut.
Dă-te jos, să te mănînc,
Că din mîna mea nu scapi
Nici în ceri, nici pe pămînt,
Nici în gaură de şearpe,
Nici în pîntece de maică,
Care pe lume nu se poate!
Mistricean dac-auzea,
El, frate, ce mi-şi făcea?
Mic de zgîrbăcel scotea
Şi pe Negrul că-1 lovea
La capul sulaciului,
Unde pasă Negrului,
Negrului, nebunului.
Începu Negru d-a fugea,
Dar nu fuge cum să fuge,
Ci mi-şi fuge ogăreşte
Şi s-aruncă tot lupeşte
Şi-mi coteşte iepureşte,
Să nu-i mai tragă nădejde.
Lăsa buza pe pămînt,
Şi coada1 fuior în vînt,
D’aşa fugea amărît...
Şearpele să-ncolăcea,
După Mistricean să lua,
Şeapte hotare-l gonea.
Cînd oi zice fericea,
Dar Mistricean ce-mi făcea?
Ochii-n stînga ş-arunca,
Văzu capul Şearpelui
La chişiţa Negrului.
O dată-l mai atingea,
Încă trei hotară el trecea,
De Şearpe să depărta.
Mistriceanul ce-mi făcea?
Calea-nainte ţinea,
Ochii pîn dreapta ş-arunca.
1
În original, greşit: cădea.
 Sărăcuţ de maica mea!
Văzu capul Şearpelui
Sus pe spata calului!
Unde din gură căsca
Şi limbile le scotea,
În spate că îl izbea,
Inima din el seca
Şi pe Negru tot bătea.
Fuge Negru ce mi-şi poate,
Să scape voinic din moarte,
Şi fugea, şi tot fugea,
Şi fugea, nu mai putea.
Şearpele-l încolăcea
Şi din gură tot striga:
− Mistricene, dumneata,
Nu-ţi bate calul geaba,
Vezi că eşti în mîna mea!
Mistricean calu-şi bătea,
Negrul tot că mai fugea.
Şearpele să necăjea,
Din guriţă fluiera,
Coada colac o făcea,
Pe Negru-l împiedica,
În margini de drum că-l trîntea,
Pe Mistricean îmbuca,
De la tălpi că mi-l lua.
Îl îmbucă jumătate,
Jumătate nu mai poate,
De curele-ncrucişate,
De pistoale ferecate,
De săbioare-atîrnate,
De cuţite ascuţite,
Şearpele nu poate să-l înghiţă.
Şi din drum el că-l trăgea
Şi-ncepu a mi-l sugea.
Ţipă, vere, chirăieşte,
Ce amarnic să jăleşte!
De trei zile, de trei nopţi
Ţipă din gură de şearpe,
Săvai, cu răcori de moarte!
Cînd ţipa, cînd chirăia,
Niminea nu -l auzea;
Dar de la trei zile încoa’,
Tare-mi venea şi-mi sosea
Un voinic din Ceobîlcie,
Cu sabie demischie2,
Pistoale de Veneţie,
Dar-ar Domnul ca să vie,
2
Am transcris demischie, şi nu de mischie, însuşindu-ne interpretarea lui V. Bogrea (cf. Dacoromania, I, pp. 264-265 şi 557;
II, pp. 435, nota 2, şi 790).
Să-mi fie frăţior mie!
Voinicelul că sosea,
Voinicel tot din Ardeal
P-un cal negru armăsar,
Bătea calul, ţinea drumul.
Mistriceanul de-l vedea,
Aşa din gură-i zicea:
− Bre, voinic din Ceobîlcie,
Cu sabie demischie,
Ce baţi calul şi ţii drumul?
Fă, frate, un mare bine
Şi vino pînă la mine.
Vino, frate, şi mă scoate
Din astă gură de şearpe,
Că m-a-mbucat jumătate,
Jumătate nu mai poate
De pistoale ferecate,
Săbioare atîrnate,
Curele încrucişate,
De cuţite ascuţite.
Scapă-mă din gură de şearpe,
Să-ţi fiu frate pîn’ la moarte!
Şearpele îl auzea
Şi către voinic grăia:
− Măi voinice, dumneata,
Decît cu Mistricean frate,
Mai bine cu şearpe frate;
Vin’ de-i culege armele,
Să-i roz eu oscioarele.
Că nu este vina mea,
Ci e vina maică-sa,
Că el cînd a fost mic,
Şi eu am fost tot mic.
Mistricean crescu d-un an,
Şi eu crescui tot d-un an;
Mistricean crescu de doi,
Şi eu crescui tot de doi;
Mistricean crescu de trei,
Şi eu crescui tot de trei …
Şi crescurăm pîn’ la zece,
Şi din zece nu mai trece.
D-oi sta şi m-oi mînia,
Pe el că l-oi arunca
Cît dai cu zburătura,
Pe tine de te-oi lua,
De ţi-o merge pomina!
Dacă este vorba-aşa,
Eu atîta te-aş ruga,
A-i culege armele
Şi-i taie curelele,
Ca să-i roz oscioarele.
Voinicelul asculta,
Dar înainte pleca.
Foicică siminoc,
Merse cît un jap de loc
Şi-i arse trupşorelu-n foc,
N-avea mamă şi nici tată,
Parcă era născut din piatră;
N-avea fraţi, n-avea surori,
Parcă era născut din flori.
Calul din mers că-şi oprea
Şi din gură că-mi grăia:
− Oi dobîndi frăţior,
Ca să am în lume-un dor!
După cal descălica,
Calul d-o tufă lega,
Săbioara ş-o scotea,
La mischie o dregea
Şi la unghie o-ncerca,
Vedea bine că prindea,
Corajii şi le lua
Şi spre Şearpe că mergea.
Cînd la Şearpe ajungea,
Sta Şearpele şi-i zicea:
− Bre, voinice dumneata,
Pe mine cînd m-oi tăia,
Pe Mistricean l-oi scăpa;
Geaba, neică, şi surda,
Foiţică bob năut,
Că de supt ce eu l-am supt,
Ce-i în mine-a putrezit,
Tot nu e bun de nimic!
Voinicul dac-auzea,
De curele s-apuca,
Tăia una, tăia două,
Curelele pînă-n nouă.
Arme jos că îngrămădea,
Movilă mare făcea,
Şearpelui bine-i părea.
Dar voinicul sta, zicea:
− A, bre, Şearpe dumneata,
Ia umflă-ţi tu guşile,
Să-i culeg eu armele,
Ca să-i rozi tu oasele,
Să-şi tragă păcatele!
Aşa, Şearpele credea,
Că arme jos că vedea,
Guşile că le umfla,
Iar Şearpele tot grăia:
− Măi voinice, dumneata,
Tu pă mine de m-oi tăia,
Din mîna mea n-oi scăpa.
Cînd cu otravă oi da,
Pămîntu l-oi aprindea,
Tot ţi-oi pierde viaţa!
Şearpele să opintea,
Guşile că le umfla,
Ochii i să turbura,
Cu gura căscată sta,
De mi te prindea groaza!
Dar voinicul ce făcea?
Unde bine că-i venea,
Paloşul că-l îndrepta
La-ncheietura gurii lui,
La puterea Şearpelui.
Trase-o dată haiduceşte
Şi ţipă iortomăneşte.
Pănă-n coadă-l despica,
Două scînduri îl făcea.
Pe Mistricean că-l lua,
Fuga la cal cu el da
Şi mi-l arunca pe şea,
Şi-l mai lega c-o curea,
Ca să nu dea de belea.
Dar Şearpele ce-mi făcea?
Aşa tăiat cum s-afla,
Slava cerului sărea.
Unde cu coada bătea,
Toţi tufanii dărîma.
Venin din coadă-i pica,
Braniştea c-o aprindea,
El ca pîrjolul mergea,
Pustia p-unde mergea.
Dar voinicul ce-mi făcea?
Ocolea p-unde ştia,
De focşor aşa scăpa,
În valea mare că trăgea,
La o tîrlă se ducea,
Trei turme de oi mulgea,
Caprele de-a başca.
Trei lei de parale da
Şi la puţ că să ducea
Şi-n sghebuleţ că-l punea
Şi cu lapte mi-l scălda
Pînă carnea i-o nălbea,
Păcură din el curgea!
De ce nu-şi căta treaba?
Lapte de capră lua,
Pe unde cu lapte da,
Carnea bucăţi că cădea,
 Osul alb că rămînea,
Oasele şi vinele,
De-şi trăgea păcatele.
Sui soarele la prînz,
Trăgea moarte cu mult plîns;
Veni soarele la amiazi,
Trăgea moarte cu necaz;
Iar cînd fu pe la chindie,
Trăgea moarte cu mînie.
Soarele mi-a scăpătat,
Mistricean a răposat.
Voinicul că îl plîngea
Şi din gură tot zicea:
− Dobîndisem frăţior,
Vezi, cu milă şi cu dor,
N-avusei parte de el!
Cu paloşul că săpa,
Groapă mare de-i făcea,
Alături cu cumpăna,
Ca să-i meargă pomina.
Sipică că aduna,
Tron de sipică-ngrădea,
Între flori că-l aşeza,
La cumpănă-l îngropa,
Să se ducă pomina.
Păsculescu, pp. 170—171 inf. Lucan Candoi
(Celei − Corabia − Oltenia)
Corbea De la sfânta Şi din gură tot striga:
(cântec epic eroic - leturghie, - Corbeao, maică, aici eşti?
voinicesc) Toţi boierii la Corbeo, maică, mai tră-ieşti?
plimbare, Spune-mi, maică, de eşti viu,
(G. Dem. Teodorescu, 1985, Şi vodă, la vânătoare. Spune maichii, ca să ştiu;
vol. 2, pp. 231-244) Frunzuliţă lemn Că, d-ăi fi, măicuţă, mort,
uscat, Să dau la popa d-un ort,
Foicică mărăcine, Iacă, măre, s-a- Cu popă să te citesc,
Ascultaţi, boieri, la mine ntâmplat De pomeni să-ţi îngrijesc!
Să vă spui pe "Corbea" Că chiar măiculiţa Corbea, dac-o auzea,
bine! Corbii, Glasul că-i înţelegea
Frunză verde peliniţă, Fugită-n ţara Şi din gură-i răspundea:
Zace-mi, zace în temniţă, Moldovii, - Maică, măiculiţa mea,
Pus de vodă Ştefăniţă, Babă Maică, parcă tot sunt viu,
Zace-mi Corbea viteazul, Slabă Dar numai sufletu-mi ţiu.
Zace-mi Corbea haiducul. Şi-nfocată, În temniţă m-am uscat,
În temniţă la Opriş, Dar la minte Că-n ea, de când am intrat,
Unde-mi zace Corbea-nchis, Înţeleaptă, Din chica ce mi-a crescut
Şade-n apă La cuvinte Mi-am făcut
Până-n sapă Propiată De aşternut,
Şi-n noroi Şi-n zarafir Cu barba m-am învelit,
Până-n ţurloi, îmbrăcată, Cu mustăţi m-am ştergărit.
Cu lacăte pe la uşe, Vro trei-patru Aicea, când am intrat,
Cu mâini dalbe în cătuşe, ouşoare Ce-am văzut, când m-am
Iar la gât pecetluit Duce Corbii la- uitat?
Cu cinci litre de argint, nchisoare. Bâjbâiau
Cum n-am văzut de când Şi-n temniţă de Şerpoaicele
sunt. mâncare. Şi erau
Frunzuliţă trei foi late, Lua târgul Ca acele,
De ce în temniţă-mi şade? Tot d-a lungul, Broaştele -
Pentr-un paloş ferecat, Şi uliţi d-a curmezişul Ca nucile,
Numa-n aur îmbrăcat, Pe unele Năpârci - ca undrelele.
De nu ştiu cine furat; Se-ndrepta Acum sunt şerpoaicele,
Pentr-un roşu bidiviu, P-altele Maică, sunt ca grinzile,
Cal nebun, roşu zglobiu, Se rătăcea. Broaştele -
Ce-a fost prins de prin Pân' la temniţ- Ca ploscile,
pustiu. ajungea. Şi năpârci - ca buţile.
Şi-n temniţă de când şade? Iar dacă mi-ş De când, maică, am intrat,
De nouă ani jumătate ajungea, Pic de vin n-am mai gustat,
Şi alţi nouă îmi mai şade: Babă Somn nu m-a mai apucat,
De trei ori tot câte nouă Slabă Pe toate că le-am răbdat
Îmi fac douăzeci şi şapte Şi-nfocată, Şi pe toate le-aş răbda
De când în temniţă şade. Dar la minte De n-ar fi una mai rea,
Azi e sfânta sâmbătă, Înţeleaptă, C-o drăcoaică
Mâine mi-e duminică, La cuvinte De şerpoaică,
Chiar Duminica cea mare Propiată Bat-o Maica Precista
Zi de sfântă sărbătoare. Cu zarafir îmbrăcată, S-a-ncuibat în barba mea.
Ies din sfânta mânăstire, La fereastră s-aşeza Ea, maică, că mi-a ouat,
Ouăle şi le-a lăsat
În fundul şalvarului,
Fundul pozunarului;
În sânul meu c-a clocit
Şi puii şi-a colăcit;
În sânul meu că şi-i creşte
Şi de coate mă ciupeşte.
Unde, maică, se zgârceţte,
Inimioara mi-o răceşte!
Unde, maică, se întinde,
Inimioara mi-o coprinde!
Mă-sa, dacă-l auzea,
Mă-sa, măre, ce-mi făcea?
Nici o clipă nu pierdea,
Ci degrabă că-mi pleca,
La cârciumă se ducea,
Mâna pe cofă punea,
Cinspreci oca vin turna,
Iute-napoi se-ntorcea
La fereastră c-o ducea
Şi-n mâna Corbii c-o da.
Corbea, dacă mi-o vedea,
Tocmai din adânc ofta.
Ochii la cer îndrepta,
La Dumnezeu se gândea,
La Dumnezeu se uita.
Dumnezeu că se-ndura,
Dumnezeu l-învrednicea
Şi putere că-i dedea.
El, dacă se odihnea,
Cu ochi negri se uita,
Cofa cu mâna lua,
Într-o parte se lăsa,
Cam într-o rână
Se da,
Cofa la gură
Ducea,
Buze pe cofă
Punea,
Şi din cofă când sorbea,
Tocma-n fund că-i răsufla.
Şi când cofa arunca,
Peste cap cofa când da,
Paisprece hoţi dobora
Şi pe loc îi omora.
Apoi cu mă-sa vorbea
Şi din gură ce-i zicea?
- Maică, măiculiţa mea,
Nu-i păcat de viaţa mea?
Stau în temniţă băgat Drumul lui vodă-i ţinea
Pentr-un paloş De departe-ngenunchea,
ferecat, Mâna, poala-i săruta,
De nu ştiu cine furat, De d-aproape se ruga
Pentru Roşul bidiviu, Şi din gură mi-i zicea:
Pentru Roşul meu - Iartă, Doamne Ştefan-vodă,
zglobiu: Iartă, Doamne, pe Cor-bea,
Altă vină nu mai ştiu. Sărăcuţ de maică-sa,
M-am gândit, C-o da bir ca birnicii,
M-am răzgândit Găleata ca nemeşii,
Şi iată ce-am plănuit! Bănetul ca vameşii
Azi e sfânta sâmbătă, Ş-o fi-n rând cu boierii!"
Mâine e duminică, Ştefan-vodă-nţelegea
Chiar Duminica cea Unde baba-l atingea,
mare, Şi-n gura mare-i zicea:
Zi de sfântă - Babă
sărbătoare, Slabă
Când ies domni la Şi-nfocată,
vânătoare Dar la minte
Şi boierii la plimbare. Înţeleaptă,
Tu, măicuţă, să te La cuvinte
duci Propiată,
Şi pe vodă să-l apuci, Ascultă, babo, la mine,
De departe să- Ca să-ţi spui de Corbea bine.
ngenunchi, Azi e sfânta sâmbătă,
Mâna, poala să-i Mâine e duminică,
săruţi, Chiar Duminica cea ma-re,
De d-aproape să te Zi de sfântă sărbătoare,
rogi Ş-ai să fii d-o soacră mare.
Şi din gură tu să-i Lui Corbea, pecetluit
zici: Cu cinci litre de argint,
"Iartă, Doamne Fată mare i-am găsit,
Ştefan-vodă, Frumoasă cum nu e-n lume,
Iartă, Doamne, pe Ş-o cheamă, babo, pe nume
Cor-bea Jupâneasa
C-o da bir ca birnicii, Carpena,
Găleata ca nemeşii, Adusă
Bănetul ca vameşii Din Slatina,
Ş-o fi-n rând cu Numai din topor cioplită
boierii!" Şi din bardă bărduită,
Du-te, maică, şi te- Pe la vârf cam ascuţită,
ntoar-ce, Pe la mijloc e strujită,
Doar mânia i s-o- La tulpină văruită,
ntoarce. Pentru Corbe-al tău gătită.
Baba, unde-l auzea, Babo, am mai îngrijit
Baba nu mai aştepta: Lăutari de i-am tocmit,
Chiar atuncea se Lăutari de Bucureşti,
ducea, Pe galbeni împărăteşti,
Cu papucii
Gălbiori,
Cu ceacşirii
Roşiori,
Când îi vezi, te înfiori
Şi te cutremuri să mori!
Cât era ea de bătrână,
Sărea mai ca o copilă:
Într-o fugă alerga
Şi la Corbea se ducea,
La temniţă ajungea,
De fereastră se lipea,
Toate i le povestea.
Corbea, dacă-mi asculta,
Corbea greu se năcăjea
Şi oftând îi răspundea:
- Ci taci, maică, la naiba,
Că aşa e femeia:
Poale lungi şi minte scurtă,
Judecată mai măruntă,
Cap legat, inimă-ncinsă,
Şi de minte necoprinsă.
Eu ţi-am zis duminică,
Tu mi te-ai dus sâmbătă.
Jupâneasa
Carpena
Adusă
Din Slatina
Nu mi-e, maică, soţia,
Ci-mi este, maică, ţeapa
Să mă cunune cu ea,
Sărăcuţ de viaţa mea.
Lăutarii
Cine-mi sunt?
Vulturii,
Ce zboară-n vânt
Cu penele zugrăvite,
Cu boturi de pietre scumpe,
Cu picioare
Gălbioare
Şi de sânge roşioare.
Ei pe mine s-or lăsa,
Cu carnea-mi s-or sătura,
Cu sânge s-or adăpa:
Iacă, maică, nunta mea!
Mă-sa, unde-l auzea,
Îmi ofta
Şi îmi plângea,
Cu pumnii-n cap se bătea,
Iar Corbea ce mi-i zicea?
- Lasă, maică, La suflet l-o săgeta:
bocetul, El pe mine m-o chema
Ca să nu-ţi pierzi Să-i încalec pe Roşul,
cumpătul, Ca să-i vază umbletul.
Că de păcatele mele Du-te, maică, şi să vii,
Oi da seama eu de Că tot oi fi printre vii.
ele. Unde baba-l auzea,
Văz că nu vrea Tistimel îmbrobodea,
Dumnezeu Cărăruia-şi apuca
Ca să scape Roşul Şi mergea, măre, mer-gea
meu: Până colo-n Moldova,
D-o scăpa el, mă duc Cum îi zisese Corbea.
eu. Acolo de-mi ajungea,
De vrei, maică, eu să Sapa-n mână că lua,
scap, Tot gunoiul răscolea,
Du-te iute şi degrab', Şi, trei ceasuri de-mi să-pa,
Du-te-n ţara Moldovii, Grajd de piatră că găsea
Du-te la grajdul Şi pe Roşu-l destupa.
Corbii, La uşe când ajungea,
La groapa cu şapte Lacăt la uşe găsea,
nuci, Lacăt mare cât cofa
Pe Roşul să mi-l Pe cheier, măre, chema,
aduci, Douăsprece chei căta
Desşelat Până când le potrivea,
Şi desţolat, Lacătul că-i descuia
Ca păunul nerotat; Baba uşea deschidea
Dar să nu uiţi, maica Şi, pe Roşul când vedea,
mea, Ochii i se-ntuneca.
O perniţă de subt Cu jăratec îl hrănea,
şea, Cu apă îl adăpa,
Nici prea lungă, Cu vinişor îl spăla.
Nici prea scurtă, Baba, măre, că-mi lua
Cusută Şi perniţa de subt şea,
Cu pietre multe, Cusută
Bâcsită Cu pietre multe,
Cu pietre scumpe, Bâcsită
Şi cioltarul de argint, Cu pietre scumpe,
Face dâră pe pământ, Şi cioltarul de argint,
Cum n-am văzut de Face dâră pe pământ.
când sunt. Roşul din gură-i zicea:
Şi cu el de te-i - Şterge-mă, bătrâna mea,
întoarce, Că v-o fi, babo, păcat
Să vii la oraş încoace, Aici de când m-aţi băgat;
Cu Roşul Că mi-am intrat tretior,
Legat de frâu, Ş-acuma ies bătrâior.
Cu frâul De căpăstru de-l lua
Legat de brâu. Ş-afară de mi-l scotea,
Iar vodă, de l-o Vânt de vară
vedea, Mi-l bătea,
Vânt de seară Ne făcea Ca-ntr-o zi de sărbătoare.
'L adia. Şi de ocară, Iacă, măre, se-ntâmpla
Roşul mi se-nviora, Că dacă ne jăfuia Că şi baba mi-şi trecea,
Ochii roată că-şi făcea, Şi dacă ne înmuia, Pe Roşul
Pretutindeni se uita, Când îi mai ziceam Trăgând de frâu
Toată ţara coprindea, ceva, Cu frâul
Şi-n tafturi Măciuca că-mi Legat de brâu.
De se umfla, scutura Ştefan-vodă, de-l vedea,
Pământuri Şi de spete De fereastră
Cutremura, Ne-ndoia Se lipea,
Şi-ncepea Şi neveste Barba-n gură
De râncheza, Ne răpea, Sumetea,
Casele că răsuna, Şi cu ele La boieri că-l arăta,
Casele se dărâma, Se plimba! Râvna-n suflet le intra.
Numai stâlpii rămânea. Ea la temniţă mergea Şi ei, măre, ce-mi făcea?
Şi se uita: Şi lui Corbea-l arăta, Sluguliţele ce-avea,
Căta, măre, pe Corbea! Iară Corbea mi-o- Călăraşii ce-i slujea
Baba pe Roşu-l lua, nvăţa Ei la babă-i trimetea
De căpăstru-l aducea, Ce să facă maică-sa. Ca să-ntrebe pe baba
La oraş că-mi ajungea. Foicică şi-o lalea, De-i e Roşul de vânzare,
Când pe uliţă intra, Baba ici, baba colea, Tot pe galbeni şi parale,
Roşul, măre, râncheza: Baba-mi bate uliţa De-i e Roşul de schimba-re,
Negustori se spăimânta, Tot cu Roşul după ea, Pentru unul sa-i dea doi,
Boieri afară-mi ieşea, Pe Roşul Să-i plinească pân' la trei.
Toţi pe Corbea că-mi vorbea Trăgând de frâu, Dar baba ce răspundea?
Şi din gură mi-şi zicea: Cu frâul Baba una c-o ţinea:
- Parc-ar fi scăpat Corbea! Legat de brâu. - Nu mi-e Roşul de vânza-re,
Cine pe babă-ntâlnea, Şi mergea, măre, Nu mi-e Roşul de schim-bare,
Cine pe Roşul vedea, mergea Ci-mi este de dăruială
Tot mereu că-mi întreba: Pân' la curte-mi Cui mi-o sta pe el călare.
- Nu ţi-e Roşul de vânzare, ajungea. Vodă, dac-o auzea,
Să-ţi dăm galbeni şi parale, Dar la curte ce era, Boierii, dacă vedea,
Ori să faci d-un schimb cu Dar la curte ce Pe slujbaşi că trimetea
noi, găsea? Să-ncalice pe Roşul,
Pentru unul să-ţi dăm doi, Vodă-n palme că Să le-arate umbletul,
Ţi-om plini până la trei? bătea, Că le-a râmnit sufletul.
Dar baba ce răspundea, Divan mare c-aduna: Slugi la Roşul se ducea,
Dar baba ce le grăia? Toţi boierii că-şi Slugi la el năvală da,
- Nu mi-e Roşul de vânzare, chema, Mâna pe dârlogi punea,
Nu mi-e Roşul de schimbare, Toţi boierii că-mi Pe spate mi-l neteza,
Ci-mi este de dăruială venea De şea că se sprijinea.
Cui o da pe Corbe-afară! Ca să-nsoare pe Roşul nimic nu făcea,
Negustori, când auzea, Corbea Făr' ne numai c-aştepta
Boieri, când înţelegea Cu mireasa Călăreţul când sărea,
Babei, măre, răspundea: Carpena, Ş-atunci bine că-i venea,
- Du-te, babo, la naiba, Adusă Numa-n tafturi se umfla
Nu ţi s-ar plini vorba! Din Slatina, Şi departe-l azvârlea,
Când era Şi să-i facă nuntă Fierea-ntr-însul cătrănea,
Corbea prin ţară, mare Mort pe jos îl aşternea.
Trânti o dată, de două, Că azi mi te-om Pe toate le fărâma.
Trânti, măre, pân' la nouă, cununa, - Încalică! îi zicea.
Când ... baba, dacă-şi Ca să joci la nunta ta. Corbea, măre, -i răspundea:
vedea, Pân' s-o găti mireasa, - De ţi-e frică c-oi scăpa,
Milă că i se făcea, Ia-ncalică pe Roşul, Leagă-mi, Doamne, pe
La Ştefan-vodă mergea De ne-arată dreapta,
Şi din gură mi-i zicea: umbletul, Dar să-ncalic n-oi putea.
- D-alei, Doamne Ştefan- Că ne-a secat Când pe Roşu-ncălicam,
vodă, sufletul. Frumuşel că mă tundeam:
Copil eşti, Dar Corbea ce-i Rădeam
Ori tot mai creşti? răspundea Barba
Nu-ţi mai fărâma oastea, Şi din gură ce-i zicea? Voiniceşte
Că nimeni n-o-nc2lica, - Cum o vrea măria- Lăsam
Afar' numai de Corbea! ta, Chica
El singur l-o-'ncălica, Dar să-ncalic n-oi Haiduceşte,
Să v-arate umbletul putea, Dar acum nu mă cunoaşte
Cum n-a mai văzut omul! Că mi-e legată mâna; Şi la mine nu se lasă!
Ştefan-vodă mi-auzea Iar d-ai frică c-oi Ştefan-vodă ce făcea?
Şi din palem că-mi bătea, scăpa, Ştefan-vodă poruncea
Poruncă la slugi dedea Zi să-mi lege Şi pe Corbea că-l tundea,
Ca s-aducă pe Corbea, Pe dreapta, Şi pe Corbea că-l rădea,
Că-l aşteaptă şi curtea, Să-mi dezlege Că cu mintea judeca
Şi curtea şi mireasa. Pe stânga. Că tot l-aşteaptă ţeapa.
Slujitorii că-mi pornea Şi când vorba-şi Corbea se mai învârtea,
Şi pe Corbea că-l scotea, isprăvea, Corbea pe Roşu-l privea
Şi pe Corbea-l aducea Ştefan-vodă Şi din gură ce zicea?
Pe două roate de plug, poruncea - Gata sunt, măria-ta,
Cu lănţuşul pus la gât Şi pe stânga-i Dar ştii, Doamne, au nu ştii,
Şi la piept pecetluit slobozea. Când pe Roşu-ncălicam
Cu cinci litre de argint, Corbea, măre, ce Ce fel de haine purtam?
Cum n-am văzut de când făcea? Pe Roşul, Doamne, pu-neam
sunt. Iar la vodă se-ntorcea Ăst cioltar, tot de argint,
Corbea-n curte când intra, Şi din gură-i mai Lat şi lung până-n pă-mânt,
Cocoane se spăimânta, zicea: Ş-astă pernă tescuită,
Boierii cruce-şi făcea - Să-ncalic, măria-ta, Cu pietre scumpe-mbâc-sită,
De urât ce mi-l vedea: Teamă mi-e că n-oi Şi mă armam
Barba putea Soldăţeşte,
'I bate genuchiul, Când pe Roşu- Şi mă-mbrăcam
Chica ncălicam, Chip domneşte:
'I bate călcâiul; Mâinile-n cătuşi n- Roşul că mă cunoştea,
Barba şi mustăţile aveam, Roşul singur se pleca.
"I acopere mâinile; Nici eram pecetluit Ştefan-vodă, d-auzea,
Genele Cu cinci litre de Şi mai mult se-nfierbân-ta,
Sprâncenele argint Şi mai mult la cal poftea.
'I-nfăşoară braţele. De la piept şi pân' la Hainele
Atunci vodă, de-l vedea, gât. Că-şi dezbrăca,
Ce din gură că-i zicea? Ştefan-vodă, d-auzea, Armele
- Corbeo, nu mai suspina Ştefan-vodă Că mi-şi scotea
C-a sosit şi ziua ta; poruncea, Şi lui Corbea le-arunca.
- Ci-ncalică! îi zicea.
Corbea, măre, se pleca,
Corbea, măre, le-mbrăca.
De Roşul s-apropia,
Cruce mare că-şi făcea
Şi-n minte că mi-şi zicea:
"Mulţămesc lui Dumne-zeu
Şi de bine, şi de rău!
De-ncalic pe Roşul meu,
Acu-mi scapă capul meu!"
El la Roşul se ducea,
Frumuşel că-l netezea,
Haiduceşte-i fluiera,
Iar Roşul că-i râncheza.
Picioru-n scară puena,
Dar piciorul
Nu-ncăpea,
Şi-atunci semnul
Că-i făcea:
Roşul, măre, -ngenun-chea
Până Corbea
'Ncălica.
Toată curtea
Se mira!
Dar Corbea ce mai făcea?
Către vodă se-ntorcea
Şi din gură-i mai zicea:
- D-alei, Doamne Ştefan-
vodă,
De ţi-e frică c-oi scăpa,
Zăvorăşte-ţi
Curţile
Şi închide-ţi
Porţile,
De la poarta cea mai mică
Pân' la poarta cea mai mare,
Fiindcă Corbea e călare;
Mai armează-ţi
Slugile
Şi-ntăreşte-ţi
Strejile,
Să te lase grijile;
Pune, Doamne, dorobanţi,
Mai mărunţi şi mai înalţi,
Unii
Tot cu puşcă
Plină,
Alţii
Cu sabie
'N mână, Iar dacă s-apropia,
Să dau Roşului Mâna pe mă-sa punea,
drumul, D-a-ncălare-o arunca,
Să v-arate umbletul, Lângă el c-o aşeza.
De ţi-e drag ca Şi-mi pornea, măre, pornea,
sufletul! Curtea mare de-nvârtea,
Ştefan-vodă se- Curtea mare ocolea,
ntorcea, Ocolea d-a doilea.
Cu boieri se sfătuia, Dar pe când se învârtea,
Şi boierii ce-i zicea? Ochii-şi negri d-arunca,
- Dacă-i face, Zid d-a curmeziş îmi sta.
Doamne, -aşa, Şi, când bine că-i venea,
N-are pe unde scăpa, Unde zidul
Că nu-i Ucigă-l Nalt era,
crucea! Pe Roşul
Ştefan-vodă i-asculta Că-l sprijinea,
Şi poruncă poruncea: Pe Roşul că-l repezea,
Strejile Şi Roşul că-mi sforăia,
Că întărea, Dincolo de zid sărea
Porţile Cu Corbea şi cu mă-sa:
Că încuia, Toată curtea-mărmurea!
Curţile Atunci Corbea se oprea,
Că zăvora Cu Ştefan-vodă vorbea
Şi cu mintea cugeta: Şi din gură-l judeca:
"N-are pe unde - D-alei, Doamne Ştefan-vodă,
scăpa, Ce ţi-am fost eu vinovat
Că nu-i Ucigă-l De-n temniţă m-ai băgat?
crucea!" Telegari nu ţi-am furat,
Iată Corbea că-ncerca Cocoana nu ţi-am luat,
Iată Corbea că-mi Copiii nu ţi-am prădat:
pornea. Tu-n temniţă m-ai băgat
Drumul Roşului când Şi m-ai ţinut nemâncat,
da, Nemâncat, neadăpat,
Brazdă neagră Ca p-un mare vinovat,
revărsa; Să stau cu şerpoaicele
Când pe Roşu-l Şi să-mi cânte broaştele,
frâncuia, Să hrănesc năpârcile.
Cu copita când lovea Acum, Doamne Ştefan-vodă,
Pietrele că scăpăra, Ai oameni
Brazdă roşie vărsa: Ca să-ndrăznească
Cât e brazda plugului Cu cai buni
Atât e a Roşului! Să mă gonească,
O datcurtea-nvârtea, Ca să mă mai logo-dească
Iar c4nd fu d-al Cu mireasa cea dom-nească,
doilea, Cu mireasa
Printre lume se băga, Carpena,
De mă-sa s-apropia, Adusă
Nimeni seamă nu-i Din Slatina?
băga: Cum zicea
Şi cum vorbea, Trupu-afară rămânea Ş-apuca de mi-şi mergea
Pinteni Roşului că da Şi la câini, măre, că-l Tot în ţara ungurească,
Şi, măre, dacă-mi pleca, da, Acolo să haiducească.
Înc-o dată-i mai zicea: Iar din gură-i mai Boieraşii să-mi trăiască,
- Rămâi, Domane, sănă-tos, zicea: Pe lăutar să-l cinstească,
Că la bune mâini ţi-am fost! - Măi vătaf, minte să Că boieri s-or pomeni
Iară vodă-i răspundea: ţii, Până soare-n cer o fi!
- Nu este din vina ta, L-altul de hac să nu
Ci mi-e chiar greşeala mea. vii
Umblă, Corbeo, sănătos, Şi să-nveţe de la
Ca un trandafir frumos, mine
Că la bune mâini mi-ai fost! Cine-o mai face ca
Şi când Corbea se ducea, tine!
Corbea, măre, tot zicea: Iar d-aci dacă pornea
- D-alei, Doamne Ştefan- Şi pe Roşu-ncălica,
vodă, Tot la curte se-
D-o da bunul Dumnezeu ntorcea:
Să facă pe gândul meu, Drept pe poartă că
Ştiu că bine ţi-ar mai fi intra,
Şi de mine-ai pomeni, Că nimeni nu-l
Numai eu să mi te-apuc aştepta.
De vreo doi-trei paşi la Ştefan-vodă ce-mi
câmp! făcea?
Corbea, măre, ce-mi fă-cea? Cu boieri să sfătuia
El p-atât nu se lăsa: Şi la masă-i ospăta.
La temniţă se ducea, Corbea, dacă-mi
O oca de vin umplea, ajungea,
Pe vătaf că mi-l chema De pe cal descălica,
Şi din gură mi-i zicea: Tocma-n casă că-mi
- Poftim, vere, vin de bea, intra.
Că şi eu m-am îmbătat, Ştefan-vodă tremura,
Fiindcă vodă m-a iertat! Boierii încremenea.
Vătaful, când auzea, De frică ce le era,
Vătaful se bucura: Ei la masă că-l
Oca din mână-i lua poftea.
Şi la gură c-o ducea. Dar Corbea ce mi-şi
O ducea, ori n-o ducea, făcea?
Că Corbea nu-l adăsta: El la masă nu şedea,
Mâna-n păr că mi-i punea, 'n pragul
Cu gura mi-l judeca: Uşii se punea,
- Nu ţi-a fost, măi, de păcat Paloşul
Că de viu tu m-ai mâncat? În mâini lua,
Douăzeci şi şapte ai Mânecile-şi sumetea,
Ştii cum mă mai chinuiai! Pe boieri că mi-i tăia:
Cum din gură-l judeca, Sânge la glezne era.
Paloşul domnesc scotea; Apoi Corbea se scula,
Şapte bucăţi îl făcea, Iar pe Roşu-ncălica,
Şi de păr îl apuca, Şi pe Roşu-l repezea,
Capu-n temniţă-i zvârlea,
GHIŢĂ CĂTĂNUŢĂ Florile Seamănă a
Că-i îmbăta, haiducesc?
(baladă familială) Ierburile Şi d-oi 'ncepe d-a
Le plăcea, cânta
(scris de G. Dem. La odihnă că-i Codrii verzi c-or
Teo-dorescu în chema, răsuna,
august 1883 la Lacul La mâncare-i Munţii s-or
Sărat după moş îndemna. cutremura,
Petrea Creţu Şol- Şi ei, măre, se Maluri mari că s-or
can) oprea, surpa:
Punea masa şi Arambaşa ne-o afla,
Foaie verde mânca, Arambaşă de voinici
mărăcine, Frumuşel se ospăta. Peste patruzeci şi
Ascultaţi, boieri, la Ei mânca şi mai cinci.
mine, vorbea, Cincizeci, măre, fără
Să vă spui pe Până Ghiţă ce-mi cinci,
"Ghiţă" bi-ne. zicea? Şi cu Gruia căpitan,
Pe culmiţa dealului, - Mândro, soţioara Şi cu Pană
Dealului Ardealului, mea Roşcodan?
Vine Ghiţă De la costişoara Cătănuţă, d-auzea,
Cătănuţă, mea, Lung la dânsa se
Cu-a lui dalbă De când, mândro, uita
De mândruţă: te-am luat, Şi pe gânduri se
Vine Adevărul nu mi-ai punea.
De la taică-său dat, Dar gândea, ori nu
Şi-mi mere Nici cântec nu mi-ai gândea,
La socru-său, cântat. Că din gură ce-i
Vine Acum, mândro, voi grăia?
De la maică-sa să-mi cânţi, - Mândro, mândruliţă
Şi-mi mere Inimioara să-mi des- fa,
La soacră-sa, cânţi. De la costişoara
Cu trei-patru Mândra ce mi-i mea,
catâraşi, răspun-dea Ţi-o fi glasul
C-un samar de gălbi- Şi din gură ce-i femeiesc
naşi, grăia? Semănând a
Cu doi bani în - Ghiţă, soţioara mea haiducesc
pozunari, De la costişoara ta, Dar io nu l-am auzit
Cu doisprece lăutari De când, Ghiţă, m-ai La cântat au la jelit.
Şi cu doi-trei căluşei, lu-at, Fie-ţi, mândro, cum
Cu mândruţa printre Adevărul nu ţi-am ţi-o fi,
ei. dat, Cată d-a mă-nveseli,
Foicică şi-o lalea, Nici cântec nu ţi-am Şi n-ai teamă de
Nici puţin că nu cântat; nimic,
mergea, Dar ştii, Ghiţă, au nu Ghiţă-i cătănuţ
Până-n codri verzi ştii voinic!
intra. Că viersul meu, Mândra, unde-l
Daca-n codri verzi feme-iesc, auzea,
intra,
Cu guriţa-i Drag ca sufleţelul Şi din gură ce-i
răspundea: Meu. zicea?
- Ghiţă, soţioara mea 'Ncepea mândra d-a - Ba nu ţi-oi da pe
De la costişoara ta, cânta, ne-grul
Cântecul ţi l-oi Codrii verzi se Cât mi-o fi zdravăn
cânta, scutura, ca-pul,
Codrii verzi c-or Văi adânci că Că mi l-a dat socru-
răsuna, răsuna, meu
Munţii s-or Munţii se cutremura, Să-mi poarte
cutremura, Maluri mari că se trupşorul
Malurile s-o surpa, surpa, Greu
Arambaşa ne-o afla Apele se turbura, Unde-o fi locul
Şi tu nu te-i speria; Vântu-n cale se Mai rău!
Dar ştii, Ghiţă, au nu oprea. Arambaşa
ştii Arambaşa-mi auzea, Nu tăcea,
Că io, chiar de Înainte P-atâta
mititică, Le ieşea, Nu se lăsa:
Eram başii ibovnică: Drum d-a curmeziş D-al doilea că-i cerea
El d-ai şapte, le sta, Şi d-al doilea-i zicea:
Io d-ai şapte, De departe - D-alei Ghiţă
Amândoi de 'I întreba Cătănuţă,
paispreze-ce, Şi d-aproape Ia să-mi dai tu mie
Când copilul se- Ce-mi zicea? sea-mă,
ndră-geşte? - D-alei, Ghiţă Ia să-mi dai paloşul
Mai ştii, Ghiţă, au nu Cătănuţă, va-mă,
ştii Cine dracul te-a Ca să nu te fac
Io, mare, l-am adus, pastra-mă!
părăsit, Cine-n calea mea te- Ghiţă iar îi
Că el, mică, m-a a pus? răspundea,
iubit, Zile scurte Ghiţă iarăşi îi zicea:
Inimioara i-am D-ale tele, - Ba nu ţi-oi da
pârlit? Ori păcate paloşul
Şi el, dac-o auzi, D-ale mele? Nici odată cu capul,
De prin codri c-o Să-mi calci tu Că mi l-a dat
ieşi, locurile, cumnatul
Cu tine Să-mi încurci Să-mi podobească
Că s-o lupta, Fâneţele, şol-dul!
Şi pe mine Să-mi dârăşti Arambaşa, d-auzea,
M-o lua? Livezile Arambaşa ce-mi
Unde Ghiţă-mi Şi să-mi paşti făcea?
auzea, Ierburile? P-atâta nu se lăsa,
La inimă că-l seca, Ia să-mi dai tu mie Al treilea că-i cerea,
În suflet că-l săgeta, sea-mă, Şi d-al treilea-i zicea:
Dar din gură tot Ia să-mi dai pe - D-alei, Ghiţă
zicea: Negrul vamă, Cătănuţă,
- Cântă, mândro, nu Ca să nu te fac Ia să-mi dai tu mie
tăcea, pastra-mă! sea-mă,
Că mi-o fi cântecul Dară Ghiţă ce-i Ia să-mi dai pe
Tău vorbea mândra vamă,
Ca să nu te fac Ci-n luptă Făr' de mine-i
pastra-mă; Să vă luptaţi, rămânea!
Că mândra de Că lupta Dar mândruţa ce-i
mititică E voinicească, zicea,
Mi-era mie ibovnică: Iar spata Ce-i zicea şi ce-i
Ea d-ai Şapte, E mişelească! vorbea
Io d-ai şapte, Unde Ghiţ-o auzea, (Că aşa e muierea:
Amândoi de Dodată se repezea, Poale lungi şi minte
paispreze-ce, Mâna-n paloşe scurtă,
Când copilul se- punea, Judecată mai
ndră-geşte. Spatele că apuca, măruntă,
Ea de mică m-a La genuche le- Cap legat, inimă-
iubit, aducea, ncinsă
La mare m-a părăsit, În genuche le-ndoia Şi de nimeni
Cu tine că s-a- Şi pe toate le rupea, necoprin-să).
ndrăgit! Num-a lui nu se Ea lui Ghiţă
Atunci mândra, d- frângea. răspundea,
auzea, Ei la luptă se lua, În gura mare-i zicea:
La Ghiţă că se uita Ei la luptă se-ncerca, - Ia mai daţi
Şi din gură mi-i Care din doi o De vă luptaţi,
zicea: cădea. Că oricare-o birui
- Ai venit la vorba Şi ei, măre, se lupta Tot un bărbăţel mi-o
mea! Zi de vară fi!
Ghiţă nici că-i Până-n seară. Unde Ghiţă-mi
răspun-dea, Nici unul nu auzea,
Ci la başa se uita dovedea, Brăcinarul că-şi
Şi din gură mi-i Nici unul nu biruia, rupea.
zicea: Când Ghiţă pe Arambaşa, de-l
- Ba nu ţi-oi da pe mândru-ţa vedea,
mândra, Cu fapta mi-o La dânsul se
Că mi-a dat-o ispitea; repezea.
soacră-mea Brăcinar că-şi Dar Ghiţă se
Ca să ţiu casă cu ea! desprin-dea, necăjea,
Foaie verde ş-o Cioarecii-n vine-i Din necaz se
lalea, cădea îndârjea,
Ei de luptă se gătea, Şi din gură că-i Mâna-n chimir că-i
Dar ce luptă, nu ştia: zicea: pu-nea,
Au în spată să se - Mândro, soţioara De mijloc că-l apuca,
taie, mea Vro trei roate-l
Au la piept să se- De la costişoara învârtea.
ncon-voaie, mea, Când în pământ îl
Când tot mândra-l Sai, mândruţă, trân-tea,
învă-ţa Sai, drăguţă! Până-n brâu mi-l
Şi din gură că-i Brăcinarul mi s-a îngro-pa:
zicea: rupt, Scotea paloş şi-l
- Ghiţă, soţioara mea Cioarecii-n vine-au tăia,
De la costişoara ta, că-zut Carnea corbilor c-o
În spată Şi io m-oi împiedica, da.
Nu vă tăiaţi, Arambaşa m-o tăia,
Atunci mândra, de Ori n-ăi mai bea Capul
ve-dea, Vin rece din mâna Dodată-i zbura.
Să-i zâmbească înce- mea! Trupul
pea, Şi ea, biet, îi la pământ cădea,
Şi mai veselă-i răspundea, Guriţa-i bolborosea
striga: Răspundea şi se Şi cu Ghiţă se ierta.
- Bravo, soţioara ruga Ghiţă nu mai
mea! Şi din gură că-i zăbovea:
Dar Ghiţă, d-o zicea: Cosicioarele-i tăia,
auzea, - Iartă-mi, Ghiţă, În pozunar le băga
Până-n suflet se greşea-la. iară capu-i ridica,
mâh-nea. Că n-oi mai face Vârf la claie de-l
Nici vorbă nu-i alta! punea.
răspun-dea, Atunci Ghiţă, d- La Negrul năvală da
Ci la Negrul alerga, auzea, Şi daca-l încălica,
În scară picior De pe Negru jos Îmi pleca, măre,
punea, sărea, pleca
Către soacră-sa Cu gura mi-o judeca D-a dreptul la
pornea Şi la urmă-i mai soacră-sa,
Şi ca vântul se zicea: Dincolo de Valea-
ducea - Ştii tu, mândro, au Rea.
Până colo-n Valea- nu ştii, Soacră-sa
Rea. Minte, mândro, de De-l auzea,
Mândra-n urmă-i se mai ţii, Soacră-sa
lua C-astă-vară, vară- Dacă-l vedea
Şi mâna, măre, mare, În deal, măre, că-l
mâna Ce-am cosit che-ma.
Până când mi-l Am căpiţit? Până Ghiţă că urca,
ajungea. La ce căpiţi mi-a Masă mare-i
Iar dacă mi-l ajuns, întindea;
ajungea, La toate vârfuri le- Până Ghiţă se suia,
Cătănuţă ce-mi am pus; Iată masa se-ncheia;
făcea? Dar acuma dinspre Până masa se-
Supărat nu s-arăta, toamnă ncheia,
Mâna Am făcut d-o Toţi vecinii că
Sub şea că băga, căpicioară chema.
Plosca Şi, pustia, vârf că n- Ghiţă, dacă mi-şi
De baieri scotea, are. sosea,
Un pahar de vin D-o vrea bunul Drept în casă că
turna, Dumne-zeu, intra,
Mândrii-n mână că i-l Să-i fac vârf cu capul Drept la masă că
da tău! trăgea
Şi din gură o-mbia; Mândra se Şi la masă s-aşeza.
- Ţine, mândro, vin cutremura, Soacră-sa,
de bea, Dar el vorba nu Mi-i ospăta,
Vinişor din mâna sfârşea Le da vin,
mea, Şi la ea se repezea, Le da pelin.
Că d-acilea încolea, Paloşul Dete-un pahar, dete
Ori ăi bea, Că răsucea, două.
Băură până la nouă. Şi pe fii-sa blestema: N-o mai fi-n toată
Când fuse pahar la - Să-ţi fie rău, nu ţara!
zece, aşa, Şi pe Negru-ncălica,
Tot la Ghiţă se- Că nu-mi ascultaşi Spata-n dinţi că-şi
mplineş-te. vor-ba! apu-ca,
Atunci soacră-sa-i Io-ţi ziceam să te Prin deşi codri că-mi
zicea mărit pleca.
Şi din gură că-i După flăcăi din Câţi haiduci că
grăia: vecini: întâlnea,
- D-alei, Ghiţă Tu la toţi găseai Pe subt paloş că-i
Cătănuţă, pricini! tre-cea
Şi mai bine ţi-ar Veni Ghiţ' un călător, Şi din gură tot zicea:
şedea Şi mă lăsă cu mult - D-alei, mândruliţa
Când ar fi şi fata dor. mea,
mea, Ia vezi călător ce-ţi Credincioasă ca
Mândra soţioara ta, face dânsa
Să ciocneşti pahar Că te lasă-n Valea- N-o mai sta-n toată
cu ea, Rea, lu-mea!
Că de când pe Ca să-ngraşi Apoi Ghiţă ce-mi
mândr-ai luat, păsărimea! făcea?
Cu toţii n-am Atunci Ghiţă se scula Ghiţă, măre, se
ospătat. Şi din gură ce-i ducea
Atunci Ghiţă, d- grăia? Pe culmea
auzea, - Nu mai plânge Ardelenească.
Tocmai din adând soacră-mea; Pe cărarea
ofta, Toate sunt din vina Voinicească.
Mâna-n pozunar ta, Către ţara
băga, C-o lăsai de se- Ungurească
Cosicioarele-i scotea ndrăgea Acolo să-mi
Şi pe masă le punea, Cu oricine haiduceas-că!
Şi cu soacră-sa Se-ntâlnea. Boieraşii să-mi
vorbea: Râzi mai bine trăiască,
- Iată ce-a trimes De dânsa, Pe lăutar să
mân-dra, Cum râdea de mine cinstească,
C-a rămas în Valea- ea Ca şi el să-i
Rea Şi la păs mare-mi pomeneas-că
Să păzească zicea Pe la cruce de
fâneaţa! Că oricare-o birui voinici,
Megiaşii-ncremenea. Tot un bărbăţel i-o fi! Cum sunteţi, boieri,
Soacră-sa, de le Ghiţă nu mai p-aici.
vedea, zăbovea,
La ele se repezea, Spata-n mână că-şi
pe inimă lua,
Le punea, La meseni c-o arăta
În genuche- Şi din gură le zicea:
ngenuchea, - Iat - acum
Marama mândruţa mea:
Din cap scotea, Credincioasă ca
Tot păru-şi dărăpăna dânsa
 MILEA

(baladă familială)

Foaie verde de trei rugi,

Strigă Milea dintre lunci,
Dintre lunci, din văi adînci.
De trei zile de cînd strigă
Taică-său mi-l auzea,
Aşa pe Milea-ntreba:
− Mileo, Mileo, dragul taichii,
Ori oile le-ai pierdut,
Ori haine mi-ai ponosit,
Or gălbiori mi-ai fîrşit,
Ori cineva te-a bătut?
− Nici oile n-am pierdut,
Nici haine n-am ponosit,
Nici gălbeori n-am fîrşit,
Nimenea nu m-a bătut.
Sub ăl păr mare, rotat,
De floricele-ncărcat,
Puţinel somn am somnat,
Frumuşel vis am visat,
Bur’ de ploaie mi-a plouat,
Florile s-au scuturat,
Şarpele-n sîn mi-a intrat,
Şarpele bălăurel,
Tot cu solzii de oţel,
Şarpele balaur,
Cu solzii de aur.
Înfăşoară, taică, mîna,
Bag-o-n sîn
Pe sub zăbun,
Scoate-mi şarpele din sîn;
Cînd se-ntinde,
Mă cuprinde;
Se zgîrceşte,
Mă sfîrşeşte,
Inimioara mi-o topeşte.
− Mileo, Mileo, dragul taichii,
Decît să fiu fără mînă,
Mai bine eu fără tine.
El aşa că-mi auzea,
Ochişorii-i lăcrăma
Şi la mă-sa se ducea:
− Maică, măiculiţa mea,
Ai văzut de mine mic,
Dar acu, că sînt voinic,
‘Nfăşoară mîna-n basma,
Bag-o-n sîn
Pe sub zăbun,
Scoate-mi şarpele din sîn,

4
Că e tot şarpe balaur,
Maică, cu solzii de aur.
− Mileo, Mileo, dragul maichii,
Decît să fiu fără mînă,
Mai bine eu fără tine,
Că mai am copii ca tine.
El aşa cînd auzea,
Ochişorii-i lăcrăma,
La frate-său se ducea
Şi din gură cuvînta:
− Neică, neicuşorul meu,
Amîndoi sîntem d-un tată,
Crescui în pustietate,
Înfăşoară, neică, mîna,
Bag-o-n sîn
Pe sub zăbun,
Scoate şarpele din sîn.
− Mileo, Mileo, dragu neichii,
Decît să fiu fără mînă,
Tot mai bine fără tine,
Că mai sînt voinici ca tine.
Milea-aşa cînd auzea,
Ochişorii-i lăcrăma,
La soru-sa se ducea:
− Leică, leicuşoara mea,
Soră, surioara mea,
Amîndoi sîntem d-un tată,
Crescui în pustietate;
Amîndoi sîntem d-o mumă,
Ca doi pomi dintr-o tulpină,
Înfăşoară, leică, mîna,
Bag-o-n sîn
Pe sub zăbun,
Scoate-mi şarpele din sîn,
Că se-ntinde,
Mă cuprinde;
Se lungeşte,
Mă topeşte.
− Mileo, Mileo, dragu leichii,
Decît să fiu fără mînă,
Hai, mai bine fără tine,
Că mai sînt voinici ca tine.
Milea aşa cînd auzea,
Ochişorii-i lăcrăma,
Pe Dunăre-n sus pleca
Şi pe Lina mi-o striga:
− Lino, Linişoara mea,
Soţioara mea cea bună,
Înfăşoară, Lino, mîna,
Bag-o-n sîn
Pe sub zăbun,
Scoate-mi şarpele din sîn,

5
Cînd se-ntinde,
Mă cuprinde;
Se lungeşte,
Mă sfîrşeşte,
Inimioara mi-o topeşte.
Lina aşa cînd auzea,
Nici mîna n-o-nfăşura,
Mîna-n sîn că i-o băga,
Pungi de galbeni că-mi scotea.
Milea atuncea-mi zicea:
− Decît un tată şi-o mumă,
Mai bine-o puică cu milă,
Că de-ar fi cît de streină,
Are dor şi are milă;
Decît un frate şi-o sor’,
Mai bine-o puică cu dor,
Să fii cît de striior,
Prinde milă, prinde dor.
Nu e milă, nu e dor
De la fraţi, de la surori;
Nu e dor şi nu e milă
De la tată, de la mumă,
Ca de la soţie bună.
Brăiloiu, pp. 75 − 78 (Beleţi - Găieşti - Argeş)

CÂNTECUL NAŞULUI

(baladă familială)

Foiţică flori domneşti,

Din oraş, din Bucureşti,
L’ale case mari domneşti,
De să văd din Stoieneşti,
În curte, vere, în curte, nene,
Frunzuliţă lobodă,
În curte la Ştefan-vodă
Multe carîte-au sosit,
Multe sînt, mărunte sînt.
Sînt carîte jugrăvite,
Pe dinăuntru poleite,
Pe dasupra şindrilite,
Cu postav verde-nvelite.
Şi cocoane-mpodobite,
Tot de nuntă sînt gătite.
Că să-nsoară Iancu-vodă,
Şi-l cunună Mihnea-vodă.
Dar fata de unde-o ia?
Din oraş, din Dobrogea,
De la Letinul bogat,
Săvai, cîinele spurcat
Şi de lege lepădat,

6
În cruce necreştinat
Şi de toate-ndestulat,
Şi de miere, şi de unt,
Şi de aur, şi de-argint,
Bunătăţi de pe pămînt
La el mi s-a-ngrămădit!
Foaie verde ş-o lalea,
Şi cu nuntă cînd pleca?
Ei pleca pe la Sîn-Petru,
Şi de-abia ajungea la Sîn-Metru,
Conacul unde conăcea?
La lacul Cocorului,
La puţul Porumbului,
La fîntîna fierului,
La părul cadiului,
Acolo că conăcea.
Demîncare ce le da?
O junice le gătea,
O junice le frigea,
Şi-un berbece de frigare,
La toţi le dă demîncare,
Dar le dă de săturare.
Bea vinul şi să cinstea,
Voia bună că făcea,
Lăutarii le cînta
Şi flăcăii că juca,
Şi boierii că privea,
Vin cu ploştile că da,
C-aşa li-i datoria
De la Maica Precista,
Din strămoşi şi din străbuni,
De cînd e neamul de romîni.
Iar cu nunta că-mi pleca,
Mîna ziua şi noaptea,
Mîna de nu să vedea,
De Letin s-apropia.
Dar Letinul ce-mi făcea?
Bine ziua o ştia
Cînd nunta o să îl ia,
Porţile le-nzăvorea.
Dar cu ce le-nzăvorea?
Tot cu fierul plugului,
Cu fierul pămîntului.
Vin cu butia aducea,
Şapte buţi alăturea,
Cum era una şi-alta.
Săcurea-n mînă lua,
La portiţă o punea.
Dar Letinul ce-mi făcea?
Sus în pridor să suia,
Ochean în mînă lua,
În toate părţi să uita,

7
Nunta că mi-o năzărea
Şi bine că mi-l sosea,
Iacă nunta că-mi venea.
Dar Letinul că striga,
O dată pe letineşte,
Aldată iortomăneşte,
Al treilea romîneşte,
Săvai, ca Doamne fereşte!
Îmi striga ce mi-şi striga
Şi din gur-aşa zicea:
− Cine este mirele,
Mirele, ginerile,
Să s-aleagă din nuntaşi,
Din nuntaşi, din sichioraşi
Şi din dalbii coconaşi,
Şi din negrii ţigănaşi,
Care sînt lăutăraşi,
Că sînt şi ei drăgălaşi:
Foicica foi de plop,
Potolesc şi ei cîte-un foc…
Să s-aleagă mirele,
Mirele, ginerele,
Înalţe cu umerele,
Ca şoimii cu-aripile,
Ca să sară porţile,
Porţile şi buţile.
Ginerile, d-auzea,
De cap să înspăimînta
Şi la naşu’său pleca
Şi lui naşu’său spunea.
Dar naşu-său sta, zicea:
− Taci, fine, nu te speria,
Te roagă la Dumnezeu
Să trăiască naşul tău,
Şi la Maica Precista,
Să trăiască naşă-ta,
Ca să-ţi luăm pe fina,
Ca să faci casă cu ea,
Săvai, ca toată lumea.
Dară naşul cel mai mare,
Tinerel ca şi o floare,
Ca o garoafă mirositoare,
Cu toată grija-n spinare,
În picioare să scula,
Ochii roată că-i făcea,
Peste toţi caii căuta,
Nici un cal că nu-i plăcea.
Cam la spate să uita,
Foiţică matostat,
Un nepoţel de-mpărat!
Foiţică măr sălciu,
Călare p-un bididiu,

8
Cu saiaua-nfiptă-n brîu,
Nepotul lui Ciubucciu.
Dar naşul, dacă-l vedea,
Jos din carîtă să da,
Trei mere de aur lua,
La ăl băiat să ducea,
Cu mere îl înşela
Şi în braţe, îl lua,
În carîtă că-l punea,
Alături cu năşica.
Apoi calul îl lua,
Bine-n chingi că îl strîngea,
Cruce cu dreapta-şi făcea,
Picior în scară punea
Şi pe cal încăleca.
Puţinel că-l înfierbînta,
Numai spumă că-l făcea,
Un zgîrbăcel că-mi avea,
Zgîrbăcel de bumbăcel
Şi la cap cam plumbuit,
Pe la coadă alămit,
Cu cinci litre de argint.
Şi pe cal că l-a lovit,
O dată că-i sumuţea,
Cu călcîile-i mai da.
O dată-l mai atingea,
Ale trei porţi că sărea,
Şapte buţi alăturea.
Jos de pe cal că să da,
Drumul în curte că-i da.
Porţile le deschidea,
Carîtele de intra,
Toată nunta, asemenea.
Postavurile-aşternea,
Jos cocoane mi să da.
Dar dînsul ce mai făcea?
Vedriţa că o lua,
De-o vadră şi cinci oca,
Lua vadra la stîngă
Şi burghiul la dreapta
Şi pe la buţii pleca,
Pe toate le găurea,
Tot vinul că-l încerca.
Care vinul că-i plăcea,
În vădriţă că lua,
Pe la boieri că mi-l da.
Care vinişor mai dulce,
Pe la cocoane mi-l duce.
Care vinul nu-i plăcea,
Săcurea-n mînă lua
Şi pe buţi că se urca,
Toate buţile spărgea,

9
Cercurile le tăia,
Vinurile le vărsa,
Uliţile le umplea.
Nuntaşi caii-şi adăpa,
Raţele de se scălda…
Letinul sta, să uita
Şi nimica nu zicea.
Dar Letinul ce-mi făcea?
Iar al doilea striga:
O dată pe letineşte,
Aldată iortomăneşte,
Săvai, ca Doamne fereşte,
Ş-al treilea romîneşte:
− Care este mirele,
Mirele, ginerile?
Să s-aleagă din nuntaşi,
Din nuntaşi, din sichioraşi
Şi din albii coconaşi,
Şi din negrii ţigănaşi,
Care sînt lăutăraşi,
Că sînt şi ei drăgălaşi:
Foiţică foi de plop,
Potoleşte cîte-un foc…
Să-mi cunoască bastonul,
Foiţică măr mustos,
Cu care cap a crescut în jos?
Ginerile, d-auzea,
De cap să-nspăimînta,
Tot la naşul său pleca
Şi din gură îi grăia:
− Foiţică murele,
Ce-i mai facem, nasule?
Rău ne-a secat zilele !...
Dară naşul ăl mai mare,
Ca acest naş din astă seară,
Care e cu grija-n spinare,
Ţine-l, Doamne, ca p-o floare,
Ca p-o floare mirositoare,
El din gură îmi grăia
Şi lui finu-său zicea:
− Taci, fine, nu te speria,
Fii tu naş în locul meu,
Şi eu fin în locul tău,
Că ne-o ierta Dumnezeu.
Foiţică ş-o lalea,
Că te-om scăpa de belea
Şi pe fina om lua,
Ca să faci casă cu ea,
După cum e datina.
Dară naşul ăl mai mare,
Ca omul cu grija-n spinare,
Aşa priceput era!

10
O albie că lua
Şi cu apă o umplea.
Bastonaşul i-l lua,
Plută pe apă-l punea.
Rădăcina-n jos trăgea,
Vîrful în sus rămînea.
Dar Letinul ce-mi făcea?
Nici p-aia că nu-i lăsa.
Prosoape de mătasă lua
Şi pe sfoară le-ntindea,
În slăvi că le ridica,
Iar din gură că-mi striga,
O dată pe letineşte,
Aldată iortomăneşte,
Săvai, ca Doamne fereşte,
Apoi striga romîneşte:
− Care este mirele,
Mirele, ginerile?
Să s-aleagă din nuntaşi,
Din nuntaşi, din sichioraşi
Şi din albii coconaşi,
Şi din negrii ţigănaşi,
Care sînt lăutăraşi,
Căci sînt şi ei drăgălaşi,
Sînt şi ei buni la cevaşi:
Foiţică foi de plop,
Potolesc şi ei cîte-un foc…
Ca să taie sforile,
Să cadă şervetele.
Ginerile, d-auzea,
Tot de cap să-nspăimînta,
Iar la naşul său mergea,
Şi naşul său îi spunea:
− Taci, fine, nu te speria,
Roagă-te la Dumnezeu
Să trăiască naşul tău,
Şi la Maica Precista,
Să trăiască naşă-ta,
C-o să luăm pe fina
Ş-ai să faci casă cu ea,
C-aşa ţi-a fost ursita.
Dară naşul cel mai mare,
Ca ăst naş din astă seară,
Care-i cu grija-n spinare,
Ţine-l, Doamne, ca p-o floare,
Ca p-o floare mirositoare,
Într-o zi de sărbătoare,
El la băiat să ducea
Şi iar calul i-l lua,
Puţinel că mi-l plimba
Pînă îl înfierbînta.
Deodată de-i sumuţea

11
Şi cu zgîrbaciul de-i da,
Unde-n slavă că sărea
Şi cu paloşul că da,
Sforile că le tăia,
Şervetele că cădea.
El după cal că sărea,
Cu paloşul le croia
Şi pe la cai le punea:
De era cu calul murg,
Îi da şervet de Cîmpulung;
De era cu calul breaz,
Îi da şervet de atlas.
Pe la toţi caii atîrna,
La unul nu ajungea.
Dară naşul ce-mi făcea?
Sus în pridor să suia,
Unde Letinul că sta,
Şi la el să repezea,
Şi din giubea că-i tăia
Şi la cal c-o atîrna…
Dar Letinul ce-mi făcea?
Nici atuncea nu-i ierta,
Trei fete că aducea
Şi la prag că le punea,
Cum ne este datoria,
Şi din gură iar striga:
− Care este mirele,
Mirele, ginerile?
Să s-aleagă din nuntaşi,
Din nuntaşi, din sichioraşi
Şi din albii coconaşi,
Şi din negrii ţigănaşi,
Care sînt lăutăraşi,
Că-s buni şi ei la cevaşi:
Foiţică foi de plop,
Potolesc şi ei cîte-un foc…
Să-şi cunoască mireasa,
Cunune-se cu dînsa.
Ginerele, d-auzea,
Greu de cap să-nspăimînta
Şi la naşul său venea
Şi din gură îi spunea:
− Foiţică murele,
Ce-i mai facem, naşule?
Mi s-a amărît zilele
Cu toate-ncercările!
Naşul său, dac-auzea,
Aşa din gură-i zicea:
− Taci, fine, nu te speria,
Că nu merge treaba-aşa!
Roagă-te la Dumnezeu
Să trăiască naşul tău,

12
Şi la Maica Precista,
Să trăiască naşă-ta.
Ce oi putea oi făcea
Şi te-oi scăpa de belea,
Şi i-om lua noi fata,
Şi te-oi cununa cu ea,
Pecum ne scrie legea.
Săvai, naşul ce-mi făcea?
Prin curte că se plimba,
O coastă de cal găsea,
Pe finul său că-l lua,
În casă cu el intra.
Cînd la prag că să ducea,
Naşul mai mare curaj făcea.
Cu coasta că fluciurea
Şi din gură să răstea:
− Care este mireasa?
Că astă spată lată
E gătită pentru cap de fată.
Mireasa singură-ndată
Dacă nu s-o alegea,
Asta capul îi va tăia!
Dară naşul ce-mi făcea?
El, frate, să-mpiedeca
Şi mărgăritare azvîrlea.
Fetele nu culegea,
Numai mireasa s-apleca
Şi mărgăritare strîngea;
Atunci ei o cunoştea.
Că ele un covor avea,
La fel îmbrăcămintea;
Tot un stat şi tot un fapt,
Tot o geană ş-o sprînceană.
Cînd s-apleca mireasa
Şi ea, frate, începea
Mărgăritar d-aduna,
Mîna pe dînsa punea.
Letinul, dacă vedea,
El din gură că striga:
− Ţine-o, ţine-o, n-o lăsa,
C-aia este mireasa,
Cunună-te cu dînsa!
Salbă de gît îi punea,
Mamudele,-asemenea,
C-aşa le-i datoria.
Şi de mînă o lua,
În odaie că intra,
Cu pahar vin închina,
C-aşa este datina,
Datina, datoria.
Boierii cafea că bea,
Cu toţii afar’ ieşea,

13
În căruţe se suia
Şi acasă că-mi pleca.
Ei pleca pe la Sîn-Petru,
Abia ajungea la Sîn-Metru.
Cînd acasă ajungea,
La biserică trăgea,
Mireasa de cununa.
Dar Letinul ce-mi făcea?
Şi el pochinzeri că da,
Nunta de o petrecea.
Dară naşul ce-mi făcea?
Pe mireas-o cununa,
Acasă cu toţi venea,
O horă mare prindea,
Lăutarii tot cînta,
Aluneasca o juca.
Şi a fost o nuntă mare,
De la munte pîn’ la mare!
Şi a fost nuntă domnească,
De veci să se pomenească,
Cu mari boieri şi cocoane,
Ca la astă nuntă mare.
La boieri ca dumneavoastră
Noi facem cîntarea noastră.
Tutora ca să fie
Cu bine şi cu bucurie!
Păsculescu, pp. 203 – 207;
inf. Lucan Candoi
(Celei – Corabia - Oltenia)

14
 II. EPICA POPULARĂ ÎN PROZĂ

DRAGAN CENUŞĂ (basm)

O-s că dacă nu m-aj da a povesti,

ca um puriče-a plezn’i,
povesti astăz pe la noi pe ičea n-are mai h’i;
că nu-s di cîn povestili
nij di cîn minčiunli,
că-s c-o zî dou mai încoace
de cîn să potcoze mîţa cu coajâ d’i nucâ
şî mere la sfînta rugă.
Da d’i cîn mîţa s-o beşît
mai mult la biserica nu s-o primit
ş-au trecut pi lîngâ portă pi la mini
ş-am prins-o ş-am bătut-o, bini bini
pînă m-o-nvăţat şî pe min’e.
O fost odată un împărat. Ş-împăratu cela ave tri ficiori: doi ira cuminţ şî
unu ira prost. Acela cît iera lumea şî pamîntu, iel numai în cenuşâ sî giuca.
Văzîn împăratu că-i atît d’i prost şî-i atît iel d’e cenuşer, nu i-o mai avut grija şî
baiu lui.
Însâ într-o zî, s-o luat împăratu cu-mpărăteasa şî s-o dus la preumblare,
ş-au dat pin hotaru zmeilor, ş-au vinit zmăoaica, ş-au întunicat lume, ş-au luat
soar’li, şî luna, şî stelili, şî luceferii, ş-au luat şî uok’ii la-mpăratu. L-au adus
împărăt’easa d’i mînâ pi-mpăratu acasă k’ior. Au spus împăratu, zîce:
− Vai d’i mini şî d’i mini, măi nevastă − dzîci − văd pre bine c-o-
ntunicat lume şî m-o-ntunicat şî pi mini.
Ş-au k’emat ficiorii la dînsu.
− Dragul tat’ii! − ce. − Am tri ficiori, da unu − zîce − nu-l mai număsc
că ieste şî iel, că-i aşe cum o dad Dumnezău sfîntu. Voi ca doi ficiori d’e-
mpăraţ, sâ mereţ, sâ luminaţ lume şî sâ ma luminaţ şî pe mine.
− Voia-ţ ieste, tătucâ − zîci − plecăm!
Ş-au luat ficiorii straie d’i primin’ială,
şî ban’i d’e k’eltuială
şî cal d’e călătorit.
Ş-au mărs tri lun’i d’i zîli. La tri lun’i d’i zîli, au agiuns la o cîrşmâ,la
un hot’el mare, uni beu numa-mpăraţî, şî craii, şî miniştrii. S-au băgat la
hot’elu cela ş-au băut ş-o mîncat doăză şî patru d’i oară. La doăză şî patru d’i
oară, cîn la socot’eală sâ plat’iască, n-o avut ban’i cu ce sâ plăt’ească. Li-o luat
cîrşmariu şî le-o arestat.
Ci:
− Pînă gioi d’imin’eaţa li punem on termin
dacă nu să află nime sa li scotă
gioi dimineaţa
li sâ ciuntâ viaţa!
uni li stă capu, li stă pk’iciorle
şî uni li stă pk’iciorle, li stă capu!
Atunci Drăgan Cenuşâ iel, fin vit’eaz, însâ nu şt’ie nime că iel ieste
vit’eaz, au vinit la tat-su acasă, ca cum vorbe iel prost.
− Tată! Tă − zîţe − ţî ma les sâ ma duc sî ieu după urma fraţîlor mn’ei!
− Măi prostuli! T’i rog fereşt’e d’inaint’e me câ-s d’istul d’i-amărît 3) şî
3
Pov. dă din cap.

4
d’istul d’i năcăjît, nu mă mai năcăjî şî tu.
− Ba nu, tătucă − dî sâ ma les să ma duc sî ieu − zîci. Atuncea-mpăratu
o luat paloşu şî cîn l-au aruncat odată-n uşâ au întrat pînă-m mănunk’i.
− Ei − zîci − tată, tată! − zîci. − Vedz − zîţi − că nu ti-o azutat
Dumnăzău sfîntu să-l zvîi îm mine, că l-a zvîlit în ută! Hatuncea − zîci − io mă
duc, tată !
Ci:
− Du-t’e, măi prostule − zici — t’i rog d’i pi capu mn’eu, sâ nu t’e mai
văd.
− Da − zîţe − tătucâ! Sâ-n dai ieputoara care-ai fos dumn’eta mn’ire, sî
taua, sî buduganu, sî frîu! − iel vorbe prosteşt’e!
Atuncea zîce:
− He-he-hei! − zîce − măi prostule, tu caţ potcoave d’e cai morţ!
− Ba − zîci − nu, tătucâ − zici − uni le-oi găsî, a mele sâ fii.
− Apă-a tale sâ fii, dragu tat’ii.
Ş-au luat Drăgan Cenuşâ o covată d’i jârat’ic ş-au trecut pi lîngâ cai şî
tăţ caii forăieu şî zvîrleu. Îns-o vinit on cal jupk’it, amărît, care numa coastele
să vid’e d’i dînsu ş-au pus gura pi jărat’ic şî l-au mîncat d’intr-o dată. Iel pe-
acela l-o prins în frîu. S-au dus îm pod ş-au cătat paloşu, şî buzduganu, şî şaua,
ş-au pus-o pi cal, şaua şî buzduganu, şî paloşu. Ş-au mărz la mă-sa. Zîci:
− Mamă! Sâ-m faci o turtă d’i cenuşâ!
Ce:
− Vai d’i min’i, dragu mamii, cum sâ-ţ fac io turtă d’i cenuşâ?
− Hei − zîci − mamă, cum? Ie şî cerne cenuşâ pin sîtâ şî − zîci − moaie-
o cu apă caldă, şî pune-o-n cenuşâ sâ sâ coacă.
Atunce,o luat mă-sa ş-o făcut-o, şî iel, după ce-o copt-o, o scuturat-o, ş-
o suflat-o, ş-o legat-o într-o batistâ ş-o pus-o în taşcâ, ş-au încălicat pi cal. Ş-au
întrebat calu, ci:
− Cum sâ merem, stapîni? ca gîndu, ori ca vîntu? Zîci:
− Dacă-om mere ca vîntu, ni prăpădim! Dacă-om mere ca gîndu, tot la
fel! Însâ − zîci − merem lin ca vîntu,
tremurîn pămîntu!
S-o dus lin ca vîntu
tremurîn pămîntu!
Au agiuns la cîrşmăreasa-aceie. S-au da gios d’i pi cal, ş-au legat calu
la gard, şî s-au băgat înuntru.
− Bună ziua, cîrşmăreasă!
− Mulţămăs dumitali, vonici!
− Sâ-m dai om pahar d’i rak’iu d’e tri ban’i.
I-o dat om pahar d’e rak’iu d’e tri bani, şî iel o scos o bucăţîcâ d’i
gustare d’e ce n’iagră, d’i cenuşâ, ş-o mîncat. L-au întrebat cîrşmăreasa.
− Vonici! Ci fel d’i uom iej dumn’eta d’i mănînci aşa o bucăţîcâ d’i
pîne n’iagră, şî bei dumeta on pahar d’e rak’iu d’e tri ban’i?
− Atît mn’i-i băutura me, ş-atît mn’i-i mîncarea me.
− Sîn doi ficiori a-mpăratului Roşu care-o băut ş-o mîncat doăză şî
patru d’i ceasuri şî n-o avut la urma cu ce să plăt’ească. Şî dacă nu să află nime
să li scotă pînă gioi dimineaţa,
gioi dimineaţa,
li sâ ciuntă viaţa!
Atunce iel o inşît la căluţu lui afară, ş-o strîgat:
− Căluţu meu! − ce − fraţî mei sunt aici. Ci sâ facem sâ-i scoat’em?
Zîce:

5
 − Bagă mîna în urek’ea stîngă şî scoate-on pumn d’i galben’i ninumăraţ
şî bagă − zîci − dă-i pi masă ninumăraţ.
Au băgat mîna în urek’e ş-o scos om pumn d’i galbin’i ninumăraţ şî i-o
pus pi masă.
− Sâ li dai drumu − zîci − la aciie doi ficiori.
Atunci o dat uordin cîrşmăreasa şî le-o da drumu. Îi, d’i bucurii câ li-o
da drumu şî nu li spîndzurâ, au încălicat pi cai ş-o plecat la drum mai d’epart’e.
Iei o mai stat cît o mai stat în cîrşmă şî pi-urmă o inşît d’intr-acela hotel,
s-o suit călari pi cal cu spat’ili la capu calului şî cu gura la curu calului, ş-au
prins calu d’i coadă, şî striga:
− D’iee! D’iee, caluli!
Atunci au înturnat ficioru cel mai mare capu. Zîci:
− Vai d’i mini, măi frat’e − zîce − vine prostu după noi şî ni face d’i tătă
ruşînea, hai să-l omorîm.
Îns-acel mai mijlociu o spus:
− Măi frat’e, nu-l omorîm! Câ − zîci-i tot frat’ili nostru şî tot sîngele
nostru. N’e-a prind’i bini, că n’e-a căuta d’i cai şî ne-a pazî pi noi un’e-om
dorn’i noi.
Zîce:
− Măi prostule!
− Ti-i, măi fraţîlor?
− Rămăi măi napoi, că ni faj d’i ruşîni.
− Am tâ rămîn, măi fraţîlor.
O rămas mai înapoi. Iac-o mărs ii ş-o agiuns la podu d’e aramă. Cîn o
agiuns la podu d’i aramă, ii acolo n-ave voii sâ facâ foc. O strîns lemn’e pîn la
mn’ezî nopţî. La mn’ezî nopţî s-o aprins lemn’ele singure. Ii o fript cît’e-o
buca d’i slăn’ină, şî cu pîni, ş-o băut cît’e-om pahar d’e vin, fără sâ-i mai deii
lu Drăgan Cenuşâ. Iel o scos o bucăţîcâ d’i turtă d’i-aceie ş-o băgat-o-n gurâ ş-
o mîncat. Cîn o băga în gurâ, Dumnezău i-o făce mn’ere, pentru că iel iera
vit’eaz, însâ nu şt’ie nime.
− Măi prostule! Tu să cas d’i cai, că noi dorn’im.
− Oi căta, măi fraţîlor.
Însâ ii s-o pus la culcat fără grijă. Iel s-o pus su căşîţa podului. Iacâ nu
mul să durează, vini zmău cu calu d’e-aramă. Cîn o agiuns calu pi pod, o sărit
calu odată-n sus.
− D’ie, cal, mînca-t’e-ar corg’ii. Că − zice − doră nu-s răcori d’e-a lu
Drăgan Cenuşâ pe ici. C-am auzît d’i numili lui, da i-oi mînca io capu lui!
− Ba ţ-oi mînca io a tău, cu-ajutoru-lu Dumnăzău sfîntu.
S-o dat în luptă d’i la mn’ezî nopţî pînă-m prîndzu mare, l-o omorît cu
tăt cu cal, ş-o da drumu la stele, şî la luceferi.
Atunci s-au sculat ceia:
− He-he-heei! Scolă, măi prostuli4, şî cată d’i cai, că să t’em zmeii d’e
noi, c-o da drumu la stele şî la luceferi!
S-o sculat iel ş-o căutat d’i cai. Ei, au băut, au mîncat ii, însă lu Drăgan
Cenuşâ nu i-o dad n’imn’ic. Au încălicat pi cai ş-o plecat mai d’epart’e. Au
mărs tri zîli şî tri nopţ. La tri zîli şi la tri nopţ o agiuns la podu d’e argint.
− No, măi prostuli! Tu sâ caz d’i cai, că noi n’e culcăm! Iar-o strîns
l’emn’e pîn la mn’ezî nopţî, la mn’ezî nopţî s-o aprins l’emn’ele sîngure. O frip
cît’e-o buca d’i slănină, şî cu pîni, ş-o băut cît’e-om pahar d’e vin. Zîci:
− Noi ne culcăm, şî tu sâ caz d’i cai, şî sâ ne păzăş şî pe noi.
− Oi căta, măi fraţîlor!
4
Pov. se uită în sus.

6
 Iel iară s-o pus su căşîţa podului. Nu durează mult, iacă vini zmău cu
calu d’e-argint. Cîn au agiuns pi pod, o dat calu odată, o sărit în sus di pi pod.
− D’ie, cal, mînca-t’e-ar corg’ii! Doră nu-s răcori d’e-a lu Drăgan
Cenuşâ pe-aici, că n’i-o mîncat on frat’e ca o flore, că i-oi mînca io capu lui.
− Ba ţ-oi mînca io a tău cu-ajutoru lu Dumnezău sfîntu. S-o dat în luptă
d’i la mn’ezî nopţî pînă-m prînzu mare, şî l-o omorî cu tăt cu cal, ş-o da drumu
la lună. Însâ s-o sculat ceia d’imin’eaţa:
− H-e-e-e-i! măi prostule!5 Scolă şî cată d’i cai, că să t’em zmeii d’i noi
− zîci − c-o da drumu − zîci − la lună.
S-o sculat, iel o cătat d’i cai. Iar-o mîncat ii tăţ, da Iu Drăgan Cenuşâ nu
i-o mai dat n’imn’ică. Însâ-o-ncălicat pi cai, ş-o plecat mai d’epart’e. O plecat
iară, tri zîli şi la tri nopţ, şî la tri zîli şî la tri nopţ, iară o agiuns la podu d’e aur.
Cîn o agiuns la podu d’e aur, au strîns l’emn’e pîn la mn’ezî nopţî şî la mnezî
nopţî s-o aprins l’emn’ele sîngure. O fript iei cît’e-o buca d’e slăn’ină şî cu pîni
ş-o băut ş-o mîncat. Însă Drăgan Cenuşâ nu mai ave mn’icâ ce mînca acuma.
Ce:
− Măi, prostule?
− Ci, măi fraţilor?
− Să cătaz di cai, că − zîce − noi ne culcăm.
− Măi fraţîlor: pîn aici! Aici − zici − uit’i ci: în iez nopt’e aveţ să staţ
într-agiutorinţa me. Ce. − Na-vă aieste doă săbg’i care le aveţ în mînâ şî na-vă
aieste doo pk’ietri şî puneţî-vă su căşîţa poduli, ş-ascuţîţ săbg’ile. Cin îz vid’e
că tremurâ pămîntu mai straşnic, sâ sariţ să m-agiutoraţ să nu mă lăsaţ. Că d’i
nu-s sări şî nu mi-ţ agiutora − zici − nu şt’iu dzău cum ar sâ h’ii, c-asta-i
nopt’ea d’inti şi d’i pi urmâ.
Atunci ii o căzut în g’enunţ amîndoi.
− T’i rog, dragă frat’i, iartă-ni, că n-am şt’iut ci facem că am gîn’it că
zmeii sâ t’em d’i noi.
− Ei − zîci − nu-i n’imn’icâ.
Iei s-o pus la capîtu podului. O vinit − nu durează mult − o vinit zmău
cu calu d’e aur. Cîn o agiuns odată pi pod, o sărit calu drept în sus.
− D’ie, cal, mînca-t’e-ar corg’ii, că doră nu-s răcori d’e-a lu Drăgan
Cenuşâ pe ici, că n’i-o mîncat doi fraţ ca dou flori, că i-oi mînca io capu lui.
− Ba ţ-oi mînca io a tău cu-ajutoru lu Dumnăzău sfîntu. S-o dat în luptă
d’i la mn’ezî nopţî pînă-n prînzu mare, nu s-o doved’it n’ic cela pi cela, n’ic
ista pi ista, una d’i tare, şî ii amîndoi, şî caii. O trecut on corb pi sus. O strigat
zmău:
− Corbu, corbule! Adă-m o cană d’e apă caldă şi una rece. Ce caldă
toarn-o pi Drăgan Cenuşâ, şî pi calu lui, şî c rece toarn-o pi mini şî pe calu
mn’eu, şî ţ-oi da un hoit şi-i mînca.
Atunci o strîgat Drăgan Cenuşâ:
− Corbu, corbule
uşt’e-t’i-mn’i-ar vin’erea
adă-m o cană d’e apă caldă şî una rece. Ce rece toarn-o pi mini şî pi
căluţu mn’eu, şî ce caldă toarn-o pi calu zmăuli şî pi zmău, că ţ-oi da şept’e
hoituri şi-i mînca.
Iară corbu d’in şept’e hoituri s-o bucurat ş-o mărs ş-o adus o cană d’e
apă rece şî una caldâ. Ce hierbint’i o turnat-o giumatat’e pi zmău, giumatat’e pi
calu zmăului şî ce rece o turnat-o giumatat’i pi Drăgan Cenuşâ şi giumatat’i pi
calu lu Drăgan Cenuşâ. Cîn l-o prinz Drăgan Cenuşâ pi zmău odată, şî cîn l-o
izbit odată, l-o izbit pînă susuori îm pămînt, ş-au scos paloşu şi l-au tăiet, i-o
5
Pov. se uită în sus.

7
zburat capu d’i la trupu lui. Ş-atunci căluţu lui cîn l-o prins odatâ pi calu zmăuli
şî cîn l-o izbit odată d’i pămînt, o crăpat drept în douâ.
Zîce:
− Amu mă duc şî ieu s-arăt şî io la fraţî mn’ei cu cin’e m-am luptat şî
io, sâ vadă şî iei.
S-au dus su pod. Cîn s-o dus su pod, fraţî lui morţ.
− Alelei! − zîcî − Vorbeşt’e, poft’im − zîce — cu morţî, dacă ai cu cini
vorbi! − ce − Căluţu meu! Şt’i tu ceva?
Ci: − Ci-i, stapîni?
− Fraţî mn’ei îz mort. Ci fac ieu amu?
Zîci:
− Nu-i nimică − zîce − las câ-i înziu ieu.
Ş-o mărs căluţu ş-o suflat odată pi dînşî, i-o-nziet.
− Huuu! Da greu am dornit!
− Dorne voi di veci, măi fraţîlor, dacâ nu iram ieu. Măi fraţîlor: acuma
− zîci − uitaţî-va şî voi − zîci − cu cini m-an luptat şî ieu.
Cin o văzut fraţî lui, o-ncremenit.
− Acuma − zîci − lumea-am luminat-o, amu − zîci − mă duc să luminez
şî pi tata. Na-vă iepşora me, şî staţ aici.
O luat ii iepşora, însâ Drăgan Cenuşâ s-o dat pisti cap s-o făcut on
şoarec ş-o plecat pîn la curt’ea zmăoaicii. Cîn o agiuns la curt’ea zmăoaicii, ş-o
făcut bortâ pi su talpa curţii ş-o ros pod’elili, şoarecu, ş-au întrat în casâ. Însâ
zmăoaica d’i pi cupt’ior o sîmţît, o prins a amn’inusa:
− H,h,h,h,h! T’emn’iţa va mînînfii, curvi! In daţ 6, că-m pare c-o întrat
răcori d’e-a lu Drăgan Cenuşâ pin casă! Că ni-o mîncat tri ficiori ca tri flori.
Fet’ele dau încoace, dau încolo, dau pi d’incoace, nu gasăz n’imn’ică.
Şoarecu ţup d’incoafie7, ţup d’incolo8, ţup pi horn, şî o puz gura pi racliţa
tatîni-so, şî pi su bortă, cu uok’ii tatîn’i-so şî sâ t’e duş, băiet’e!
Iacă o agiuns la fraţî lui.
− No, măi fraţilor! Mn’i-o agiutat Dumnezău sfîntu şî am luat şî uok’ii
tatukii. D’e-acuma înaint’i încălicăm pi cai şî plecăm.
Însâ zmăoaica d’e-acasă o strîgat cătră fet’e:
− T’emn’iţa va mînînci − zîci − .Uitaţî-vă − zîce − c-o furat uok’ii
tatîni-so. Sâ mereţ repid’e, una să vă faceţ om măr, şî una să vă faceţ o fîntînă.
Io am să li dau aşă on gust d’i strajnic c-ari să mânînce meră, ş-or mînca, ş-or
crăpa. Dacă nu, am sâ li dau o set’e atît d’i strajn’icâ: cîn or be apâ, or crăpa.
Însâ ii tăs tri o-ncălicat pi cai. Fet’ele d’e zmăoaice o plecat înăint’ea lor
pi sus, şî una s-o făcut o fîntînâ, şî una om măr. Agiungîn fraţî lui, văzîn
înăint’ea lor om măr.
− Vai, măi frat’i! Uiti-ti colo ce măr mîndru şî frumos. Noi pănă nu
mîncăm om măr d’im măru cela, noi to crăpăm!
− Staţ, fraţîlor, sâ mânînc ieu întîi şî pi urmă-z mînca şî voi − zîci − aveţ
răbdare.
O mărz Drăgan Cenuşâ înaint’e ş-o făcut cruce cu paloşu: s-o făcu tăt
sînge.
− V-o trecut gustu, măi fraţîlor?
− Trecut!
− Ei, videţ ce-az vrut să mîncaţ?
− Vid’em, măi frat’e. Mergem înaint’i.

6
Pov. se uită spre stînga.
7
Pov. se uită spre stînga.
8
Pov. se uită spre dreapta.

8
 Iaca ci văd înăint’ea lor: văd o fîntînă.
− Vai, mă frat’e, aşa d’i straşn’ic n’i-o pălit o set’e, şî pîn nu bem oleacă
d’e apă d’in fîntîna-ace − zice − noi tot crăpăm9.
Atunci iel o strîns odată calu cu pintenii, şî cîn ş-o făcut calu o viteză, o
fo pi fîntînă, ş-o făcu cruce cu paloşu, s-o făcu tăt sînge.
− V-o trecu gustu, măi fraţilor?
− Trecut.
− Ei, videţ ce-az vrut sâ beţ? Acum, măi fraţîlor! Uitaţî-vă ci: na-vă
iepuşora me şî s-o duceţ acasâ sâ-i daz drumu între herg’elie cu cai în grajd’iu
cel mai mare. Şî spuneţ la tatuca câ voi aţ luminat lumea, voi aţ luminat pe tata,
sa spuneţ că nici n-az auzî d’i numele mn’eu, nij nu m-az văzut10 pi mine. Că
ieu mă duc pi uni mn’i-a agiuta Dumnăzău sfîntu,
pin codri,
pin zăhăstrii,
pin pustietăţ,
că vini zmăoaica c-o falcă-n cer şî cu una-m pămînt, şî d’i ni prindi pi tăs n’i
face praf şî cenuşâ.
Ci:
− Măi frat’i − zîce − Noi fincă t’e vid’em că ieşti aşa om viteaz
dumn’eta, ş-aşa on uom vit’eaz, nu ni ducim, uni meri dumn’eta, merem şî noi.
Ce:
− Nu mai stas pi gînduri şî la povesti mult, plecaţ înaint’i, că vini
zmăoaica după mine.
Şî iel atuncea o rupt-o d’i fugă
pin codru,
pin zăhăstrii,
pin pustietăţ.
O mărs timp d’e-on an d’i zîli. Ş-o agiuns la on vit’eaz. Vit’eazu cela i
să spune − on meşter − care i să spune, «Marcu Armănaş».
− Bun noroc, Marcule Armănaş!
− Mulţămăs dumn’itali, Drăgan Cenuşâ! Ţ-am auzît d’i numi, da n-am
crezut pîn nu t’e-am văzut.
− Dragă meştere şî Marcule Armănaş: poţ să-m faci căucia asta, să n-
aibă pi uni untra um fir d’i ac?
Zîce:
− Da!
Imidiat i-o-mbrăcat-o-n cinc minut’e tătă-n oţăl.
− Acum − zîci − Marcule Armănaş: să-m faci o bombâ d’i nouză şî nou
d’i măj!
I-au făcut o bombă d’i nouză şî nou d’i măj. Zîci:
− Uit’i ci! − iel o pus mîna pe cleşt’e ş-o ţînut boamba-m foc. Iac-o
sosît şî zmăoaica.
− T’i rog, meşter bun! ci vrai pi lumi, aceie-z dau: bănăret, şî ce ai
plăcere îz dau pi lumi, numa t’i rog fă-m bortă să mă uit cu giumăta d’i uok’i,
să vid’em ci fel d’i uom îi Drăgan Cenuşâ, că n’i-o mîncat
tri ficiori
ca tri flori,
şî dou fet’e
ca dou zîni!
Ci:
9
Pov. dă din cap.
10
Pov. dă din cap.

9
 − Fă-i bortă să uiti cu giumăta d’e uok’i.
I-o făcu bortă, s-o uita cu giumăta d’i uok’i.
− Vai di mini, ci mîndru şi frumos ii! Fă-m bortă, să mă uit cu tăt ok’iu.
− Fă-i bortă, sâ uit’i cu tăt ok’iu.
Ce:
− Vai d’e mini, mîndru şî frumos ! Fă-m borta să mă uit cu-amîndoi
uok’ii.
I-o făcu bortâ, s-o uita cu-amîndoi uok’ii.
− Meşt’er bun! Ci vrai pi lumi, aceie-z dau, fă-m bortă să bag capu, să-l
văd d’in cap pînă-n pk’icioare cum sâ cad’e.
Ce:
− Fă-i borta.
Însâ iel s-o da d’inapoia uşii. Cîn o tras cu boru-odată în uşâ o făcut
borta! Şi cîn o băgat capu zmăoaica, şî cîn o căscat gura sâ-l sorbă, cîn i-o ţîpat
bomba ce roşâ pe grumaz, cîn o scos capu baba, şî cîn o sărit odată 11 în înaltu
cerului, şî cîn o pk’icat gios, speria şî cenuşâ s-o făcu d’intr-însa. Ş-au işît
Drăgan Cenuşâ afară.
− Mulţămăs lu Dumnezău sfîntu, c-am mai scăpat şî d’i bala asta
spurcâtâ odată! Amu, măi Marcule Armănas: ce bini vrai tu pintru binili care
mn’i l-ai făcut mii?
Ci:
− Nu vrau nici-om bini. D’i şept’e an’i d’i zîli d’i cîn mă bat după fata-
mpăratuli Verd’e şî nu pot s-o ieu! Cînt-un cucoş d’i tri patru poşt’e d’i loc, să
scol santinelili şî nu pot s-o fur!
− Hai cu mini, că n-or mai cînta niş santinelili, niş n’imn’ic.
S-o luat ii amîndoi ş-au plecat.
Zîce:
− Hai, că une-z doi, nu-s tri!
Ş-o luat ş-o plecat. Margînd pi drum, ci sâ vadă înaint’ea lor? On om: to
pun’e urek’ea12 la pămînt şî iar-o lua! To pun’e10 urek’ea la pămînt, şî iar o lua.
«Mare ţ-î puterea, Domn’e! Ci să ascult’i uomu ista aiş la pămînt»?
− Măi omule, si faş tu aisi? To pui10 urek’ea la pămînt şî iar o iei?
− Hă! Io ascult cum creşt’e ovăsu.
− Da tu sini ieşti?
− Io − zîce − sînt Ok’ilă!
− Şî tu auz cum creşt’e ovăsu?
Ce:
− Aud!
− Da bin’i − zici − ci faci cu uok’iu ista d’inapoi13?
− Hă! Cu doi uok’i dorm, şî cu unu mă uit! Şî io văd şî pi lumea asta, şî
pi celantâ lumi.
− Şi ce vezi tu?
− Ci văd? Vâd tăt ci vrai pi lumea asta. Văd duminica cum mărg
oaminii − zîci − la biserică, cum iesâ d’iavolu înaint’ea lor, şî li-nd’eamnâ sâ sâ
bage-n cîrşmă, şî beu, ş-apăi d’e-acole să-mbatâ, sâ prind la bătăii, sâ taii cu
cuţîtili, sâ omoară, apăi io − zîci − mă duc într-on colţ14 ş-atîta
ci rîd pînă-m ies uok’ii ca cepele-afară − spun’i d’iavolu.
− Măi − zîce − hai cu noi, că − zîci — une-s tri, nu-s patru!

11
Pov. se uită în sus.
12
Pov. se apleacă spre stînga.
13
Pov. duce arătătorul drept spre ceafă.
14
Pov. se uită spre dreapta.

10
 − Hai!
S-o luat şî s-o dus mai încolo. Mărgîn mai încolo, ci sâ vadă? Un om sâ-
mvîrt’e în loc cu-o botâ şî n-ave loc une s-o zvîii.
− Măi omule, se fas tu ais?
− D’e şept’e an’i d’i cîn mă-nvîrt rotă15 cu bota asta, şî n-am loc une s-o
zvîrl.
«Mare ţ-î put’erea, domn’e!»
− Tu cini ieşti?
− Io sînt Vîntu!
− Măi, hai cu noi, că une-s patru, nu-s cinci!
− Hai!
Margîn mai încolo, ci sâ mai vadă? Ved’e pi Puşcă-ţînţar: dacă iera
pasârea după soari16 sau după lunâ, iel acolo trage cu săgiata ş-o puşca.
− Măi Puşcă-ţînţar’! D’i si nu dai tu pace la păsări sâ trăiască, d’i si
omori tu tăt’e păsăr’li?
− Hî!Dacă-s flamînd! Cum sâ nu omor? Sâ mănînc şî ieu − zîci − că
asta mn’i-i meserie me.
− Mă, hai cu noi, că une-s cinc, nu-s şesâ!
− Hai!
Mărgîn iel pim păduri, căuta um băţ drept şî nu-l găse. Iacă, n’imn’ică
vorbă, ved’e iel: ista copac sucit17, cellant în ce part’e sucit18 puş unu pişti altu,
strîmbi, în tăt feliu.
«Măi, oare cini strîmbâ tăs copacii iştia, şî tăt’i lemn’ili-estea d’i nu li
dau pace sa crească drept?»
Mere mai încolo, iacă dă peste Strîmbă-l’emn’e: lua copacu d’i la vîrv
şî-l suce19 ş-în cşlantâ part’e, ş-în iasta part’e sî li pune peste o laltă 20 sâ
crească, şî li-mvîrt’e roata.
− Măi Strîmbâ- l’emn’e! D’i si nu dai tu pace la l’emn’e, cum le-o lăsat
Dumnezău sfîntu pi faţa pămîntuli sâ creascâ, d’i se li strîmbi tu în tăt feliu?
− Măi, nu tas, că cum strîmb l’emn’eli-estea, aşă t’i strîmb pi tini!
− Tu pi mini?
− Ieu pi tini!
Cîn i-o ars o botă d’i h’er la cur:
− Vai, frat’e Drăgan Cenuşâ, nu mai da! Că ţ-am auzît d’e nume, da n-
an crezut pîn nu t’e-am văzut, hai n’e prind’em fraz d’i cruce.
− Hai, că − zîci − un’e-s şesâ, nu-s şept’e!
Bun! Iacă sâ ieu iei şî mărg înaint’i. Margîn mai înăint’ea lor, ci sâ
vadă? Ved’e-on cal, on om c-o falcă-m cela capăt d’i mare, şî cu-o falcă în ista
capăt d’i mare.
«Mare ţ-î put’erea, Domn’e! Ci sâ mai h’ii ş-acela? Set’ilă!» Cîn sorbe
odată, sorbe tătă marea, ş-apâ mai sta şept’e an’i pînâ sâ strînge, şî iar o be!
Mere Drăgan Cenuşâ la dînsu.
− Măi Set’ilă! Batu-t’e-ar Dumnezău sfîntu, − după cum iej bătu d’e
Dumnezău − d’i si sorbi tu tătă apa, şî leş tu peşt’ii, şî sâ sâ năcăjascâ pi uscat,
şî tăţ uaminii t’i blastâmă că − zice − n-au morile cu ci cerne fărină, şî n-au
apă, şî n-au n’imn’ică! D’i si nu dai tu pace − zîci − la apâ sâ sâ strîngă sâ,
uaminii − zîci − ca sâ nu sâ ped’ep-sască d’in cauza ta?
15
Pov. descrie un cerc cu arătătorul drept.
16
Pov. se uită în sus.
17
Pov. arată spre dreapta, cu arătătorul drept.
18
Pov. arată spre stînga, cu arătătorul drept.
19
Pov. schiţează răsucirea, cu mîinile.
20
Pov. îşi încrucişează pumnii.

11
 − Hî! Dacă asta mn’i-i meserie, şî mn’i-i sete, că − zîci − mn’i-i set’e.
− Măi, hai cu noi, c-ai sâ t’i vez tu odată sătul. Hai, că − zici − un’e-s
şept’e, nu-s opt.
S-o luat ş-o mărs, mai naint’i. Iacă mărgîn mai naint’i, ci găseşt’e?
Douză şî patru d’i pluguri ara, ş-om moşn’iag înapoi mînca brăzdili şî tot
strîga:
− Araţ, araţ, că-s flămînd!
«Mare ţ-î put’erea, Domn’e! Ci sâ mai h’ie? Aista trăbă să h’ie
Foamet’e!»
− Măi uomule! D’i si nu dai tu pace la uaminii iştia, şî la vit’ele este, şî
li pui şi ară, şî le năcăjăşt’i şi mînînci brăzdili-n napoi?
− Dacă ieu sân Foamit’e, ci sâ fac?
− Măi, hai cu noi, că t’i-i vid’e odată sătul.
− Hai, zău, măi Drăgan Cenuşâ, că ţ-am auzî d’i numi, da n-am crezut
păn nu t’e-am văzut. Că pi mini, d’i cîn mama m-o făcut, io îm viaţa me sătul
io nu m-am văzut!
− Hai, că − zici − uni-s opt, nu-s nouă.
S-o luat ii tăţ opt ş-o plecat înainte. O marş ii tăţ opt înaint’i. Cum o
mărs, o văzut doăză şî patru d’i stînjîn’i d’i lemn’e, ard’e, ş-om moşn’iag
îmvîrt’it d’i dousprăzece uori pi lîngâ foc, ş-a doisprîzecilea oarâ i-ajunge capu
pi pk’icioare.
O strîgat Drăgan Cenuşa:
− Măi fraţilor! Pîn aicea am vinit cum am vinit, da d’e ici − zîci − nu
şt’iu zău încolo cum ar h’i! Da − dzîce − nu-i facem mn’icâ, ni punim tăţ cu
capu su cojoc la moşneag!
S-o pus tăţ cu capu su cojoc la moşneag. Cin s-o-ntins moşneagu odată
înaint’e, Dumnezău şti cît’e hectară d’e pădure-o rupt! Şî cîn o puşcat
moşn’iagu o beşînâ:
munţî s-o cutremurat,
şî văile s-o tulburat,
şî padurile-o pk’icat!
O strigat Drăgan Cenuşâ:
− Hoo, tată! Nu ni-mpuţî aşă d’i tare!
− He-he-hei! Mulţamăs lu Dumnezău sfîntu, că d’intr-o beşînâ mn’i-o
dad Dumnăzău op ficiori lîngâ mini! Ai avut noroc, Drăgan Cenuşâ, că-ai vinit
cu bini, dar sâ h’i vinit cu rău, nu ştiu zău, cum ira! D’e-amu haid’es cu min’i,
că io-s cîrma înainti!
Luat Drăgan Cenuşâ ş-o ‘plecat înaint’i. Moşn’iagu, cînd o agiuns la
mare, o tras cu narea ce d’i ger, o-ng’eţat marea ş-o trecut d’incolo pisti mare.
L-o oprit soldaţî, santinelili.
− Ho, moşuli!
− Ho o fos tată-to cîn s-o suit pi mă-ta şî ti-o făcut pi tini-om prost, nu
ieu!
S-o luat s-o dus la-mpăratu. Bătut în uşâ.
− Da, da! Poft’im!
− Bun noroc, înălţat’e-mpărat’e!
− Mulţamăs dumn’itali, moşuli! Da ci-ndrăzn’eşt’i aşă d’i tare, că cîţ
peţîtori mn’i-o vin’it la fatâ, n-o-ndrăznit aşa ca dumn’eta?
− Ei, înălţat’e-mpărat’e! Stăi, că şî io m-an gînit că-i mai mul năsîp îm
mari, d’ecî cet’ină pi copac, d’ecît frunză pi pămînt! Trebe
sâ stăm, sâ bem, sâ mîncăm, sâ gînd’im,
în lumi cum să trăim?

12
 − Ei − zîci − moşule − zîci − ai dreptat’e − zici. − Da − zici − ca
dumn’ealvostră − zîci − viniţi pi drum − zîci − trebe sâ vă dau o odăii, sâ va
culcaţ, ş-apăi d’imin’iaţă om vorbi.
− Apăi! − zîce − aşă, înălţat’e-mpărat’i, că n-am vinit să-s peţăsc nici
poarta, nic uşa, nici sâ t’i văd d’i frumos! Am vinit sâ peţîm fata!
Bun! Li-o luat şî li-o dat o odaii. Însă o turnat − li-o dat o odaii d’e-
aramă − ş-o turnat triză şî op d’i focari pi lîngâ odaia-ace, tăt cu foiuri.
− Pîn la mn’ezî nopţî, sâ mn’i-i faceţ tăţ scrum!
Iacă pe la mn’ezî nopţî, sâ prind’e-a roşî casa. Strîgau toţ că crapă d’i
cldurâ, şî nu mai pot, ard cu tătu! O strîgat Drăgan Cenuşa:
− E, moşule! Dumn’eta cu doăză şî patru d’i cojoce, sâ t’i vid’em ci poţ
plăt’i?
Cîn o tras moşn’eagu cu narea ce d’i ger, o pus g’iaţa d’i doi stînjîni pi
casâ. Ci s-o furnicat înti câ li-i cald, a doile câ crapâ d’i frig! He! li-o făcu cum
o foz mai bin’i d’i sta d’i giucat în cărţ.
− Apă − zîci — amuj vi-i cald, amuj vi-i frig! Pintru min’e-o fost numa
bun cum o fost întîi aşă roş21, niş cald, niş frig, numa bini sâ ma culc!
Iacă d’imin’eaţa − ii giucau în cărţ − iacă d’imin’eaţa mînâ împăratu
servitore sâ scoată zgura-ace d’e-acolo afarâ. Mere servitoarea, ii giucau în
cărţ, să sfad’e d’i untri cărţ. Servitoarea puni urek’ea la uşâ ş-ascultâ. Da spuni
Vîntu:
− Măi Puşcă-ţînţar’!
− Ce-i?
− Ia sîmţeşte, vez cini-i la uşâ?
− Măi, servitoarea-mpăratuli.
Cîn trrage-odată mojn’iagu cu narea-ace d’i ger, i-o-n-g’eţat pălnili şî-
obrazu pi uşâ!22 Trage fata, tragi: i-o rămas pk’elea 23 pi uşâ, şî obrazu, o buca
d’i pk’ele d’i pi obraz, şî mere în casâ la-mpăratu.
− Înălţat’e împărat’e,
graţie capu mn’eu,
graţie fătu mn’eu
− zîci − ii giocă-n cărţ.
− Curvă sâ-ţ h’ii ţîi obrazu tău, ş-acela ce t’i-o-mvăţat pi tini! − ranţ o
palmă. − Da cum pos sâ spui tu minciunli este?
− Dacă n-ar h’i ad’evărat, înălţat’e-mpărat’e, sâ-m tai capu!
Sâ duci-mpăratu, d’işk’id’i uşa, i văd. Cînd i-o văzut, o-ncremenit!
− Bună d’imineaţa!
− Mulţamăs dumitali, înălţat’e-mpărat’e.
− Ei, cum az dornit?
− A draculi îz mulţămn’im d’i hod’ina care n’i-ai dat-o! D’i la o vreme
atîta d’i cald n’i-o fost, c-an gînit că crăpăm d’i căldurâ! D’i la o vreme, atîta
d’i frig n’i-o fost, c-am împrumuta cît’e-on cojoc d’i la mojn’iag, n’e-am
îmbrăcat iş n’e-am încălţat. Da ori fata, ori capu!
Zîci:
− Da! − zîci. − V-oi da fata. Staţ, sâ va fac o mîncare, sâ mîncaţ, câ doră
nu-s mere ca d’i la o casâ pustii d’i la mini, ca d’i la o-mpărat.
Da Foamete şî Setilâ:
− Da, da, înălţat’e-mpărat’e, da dacă n-ar dura mult! Gm! Gm! − iel
îng’iţă noduri că-i ira foame.

21
Pov. ridică dreapta în sus.
22
Pov. întinde mâinile înainte.
23
Pov.întinde palmele răsucite în sus, înainte.

13
 Set’e, numa cît sâ linge, cîn o auzî d’i băuturi! Iacă li-o făcut o masâ,
zîcim, bunăoară aşa cam d’i doozăj d’i kilometări d’e lungă: cară cu pîni,
vagon’e cu pîni, bihuliţâ, boi, vit’e taiet’i, şî buţ d’i vin, ş-în celantâ part’e, ş-în
iastalantă part’e, pi doo părţ.
− Măi, vid’ez voi mîncarea asta?
− O vid’em!
− În dooză şî patru d’i ciasuri sâ-m lingeţ cu limba pi gios! D’i nu, une
vi-i capu, vi-is pk’icior’li
şî une vi-i pk’icior’li, vi-i, capu!
Iel anumi o pus-o ca să n-o poată mînca, ca sâ li omoare, sâ nu li-i deii
fata. Iacă, n’imn’icâ vorbă, o strîgat Foamet’ea şî cu Set’ilă.
− Mă! Noi d’i tăţ sînt’em no uamini. Voi luaţî-va o măsuţa cît socot’is
câ-s mînca şept’e uamini, da niş mai mult, niş mai puţîn 24, numa atîta − zîci −
cît îs put’e mînca în doază şî patru d’i oară, că ieu, cu frat’i-mn’io, cîn ma dau,
îs pre porcos!
Apîi ii ş-o luat o măsuţâ pintru şept’e uamini, cît or socot’i c-or mînca
în doază şî patru d’i oară.
Cîn s-o da Foamit’e, o-ng’iţît cu vagon, cu pîni, cu cară, cu ci-o fost, cu
boi, cu tătuli! În tri ceasuri, o lins cu limba pe gios! Set’ilă-aşă d’i straşn’ic o
sup poloboacili cu vin, c-o sărit-o doagă-n cela capât d’i lumi, ş-o doagă în ista
capât d’i lumi! Ci:
− Mă! V-as hrănit?
− Nu.
Gm! o-ng’iţît şî masa lor cu tătu! Ceia o rămas flămînz.
− Mai dă-ni, înălţat’i-mpărat’i!
− Va mai da Dumnezău, că-i mare şi put’ern’ic, că m-as sărăcit cu tătu!
− Ori fata, ori capu!
Ci:
− Da! V-oi da fata − zîci − uitaţî-vă ce: − zîce − fata me − zîci − da, io
am sâ va dau fata: cini mn’i-a lua on ciur d’e apâ, să-l port’e împregiuru lumii
plin, şî sâ mn’i-l aducâ înapoi iară plin.
Atuncea o strîgat Drăgan Cenuşâ:
− Măi Vîntuli! Triaba ta ieste.
O luat Vîntu on ciur d’e apă plin şî l-o purtat roată împregiuru lumii, şî
l-o adus înapoi iară plin.
− No, înălţat’e împărat’e, v-am adus ş-aista! Ori fata, ori capu.
Zîci:
− Da! V-oi da fata. Fata me − zîce − are-o mătuşâ, şî tu mînă-ţ unu −
zîce − care şt’i că-i mai vonic d’intre voi, şî cini mn’i-a aduci o cofâ d’e apă,
dacă-a vin’i baba mai iut’i apa, atunş să va luaţ catrafusili sâ plecaz d’e-aici! Şi
d’e-a vini unu d’intrâ voi, sâ ştis că-atuncea vă dau fata.
Pi cini-a mînat? Tot pi Vîntu. Margîn Vîntu cu baba pi drum, ce:
− Hai, dragu matuşî! Aşă ave şî mătuşa on fifcior
de-a mînuţa d’e-a drepta
sămăna cu dumn’eta!
In să-s cat’e moşîca o ţîrâ în cap, nu cumva iej dumn’eta?
Şî, cătîn în cap, i-o pus on ciolan d’i zmău su cap ş-o adormit. Da
Ok’ilă s-o uitat.
− Măi Puşcă-ţînţari?
− Ci-i?
− Ia sîmţeşt’i ci-i cu Vîntu, câ baba vini cu apa şî Vîntu nu. − Atunş
24
Pov. admonestează, cu arătătorul stîng.

14
Puşcă-ţînţari ice:
− Are-on ciolan d’i zmău su cap!
Cîn o trras odată cu săgeata, i-o sărit ciolanu cel d’i zmău d’i su cap, şî
Vîntu s-o uitat. O mărş ş-o luat apă, şî cîn o făcut a doilea paş, şî cîn i-o ţîpat
om pk’icior în cur la babâ, o sărit baba d’i tri stînjîni în sus!
− Ai tu hîrcâ batrînă! Da tu ieşt’i în stare să ma-nşăli tu pi mini?
Ş-o mărs, ş-o dus apa. Noa.
Ş-împăratu, vădzîn că i-au adus şî apa, n-au avu ci faci o trăbuit să-i deii
fata. Şî s-o luat ş-împăratu sâ vadă cum ar sâ treacă marea. Însâ cîn o agiuns la
mare, o tras moşn’iagu cu narea ce d’i ger, ş-o-ng’eţa marea, ş-o trecu d’incolo.
Cîn o fost împăratu cu-mpărăt’iasa pi la mn’ijlocu mării, o tras Jerilâ cu narea
ce d’i foc, şî s-o slobozît împăratu cu berjă, cu cai cu tăt îm fundu mării, şî l-o
mîncat peşt’ii. Şi ii o plecat mai d’iparti. Pi fiicare d’i un’i l-o luat, acolo l-o
lăsat. La urma urmii, s-o băgat pi la Marcu Armănaşu şî i-o spus:
− Marcule Armănaş! D’e astăz înăint’i, Dumnăzău sfîntu să-ţ agiut’i şî
mulţămăs pintru binili care mn’i l-ai făcut.
− Să trăieş şî tu, Drăgan Cenuşâ, că mn’i-ai făcut şî tu mn’i om bini!
Ş-au plecat Drăgan Cenuşâ mai d’ipart’i,
pin codru,
pin zăhăstrii,
pin pustietăţ
ş-au agiuns la o babă.
− Bună dzîua, moşîcâ!
− Mulţămăs dumn’itali, dragu moşîkii!
− Vai, moşîcâ − zîci − n-ai oleacă d’e apă, sâ-m dai sâ beu, că Doamn’e,
set’e-mn’i-i!25
− Hai, dragu matuşî. Da tu nu vedz că d’i şept’e an’i d’i cîn ma pk’iş, şî
suflu mucii, şî stopăsc îm fasulili este sâ h’iarbâ şî nu mai h’ierb.
− D-apâi d’i si, matuşâ?
− O strîns om balaur tătă apa cîtâ iesti pi lumi şî cini dă cab d’i om, la
acela dă apă.
Zîce:
− Mătuşâ! Ie do cofe d’i apă şî du-t’i păn la balaur şî spuni-i că o zîs
Drăgan Cenuşâ sâ iei oleacă d’i apă.
− Vai, dragu matuşî, mă t’em că m-a mînca!
− Nu t’i t’eme, matuşî, nu t’i mînîncâ.
S-o duz baba pîn acolo ş-o inşît balauru afară.
− Ie, temn’iţa t’i mînînce, hîrcâ, apă mai repid’e, şî du la om, că i-i
set’e.
O luat doo cofe şî le-o băut, ş-o mai luat doo, ş-o mai băut doă. Ci:
− Ie mai iut’i, repid’i apă şî fuj d’e ici!
O mai luat doo cofe ş-o mai băut înc-o cofâ şî giumatat’e ş-o vinit cu
giumata d’i cofă-acasâ. Însă Drăgan Cenuşâ o băut o giumăta d’e ulcică d’i
apă, s-o săturat. Zîci:
− Matuşâ − zîci − D’i ci o strîns balauru ista tătă apa aice?
Zîci:
− Cine dă cab d’i uom, la acela dă apa. Şî tătă lumea o dat. Amu trebi sâ
deie împăratu pi fata lui ce mai mn’icâ la balaur, ş-atunce dă apă la tătă lume.
− Bini!
S-au luat şî iel ş-au plecat şî iel cîn o şt’iut câ vini fata-m-păratuli.
Cum o vinit, n’imn’icâ vorbă, o luat tătă lumea apă cu poloboace, cu
25
Pov. dă din cap.

15
ciubere, cu ci-o avut, tată lumea o luat apă. După ci-o luat tătă lumea apâ,
atunci s-o ferit tătă lumea la o part’e. Însâ Drăgan Cenuşâ s-o dat d’inapoie
fet’ii. Ci:
− T’i rog, dragă fată, fereşt’e mai într-o part’i, că-i păcat d’i dumn’eta
aşa o fată frumosă sâ iasă bala asta spurcâtâ să t’e mînînce.
Ce:
− Vai, vonici − zîci − mă t’em c-ari sâ ni mînînci − zîci − şî pi
dumn’eta, şî pi mini!
Ce:
− N-ave frică, dă-t’e mai la o part’i.
S-o dad mai la o part’i. Cîn o işît balauru, cîn i-o ţîpat paloşu pi gît, şî
toporaşu după cap, o scos ş-o tăiet tri zîli şî tri nopţ. Cîn pocne cu coada odată-
n heleşt’eu, împroşca tătă lume! Au strîgat:
− Oameni buni! Săriţ şî m-agiutoraţ, şî nu mă lăsaţ, că-i foart’e mare şî
foart’e greu, şî nu-l pot tăiş!
Nici unu nu s-o băgat, că tătă lumea s-o t’emut. O luat ş-o făcut noăză şî
noă d’i căpk’iţă d’i varâ, şî i-o tăiet vîrvu limbg’ilor şî vîrvu ung’ilor şî li-o
legat într-o batistâ, şî restu l-o ars în foc, şî l-o suflat îm vînt. Ş-o spus:
− Dăruit să h’ii d’i la mini d’e astăz înăint’e, apă!
Une-a călca vaca cu pk’icioru
şî bou cu pk’icioru
pi tăt izvoru
şî pi tăt părău sâ h’ii apâ şî pi tă d’ialu.
Ş-au spus cătră fată:
− Pleacă acasâ că-am sâ vin io pi la t’ini mai tîrzîu. Şî s-o luat mai
d’ipart’i, ş-o plecat pin codri şî pin zăhăstrii. Plecîn mai d’ipart’i, o agiuns la al
bord’ei.
− Bun noroc, moşuli! − acolo o văzut om moşn’iag.
− Mulţămăs dumn’itale, dragu moşuli.
− Vai, moşule! N-ai o bucăţîcâ d’i carne, sâ-m dai sâ mânînc, că
doamn’e flamînd îs!
− Hai, dragu moşuli! Cum nu ţ-ar da moşu o ţî d’i carn’i, d-apăi − zîci −
uit’i câ tăt îs fript pi k’ept, şî tăt îs pîrlit, că − zîci − vini
uomu cît şk’iopu
barba cît cotu
călare pi giumăta d’i iepure,
şî-m puni cazanu cu carni pi k’ept, şi tăt mă frige, şi tăt ma pîrleşt’i, şî-
m mînîncâ carne d’i pi k’ept.
Ce:
− Lasă, moşuli, fă foc, că − zîci − nu t’i teme, nu ţ-î l-a mai mînca d’e
astăz înăint’i.
Ce:
− Vai, că bine-i face − zîci − să-l poţ omorî!
Atunci, n’imn’ică vorbâ, moşn’iagu o făcut foc. Zîce:
− Am şî ieu − zîce − tri ficiori şî vînează zî şî noapt’e, şî cîn vine acasă
− zîce − numa nu po sa găsască o bucăţîcâ d’e carn’e h’iartă.
Iel o căutat carnea dacâ-i h’iartâ, ş-o văzut că nu-i h’iartâ, zîci:
− Mai dă foc, moşule.
− Da − zîci − vini-ndată?
Zîce:
− Amuş, amuş soseşt’e ! Că d’i tri an’i d’i zîli − zîci − io amu şt’iu d’i
cîn vini.

16
 Mai stă Drăgan Cenuşâ, sâ mai preumblâ 26, mai învîrt’i pin cazan, mai
amestecâ iel pi-acolo, iară mînîncă o bucăţîcâ, ie o bucăţîcâ d’i carn’i, ş-o
caută, şî mînînc-o bucăţîcâ d’i carne că-iera foame, zîci:
− Moşuli! Vini-ndată?
− Amu, amu trebe s-apară.
Numa ci ved’e că untră um moşn’iag.
− H-ă-ă-ă! Hă-ă-ă! Vonici: treci-mă pragu la t’indâ.
− Dacă ţ-a trebui carni, ţ-î trece şî-i mînca!
Trecut pragu la t’indă.
− Vai, vonici − zîci − treci-mă măcar pragu la casă.
− Cum ai trecut la t’indă, aşă îi trece şî la casâ!
Trecut moşn’iagu.
− He-he-hei! − zîci − Cum ar sâ mânînci moşn’iagu carnea d’i la un
vonic tînăr d’i pi k’ept!
− Îi mai mînca pe p... mîni-ta!
Cîn o pus mîna pi cazan, şî cîn o ţîpat Drăgan Cenuşâ mîna-n k’ept la
moşn’iag şi cîn l-o izbit odată d’i pămînt.
− Stăi, sâ mînînc ieu carne d’i pi k’ept d’i la tini, nu tu d’i la mine!
Şî i-o pus cazanu pe k’ept, ş-o mîncat carne di la dînsu d’i pi k’ept.
Zîci:
− Moşule! Ie cazanu şî puni-l pi foc!
O luat cazanu şî l-o pus pi foc. Şî s-o dus la un carpăn 27 care băt’e cu
crengili în naltu cerului. Cîn o trras o dată cu paloşu, o d’espk’icat carpănu şî l-
o băgat cu mînuli şî cu barba în carpăn 28, ş-o tras afara paloşu: s-o strîns
carpănu.
− Acole-ai sâ ramîi pi tătă viaţa ta − zîce.
Şî s-o dus înapoi la moşn’iag.
− Moşule! D’i astăz înăint’i, nu ţ-a mai mînca n’ime carne!
− Bine, dragu moşuli, mulţămăs lu Dumnezău sfîntu că i-ai făcut capătu
şî n-o mai vini pi capu mn’eu.
Iacă sosăsc şî ficiorii d’im pădure.
− Tată! Mai ieste ceva mîncare, or nu mai ieste?
− Ieste, dragu tat’ii, puneţî-va la masă şî mîncaţ.
S-o luat şî s-o pus la masă la mîncare. După ce-o mîncat, o spus:
− Măi fraţilor! D’e astăz înăint’i, nu va mai mînca nime carne, d’i pi
k’ept, ce ci vi-ţ aduce voi, ace va ramîne şî-s mînca. Haides cu mini să v-arăt şî
io cine v-o mîncat carnea atîţa ani d’i zîli.
Cînd o mărs, n-o mai găsît carpânu-acolo, o fos zmuls d’im pamînt şî pi
uni o mărs, ca cum ar h’i arat cu tractoriu, aşa ira o urmă d’i mare. Însâ Drăgan
Cenuşâ nu s-o lăsat.
− Măi fraţilor! Pînâ uni s-o dus iel, pîn-acolo mă duc şi ieu pinâ nu-i tai
capu, nu mă las29. Haides cu mine şî voi.
S-o luat şî s-o dus. Pînă une-o plecat? Pîn la borta iaduli. Cînd o agiuns
la borta iaduli, zîce:
− Măi fraţilor! Amu facem o funi d’i t’ei.
O făcut o funi d’i t’ei Dumnezău şt’i cît d’i lunga. Ce:
− Uitaţî-va ci: ma legaz d’e susuuori şî-m daz drumu înuntru, că ieu, cîn
am s-agiung pi pamînt, io am sâ trag d’i şfară c-am agiuns. Şî cîn am sâ scutur

26
Pov. se uită spre dreapta, apoi spre stînga.
27
Pov. se uită în sus.
28
Pov. schiţează vîrîrea, ducând dreapta înainte.
29
Pov. dă din cap.

17
d’i fun’i, voi să mă trageţ repid’e în sus.
Iel s-o l’ega d’e susuuori şî i-o da drumu. Cîn i-o dad drumu, pi la
giumătat’e, numa auzei n’işt’i răgn’it’i, şî n’işt’i ţîpăt’e, şî n’işt’e vâituri acolo,
câ numai l-asurze cu tătu. Însâ iel d’i ci i-auze, d’i ci sâ-j da drumu mai tare în
gios. Iacă o agiuns pi lume niagrâ în iad. Însâ iel ci-o făcut? S-o dat pisti cap, s-
o făcut om băiet d’i ţîgan c-o scripcă. Ş-o prins a cînta. Cîn l-au văzut dracii,
altu plînge, altu rîd’e, altu lu giuca. Ci:
− Vai d’i mini − zîci − dragă muzicantuli − zîci − tătă viaţa nostră t’i
ţînem aici, numa sâ ni cînţ.
Da iel cînta, nu cînta, da cu uok’ii tot umbla30 sâ vadă pi faraonu cel mai
mari care ira cu carpănu-m barbă. Iera un cupt’ior d’i nou stînjîn’i d’i l’emn’e
care ard’e şî iel ira după cupt’ior, sta cu carpănu-m barbâ. Zîci:
− Vai d’i mini − zîci − tăţ staţ, şî beţ, şî mîncaţ, şî vă veseliţ, d’i ci
înălţatu împărat un uok’i i plînge şî unu-i rîd’i, şî cu-o mînicâ suflicată, şî una
ba? Si şed’e aşă supărat acol după cupt’ior?
− He-he-he! Drăgan Cenuşâ i-o făcut triaba asta, da om puni noi odată
mîna pi dînsu!
− Cît îm das mn’ii sâ-i scot io carpânu cel d’im barbă?
− Hă! Ci sâ-z dăm? Vrai sâ fi împărat pişti tătă lume, împărat ieşt’i pisti
tătă lume! Vrai sâ-s trimet’em ban’i cu vagoanili acasâ, ban’i cu vagoanili-s
trimet’em acasâ31. Ci:
− Ut’i ci: ieu în ies pi uşâ şî − zîci − înălţatu împărat sâ-n iesâ pi
fereastă că-ari sâ-i saie carpânu d’im barbă.
Atunci iel o işît pi uşâ, şi faraonii o spus:
− Înălţat’e-împărat’e, im bagâ capu, vedz, poat’e cumva d’i-i om
vrăjîtor’ şî îţ sari carpănu.
O băgat iel carpânu pi, pi borta-ace, pi uni-o fost acolo. Cînd o agiuns
capu, însâ Drăgan Cenuşa o fost agiuns. O scos paloşu d’i su manta 32 d’i la
dînsu şî cîn-o agiuns capu, cîn o trras o dată cu paloşu, o pk’icat trupu d’incolo
şî carpânu cu capu d’incolo. Şî iel du-t’e, băiet’e, la bortâ, la fugă! Scuturâ d’i
funi, ci să mai scuture! Ceia s-o foz dus, o vădzut că nu mai vine, o plecat, l-o
lăsat pi lumş neagrâ. Iel o luat ş-o fugit şî d’i iasta part’e 33, ş-în ce part’e, şî
d’incolo, şî d’incolo. Iacă dă într-o grăd’ină cu flori. Agiungîn în grăd’ina ce cu
flori, n’işt’i flori frumosă, straşn’ici, sâ uita iel 34 p-acolo pintre florăria-ace.
Aud’i ceva răcnin:
− Vai, şî vai! Vai, şî vai!
Iel sâ uitâ-n dreapta, sâ uită-n stînga, nu ved’e pe n’ime! Sâ uitâ-n sus 35,
ved’e-ntr-un copac tri pui d’i pajură răcn’in. Sâ suii iel pi copacu cela în sus.
− Mă puilor, ci răcniz voi atît d’i tare?
Ce:
− Vai di mini, d’i şept’e ani di zîli d’i cîn n’i face mama, pi noi, sî cîn
sînt’em mai mîndri şî mai frumoş, vine-om balaur şî n’e mânîncâ.
Zîci:
− Lasă, că d’e astăz înaint’i, nu v-a mai mînca!
Au vinit iel şî s-o pus acolo pi pui ş-au stat. Iacă vini balauru. Ce:
− Măi balauruli! D’e astăz înăint’e, dăruieşt’i-mn’i mn’ii.
− Apîi − zîci − dăruit sâ-ţ h’i, Drăgan Cenuşâ, îm veacu veci, amin, sâ
30
Pov. îşi roteşte ochii.
31
Pov. duce dreapta la sîn.
32
Pov. schiţează tăierea printr-o mişcare verticală cu dreapta.
33
Pov. se uită spre stânga.
34
Pov. se uită spre stânga.
35
Pov. se uită în sus.

18
nu li mai aibe nime grija!
S-o-ntors balauru napoi. Însă puii ceia d’i pajură ci-au făcut? Ci:
− Vai d’i mini, dacă vini mama − zîci − t’i mânîncâ şî t’i strîcă.
L-o făcut om purice sî l-o băgat su pen’e. Au vinit pajura.
− Dragu mamii sînt’eţ, ori nu sînt’eţ.
− Sînt’em, mamă − zîci − nu răcni, şî nu plîngi, că d’i astăz înăinti, nu
n’i mai mînîncâ, şî nu n’i mai are nime grija, că ne-o scos om vit’eaz.
− Dragu mamii, une s-o duz vit’eazu cela?
− Mamâ, zborâ spre răsărit.
O zburat spri răsărit, n-o găsît n’im’ică.
− Dragu mamii, spuneţ-îm, că io crăp!
− Mamă, du-t’i spre mn’ezî nopţî.
O zburat spre mn’ezî nopţî: n-o găsît n’imn’icâ.
Zîci:
− Dragu mamii, spuneţî-m − dzîci − că io crap!
Ci:
− Du-t’i, mamă, spre mn’iază dzî!
O zburat spre mn’iază dzî, n-o găsît n’imn’ic.
− Vai di min’i, dragu mamii, spuneţî-m, că crap!
− Mamă, ţî l-am arăta, da mă t’em că li-i strîca.
− Nu t’i t’eme, dragu mamii, nu-i fac n’imn’icâ.
Cîn l-o arătat înăint’ea loi, d’e tri ori l-o-ng’iţît şî iară l-o borît şî l-o
făcu mai mîndru, şî mai frumos, şî mai vit’eaz d’i cum o fost.
− Noa, dragă vit’eazuli: ci bini vrai pintru binili ista care mn’i l-ai făcut
mn’ii, şî mn’i-ai scos puii d’i la mort’e?
− Nu trebe nici om bini să-m faci, numa să mă scoţ pi lumea albâ.
Ci:
− La gre muncă mă pui! Da h’indurea că mn’i-ai scos puii d’i la
moart’e, tot atîta t’e-oi scoat’e. Să pui o sută d’e cară d’i fripturi, o sută d’i cară
d’i pîni, ş-o sută d’i cară d’i buz d’i vin după capu mn’eu: cîn oi îmvîrt’i capu
în dreapta, sâ-m dai o fripturâ ş-o pîni, cîn oi învîrt’i capu în stînga, sâ-m dai
om butoi d’i vin.
Însâ iel s-o suit după capu ii, ş-aşă o făcut cum i-o spus pajura. Cîn
aproape să-l scoată, ce:
− Mai dă-m ceva să t’i mânînc, că t’i scap!
Atunce iel o tăiet d’i susuuară, ş-o tăiet d’i su g’enunk’i şî d’in talpă d’i
la dînsu tri bucăz di carni şî i-o dat ş-o mîncat. Cîn l-o scos pi lumea albă.
− Dragă vit’eazuli, d’i und’i-o fost carnia asta aşa d’i dulce-amu la
urmâ?
Zîci:
− D-apăi nu vedz − zîci − c-am tăiet d’i susuuarâ şî d’i su g’enunk’i şî
d’im talpâ, şî ţ-am dat ş-ai mîncat?
− N-am şt’iut că ai aşă o carni dulci, că-ţ mîncam io capu pi ce lumi, nu
t’i mai scot’em pi iasta lumi! Da h’indurea că mn’i-ai scos puii d’i la moart’e −
ce − nu t’e mînînc!
D’e-atuncea spune c-o-s c-o rămas la uom aieste tri bort’e: su
g’enunk’e, susuuară şî-n talpă.
Însâ Drăgan Cenuşâ au luat ş-au plecat la-mpăratu.
− Bună dzua, înălţat’e-mpărat’i!
− Mulţămăs dumn’itali, vit’eazuli!
− Ei, înălţat’e împărat’i, am vinit şî ieu sâ-m dai fata după mini, că io ţ-
am scos-o d’i la balaur.

19
 − Dacă dumn’eta mn’i-ai scos-o, să-mn’i arăţ dovezîli!
Atunci i-o arătat vîrvu limbg’ilor şî vîrvu ung’ilor. Ci:
− Da, ad’ivărat ieste!
Şî s-o luat şî s-o cununat cu fata.
− Dragă înălţat’i împărat’i şî tată − dzîci − d’e astăz înăint’i plec şî io
acasâ la părinţî mn’ei cu fimeia me, că şî io sînt ficior d’e-mpărat şî şî io am
împărăţîi, şî io pos să stâpînes ca şî dumneta.
Atunci, n’imn’ică vorbă, s-au luat ş-au vinit cu fimeia lui acasâ. Însâ
fraţî lui ira amîndoi însurat, tat-su ira cu uok’i şî mă-sa trăie.
− Bun noroc, tată şî mamă, şî fraţîlor!
− He-he-hei! Mulţămăs dumn’itali, Drăgan Cenuşâ! Ai mai agiuns pe-
acasâ?
− Am agiuns şî io, tată, ş-am vinit sâ trăiesc şî io împreunâ cu nevasta
me pi lîngă dumn’eavostă.
− Fort’e bine, Drăgan Cenuşâ!
Însâ Drăgan Cenuşâ o lăsat n’evasta acasă, şî, cum ira obiceiu lui, iel
merge la vînat îm pădure. Însâ cumnat’ili lui, ci s-o gînd’it? Ie, fimeia lu
Drăgan Cenuşâ iera forte frumosă.
Ci:
− Tu! Bărbaţî noşt’i ar sâ sâ deie cu fimeia lu Drăgan şî pi noi ar sâ ni
lesă. Da noi hai să-i otrăzim fimeia lu Drăgan Cenuşâ.
Ci-o făcut cumnat’ili lui, ci-o lucrat, i-o otrăzit fimeia 36 lu Drăgan
Cenuşâ. Cîn o vinit Drăgan Cenuşâ d’im păduri, o găsît fimeia mortă.
O spus tat-so, zîci:
− Dragu tat’ii, Drăgan! Nu bini-ai vinit acasâ, să trăieş şî tu împreunâ
cu noi, iacâ şî fimeia ta ieste mortă.
Zîci:
− Văd, tată, că au murit, darâ n-am ci să fac − ci − Viniţ toţ, cu fraţ, cu
cumnat’e, cu mn’eta, tatâ, şî mn’eata, mamă, cu mini sâ stăm oleacă d’i vorbă
la masâ.
S-o pus cu dînş la masa. Ci:
− Tată! Ţ-aduj dumn’eata amint’i − dzîci − cîn ai mărs pi hotaru
zmeilor ş-o vinit zmeii, ş-o-ntunicat lume, şî t’i-o-ntunicat şî pi mn’eata?
−Mn’i-aduc amint’i!
−Ş-ai trimăs pi fraţî işt’i-a mn’ei doi sâ margâ să lumineză lumea, să t’i
lumineză şî pi dumn’eta? T-aduci amint’i?
− Mn’i-aduc!
− Şî cîn am vinit io la dumn’eta şî cîn an zîs sâ mă leş şî pi mini − fraţî
mn’ei ira la-nk’isgre, dacă nu mergem ieu, gioi d’imineaţa, d’imineaţa ave sâ li
sâ ciunti viaţa! Şî cîn am vinit ş-an spus: «tată, lasâ-mă sa mă duc şî ieu! » ş-ai
aruncat paloşu în uşâ pînă-m manunk’i? Nu ţ-o agiutat Dumnăzău să mă tai! Şî
m-am dus, ş-am luminat lume, şî t’e-am luminat şî pi dumn’eta, şî − zîci − nu
m-am dat! Pană şî moart’i − zîci − am gustat, şî nu m-am dat şî − zîci − amu
am vinit şî io sâ trăiesc cu fimeia me împreunâ cu dumn’eavostră şî v-aţ îndurat
şî mn’i-aţ otrăzit-o, cum as făcut, aşă sâ v-agiut’i Dumnezău!
Şî s-o luat ş-o lăsat fimeia acolo mortâ ş-au plecat. Şî s-au dus pim
pădure. S-au întîlnit cu-om moşn’eag cu nişti uăi.
− Bună zua, moşuli!
− Mulţămăs dumn’itali, Drăgan Cenuşâ! Da uni t’i duci?
− Ma duc une-oi găsî viaţă fără d’e sfîrşîri.

36
Pov. dă din cap.

20
 − Ramîi aici37 că − zîci − aici ieste viaţa fără d’e sfîrşire! − ce − Na-ţ
cîrja asta, şî na-ţ uoile este: pişti tăt locu sâ umbli cu uoili este, însâ numa acolo
su pădurea-ace să nu meri − acolo ira triaba iadului, uni dad’şi în iad.
Şî moşn’iagu o plecat. Iel tot baga uoili sâ sâ bage-acolo38, uoile to
fug’e înapoi, tot li baga acolo, spui, ieli to fuge înapoi.
Fugîn uoili înapoi, sâ puni iel pe-on dîmb şî şed’e. O trecut o pasâri pi
sus ş-o lăsat tri peni pi braţă la dînsu şî tri pk’icuri d’i sîngi. Iel s-o uitat la
aceia tri pk’icuri d’e sîngi, zîci:
«Alelei, dragă, aşa o fos n’evasta me, îm faţă c-aieşt’ia tri pk’icuri d’i
sîngi, ş-aşa o fos îm păr ca-aiestea tri pen’e.»
Ş-au înh’ipt cîrja într-on dîmb, s-o strîns tăt’i uoili pi lîngă dîmb şî iel o
lăsat uoili şî cîrja acolo, ş-au plecat acasâ. Cîn au plecat acasă, n-o mai găsît
n’iş casâ, n’ij grajd’i, n’ij n’imn’icâ: o fost crescut iarbâ, li-o cufundat
Dumnăzău cu tătu în fundu pămîntuli. Iera on nuc cu crengili d’i aur, care băt’e
cu dînsu în naltu ceruli, însâ şî nucu iera rupt giumatat’e.
Iel o d’esk’icat nucu cela, şî s-o băgat în nuc, ş-în nuc o rămas ş-în zua
d’e astăz!
Şî m-an suit pi-o săcară
Şî v-an spus-o în ie sară.
Inf.: Gh. Zlotar din Fundu Moldovei; cules în Bucureşti, 15 febr. 1955
de O.B.; transc.: O.B.; durata: 55’; A.I.F., mg 817 − 818.
Pov. o ştie «d’i la mama; d’i mult». O mai ştie fiul povestitorului, Marcu.

37
Pov. arată spre stînga, cu stînga.
38
Pov. arată înainte, cu stînga.

21
 DUNCA VITEAZUL, BĂUTORUL ŢĂRII

(Basm)

A fost odată şi odată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, pe când se potcovea

purecele cu nouăzeci şi nouă oca de fier şi totuşi la un picior rămânea
despotcovit.
A fost odată şi odată un împărat cu numele Împăratul Alb. Împăratul
acesta avea trei fete, tare frumoase. Lui i s-a spus noaptea, prin vis, că vor veni
zmeii la el şi-i vor fura fetele.
Pentru aceea, împăratul dimineaţa a chemat pe toţi meşterii din ţara sa
şi le-a poruncit ca să-i facă o casă de trei stânjeni de groasă şi fără de nici o
fereastră. Meşterii numaidecât s-au adunat şi în câteva ceasuri casa a fost gata.
Împăratul a închis fetele în casa aceasta, cugetând că de aicea nu le vor putea
fura zmeii, iar la uşa casei, care de asemenea era de fier şi foarte groasă, a pus
un regiment de cătane ca străji, ca să aibă de grijă şi să nu lase ca să-i fure
zmeii fetele.
Preste noapte, cătanele au adurmit. Zmeii au venit la casă, au spart zidul
cât de gros a fost şi i-au furat fetele şi ie-au dus cu ei pe lumea neagră.
Cum se trezeşte dimineaţa împăratul, numaidecât merge la casa aceea
ca să vază ce fac cătanele şi că acolo îi sunt fetele. Pe cătane le găseşte pe toate
şilboc. Apoi merge să vază ce-i fac fetele. Intrând împăratul în casă, găseşte
zidul spart şi în casă nici o fată.
Împăratul acuma supărat şi îngrijat că şi-a pierdut fetele, numaidecât a
dat de ştire în toată ţara că cine se va afla ca să meargă să caute fetele şi le va
găsi, aceluia îi dă o fată şi împărăţia de jumătate.
A venit un om care s-a legat că el îi va aduce fetele. Acestuia i-a dat
Împăratul Alb un cal bun şi bani ca să aibă pe trei ani de zile.
Omul acesta a tot mers, a tot mers, până ce a înnoptat aproape de un
făgădău. Când a fost mai să între în curte, i-a ieşit înainte un om (moş) bătrân şi
l-a rugat ca să facă bine şi să-i dea vrun crucer. Însă omul acesta n-a vrut să-i
dea nimica.
După aceea a mers în fagădău, a mâncat bine, a băut bine şi după aceea,
rugându-l fagădăriţa, a început a se juca de-a cărţile.
S-a tot jucat de-a cărţile până la douăsprezece ore noaptea, până ce
fagădăriţa i-a luat toţi banii, calul, iară pe el l-a băgat slugă de curte.
Împăratul a aşteptat trei ani de zile şi dacă a văzut că nu se mai întoarce
cu nici o veste bună sau rea, a trimis pe un al doilea om ca să caute fetele. La
acesta încă i-a dat un cal bun şi bani ca să aibă pe trei ani de zile.
Omul acesta iară a tot mers, a tot mers, până ce a înnoptat iară aproape
de fagădăul acela. Când a fost ca să intre în fagădău, i-a ieşit şi lui moşul acela
bătrân înainte şi a cerut ca să-i dea vrun crucer. Însă nici omul acesta nu a voit
să-i dea nici un crucer.
După aceea a mers şi s-a băgat în fagădău, a mâncat bine şi a băut bine.
După aceea, rugându-l fagădăriţa, a început a se juca şi el de-a cărţile cu ea,
până ce către douăsprezece ore i-a dus fagădăriţa toţi banii în cărţi, i-a luat şi
calul şi pe urmă apoi l-a băgat şi pe el slugă de curte ca şi pe celălalt de mai
nainte.
Împăratul iară a aşteptat trei ani de zile şi în urmă, văzând că nu se mai
întoarnă nici acesta ca să-i aducă vreo veste bună sau rea despre fetele lui, a
trimis pe un al treilea om, în care avea el încredere mai mare. Acesta a fost
Dunca Viteazul, băutorul ţării.

4
 Acestuia iară i-a dat Împăratul Alb un cal bun, merinde şi bani ca să
aibă pe trei ani de zile. Apoi a pornit Dunca Viteazul şi s-a tot dus, s-a tot dus,
până ce a înnoptat şi el aproape de făgădăul acela. Când a fost să intre în
fagădău, i-a ieşit şi lui înainte moşul acela bătrân şi l-a rugat să-i dea şi lui
vreun crucer.
El numaidecât a luat desagii jos de pe cal, fiindcă acolo purta banii din
cauză că avea foarte mulţi şi a zis către bătrân:
− Vino, moşule, şi-ţi ia câţi îţi vor trebui, căci aci sunt destui.
Moşul atuncea văzând că cu ce inimă bună îi dă omul acesta banii, a
zis:
− Îţi mulţumesc, fătul meu! Nu-mi trebuie nici un crucer! Numai am
vrut să-ţi cerc credinţa. Na această fluieriţă şi când vei fi în necazul cel mai
mare, atuncea să-ţi aduci aminte de mine căci vei scăpa de la orişice necaz, fie
chiar şi împreunat cu moarte.
Acuma te du cu Dumnezeu, îi zise bătrânul.
Moşul acela bătrân a fost Dumnezeu. Dunca acuma luâudu-şi rămas
bun de la moşul cel bătrân merse şi se băgă în fagădău.
După ce Dunca Viteazul s-a băgat în fagădău şi a mâncat bine, a cerut o
vadră de vin. Gătând-o pe aceea a mai cerut o vadră şi în urmă gătând-o şi pe
aceea a mai cerut ca să-i mai aducă o bute pentru că el nu s-a săturat.
După ce Dunca Viteazul băutorul ţării s-a săturat de băut, a dat şi el,
rugat fiind din partea făgădăriţei, a se juca de-a cărţile.
Până la douăsprezece ore sară Dunca Viteazul a luat toţi banii de la
fagădăriţa, pe care ea i-a luat de la cei doi oameni care au fost trimişi din partea
Împăratului Alb ca să-i caute fetele. Ba încă nu numai banii toţi de la fagădăriţa
i-a luat, ci şi caii şi pe ceilalţi doi inşi i-a slobozit de la slujire.
După ce s-a făcut zâuă, Dunca Viteazul a luat pe cei doi oameni cu sine
şi la drum, pentru a căuta fetele Împăratului Alb. S-au tot dus, s-au tot dus,
multă lume şi împărăţie,
ca Dumnezeu să ne ţie,
căci firul din poveste
încă mult şi frumos mai este.
S-au tot dus până ce au dat de gaura pe care aveau să se bage pentru ca
să meargă pe lumea neagră. Ei când au plecat de acasă, şi-au fost luat nişte
hurduzauă lungi, lungi, aşa încât dacă se întindeau, ajungeau de pe lumea cea
albă până pe lumea cea neagră.
După ce au ajuns înaintea găurii, s-au sfătuit că care să meargă mai întâi
pe lumea cea neagră.
Cel care a plecat mai întâi, a zis:
— Eu mă duc, dară să ştiţi că când voi mişca din hurduzău, atuncea voi
să mă trageţi afară.
El s-a scoborât până la un loc, dară fiindcă era tare întuneric, i s-a făcut
frică şi a început a mişca de funie. Văzând ceştialalţi doi că mişcă de funie, de
hurduzău, numaidecât l-au tras afară.
După aceea s-a scoborât cel de-al doilea. Acesta încă s-a scoborât până
la un loc şi văzând că este tare întuneric, i s-a făcut şi lui frică şi numaidecât a
început a mişca de hurduzău. Ceştia de afară văzând că şi la acesta i frică, l-au
tras afară.
După aceea a zis Dunca Viteazul către ei:
− No, măi, acuma mă bag eu să vedem, mie frică mi-a fi şi să vedem
cine mă mâncă pe mine. Dară să ştiţi că când voi mişca de hurduzău atuncea
voi să mă sloboziţi tot mai afund.

5
 Aşa l-au slobozit tot câte o ţâră, până ce a ajuns pe lumea cea neagră.
După ce a ajuns pe lumea cea neagră, ostenit fiind de drumul cel lung, s-a dus
lângă o fântână şi s-a pus ca să se odihnească. Pe când se odihnea el mai bine a
venit fata cea mai mare a Împăratului Alb după apă la fântână şi văzându-l pe
Dunca durmind l-a trezit, zicându-i:
− Vai, voinice, scoală şi te du de pe aci. Ce îmbli? Ce cauţi? Şi cine te-a
scoborât pe tine de pe lumea cea albă aci pe lumea cea neagră?
− Eu am venit aci pe lumea cea neagră ca să caut fetele împăratului Alb,
pe care le-au furat zmeii şi să le duc acasă pe lumea cea albă − răspunse Dunca
Viteazul.
− D-apoi că noi suntem fetele împăratului Alb, zise fata. Bine că te-a
adus Dumnezeu pe la noi. Acuma fiindcă chiar pentru aceea ai venit ca să ne
cauţi pe noi, pofteşte şi vino până în casa noastră ca să mânci ceva şi să te mai
întreb câte ceva despre ai noştri de acasă. Numai cât îţi spun ca să te grăbeşti
cât vei putea, pentru că pe la nouă ceasuri vine zmeul cel mai mare, bărbatu-
mio, cu o falcă în cer şi cu una în pământ şi de te va găsi aci, tot praf şi pulbere
te face.
− N-am frică de bărbatu-to, răspunse Dunca Viteazul, numai spune-mi
tu, ce semne are?
Fata i-a răspuns că:
− Trimite un buzdugan din depărtare de trei miluri de pământ şi când
ajunge buzduganul în casă, se suie de-a dreptul după cuier. Atuncea e semn
cum că el vine şi când soseşte, mâncarea să fie pusă pe masă, dară să nu fie nici
prea caldă şi nici prea rece, căci dacă nu va fi pe placul lui, atuncea mă încalţă
cu cizmele acele de foc şi mă face ca să joc ştaierul prin casă.
Întru aceea soseşte buzduganul şi se suie de-a dreptul după cuier. Dunca
Viteazul numaidecât îl ia şi-l trimite îndărăt de şase miluri de pământ. Zmeul
mânios îl ia şi-l trimite cu trei miluri mai departe. Dunca Viteazul de-asemenea
îl ia şi-l trimite de douăsprezece miluri de pământ, mai departe, îndărăt.
Văzând aceasta, zmeul se spărie şi începe a zice în sine: „Asta nu e
lucru bun, nu poate să fie alta decât că va fi venit Dunca Viteazul băutorul
lumii aci la căşile noastre".
Când zmeul a fost aproape de casă, Dunca Viteazul i-a ieşit înainte şi s-
a băgat sub un pod şi când zmeul a vrut să treacă cu calul preste pod, atuncea
Dunca Viteazul şi-a scos paloşul şi l-a împlântat în foalele calului. Atuncea
calul numaidecât a dat jos, iară zmeul a zis:
− Ţupu, calul meu, leu paraleu, că de nime în lume nu mi-i frică, fără
numai de Dunca Viteazul băutorul lumii, dară lui nu i-a fi adus cioarele,
oscioarele şi corbii să-i scoată ochii şi pe aci.
− Ba aicea sunt şi eu, bală de zmeu, zise Dunca.
Zmeul atuncea a zis:
− În luptă să ne luptăm, ori în săbii să ne tăiem?
− În luptă, că-i mai dreaptă şi mai înţeleaptă, răspunse Dunca.
Apoi s-au luat la luptă; zmeul a întrântit pe Dunca de s-a băgat în
pământ până în genunchi. După aceea s-a sculat Dunca mânios, a luat pe zmeu
şi l-a întrântit de s-a băgat în pământ până subsuori. După aceea şi-a scos
paloşul şi i-a tăiat capul, iară corpul l-a ţâpat într-un şanţ.
După ce l-a omorât pe zmeu, a mers iară acasă la fata împăratului cea
mai mare şi i-a cerut inelul cel de aur.
A doua dimineaţă Dunca Viteazul a mers la altă fântână, unde mergea
după apă fata împăratului cea mai mijlocie. Cu aceasta a păţit iară ca cu cea de
întâi.

6
 Pe zmeul, adică pe bărbatul acestei fete, iară l-a omorât.
A treia dimineaţă a mers Dunca Viteazul şi s-a culcat la altă fântână,
unde mergea după apă fata cea mai mică a împăratului. Cu aceasta a păţit iară
ca cu celilalte două fete de mai înainte. Apoi pe urmă şi pe zmeul, pe bărbatul
acestei fete, l-a omorât tocmai în acelaşi mod, cum a omorât pe bărbatul celei
de întâi şi celei de a doua.
După ce zmeii a fost omorâţi, fetele împăratului, ca neveste ale lor, şi-
au pus în gând ca să pună pomeană în urma lor. Pentru aceea ele au poruncit ca
să se taie trei boi şi au făcut şase cuptoare de pită, apoi au adus o bute de vin.
După ce aceste toate au fost gata, a zis Dunca Viteazul către fete:
— Ce vreţi voi să faceţi cu bucatele acestea scumpe? Doară vreţi ca să
le stricaţi pentru balele acele de zmei? Lăsaţi bucatele, căci ne vor prinde bine
de merinde, până ce vom ieşi pe lumea albă!
După aceea a mers cu fetele la gaura ce scotea pe lumea albă şi a pus
mai întâi pe fata cea mai mare de a legat-o în hurduzău ca să o tragă afară.
După ce a văzut că pe aceasta au tras-o afară şi au slobozit iară
hurduzăul, a legat pe fata cea mai mijlocie şi mai pe urmă pe fata cea mai mică.
După ce toate trei fetele au fost scoase, s-a apucat Dunca Viteazul şi a
legat un bolovan greu, cam de asemenea greutate cu el, în hurduzău şi a lăsat
ca să-l tragă aceia care erau afară, ca să le cerce credinţa şi să vază că ce ar fi
păţit el dacă s-ar fi pus acuma în hurduzău.
Aceştia au tras de hurduzău şi au scos bolovanul până la un loc, apoi l-
au făcut scăpat şi a început a se rostogoli bolovanul de aci în jos. Ei au cugetat
că acuma Dunca Viteazul este mort şi ei au rămas cu fetele împăratului; şi aşa
acuma cinstea că le-au scăpat din mâinile zmeilor va fi a lor şi acuma ei vor lua
în căsătorie câte o fată de ale împăratului. Aşa au plecat cu fetele către casă.
Dunca Viteazul, după ce a văzut că el a rămas sângur, s-a luat şi s-a tot
dus pe lumea neagră ca să poată ieşi afară. S-a tot dus, s-a tot dus, până ce a dat
de un iezer mare, în care era un balaur cu nouă capete. Lângă iezer era un
arbore mare. El, fiindcă era ostenit tare, s-a pus lângă arborele acela la umbră
ca să se odihnească. Odihnindu-se aci, a auzit în apropiere văitându-se:
− Vai de noi şi de noi, că ceasul se apropie şi mama noastră numai
nimereşte.
El, uitându-se în sus, zăreşte nişte pui şi zice:
− Dar cine sunteţi voi?
− Noi suntem pui de pajură – răspunseră puii. Mama noastră de şase ani
îşi scoate puii tot aicea şi totdeauna i-a mâncat balaurul cel cu nouă capete din
iezerul acesta. Acuma ceasul ca să iasă se apropie, ne vine rândul nostru ca să
Ţneţ mânce şi iacă că mama noastră nu mai soseşte.
− Nu vă temeţi nimica până ce sunteţi lângă mine. Spuneţi-mi numai că
ce semne are balaurul când iese din apă – zise Dunca.
— Când vrea ca să iasă, atunci apa începe a fierbe ca cum fierbe o oală
cu apă la foc – răspunseră puii.
Preste câteva clipite, apa începe a fierbe şi când balaurul şi-a scos un
cap, atunci Dunca viteazul numaidecât l-a tăiat cu paloşul. După aceea balaurul
ş-a scos al doilea cap şi pe acesta i l-a tăiat; după aceea şi-a scos al treilea, al
patrulea şi aşa până la al noălea şi pe toate le-a tăiat Dunca Viteazul cu paloşul
lui, aşa încât tot iezerul s-a umplut de sângele acelui balaur. După ce a omorât
Dunca balaurul, s-a apucat şi i-a luat toate limbile, le-a învăluit într-o năframă
şi apoi le-a băgat în posonar, ca să le arate când va merge pe lumea albă,
împăratului.
Puii de pajură, văzându-se scăpaţi de la moarte, au zis către mântuitorul

7
lor:
− Acuma unde să te ascundem noi, căci ne-ai scăpat de la moarte? Căci
dacă va veni pajura, mama noastră, şi ne va găsi vii, de părere bună că ne-ai
scăpat, te va înghiţi de viu numaidecât. Vină aci şi te ascunde sub aripile
noastre – zise unui dintre pui.
El merge şi se bagă sub aripile lor.
Într-aceea soseşte şi pajura mama puilor, voioasă şi văzându-şi puii în
pace îi întreabă că cine i-a mântuit pe ei de la moarte?
− Nu-ţi spunem, mamă – ziseră puii de pajură – că dacă ţi-am spune că
cine şi unde este, atunci dumneata îl înghiţi de viu numaidecât.
− O, proştilor – zise mama. Cum socotiţi voi că eu voi înghiţi pe acela
care mi-a făcut mie bucuria asta şi care v-a mântuit pe voi de la moarte?
Puii atuncea voioşi că nu-l va înghiţi, îşi ridică aripile şi ziseră:
− Iacă, mamă, aicea este omul care ne-a scăpat pe noi de la moarte.
Pajura atuncea de bucurie, cum l-a văzut, îndată l-a şi înghiţit.
Puii atuncea au început cu toţii a plânge şi a se tângui pentru că le-a
omorât pe mântuitorul lor. Văzând pajura că prea tare s-au supărat puii pentru
că l-a înghiţit, numaidecât l-a ignit îndărăt, cu mult mai mândru şi mai frumos
de cum a fost şi a zis apoi către el:
− Ce pofteşti, dragul meu, acuma de la mine, fiindcă mi-ai făcut binele
acesta mare, de mi-ai scăpat puii de la moarte?
− Nu poftesc alta – răspunse Dunca Viteazul – decât să mă scoţi pe
lumea albă.
— Bine - răspunse pajura. Dară până ce vom ajunge pe lumea cea albă,
mie îmi trebuie mâncare şi băutură. Ai tu de acestea?
Dunca Viteazul numaidecât a mers şi a adus cele şase cuptoare de pită şi
le-a pus pe aripă, apoi cei trei boi fripţi pe altă aripă, pe aripa stângă; butea cu
vin a pus-o pe coadă, iar el s-a suit între ele, pe spinarea pajurei şi aşa fiind
gata, au şi plecat la drum să ajungă pe lumea cea albă.
Când pajura făcea cu capul în dreapta, atuncea îi da pită, când făcea cu
capul în stânga, îi da carne, iar când făcea cu capul îndărăt, îi da vin de băut.
Când a fost mai să iară deasupra, i s-a gâtat carnea şi pajura a cerut – a
făcut cu capul spre stânga – ca să-i dea carne. El însă neavând carne, şi-a tăiat o
bucată din talpa piciorului şi i-a dat-o la pajură şi cu asta a ieşit apoi până
deasupra.
După ce a ieşit cu el deasupra, l-a întrebat pajura că de Ţceţ a fost
carnea care i-a dat-o mai pe urmă? El i-a spus că a fost din talpa lui de la picior
şi atuncea şi-a arătat piciorul de unde a tăiat.
− Vai, că n-am ştiut eu că tu ai aşa carne bună de mâncat, că ştiu eu bine
că tu nu ai mai fi văzut lumea albă, căci te mâncăm de atunce; acuma însă îţi
dau pace dacă te-am scos până aci, - îi zise pajura lui Dunca Viteazul.
Acuma a luat Dunca Viteazul băutorul lumii drumul către casă. După
câteva zile a ajuns pe ceilalţi doi soţi ai săi dimpreună cu fetele împăratului
Alb.
Aceştia, cum l-au văzut, îndată l-au prins şi i-au scos ochii, cugetând că
aşa orb nu va mai şti merge către casă, va rătăci pe aci şi pe urmă vor da nişte
lupi preste el şi-l vor mânca şi aşa de bună samă că se vor putea scăpa de el.
În necazul acesta, Dunca Viteazul numaidecât şi-a adus aminte de cele
ce a zis bătrânul cu care s-a întâlnit lângă făgădău, când a plecat mai întâi după
fetele împăratului. A băgat mâna în posonar, a scos flueriţa ce i-a dat-o bătrânul
şi a suflat de trei ori în ea şi numaidecât a venit bătrânul acela înaintea lui şi l-a
întrebat că ce i s-a întâmplat. Apoi bătrânul acela – care a fost Dumnezeu – a

8
făcut tină şi i-a lipit iară ochii la loc. Acuma Dunca Viteazul având vederea cea
de mai înainte, a mulţumit bătrânului pentru binefacere şi apoi a luat drumul
mai departe.
După câteva zile Dunca Viteazul iară i-a ajuns pe soţii lui şi pe fetele
împăratului.
Aceştia iară, cum i-a ajuns, îndată au pus mâna pe el, l-au prins şi l-au
băgat în o fântână afundă, de marginea unui drum şi apoi ei s-au dus p-aci
încolo.
Din întâmplare fântâna era seacă şi nu s-a cufundat prin apă ca să se
înece. Un călător, trecând pe acolo, s-a dus să scoată apă ca să bea. Dunca
Viteazul atuncea s-a acăţat de găleată şi aşa călătorul acela, anume că trage apă,
a tras pe Dunca.
După ce Dunca a fost scăpat şi de aci de la moarte, a mulţumit
călătorului pentru binefacere, apoi a plecat şi el mai departe către casă.
După câteva zile a ajuns şi el în oraşul de unde a plecat – după fetele
împăratului şi în care chiar reşedea Împăratul Alb.
După ce a ajuns acolo, s-a băgat în gazdă la o muiere bătrână ce şedea
chiar în marginea oraşului. Cei doi servitori şi soţi ai lui Dunca Viteazul au
sosit mai devreme acasă cu fetele de împărat; şi Împăratul Alb, de părere bună
că şi-a găsit fetele, a şi făcut ospăţ cu fata cea mai mare, măritând-o după unul
din acei doi servitori, care le-au adus acasă.
Muierea aceea bătrână la care s-a băgat Dunca în gazda, încă se gătea ca
să meargă la ospăţul fetei de împărat.
Dunca Viteazul s-a rugat de femeia aceea bătrână ca să facă şi pentru el
un mălai şi să-l ducă ca cinste la ospăţ; dară să-l dea chiar în mâna miresei.
Muierea numaidecât s-a apucat şi a făcut un mălai şi pe sama lui. Însă
până a nu băga muierea mălaiul în cuptor, Dunca a luat din posonar inelul ce l-
a căpătat de la fata împăratului, atuncea după ce i-a omorât pe zmeul, bărbatul
său, şi l-a băgat tocmai în mijlocul mălaiului, fără ca bătrâna aceea să ştie ceva.
După ce s-a copt mălaiul, muierea aceea bătrână a luat şi cinstea ei şi
cinstea acelui ficior, fără ca ea să-l cunoască cine e şi s-a dus cu ele la
Împăratul Alb, iară cinstea, adică mălaiul ce l-a fost făcut pe sama ficiorului, l-
a dat în mâna miresei.
Mireasa, cum a căpătat mălaiul în mână, numaidecât l-a rupt în două şi-
şi găseşte inelul său cel de aur în mijlocul mălaiului. Cum şi-a văzut inelul,
îndată a năpădit-o plânsul. Apoi a mers la tată-so şi i-a arătat inelul care l-a
aflat în mălai zicând: că nu acesta e mirele ei, este adevăratul om ce le-a scăpat
pe ele din mâna zmeilor pe lumea neagră.
Împăratul numaidecât a chemat pe muierea ce a adus mălaiul acela
înainte şi a întrebat-o că de la cine este mălaiul acela frumos? Să meargă
numaidecât să-l aducă aci înaintea lui.
Muierea a plecat numaidecât şi i-a spus lui Dunca Viteazul cele ce a zis
împăratul către ea; însă el nu a voit să meargă din cauză că era cam rău
îmbrăcat. Muierea văzând aceasta, numaidecât l-a îmbrăcat în nişte haine
frumoase, rămase de un ficior al său ce a fost murit în bătaie Ţrăzboiţ şi aşa s-a
dus cu el înaintea împăratului, zicând:
− Acesta-i omul de la care am adus mălaiul cel frumos, înălţate
împărate.
Fata cea mai mare, cum l-a văzut, îndată l-a şi cunoscut şi a zis:
− No, acesta-i omul care ne-a scăpat pe noi din mânile zmeilor, îl
cunosc bine.
Apoi el numaidecât a scos cele nouă limbi ale balaurului celui cu nouă

9
capete ce l-a omorât în iezer, precum şi nişte semne ce le-a fost luat el de la cei
trei zmei când i-a omorât şi arătându-le împăratului în faţa tuturor, s-au convins
cu toţii că el este adevăratul mântuitor al fetelor Împăratului Alb, el este
adevăratul viteaz şi că acuma lui i se cuvine a lua în căsătorie pe fata cea mare
a Împăratului Alb.
Acuma împăratul a poruncit că pe cei doi înşelători să-i ducă pe unul în
o parte a lumii, iară pe celălalt în altă parte. Iară pe Dunca Viteazul şi l-a ales
de mire şi i-a dat în căsătorie pe fata cea mai mare. Iară de zestre i-a dat
jumătate de împărăţia dânsului şi după moartea socrului său a devenit el
împărat preste acea ţară, purtând numele de Împăratul Galbin.
Dacă cumva nu vor fi murit, poate că încă şi astăzi mai trăiesc în
deplină fericire ca şi atuncea.
Iară eu mă suii pe o şea
şi vă spusei dumneavoastră aşa!

XVII. 196-201. Orlat -Sibiu, culeg. înv. R. Simu. 28 II 1886; A.T. 301
A.

10
 CU BUSUIOC VERDE
(Basm)
0-s c-o fost odată
ca n’iciodată:
dacă nu m-aj da a povesti
ca um purici-a plezn’i
povesti în ie sarâ pe ici pe la noi n-ar mai h’i!
Că nu-z d’i cîn povestili,
nij d’i cîn minciunli,
că-s c-o zî dou mai încoaci
d’i cîn să potcoze mîţa cu coajâ d’i nucâ
şî mere la sfînta rugă,
da d’i cîn mîţa s-o beşît
mai mult la biserică nu s-o primit
ş-au trecut pi lîngâ poartâ pi la mini
ş-am prins-o bini, bini
pănă m-o-nvăţat şî pe mine
asta ci v-o spun amu.
O-s c-o fost odată un împărat ş-ave tri ficiori şî tri fet’i. Şî împăratu cu-
aciie tri ficiori, ce:
− Dragu tat’ii! − zîce − Noi plecăm astăz − zîci − la arat şî tu nevastâ sâ
trimeţ pi fata ce mai mari − zîci − cu mâncare.
− Bini!
Împăratu o plecat cu-aciie tri ficiori la arat. Ară ii pînă la amn’iaz.
Aşt’eaptâ sâ vii fata cu mîncari: nu mai vine! Însâ mă-sa d’i-acasâ o trimăs pi
fatâ cu mîncari, îns-o vinit on smău ş-o luat-o şî n-o mai vîzut-o d’e loc. O
aşt’eptat ficiorii şî tat-su pînâ sara, o arat: n-o mai vinit n’imin’ia. Au vinit
acasâ ficiorii sara şî cu-mpăratu.
− Măi, nevastă! Ţ-am spus sâ ni trimeţ mîncari!
− Măi bărbat’i, doar am trimăs pi fată ce mai mare.
Au cătat împăratu, s-o-mvîrt’it în tăt’i părţîli: nu-i fata n’icăieri! Nu-i,
nu-i! Iac-a dou dză d’imin’iaţa iarâ s-o duz la arat. O arat ii iară toţ. Şî:
− Sâ trimeţ pi ias mn’ijlocie astăz.
O trimăs pi ce mn’ijlocii, iar-o vinit on smău ş-o luat-o şî pe-ace.
Iar-o aşt’eptat ii pînâ sara, n-o mîncat n’imn’ică pînă sara. O vinit
acasâ.
− Măi nevastă! Iară n-ai trimăz mîncari!
− Măi bărbat’i, am trimăs pi fata ce mn’ijlocii.
− Bini, măi fimeii, iaca să vid’em noi ci iesti asta aici. Mai merem şî
mîni la arat sâ vid’em şî pe az mn’icâ ai s-o trimeţ şî n-ar sâ vii cu mîncari la
noi?
S-au sculat ii dimineaţă ş-au mîncat ş-o plecat iar la arat.
− La amn’iază, s-o trimeţ pi iaz mn’ică cu mîncare.
O trimăs pi ce mn’icâ cu mîncari. No, cum o trimăs pe ce mn’ică cu
mîncari, cîn o agiuns pi la giumătat’i o vin’it on smău, ş-o luat-o şî pi ce şî s-o
dus. Au aşt’eptat ii pînâ sara, o vădzut că nu mai vini! Au arat ii iară pînă sara,
sara o vinit acasâ.
− Măi nevastă! Ai trimăs fata cu mîncari?
− Am trimăs şi pe ce mn’icâ – zici – şi văd că nici ace mn’icâ nu-i
nicăieri.
Atunci o spus-acie doi, ficioru cel mai mare, dzici:
− Tată!

4
 − Ci?
Dzîci:
− Ieu mă duc după urma surorii meli sâ li caut să videm uni am sâ li
găsesc ieu? Tot am sâ li găsăsc ieu univa.
Ci:
− Bini, măi, dragu tat’ii! Du-t’i!
Atunş ş-o luat ficioru ban’i, şî mîncari, şî straii ş-au plecat la drum. Şî
pin iasta păduri, şî pin celantâ păduri, şî pin ista codru, şî pin celant codru. Iac-
o agiuns, o găsît on moşn’iag. Ira cu-o herg’eli d’i cai.
− Bun noroc, moşuli!
− Mulţămăs dumn’itali, dragu moşuli! Uni mergi, măi vonici? Dzîci:
− Mă duc ca sâ caut surorli meli.
− Măi vonici! Dacă tu vrai sâ meri după suror’li tali, - zici - na-ţ fuioru
ista-m mînâ; d’i cînipă. Şî io am să-l aprind d’i capăt: dacă-i h’i în stari şî-i fugi
roată şî-i încungiura h’erg’elia az d’i cai d’i tri uori cu fuioru, atunş pos sâ meri
după suror’li tali, şî dacâ nu, t’i poţ întoarci înapoi.
Însâ mojn’iagu i-o dat fuioru-m mînâ; şî cîn i-o dat fuioru-m mînâ iel o
fugit giumătat’i, şî la giumătat’i s-o aprins fuioru ş-o ars tăt.
− Apă − zîci − mă ficioruli, t’i poţ întoarci înapoi, că nu răuşăşt’i uni
meri.
− Ei, moşuli, tot atîta, io ma duc.
− E, din part’e me − zîci − dut’i!
S-o luat ficioru ş-o plecat înaint’i. Iac-o agiuns la sorî-sa ce mai-mari.
N’imn’ică vorbâ, cîn l-o văzut, o prins a plîngi soru-sa.
− Vai d’i mini, dragă frat’i, ce-i căutat pi locur’li ieste? Că dacă vini
smău, t’e omoră!
− Ei, − zîci − nu-i n’imn’icâ!
Iacă sara, vini smău. Sâ zvîrli buzduganu-m poartâ, d’im poartâ-n uşâ,
d’in uşă la locu lui.
Mîncăr’li nici caldi, nici răci,
numa cum îs în vreme.
Şî untră smău înuntru.
− Bun noroc, cumnat’i!
− Mulţămăs dumn’itali!
− Ei, ci-i face? Ăi jupk’i zîmbru cu ung’ia.
sau îi fărma ciungu
cu pumnu?
Cela n-o mai putut sâ ferme n’ici ciungu
cu pumnu
nici sâ jupascâ zîmbru cu ung’ie!
Au mărs smău afarâ, o jupk’it zimbru cu ung’ie, ş-o trînt’it on pumn la
un ciung, s-o făcut tăt bucăţ, ş-o făcu foc ş-o pus carni la h’iert.
− Măi cumnat’i! Amu sâ vid’em cari-a mînca mai multâ carni d’i pi
ciolani şî cîn or h’i ciolanli goali, sâ ni dăm unu la altu cu ciolanli-n cap!
Însâ cela pînâ mînca un ciolan, zmău mînca douzăci! Ş-au luat acele
douzăci d’i ciolan’i şî cîn i-o puşcat un ciolan în cap, praf l-o făcut pi frat’i-su!
L-o luat şî l-o omorît.
Ei bini! Vădzînd işt’ialanţ doi fraţ că nu mai vini frat’i-su cel mai mari,
o zîs iez mn’ijlociu:
− Tatâ! Ma ‘duc şî ieu sâ vid’em după urma frat’elui mn’eu.
− Du-t’i dragu tat’ii!
S-o luat şî s-o dus ş-acel mn’ijlociu. Iar-o agiuns la moşn’iag’u cela.

5
 − Bun noroc, moşuli!
− Mulţămăs dumn’itali dragu moşuli! Da încotro pleci?
− Mă duc dupa urma suror’lor mele!
− He-he-hei! Na-ţ fuioru ista şî dacă-i put’e încungiura d’e tri uori
herg’elie cu fuioru ista roatâ şî sâ nu ardă tăt îm mîna ta, atunş pos pleca după
surorili tali, şî dacă nu, t’i poţ întoarci înapoi.
Au luat fuioru şî mojn’iagu d’i celant capăt l-o aprins. N-o apucat o fugi
giumătat’i cale ş-o ars fuioru-m mîna lui.
− Dragă ficior’li, t’i poţ întoarci înapoi!
− Bini! Mă duc înaint’i!
− Apoi − zîci − d’im part’e me − zîci − du-t’i! Io nu t’i-opresc.
Au plecat înaint’i. Ci-o păţît acel mai mare cu smău, aşă la fel’ o păţît şî
istalant mai mn’ijlociu. Vazîn ais mai mn’ic d’i-acasâ c-aceie doi fraţ a lui nu
mai vini, dzîci:
− Tată! D’e astăz înaint’i plec şî ieu dupa suror’li mele! Câ d’i ci-z bun
ieu sâ mai trăies pi lumi? Pi cîn suror’li mele tri nu-s, fraţî mn’ei doi nu-s,
încalt’ea mă duc şî ieu să mă prăpăd’esc d’i pi faţa pămîntuli! Şî − zîci − na-ţ
d’i la mini inelu mn’eu: cîn îi vid’e că s-o negrit inelu mn’eu, sâ şt ‘i câ-s mort
şî sâ vii dupa mini să mă cauţ.
− Da − zîci − dragu tat’ii! Cum sâ vin io sâ t’i caut?
− Tatâ! Mn’ii-m iesti numili Busuioc - Verd’e! Pi uni ma duc ieu,
creşt’e busuioc verd’i, şî dumn’eta ai sâ ma găsăşt’i pi urma busuioculi verd’e.
Pi uni calc io cu pk’icioru, sâ şt’i câ-n urma me creşt’e busuioc verd’e.
− Bin’i, dragu tat’ii!
Ş-o luat rămaz bun, ş-au plecat iar
pin codru,
pin zăhăstrii,
pin pustietăţ.
O agiuns iel la moşn’iagu cela.
− Bun noroc, rnosuli!
− Mulţămăs dumitali, dragu moşuli! Încotro t’i duci?
− Mă duc după urma. surorlor mele.
− He-he-hei! dragu moşuli! Na-ţ fuioru ista-m mînâ: dacă-i h’i în stari
ş-îi încungiura d’i tri uori herg’elia asta roatâ şî n-a ard’e furioru-m mîna ta,
atunci poţ pleca, şî dacâ nu, t’i poţ întoarci înapoi.
− Moşuli! io pot pleca şî fără fuior! Da h’indure că mn’i-l dai îm mînâ,
dă-l încoaci.
I l-o dat şî moşn’iagu l-o aprins d’i un capăt. Şî cîn o luat iel on şfrung,
Busuioc Verd’i, şî cîn o-ncungiurat de tri uori herg’elie cu cai, d’im fuga lui
care-o fugit iel, o-ng’eţat tăţ caii pi loc, s-o-ng’eţat şî fuioru în mînâ la dînsu!
− Ei, moşuli, na-ţ fuioru.
− Alelei, dragu moşuli, că greli put’eri ma-ai! Poţ pleca după surorle tali
îm voie ce mai bună.
Atunj, n’imn’ică vorbă, Busuioc Verd’i s-o luat ş-o plecat înaint’i. Au
agiuns la soru-sa ce mai mare.
− Alelei, dragă frat’i, ai vinit şî tu ca sâ mori şî tu cum o murit şî fraţî
mn’ei aişt’e doi.
Ce:
− Nu-i n’imn’ică − zîce − la-să mor! C-o moart’i sîn dator la Dumnezău
sfîntu! Pentru voi şî pentru fraţî mn’ei, la-sâ mor şî ieu.
Iăc-o zvîrlit zmău cel mai mari buzduganu-m portâ, d’im portâ-n cui,
d’in cui la locu lui!

6
 Mîncărle nici calde, nici răci
numa cum îs îm vremi.
Ş-au vinit smău.
− Bună zua, cumnat’i lăudat’i,
road’i-mn’e-ai cămaşa-n spat’i!
− Mulţămăs dumn’itali, smău sur
road’i-mn’i-ai cioarecii-n cur!
Dzîci:
− Ci-i faci: îi jupk’i zîmbru cu ung’ie
sau îi fărîma ciungu cu pumnu?
− Îm p…mă-ta! Dacă-ţ trebi, jupk’e-ţ zîmbru cu
ung’ie, şî farmă-ţ ciungu
cu pumnu!
Atunci smău s-o mîniet şî s-o dus afară. Şî cîn o trînt’it zîmbru gios, l-o
jupk’it cu ung’ie, s-o trînt’it om pumn la ciung, ş-o fărîmat ciungu, ş-o făcut
foc, ş-o pus carne sâ h’iarnă.
− Amu, măi cumnat’i lăudat’i! − dzîci − Ni punim la masâ: cari o mînca
mai multi ciolani, sâ ni zvîrlim cu ciolanli unu la altu în frunt’i.
−Da, măi cumnat’i.
Pînă mînca smău un ciolan, cela mînca dousprăzece. Şî cîn îi lua şi cîn
i-o zvîrlit o mamâ d’i ciolan în cap praf şî cenuşâ l-o făcut pi smău.
− Ei, măi sorâ, cum îţ pare?
− Alelei, dragă frat’i, că bum bărbat mai ieşt’i?
Dzîci:
− Stai tu aice pînâ vin ieu.
− Bini, dragă frat’i, da ieu ma t’em sâ rămîn singurâ.
− Atunj − zîci − ci sâ poati faci curt’ea asta-a ta?
− Curt’e me − zîci − sâ faci o parâ d’i aur.
Ci:
− Bagă-t’i-n curt’i.
Ş-o băgat în curt’i şî cîn o gînd’it o datâ, o făcut-o pară d’i aur ş-o pus-
o-m buzunar cu tăt cu sorî-sa. Ş-o plecat mai d’ipart’i. O agiuns la-a doile
smău. S-o băgat în casâ, l-o văzut sora ce mai mijlocie.
− Alelei, dragă frat’i! Cum d’i-ai vinit pe ice? Că dacă vini smău, praf şî
cenuşâ t’i faci!
− Alelei, dragă sorâ! Nu t’i gînd’i, cum a da Dumnezău.
Şed’i iel pi scaun, povisteşt’e cu sorî-sa. Cum povesteşte cu sorâ-sa,
mn’ică vorbă, iacâ vini buzduganu-m poartâ, d’im portâ în uşâ, d im uşâ în cui
la locu lui. Însâ iel cîn o luat buzduganu, Busuioc Verd’i, şî cîn i-o făcut on
şprung, o trecut nouza şî nou d’i hotară pi lîngă capu smăuli, i-o lua giumătat’i
păru d’i pi cap d’i la smău! O strigat smău:
«Haai, Doamn’i, Doamn’i, că greli put’eri ma am ieu acasâ la casa
me»!
O mărs smău după buzdugan ş-o căta buzduganu şî l-o luat în spat’i ş-o
vin’it acasâ. O intrat în casâ.
− Bună zua, cumnat’i lăudat’i,
road’i-mn’i-ai cămeşa-n spat’i!
− Mulţămăs dumn’itali, smău sur,
road’i-mn’i-ai cioarecii-n cur!
− Ci-i faci? I jupk’i zîmbru cu ung’ie
sau îi fărma ciungu cu mîna?
− Îm p…mă-ti! Dacă-s trebi, jupk’e-ţ zîmbru cu ung’ie

7
 şî farmă-ţ ciungu
cu pumnu!
O ieşît smău afarâ ş-o jupk’it zâmbru cu ung’ie
ş-o fărma ciungu
cu pumnu!
Ş-o vinit înuntru ş-o pus carne la h’iert.
− Măi cumnat’i! Cari-a mînca mai mult’i ciolani, sâ ni dăm cu ciolanli
unu la altu-n cap.
− Da, măi cumnat’i!
Ş-au pus la masâ. Pîn-o mîncat smău tri ciolan’i, cela o mîncat dşuză şî
patru! Şî cîn i-o luat şî cîn i-o zvîrlit tri ciolani-n cap, prraf şi cenuşâ l-o făcut
pi smău!
− Ei, dragă sorâ? Ci sâ faci curt’e ta?
Zîci:
− Om măr d’e aur.
Atunci, n’imn’ică vorbă, o luat şî s-o băgat în curt’i, şî iel o gînd’it ş-o
făcut om măr d’e aur ş-o pus în buzunar’ şî pi sorî-sa cu tăt cu curt’i. O plecat
mai d’ipart’i. O agiuns la sorî-sa ce mai mn’ică.
− Bun noroc, dragă soră!
− Mulţămăs dumn’itali, dragă frat’i! Ci vînturi t’i-o pălit pe ici ? Că
dacă vini bărbatu mn’eu, smău ista, praf şî cenuşâ t’i faci!
− Alelei, dragă sorâ, d’i mă faci, norocu lui, şî d’i nu îi tot a lui!
S-au pus la masâ, ş-au băut, ş-o mîncat.
− Ci put’eri ari bărbatu tău, smău, cîn vini?
− Zvîrli buzduganu d’e-a nouză şî noule ţară într-on stîlp d’i h’er; şî
d’in stîlpu cel d’i h’er sâ izbeşt’i-n uşâ, d’in uşâ sâ izbeşt’i pi cui, la locu lui.
Mîncărli nici caldi, nici răci
numa cum îs în vremi.
şî sâ puni la masâ, şî be, şî mînîncâ, şî sâ puni pi pat şî sâ culcă.
− Bine! Asta am vrut sâ şt’iu!
Însâ Busuioc Verd’i s-au pus la masâ. Ved’i câ vini buzduganu d’i-a
nouză şî noule ţară. Şî cîn s-o zvîrlit în stîlpu cel d’i h’er, o rup stîlpu-n dou, s-
o zvîrlit în uşâ, d’in uşâ în cui
togma la locu lui!
Însâ Busuioc Verd’i cîn l-o luat odatâ, l-o zvîrlit d’i tri uori pi-atîta cît l-
o zvîrlit smău. O strîga smău:
«Ha-ha-haai, Doamn’i! Da greli put’eri mă am ieu − zici − la curţîli
riişle!»
Au mărs tri zîli şî tri nopţ ş-au cată buzduganu şî l-o luat în spat’i ş-o
vinit înapoi. Au întrat în casă.
− Bună zua, cumnat’i lăudat’i,
road’i-mn’i-ai cămeşa-n spat’i!
− Mulţămăs dumitali, smău sur,
road’i-mn’i-ai cioarecii-n cur!
− Ci-i faci? îi jupk’i zimbru cu pumnu
sau îi fărma ciungu
cu purnnu?
− Îm p… mă-ti! Dacă-s trebi, jupk’e-ţ zîmbru
cu ung’ie şî farmă-ţ ciungu cu pumnu!
Atunj, n’imn’ică vorbă, s-o dus smău afară ş-o jupk’it zîmbru cu ung’ie,
ş-o fărmat ciungu cu pumnu. Ş-au vinit în casâ ş-au pus carne la h’iert. Ci:
− Măi cumnat’i! Cari-om mînca mai mult’i ciolan’i, sâ ni dăm cu

8
ciolanli unu la altu-n cap.
− Da, măi cumnat’i!
− Păn-o mîncat cela zeci ciolani ista o mîncat patruză şî uopt. Şî cîn i-o
zvîrlit un ciolan în frunt’i la smău, prraf l-o făcut şî pi-acela smău!
− Dragă sorâ, ci sâ faci curt’ea asta a ta?
− Curt’ea asta a me − zîci − sâ faci om măr d’e argint.
L-o făcut on măr d’e argint şî l-o pus îm bunzunar. Şî s-o luat iel ş-o
plecat mai d’ipart’i. Plecîn mai d’ipart’i, o dat iel pisti-o curt’i cari ira douză şî
patru d’i zmei şî zmeii cei iera fugiţ d’i la curt’ea ce d’i a unii fet’i d’i-a-
mpăratuli. Ace fatâ atîta d’i vit’iazâ ira, ş-atita d’i strajn’icâ ira, că nu să mai
put’e pomini pi faţa pămîntuli mai vit’iazâ fatâ d’icît ace. Ş-o fugit douză şî
patru d’i zmei d’in cauza lor ş-o părăsît curt’e. Însâ Busuioc Verd’i s-o dus în
curt’i, s-o băgat înuntru. Ie sta la masâ.
− Bun noroc, dragă fată d’i-mpărat!
− Mulţămăs dumitali, Busuioc Verd’e! Ai agiuns pe ici?
− Am agiuns!
Dzîci:
− Ori d’in luptâ n’i luptăm,
ori d’in săbg’ii n’i tăiem?
− Ba d’in luptâ n’i luptăm,
că lupta-i me driaptâ
d’i la Dumnezău lăsată!
Şî cîn l-o prins odatâ fata d’i-mpărat şî cîn l-o izbit odatâ-m pămînt pi
Busuioc Verd’i, l-o izbit pînâ susuuori. Însâ Busuioc Verd’i cîn o luat-o şî cîn o
izbit-o odată-m pămînt, o izbit-o pînâ-n crestili capuli, şî cîn i-o puşcat om
pumn în car, i-o tremurat şî criili-n cap!
− Alelei, dragă Busuioc Verd i, nu mai da! Că d’e astăz înăint’i ţ-oi fi
soţîie ta!
Atunci o scos-o afarâ ş-o giurat pi paluş. Dzîci:
− A cui iesti curt’ea asta?
Curt’ea asta − zîci − o stăpînit-o douză şî patru d’i zmei. Şi o fugit
zmeii d’in cauza me.
− D’i amu − xîci − hai cu mini!
Au mărs cu dînsu şî au găsît iel lîngâ o mari on loc frumos mîndru. Ş-o
luat ş-o scos acele tri curţ d’im buzunar ş-au zvîrlit acele tri mere în sus, ş-au
făcut tri curţ şâ pi surorili lui.
− Dragi surori! D’i astăz înăint’i,. aie viţ locui pi tătă viaţa vostră.
Ş-atunci o gînd’it Busuioc Verd’i ş-o făcut o curt’i mîndrâ, frumosâ.
Bini! Iacă, n’imn’icâ vorbâ, împăratu, d’i uni şî pînâ und’i a audzît câ fata lui
şed’i un’iva pi lîngâ mari pi acolo. Ş-au strîns feluriţ d’i vit’ej, feluriţ d’i
uamin’i: cini s-a put’e sâ-i aducâ fata lui. Însâ n-o putut n’ici unu ca sâ triacâ
pisti marea ace ca s-agiungâ la dînsa. Au găsît, iel o dat-uord’in câ cini s-a afla
ş-a poat’i faci um vapor, la acela-i dă giumătat’i împărăţîie. Au vinit o fimeie la
dînsu.
− Bună zua, înălţat’i-mpărat’i!
− Mulţămăs dumitali! Ci doreşti?
Dzîci: − Vrau sâ fac om vapor.
Dzîci: − Da! Ieu voi faci vaporu, da însâ după comanda me sâ sâ facă.
Dumn’eta sâ-m dai lemn şî ci-am trebi şî material, şî sâ-m dai maistări. Şî după
cum oi comănda ieu, aşa sâ facă vaporu.
Însâ pîn-atunci, vapor nu ira făcut, nu umbla vaporă. Baba o dat
comanda, fimei-ace şî ii o lucrat maistării, ş-în tri zîli şî tri nopţ o gat’it vaporu.

9
Amu-o spus împăratu:
− Da − zîci − cini-l conduci?
− Tot ieu îl conduc.
− Amu − zîci − vrau sâ vid’em sâ conduci vaporu.
Însâ ie s-o suit pi vapor ş-o condus vaporu.
− Amu − zîci − dragă fimei. Dacă tu îm poţ aduci fata me acasâ, ieu îz
dau ţîi giumătat’i-mpărăţîie me.
− Da, înălţat’i-mpărat’i, voi pleca.
Şî s-o suit fimeie îm vapor ş-o plecat cu vaporu. O plecat cu vaporu
pînâ uni ira curt’e lu Busuioc Verd’e. Însâ n’evasta lui ira pi gang afarâ, sta şî
sâ uita la mari. Ş-au văzut vaporu cela câ umblă pi apâ. Ci:
«Vai d’i min’i şi d’i mini! D’i cîn sunt ieu pi lumi, n-am văzut vapor
pîn-amu! Iac-amu văd şî ieu um vapor.»
Femeie trage vaporu la marginâ şi şâ scoborâ d’im vapor gios şî vini la-
mpărăt’iasă.
− Bună dzua, înălţ’iasă-mpărăt’iasâ.
− Mulţămăs dumn’itali, dragă nevastâ! Cum d’i-ai înfinţat dumn’eta aşa
om vapor mîndru şî frumos?
− Ai, înălt’iasă-mpărăt’iasă, să vedz ci vapor am ieu − zîci − num-oliacă
sâ vi sâ t’i primblu pim vapor − zîci − aşă i-o răcoari d’i curată − zîci − şî
frumosâ − zîci − ş-aşă i-on aer d’i bun pi mari, câ n-aveţ idei!
Iacă, n imn’ică vorbă, o luat-o pi dînsa şi s-o suit îm vapor şî ie o-nk’is
usîli bini şî s-o pus la vapor ş-o dad drumu la vapor. Însâ ie, cîn o vrut sâ-n iesâ
d’im vapor, ci folos, uşîli ira-nk’isâ şî ira vaporu la giumătat’i mare, n-o mai
putut işî. Ş-au dus-o pîn-acasâ la tat-su. Şî i-o dat-o la tat-su. Îns-împăratu i-o
dat giumătat’i-mpărăţîie la baba-ace.
Iacă, n’imn’ică vorbâ, ci sâ facâ, ci sâ lucri? Hai că Busuioc Verd’i vini-
acasâ. Cîn vini-acasâ, nu găsăşte nevasta lui. Da iel şt’ie und’i-i Busuioc
Verd’i, fin vit’eaz, s-o gînd’it odatâ ş-o trecut d’incolo pisti mari şî s-o dus pî
lîngâ mari-n gios şî s-o băgat sus în odăi ş-au furat-o, ş-o vinit cu dînsa acasâ,
înapoi. Sâ scolâ împăratu diminiaţa, caută fata: nu-i fata!
«Alelei, Doamn’i, c-aici greli put’eri mai sînt, dacâ văd că mn’i-o furat-
o a d’oile uarâ d’i-acasâ şî nu n’i-o mai aduci!»
Atunce iară o-ntrebat pi babă:
− Dragă mătuşâ! Faş ci şt’i dumn’eta să t’e duci să mn’i-aduci fata
înapoi. Că d’i nu mn’i-i aduci fata înapoi, uni-ţ şed’i capu, îţ şed’i pk’icioarli!
Atunci fata ci sâ lucri? N’imn’icâ vorbă, ş-o luat şî s-o dus iarâ cu
vaporu pîn la o bucată ş-o tras ie vaporu în altâ part’i şî s-o făcut o fimei
sărmană, năcăjîtă. Ş-o untrat în casâ.
− Bună zua, înălt’iasă-mpărăt’iasă!
− Mulţămăs dumn’itali. mătuşâ! După ci umbli, mătuşâ?
− Vai − zîci − nălt’iasă-mpărăt’iasă, umblu şî ieu după căpătat şî cini ş-a
faci mn’ilâ sâ-n dei ceva.
− Vai, mătuşâ, tătă viaţa nostâ t’i-om ţîne la noi dac-îi sta aic!
− Bini, dragu mătuşî, am sâ stau.
Iacă, n’imn’ică vorbă, vini şî Busuioc Verd’i d’im păduri.
Ci:
− Cini-i dumn’eei?
− O fimei năcăjîtă cum o dat-o Dumnezău sfîntu. Mai şed’i şi ie vo
cit’iva zîli pe iş pi la noi.
− Bini!
Iacă n’imn’ică vorbâ, sâ puni Busuioc Verd’i la culcat. După ci sâ puni

10
la culcat, însâ iel o pus paloşu lui pi cui. Put’er’li lui − a lu Busuioc Verd’i − ira
toat’i-m paloş. Ş-atunci cîn o dornit mai bini, baba o luat paloşu şî s-o dus şî l-o
zvîrlit îm fundu mării. Cîn o zvîrlit paloşu îm fundu mării, s-o-nh’iptat cu
mănunk’ili drept pînâ-m pămînt. Ş-atunci şî Busuioc Verd’i o murit pi pat. Ş-au
mărs ş-au luat-o pi dînsa d’i-acolo ş-au suit-o-m vapor ş-au dus-o d’irect la ta-
su.
− Na, înaîţat’i-mpărat’i, ţ-am adus iară fata.
− Bini ai făcut că mn’i-ai adus-o.
Iacă s-o negrit inelu pi d’egit la moşn’iag acasâ, la-mpăratu!
«Alelei, dragă! Îi mort ficioru mn’eu Busuioc Verd’e!» Şî s-o luat după
urma lu Busuioc Verd’i. Pi uni o mărs iel, numa Busuioc Verd’i creşt’e. Iac-o
agiuns la curt’e ce cu douză şî patru d’i smei. Smeii amu vinisă napoi la curt’i,
c-au văzut că ie nu mai iesti la curt’i. Ş-o întrat înuntru.
− Bun noroc, smeilor!
− Mulţămăs dumitali, înăltat’i-mpărat’i! Ci cauţ?
− Mă duc după urma ficiorului mn’eu, a lu Busuioc Verd’i, că − zîce − i
mort.
− Alelei, Doamn’i − zîci − k-aid’im şî noi, dragi fraţ, sâ merem şî noi
într-âgiuturinţa lu Busuioc Verd’’i, să-l îmviem înapoi că − zîci − vid’em că
Busuioc Verd’i n’i-o făcut om bini câ ni-o scos curt’e − zîci − d’i la fata-
mpăratuli şî nu mai vini înspri noi, ş-avem şî noi locuinţâ.
Ci:
− Mergem!
S-o dus acie douză şî patru d’i zmei ş-o untrat în curt’i la Busuioc
Verd’i. Pi Busuioc Verd’i ira mort pi pat. Sâ uitâ zmeii la dînsu: nu ira străpuns
n’icăieri cu paloşu, nu ira tăiet, nu n’imn’ică, numa cît mort, şî altă nimică.
Atunci o strîgat zmeii:
− Uni-i paloşu lui?Că paloşu lui nu-l vid’em n’icăieri! N’imn’ică vorbă
− zîci − paluşu lui trebi sâ fii-n apâ.
S-o ţîpat on smău, s-o ţîpat a doile, s-o ţîpat a triile, aşă s-o ţîpat pînă la
douză şî tri d’i smei: n-o putu să afle n’imic.
Au strîgat smău cel mai mn’ic:
− Lăsaţ, măi fraţîlor, că mă zvîrl ieu. Dacă n-oi mai găsî nici ieu, sâ şt’i
că mort ramîni pi tătă viaţa lui!
Cîn s-o zvîrlit odată acel mai mn’ic, s-o zvîrlit pănă-n fundu mării ş-o
agiuns cu capu drept d’i mănunk’ili paloşului. Ş-au luat paloşu d’i-acolo şî l-o
scos s-o işît pi dînsu afara.
Cîn o scos paloşu d’i acolo, cîn o işît cu dînsu afarâ, şî Busuioc Verd’i
o-nziet.
Ş-au strigat:
− Of, Doamn’i! Da greu am dornit!
− Dornei, dragă Busuioc Verd’i, dacă nu iram ieu!
− Dumn’eta ieşt’i, tatâ?
− Io sunt, dragu tăt’ii!
− Ş-aişt’e cini sînt?
− Aişt’e sînt smeii cari li-ai scos tu curt’e şî le-ai liberat curt’e, ş-au
vinit şî t’i-au înviet pi tini.
Bun! Atunş, n’imn’ică vorbă, iel o marş ş-o furat-o iarâ pi n’evasta lui
d’i-acolo. Vădzîn c-o furat-o iarâ,împăratu ce sâ facă iel? Împăraţu ave om
vit’eaz cari-i spuni Spulburi vînt. Ş-o trimăs după vit’eazu cela.
−Măi Spulburi vînt! Tu pi mulz vit’ej ai repus: măi, sâ pui şî pe viteazu
ista, că dacă tu-i repuni pi vit’eazu ista, io dau fata me ţîi.

11
 − Bini, înalţăt’i-mpărat’i! Dacă mn’i-o dai mn’ii, mă duc şî îl repun.
Bun! N’imn’icâ vorbâ, atunci o sărit Spulberi-vînt şi s-o luat, ş-o plecat
pi mari pînă la Busuioc Verd’i. Cîn o agiuns afarâ, o strîgat:
− Busuioc Verd’i! Ieş afarâ şi t’i luptă cu mini!
Atunci Busuioc Verd’i o strîgat:
− Paluşălu meu! Ieş afarâ şî zborâ-i capu lui şî fă-l tă bucăţele.
O işît paluşălu lui şî l-o tăiet tăt bucăţ. Cîn l-o tăiet bucăţ tăt, iarâ s-o
făcut înapoi!
− Busuioc Verd’i, ieş afarâ şî t’i luptâ!
− Paluşălu meu! Du-t’i şî-l tai iarâ tăt bucăţ.
O mărs iarâ şî l-o tăiet tăt bucăţ. Cîn o vinit paloşu înapoi, iarâ s-o dat
Spulburi-vînt pisti cap.
− Busuioc Verd’i! Ieş afarâ şî t’i luptâ!
− Paluşălu meu! Du-t’i-a triile uarâ şî-i taie capu.
O mărs a triile uarâ şî i-o tăiet capu. Iar-o vinit înapoi. Iară s-o dat
înapoi şî s-o făcut.
− Busuioc Verd’i, ieş afarâ şî t’i luptâ cu mini!
Atunci o strîgat Busuioc Verd’i:
− Paluşălu meu! Sai şî tai-m capu meu!
O sărit paluşu şî i-o tăiet capu lui. Ş-atunci, n’imn’icâ vorbâ, o untrat
Spulburi-vînt înuntru ş-o luat pi fimeie lui şî s-o dus cu dînsa la-mpăratu.
Bini! După ci-o plecat cu dînsu la-mpăratu, iară s-o n’egrit inelu la-
mpăratu pi d’egit.
«Alelei, Doamn’i, iarâ iesti mort Busuioc Verd’i!»
Iar-o vinit pi la smei şî iar-o vinit cu smeii. Şî cum o vinit cu smeii, o
mărs acel mai mn’ic ş-o adus apâ moartâ şî apâ zii şî i-o pus capu la loc şî l-o-
mviet.
− Măi Busuioc Verd’i! Hai cu noi acasă.
− Nu! Merez voi, înăint’i, c-oi vini şî ieu odată.
Iacă s-o luat iel ş-o plecat pin oraş, pi-acolo uni ira n’evasta lui.
Ira nişti muzicanţ şî cîn vid’e muzîcanţî, cela cîn îi vid’e pi dînsu, îi
face cît’i-o cîntari şî-i da om bacşîş mari.
− Măi − zîci − uit’i ficioru-mpăratuli acela mai mn’ic, ia sâ-i facem o
cîntare.
Îi fac ii o cîntari, da iel face d’im mînă, zîci:
− Lăsaţ, lăsaţ − zîce − nu cîntaţ.
Ş-atunci merge căpitanu muzicii ş-întriabâ:
− Înălţat’i-mpărat’i, ci ieşt’i aşe d’i supărat?
− Lăsaţî-mă, că − zîce − nu-m mai trebe n’imn’ică.
Bun! Iacă, n’imn’ică vorbâ, sâ ie şî-l puni la masâ şî ie un kilogram d’i
vin, şî beu ii. Zîci:
− Spun’i, înălţat’i-mpărat’i, ci-i cu dumn’eta?
Ce:
− Nu-i n’imn’ică − zîci − Măi! nu cumva avez voi n’evoi d’i-on
muzicant întri voi?
− Ba da, d’i ci nu!
Iel s-o luat şî cie o scris − cia o cîntat şî iel o scris not’i, pînâ-n sară s-o
făcut om muzicant cari nu igzistâ pi faţa pămîntuli muzicant ca dînsu. Iacă iel,
n’imn’ică vorbâ:
− D’e astăz înăint’i, voi plecaţ! Ieu rămîn sîngur. Ii, muzicanţî-o plecat.
Iel ş-o luat vioara susuuarâ şî s-o dus la-mpăratu.
− Bună zua, înălţat’i-mpărat’i!

12
 − Mulţămăs dumn’itali, muzicantuli! Ci doreşt’i?
− Vrau ca sâ untru şî ieu servitor la dumn’eta.
Ci:
− Da, sâ poat’i! Da şt’i sâ cînţ?
− Şt’iu!
Cîn o-nceput sâ cînti, aşă cînta, că-mpăratu nu mai put’e di dragoste lui.
− Nu-n trebi − zîci − sâ faj n’imn’icâ − zîci − numa d’in cîn în cîn să-m
cînţ la masâ.
− Bini, înălţat’i-mpărat’ i, ţ-oi cînta.
Însâ inelu ii ira pi degit la dînsu. Iacă fata vini într-o dzî gios.Şî iel ira la
masâ-i cînta. Şî cum îi cînta, sâ uitâ iel la muzicant lung: nu-zîce n’imn’ică. Sâ
ie şî sâ duci înapoi sus. Şî într-o d’imineaţâ, meri servitoare şî duci cafiaua la
fata mpăratuli. Însâ iel s-apliacâ − o luat in’elu d’in d’egit − s-apliacâ, zîci:
− Dragă servitoari, numa oliacâ sâ beu şî ieu.
Şî sâ faci câ ie paharu şî be, sî dă drumu la inel în cafe! zîci:
− Nu, numa cît am glumit − zîci − da nu beu! Du-l − zîci − la fata-
mpăratuli.
Fata-mpăratuli ie ş-amestecâ cu linguriţa îm pahar, şî cîn amestecă cu
linguriţa în pahar, aud’i ceva îm pahar zurăin. Ie d’i-acolo şî scoat’i: ved’i
in’elu ii.
«Alelei, Doamn’i − zîci − aista-i in’elu mn’eu d’i la Busuioc Verd’i!
Cum d’i-o agiuns in’elu ista a mn’eu, o fost pi d’egit la dîns d’i-o agiuns îm
paharu mn’eu cu cafe?»
Şî îmidiat ie şî k’iamâ pi servitoari.
− Dragă servitoari! Cini-o băut d’in cafiaua asta, şî cini-o gusta d’in
cafiaua asta?
− N-o gustat n’ime, numa s-o făcut câ gustâ − zîci − muzicantu cela cari
cîntâ la-nnălţatu-mpăratu la masâ.
− Bun! Atîta am vrut sâ şt’iu.
Şî n’imn’icâ vorbă, sâ duci gios. Dzîci:
− Tatâ şî mamă! Dumn’eta aveţ aici om muzicant. Vă rog sâ mn’i-l daţ
sus sâ-n cînt’i sî mii.
− Da!
Ş-atunce i-o mînat pi muzicant sus ca sâ-i cînt’i. Dzîci:
− Măi muzicantuli, pun’i-t’e la masâ şî-m cîntâ. I-o cîntat o cîntari.
− Ei − zîci − măi Busuioc Verd’i, frumos mai cînţ! Frumos cînţ − zîci.
− Ad’ivărat, cînt frumos! − zîci − uti ci: cînd a vini iel, sâ-l întrebg’i – ţ-
a da o palmâ, ţ-a da dou, ţ-a da dzece, pînâ nu ţ-a spuni und’i stau put’er’li lui
tu sâ nu t’i laş.
− Bini!
Iel s-o dus înapoi gios. Iacâ vini iel sara. Cum vini iel sara d-im păduri
d’i la vînat.
− Măi Spulburi-vînt!
− Ci-s trebi, măi fimei?
− Spun’i-m tu ad’ivărat: un’i stau put’er’li tali d’e ai tu o put’ere
grozavâ şî − zîci − ieş tu aşă d’i v’iteaz?
− Hmm! − i-o dat o palmâ. Put’er’li mele, dacă vrai tu sâ şt’i − zîce −
sî-n mătură.
Bini înţăles că iel n-au mai zugrăzit mătura, şî nu mai ţîne mătura-m pat
lîngâ dînsa, şî n-o mai neteze! Iacă vini iel în casâ.
− Ci faş, măi fimeie?
− Ci sâ fac? D’apăi dac-ai zîs c-aie îs put’er’li tali!

13
 − Vai, prostâ ieşt’i!
Iarâ-i dă altâ palmă.
− Put’er’li mele, dacă vrei tu sâ şti − zîci − îs în stîlpu cela afarâ − zîci
− cari-i vek’i cari-i aproapi putrid, d’i la poartă d’i la noi.
N’imn’icâ vorbă, sâ duci ie şî-l zugrăzeşt’i, şî ie un lanţ şî d’i la stîlp şî
pînâ pi fireastâ şî-l ţîne îm mînâ. Iacă vini iel iară.
− Ci-ai făcut, măi fimei?
− D-apâ dac-ai zîs c-acolo-s put’er’li tali, dorâ io li ţin îm mînâ put’er’li
tali − zîci − dorâ aşa am o dragosti di put’er’li tali, câ li ţîn îm mînă.
− Vai, măi fimeie, câ proastâ ieşt’i pi lume asta! Put’er’li mele − zîci −
îs într-un lac, ş-n lacu acela iesti on gărgăun mari.
Şî, nimni’icâ vorbâ, o spus, zîci:
− Uit’i ci − zîci − am acolo gărgăunu acela, ţ-acolo stau put’er’li mele.
În gărgăun − zîci − să găsăsc douză şî patru d’i bumbuşori mn’icuţ, roş, ş-acele
sun put’er’li mele:
− Bini!
Însâ iel, n’imn’icâ vorbâ, s-o luat ş-o plecat iară la vînat. Iarâ Busuioc
Verd’i pi urmă au întrat înunutru şî l-o întrebat:
− Ei, măi nevastâ, ci ţ-o spus?
− Iatâ uni sînt put’er’li lui.
− Bini! Io d’i astăz înăint’i plec.
S-au luat Busuioc Verd’i ş-au plecat. Ş-au agiuns pîn la heleşt’eu cela
und’i o spus ie.
Cîn au agiuns acolo la heleşt-eu, o işît on gărgăun straşnic mari d’i-
acolo. S-au prins la luptâ cu Busuioc Verd’i. Însâ Busuioc Verd’i, h’in puternic
şî h’in atîta d’i vit’eaz, cîn l-o luat şî cîn l-o izbit odatâ pi gărgăun d’i pămînt şî
cîn o înh’ipt paloşu într-însu, l-o spint’icat drept în dou ş-o scos acie douză şî
patru d’i bumbuşori roş. Şî li-au luat şî li-o pus într-o batistâ şî li-au strîns bini
şî li-au pus în buzunar.
Şi s-o luat ş-o plecat inapoi. Iară Spulburi-vînt o vinit d’i la’vînat şî sta
îm pat bolnav. Iel o untrat în casâ ş-au spus:
− Bun noroc, Spulburi-vînt!
− Mulţămăs dumn’itali, Busuioc Verd’i!
− Acuma ieş afarâ şî t’i luptâ cu mini.
− D’i-amu fă ci vrai cu mini, câ − zîci − nu mai pot faci n’imn’icâ.
Atunce i-o luat capu şî i-o zburat d’i la trupu lui d’i tri patru poşt’e d’i
loc şî l-o ars îm foc, şî l-o suflat îm vînt. Ş-o luat iar pi fimeie lui cari-o fost
ad’ivărată, ş-o plecat. Iară mai d’ipart’i la curt’e lui cari-o fost, cari-o avut-o
iel. Şî după ci-o plecat acolo la curt’e lui, s-au căsătorit cu dînsu. După ci s-au
căsătorit, o trăit tătă viaţa lor acolo în pustie tăt’e ce.
Şî m-au suit pi o săcarâ
Şî v-am spus-o în ie sarâ.

Inf. Zlotar Gheorghe din Fundu Moldovei, în Cîmpulung; cules în

Bucureşti în 17 febr. 1955 de O. B.; transc.: O.B.; A.L.F., mg 335.

14
 PRÎSLEA CEL VOINIC ŞI MERELE DE AUR

(Basm)

A fost odată ca niciodată etc.

Era odată un împărat puternic şi mare şi avea pe lîngă palaturile sale o
grădină frumoasă, bogată de flori şi meşteşugită nevoie mare! Aşa grădină nu
se mai văzuse până atunci, p-acolo. În fundul grădinei, avea şi un măr care
făcea mere de aur, şi, de cînd îl avea el, nu putuse să mănînce din pom mere
coapte, căci, după ce le vedea înflorind, crescînd şi pîrguindu-se, venea
oarecine noaptea şi le fura, tocmai cînd erau să se coacă. Toţi paznicii din toată
împărăţia şi cei mai aleşi ostaşi, pe care îi pusese împăratul ca să pîndească, n-
au putut să prinză pe hoţi. În cele mai ele pe urmă, veni fiul cel mai mare al
împăratului şi-i zise :
− Tată, am crescut în palaturile tale, m-am plimbat prin astă grădină de
atîtea ori şi am văzut roade foarte frumoase în pomul din fundul grădinei, dar
n-am putut gusta niciodată din ele; acum a dat în copt, dă-mi voie, ca nopţile
astea să păzesc însumi, şî mă prinz că voi pune mîna pe acel tîlhar care ne
jefuieşte!
− Dragul meu − zise tată-său − atîţia oameni voinici au păzit şi n-au
făcut nici o ispravă. Doresc prea mult să văz la masa mea măcar un măr din
acest pom, care m-a ţinut atîta sumă de bani, şi de aceea, iată, mă înduplec şi te
las ca să pândeşti, măcar că nu-mi vine a crede că o să izbuteşti.
Atunci, fiul împăratului se puse la pîndă o săptămînă întreagă; noaptea
pîndea şi ziua se odihnea; iar cînd fu într-o dimineaţă, se întoarse trist la tată-
său şi-i spuse cum priveghease pînă la miezul nopţii, cum numai pe urmă îl
apucase o piroteală de nu se mai putea ţinea pe picioare, cum, mai tîrziu,
somnul îl copleşi şi căzu ca un mort, fără să se poată deştepta decît tocmai cînd
soarele era rădicat de două suliţe, şi atuncea văzu că merele lipsesc.
Nepovestită fu mîhnirea tatălui său, cînd auzi spuindu-i-se astă în
tîmplare.
De silă, de milă, fu nevoit a mai aştepta încă un an, ca să facă şi voia
fiului său celui mijlociu, care cerea cu stăruinţă de la tată-său ca să-l lase şi pe
dînsul să pîndească, şi se lega că el va prinde pe hoţii care îi făcea atîta
întristare.
Timpul veni, merele începură a se pîrgui; atunci fiul său cel mijlociu
păzi şi el; dară păţi ca şi frate-său cel mare.
Tată-său deznădăjduit, pusese în gînd să-l taie; dar fiul său cel mai mic
Prîslea, veni cu rugăciune către tată-său, şi-i zise:
− Tată, atîţia ani l-ai ţinut, ai suferit atîtea necazuri după urma acestui
pom, mai lasă-l, rogu-te, şi anul acesta, să-mi încerc şi eu norocul.
− Fugi d-aci, nesocotitule, zise împăratul. Fraţii tăi cei mai mari, atîţi şi
atîţi oameni voinici şi deprinşi cu nevoile n-au putut face nimic, şi tocmai tu,
un mucos ca tine, o să izbutească? N-auzi tu ce prăpăstii spun fraţii tăi? Aici
trebuie să fie ceva vrăji.
− Eu nu mă încumăt − zise Prîslea − a prinde pe hoţi, ci zic ca o
încercare de voi face şi eu nu poate să-ţi aducă nici un rău.
Împăratul se înduplecă şi mai lăsă pomul netăiat încă un an.
Sosi primăvara: pomul înflori mai frumos şi legă mai mult decît
altădată. Împăratul se veseli de frumuseţea florilor şi de mulţimea roadelor
sale, dară cînd se gîndea că nici în anul acesta n-o să aibă parte de merele lui
cele aurite, se căia că l-a lăsat netăiat.

4
 Prîslea se ducea adesea prin grădină, da ocol mărului şi tot plănuia. În
sfîrşit, merele începură a se pîrgui. Atunci fiul cel mai mic al împăratului zise:
− Tată, iată, a sosit timpul; mă duc să pîndesc şi eu.
− Du-te − zise împăratul − dară negreşit că şi tu ai să te întorci ruşinat
ca fraţii tăi cei mai mari.
− Pentru mine n-are să fie aşa mare ruşine — zise el − fiindcă eu nu
numai că sunt mai mic, dar nici nu mă leg ca să prinz pe tîlhari, ci numai o
cercare să fac.
Cum veni seara, se duse, îşi luă cărţi ele cetit, două ţepuşe, arcul şi tolba
cu săgeţile. Îşi alese un loc de pîndă într-un colţ, pe lîngă pom, bătu ţepuşele în
pămînt şi se puse între ele, aşa cum să-i vină unul dinainte şi altul la spate ca,
dacă îi va veni somn şi ar moţăi, să se lovească cu barba în cel de dinaintea lui,
şi dacă ar da capul pe spate, să se lovească cu ceafa în cel de dinapoi.
Astfel pîndi pînă cînd, într-una din nopţi, cam după miezul nopţii, simţi
că-l atinge încetişor boarea ziorilor, care îl îmbăta cu mirosul său cel plăcut, o
piroteală moleşitoare se alegă de ochii lui; dară loviturile ce suferi, vrînd să
moţăiască, îl deşteptară şi rămase priveghind pînă cînd, pe la revărsat de ziori,
un uşor fîşîit se auzi prin grădină. Atunci, cu ochii ţintă la pom, luă arcul şi sta
gata; fîşîitul se auzi mai tare şi un oarecine se apropie de pom şi se apucă de
ramurile lui; atunci, el dete o săgeată, dete două şi, cînd dete cu a treia, un
geamăt ieşi de lîngă pom şi apoi o tăcere de moarte se făcu; iară el, cum se
lumină puţin, culese cîteva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur şi le duse la
tatăl său.
Niciodată n-a simţit împăratul o mai mare bucurie decît cînd a văzut la
masa sa merele de aur, din care nu gustase niciodată.
− Acum − zise − Prîslea − să căutăm şi pe hoţ.
Dară împăratul, mulţumit că pipăise merele cele aurite, nu mai voia să
ştie de hoţi. Fiul său, însă, nu se lăsă cu una, cu două, ci, arătând împăratului
dîra de sînge ce lăsase pe pămînt rana ce făcuse hoţului, îi spuse că se duce să-l
caute şi să-l aducă împăratului chiar din gaură de şarpe. Şi chiar de-a doua zi,
vorbi cu fraţii lui ca să meargă împreună pe urma hoţului şi să-l prinză.
Fraţii săi prinseră pizmă pe el, pentru că fusese mai vrednic decît dînşii,
şi căutau prilej ca să-l piarză; de aceea şi voiră bucuros să meargă. Ei se
pregătiră şi porniră.
Se luară, deci, după dîra sîngelui şi merse, merse, pînă ce ieşiră la
pustietate, de acolo, mai merse oleacă, pînă ce dete de o prăpastie, unde se şi
pierdu dîra. Ocoliră împregiurul prăpastiei şi văzură că dîra de sînge nu mai
înainta. Atunci pricepură ei că în prăpastia aceea trebuie să locuiască furul
merelor.
Dară cum să se lase înăuntru? Porunciră, numaidecît, vîrteje şi funii
groase, şi îndată se şi gătiră. Le aşezară, şi se lăsă fratele cel mare.
− Dară − zise el − cînd voi scutura frînghia, să mă scoateţi afară.
Aşa şi făcură. După fratele cel mare de coborî cel mijlociu, şi făcu şi el
ca cel dintîi, atîta numai că se lăsă ceva mai în jos.
− Acum e rîndul meu să mă las în prăpastie − zise Prîslea, văzînd că
fraţii cei mari se codesc − cînd voi mişca frînghia, voi mai mult să mă lăsaţi în
jos; şi după ce veţi vedea că frînghia nu se mai duce la vale, să puneţi paznici
să păzească şi, cînd va vedea că frînghia se mişcă de loveşte marginile groapei,
să o trageţi afară.
Se lăsă şi cel mai mic din fraţi, şi, de ce mişca frînghia, d-aia îl lăsa mai
jos, şi-l lăsară, şi-l lăsară, pînă ce văzură că frînghia nu mai sta întinsă, cum
este cînd are ceva atîrnat de capătul ei.

5
 Atunci, fraţii ţinură sfat şi ziseră:
− Să aşteptăm pînă ce vom vedea dacă face vreo izbîndă, şi atunci, ori
bine, ori rău de va face, să-l pierdem, ca să ne curăţim de unul ca dînsul, care
ne face de ruşine.
Prîslea ajunse pe tărîmul cellalt, se uită cu sfială în toate părţile, şi cu
mare mirare văzu toate lucrurile schimbate; pămîntul, florile, copacii, lighioni
altfel făptuite erau p-acolo. Deocamdată îi cam fu frică, dară, îm-bărbătîndu-se,
apucă pe un drum şi merse pînă dete de nişte palaturi cu totul şi cu totul de
aramă.
Nevăzînd nici un pui de om pe care să-l întrebe cîte ceva, intră în palat,
ca să vază cine locuia acolo, în pragul uşei, îl întîmpină o fată frumuşică, care
zise:
− Mulţumesc lui Dumnezeu că ajunsei să mai văz om de pe tărîmul
nostru. Cum ai ajuns aice, frate? îl întrebă ea. Aici este moşia a trei fraţi zmei,
care ne-a răpit de la părinţii noştri, şi suntem trei surori şi fete de împărat de pe
tărîmul de unde eşti tu.
Atunci, el povesti în scurt toată istoria cu merele, cum a rănit pe hoţ şi
cum a venit după dîra sîngelui pînă la groapa pe unde s-a lăsat în jos la ea, şi o
întrebă ce fel de oameni sunt zmeii aceia şi dacă sunt voinici.
Ea îi spuse apoi că fiecare din zmei şi-a ales cîte una din ele şi le tot
sileşte să-i ia de bărbaţi, iară ele se tot împotrivesc cu fel de fel de vorbe,
cerîndu-le cîte în lună şi în soare, şi ei se fac luntre şi punte de le împlinesc
toate voile.
− Ei sunt în adevăr voinici − adăugă ea − însă cu vrerea lui Dumnezeu,
poate îi vei birui. Dară pînă una-alta, ascunde-te, vai de mine! undeva, să nu
dea zmeul peste tine în casa lui, că e năbădăios şi se face leu-paraleu. Acum e
timpul cînd are să vină la prînz, şi are obicei de aruncă buzduganul cale de un
conac şi loveşte în uşă, în masă şi se pune în cui.
N-apucă să isprăvească vorba, şi se auzi ceva că şuieră, că loveşte în
uşă, în masă, şi buzduganul se arătă şi se aşeză în cui. Dară Prîslea luă
buzduganul, îl azvîrli înapoi mai departe decît îl azvîrlise zmeul; şi, cînd era
prin dreptul lui, îl atinse pe umere.
Zmeul, speriat, stătu în loc, se uită după buzdugan, se duse de-l luă şi se
întoarse acasă. Cînd era la poartă, începu să strige:
− Hîm! Hîm! aici miroase a carne de om de pe tărîmul cellalt; şi, văzînd
pe fiul de împărat, ce-i ieşise înainte, îi zise: Ce vînt te-a adus pe-aici, omule,
ca să-ţi rămîie oasele pe alt tărîm?
− Am venit ca să prinz pe furii merelor de aur ale tatălui meu.
− Noi suntem − îi zise zmeul − cum vrei să ne batem? În buzdugane să
ne lovim, în săbii să ne tăiem, ori în luptă să ne luptăm?
− Ba în luptă, că e mai dreaptă, răspunse Prîslea.
Atunci se apucară la trântă şi se luptară, şi se luptară; pînă cînd zmeul
băgă pe Prîslea în pămînt pînă la glezne; iar Prîslea se opinti o dată, aduse pe
zmeu şi, trîntindu-l, îl băgă în pămînt pînă în genuchi şi-i şi tăie capul.
Fata, cu ochii plini de lacrămi, îi mulţumi că a scapat-o de zmeu şi-l
rugă să-i fie milă şi de surorile ei.
După ce se odihni vreo două zile, porni, după povaţa fetei, la soru-sa
cea mijlocie, care avea palaturile de argint.
Acolo, ca şi la cea mare, fu primit cu bucurie; fata îl rugă să se ascunză;
iar el nu voi; ci, cînd veni buzduganul să se aşeze în cui, pe care îl aruncase
zmeul ei cale de două conace, el îl aruncă mult mai îndărăt, izbind şi pe zmeu
în cap, iară zmeul veni turburat, se luptă cu .Prîslea ca şi frate-său cel mare, şi

6
rămase şi el mort.
Fata, după ce îi mulţumi, îl povăţui cum să facă ca să scape din robie şi
pe sora lor cea mai mică.
− Deşi e mai puternic − zise fata − decît fraţii lui pe care i-ai omorît, dar
cu ajutorul lui Dumnezeu şi mai ales că e şi cam bolnav din lovitura ce i-ai dat
cu săgeata cînd a vrut să fure merele, nădăjduiesc că-i vei veni de hac.
O săptămînâ întreagă se desfătară împreună cu amîndouă fetele, şi
Prîslea, odihnindu-se de ostenelile ce încercase porni şi către zmeul de al
treilea.
Văzînd palaturile de aur în care locuia zmeul cel mic, rămase cam pe
gînduri, dară, luîndu-şi inima în dinţi, intră înăuntru.
Cum îl văzu fata, îl rugă ca pe Dumnezeu să o scape de zmeu, care,
zicea ea, e oţărît ca, îndată ce se va face sănătos bine, să o silească oricum să se
însoţească cu dînsul.
Abia isprăvise vorba, şi buzduganul, izbind în uşă şi în masă, se puse în
cui. Prîslea întrebă ce putere are zmeul şi îi spuse că aruncă buzduganul cale de
trei conace; atunci, el îl aruncă şi mai departe, lovindu-l în piept.
Zmeul, turburat de mînie, se întoarse numaidecît acasă.
− Cine este acela care a cutezat să calce hotarele mele şi să intre în casa
mea?
− Eu sunt, zise Prîslea.
− Dacă eşti tu − îi răspunse zmeul − am să te pedepsesc amar pentru
nesocotinţa ta. Cum ai vrut, venit-ai; dară nu te vei mai duce cum vei voi.
− Cu ajutorul lui Dumnezeu − îi răspunse Prîslea − am eu ac şi de
cojocul tău.
Atunci se învoiră să se ia la luptă dreaptă,
şi se luptară
şi se luptară,
zi de vară
pînă seara;
iară cînd fu pe la nămiez se făcură amîndoi două focuri şi aşa se băteau; un
corb însă le tot da ocol, croncănind. Văzîndu-l, zmeul îi zise:
− Corbule, corbule! ia seu în unghiile tale şi pune peste mine, că-ţi voi
da stîrvul ăsta ţie.
− Corbule, corbule! îi zise şi Prîslea − dacă vei pune peste mine seu, eu
îţi voi da trei stîrvuri.
− Unde dă Dumnezeu să cază o asemenea tiflă 39 peste mine! Mi-aş
sătura sălaşul întreg.
− Adevăr grăieşte gura mea, îi răspunse Prîslea.
Corbul, fără a mai întârzia, aduse în unghiile sale seu, puse peste
viteazul Prîslea, şi prinse mai multă putere.
Către seară, zise zmeul cătră fata de împărat, care privea la dînşii cum
se luptau, după ce se făcuseră iară oameni:
− Frumuşica mea, dă-mi niţică apă să mă răcoresc, şi-ţi făgăduiesc să ne
cununăm chiar mîine.
− Frumuşica mea − îi zise şi Prîslea − dă-mi mie apă, şi-ţi făgăduiesc să
te duc pe tărîmul nostru, şi acolo să ne cununăm.
− Să-ţi auză Dumnezeu vorba, voinice, şi să-ţi împlinească gîndul, îi
răspunse ea.
Fata de împărat dete apă lui Prîslea de bău şi prinse mai multă putere;
atunci, strînse pe zmeu în braţe, îl ridică în sus, şi, cînd îl lăsă jos, îl băgă pînă
39
A cădea tifla peste cineva - aici cu sensul de: a da, pe neaşteptate, norocul peste cineva.

7
în genuchi în pâmînt; se opinti şi zmeul, ridică şi el în sus pe Prîslea şi, lăsîndu-
l jos, îl băgă pînă în brîu; puindu-şi toate puterile, Prîslea mai strînse o dată pe
zmeu de-i pîrii oasele: şi, aducîndu-l, îl trînti aşa de grozav, de îl băgă pînă la
gît în pămînt, şi-i şi tăie capul; iară fetele, de bucurie, se adunară împregiurul
lui, îl luau în braţe, îl sărutau şi îi ziseră:
− De azi înainte, frate să ne fii.
Îi spuseră apoi că fiecare din paluturile zmeilor are cîte un bici, cu care
loveşte în cele patru colţuri ale lor şi se fac nişte mere. Aşa făcură, şi fiecare
din fete avură cîte un măr. Se pregătiră, deci, să se întoarcă pe tărîmul nostru.
Ajungînd la groapă, cletenă frînghia de se lovi de toate marginile
groapei. Paznicii de sus pricepură că trebuie să tragă frînghia. Se puseră la
vîrtejuri şi scoaseră pe fata cea mare cu mărul ei de aramă.
Ea, cum ajunse sus,arătă un răvăşel ce-i dase Prîslea, în care scria că are
să ia de bărbat pe frate-său cel mai mare.
Bucuria fetei fu nespusă cînd se văzu iar pe lumea unde se născuse.
Lăsară din nou frînghia şi scoase şi pe fata cea mijlocie, cu mărul ei cel
de argint şi cu o altă scrisoare, în care o hotăra Prîslea de soţie fratelui celui
mijlociu.
Mai lăsară frînghia şi scoase şi pe fata cea mică; aceasta era logodnica
lui Prîslea; însă mărul ei cel de aur nu-l dete şi-l ţinu la sine.
El simţise de mai-nainte că fraţii săi îi poartă sîmbetele şi, cînd se mai
lăsă frînghia ca să-l ridice şi pe el, dînsul legă o piatră şi puse căciula deasupra
ei, ca să-i cerce; iară fraţii, dacă văzură căciula, socotind că este fratele lor cel
mic, slăbiră vîrtejile şi dete drumul frînghiei, care se lăsă în jos cu mare iuţeală,
ceea ce făcu pe fraţi să crează că Prîslea s-a prăpădit.
Luară, deci, fetele, le duseră la împăratul, îi spuseră cu prefăcută
mîhnire că fratele lor s-a prăpădit, şi se cununară cu fetele, după cum rînduise
Prîslea. Iară cea mai mică nu voia cu nici un chip să se mărite, nici să ia pe
altul.
Prîslea, care şedea doparte, văzu piatra care căzuse cu zgomot, mulţumi
lui Dumnezeu că i-a scăpat zilele şi se gîndea ce să facă ca să iasă afară. Pre
cînd se gîndea şi se plîngea dînsul, auzi un ţipăt şi o văietare care îi umplu
inima de jale; se uită împregiur şi văzu un balaur care se încolăcise pe un
copaci, şi se urca ca să mănînce nişte pui de zgripsor. Scoase paloşul Prîslea, se
repezi la balaur şi numaidecît îl făcu în bucăţele.
Puii, cum văzură, îi mulţumiră şi-i ziseră:
− Vino încoa, omule viteaz, să te ascundem aici, că de te va vedea
mama noastră, te înghite de bucurie.
Traseră o pană de la unul din pui şi-l ascunseră în ea.
Cînd veni zgripsoroaica şi văzu grămada aia mare de bucăţele de balaur,
întrebă pe pui, cine le-a făcut ăst bine?
− Mamă − ziseră ei − este un om de pe tărîmul celălalt şi a apucat încoa,
spre răsărit.
− Mă duc − le zise ea − să-i mulţumesc.
Ea porni ca vîntul înspre partea încotro îi spusese puii că a apucat omul.
După cîteva minute, se întoarse.
− Spuneţi-mi drept − le zise − încotro s-a dus.
− Spre apus, mamă.
Şi într-o bucată de vreme, ca de cînd începui să vă povestesc, străbătu
cele patru părţi ale tărîmului de jos şi se întoarse cu deşert. Ea ceru ca
numaidecît să-i spuie. În cele mai de pe urmă, îi ziseră puii:
− Dacă ţi l-om arăta, mamă, ne făgăduieşti că nu-i vei face nimic?

8
 − Vă făgăduiesc, dragii mei.
Atunci ei îl scoaseră din pană şi îl arătară; iară ea de bucurie, îl strînse
în braţe şi cît p-aci era să-l înghiţă, dacă nu l-ar fi acoperit puii.
− Ce bine vei să-ţi fac şi eu, pentru că mi-ai scăpat puii de moarte?
− Să mă scoţi pe tărîmul celălalt, răspunse Prîslea.
− Greu lucru mi-ai cerut − îi zise zgripsoroaica, dară pentru că ţie îţi
sunt datoare mîntuirea puilor mei, mă învoiesc la asta. Pregăteşte o sută oca de
carne făcuta bucăţele de cîte o oca una, şi o sută de pîini.
Făcu ce făcu Prîslea, găti pîinile şi carnea şi le aduse la gura groapei.
Zgripsoroaica zise:
− Pune-te dasupra mea cu merinde cu tot şi, de cîte ori oi întoarce
capul, să-mi dai cîte o pîine şi cîte o bucată de carne.
Se aşezară şi porniră, dîndu-i, de cîte ori cerea, pîine şi carne. Cînd era
aproape, aproape să iasă dasupra, pasărea uriaşă mai întoarse capul să-i mai dea
de mîncare; dară carnea se sfîrşise. Atunci Prîslea, fără să-şi piardă cumpătul,
trase paloşul şi-şi tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului de sus, şi o
dete zgripsoroaicei.
După ce ajunseră dasupra şi văzu că Prîslea nu putea să îmble, îi zise
zgripsoroaica:
− Daca nu era binele ce mi-ai făcut şi rugăciunea puilor mei, mai că te
mîncam. Eu am simţit că carnea care mi-ai dat în urmă era mai dulce decît cea
de mai înainte, şi n-am înghiţit-o; rău ai făcut de mi-ai dat-o.
Apoi o dete afară dintr-însa, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de-al său
şi se lipi. Atunci se îmbrăţişară, îşi mulţumiră unul altuia şi se despărţiră; ea se
duse în prăpastia ele unde ieşiseră, şi Prîslea plecă către împărăţia tatălui său.
Plecînd către oraşul în care locuia părinţii şi fraţii lui, îmbrăcat fiind în
haine proaste ţărăneşti, întâlni nişte drumeţi şi află de la dînşii că fraţii lui au
luat de soţii pe fetele care le-a trimis el, după cum le hotărîse însuşi, că părinţii
lui erau foarte mîhniţi de pieirea fiului lor celui mai mic, că fata cea mică e
îmbrăcată în negru şi-l jeleşte şi că nu voieşte a se mărita nici în ruptul capului,
măcar că a peţit-o mai mulţi fii de împărat; că acum, în cele din urmă, fraţii lui
i-a adus un ginere prea frumos şi că o silesc cu toţii să-l ia, şi că nu se ştie de va
putea scăpa.
Prîslea, auzind de toate acestea, nu puţin s-a întristat în sufletul lui şi, cu
inima înfrîntă, a intrat în oraş. Mai cercetînd în sus şi în jos, află că fata a zis
împăratului că, dacă voieşte să o mărite cu tînărul care i-l aduseră, să
poruncească a-i face şi a-i aduce la odoare o furcă cu caierul şi fusul cu totul de
aur, şi să toarcă singură, fiindcă aşa îi făcuse şi zmeul şi asta îi plăcea mult.
Mai află că împăratul chemase pe starostea de argintari şi-i poruncise zicîndu-i:
„Iată, de azi în trei săptămîni, să-mi dai gata furca care o cere fata mea cea
mică; că de unde nu, unde-ţi stau picioarele, îţi va sta şi capul’’; şi bietul
argintar se întoarse acasă trist şi plîngînd.
Atunci, Prîslea se duse de se băgă ucenic la argintar.
Prîslea, tot văzînd pe stăpînu-său văitîndu-se fiindcă nu izbutise a face
furca după porunceală, îi zise:
− Stăpîne, te văd trist că nu poţi să faci furca ce ţi-a poruncit împăratul,
iată, mai sunt trei zile pînă să se împlinească sorocul ce ţi-a dat; lasă-mă pe
mine să o fac.
Argintarul îl goni, zicîndu-i:
− Atîţi meşteri mari n-au putut să o facă, şi tocmai un trentăros ca tine
să o facă?
− Dacă nu-ţi voi da furca de azi în trei zile − răspunse Prîslea − să-mi

9
faci ce vei voi.
Atunci se învoiră a-i da o odaie să lucreze numai Prîslea singur, şi pe
fiecare noapte să-i dea cîte o trăistuţă de alune şi cîte un pahar de vin bun.
Argintarul îi ducea grija, fiindcă, ascultînd pe la use, n-auzea alt decît
cum spărgea la alune pe nicovală. Iară cînd fu a treia zi, el ieşi dis-de-dimineaţă
din odaie cu furca pe tavă, pe care o scosese din mărul zmeului, ce era la
dînsul, şi o dete argintarului ca să o ducă fetei împăratului.
Argintarul nu mai putea de bucurie, şi-i făcu un rînd de haine; iară pe la
nămiez, cînd venise slujitorii împăratului ca să-l cheme la palat, el se duse şi îi
dete furca care torcea singură.
După ce împăratul se minună de frumuseţea ei, dete argintarului doi
saci de bani.
Fata, cum văzu furca, îi trecu un fier ars prin inimă; ea cunoscu furca şi
pricepu că Prîslea cel viteaz trebuie să fi ieşit dasupra pămîntului. Atunci, zise
împăratului:
− Tată, cine a făcut furca, poate să-mi facă încă un lucru, pe care mi l-a
adus la odoare zmeul.
Iară împăratul chemă îndată pe argintar şi-i porunci să-i facă o cloşcă cu
pui cu totul şi cu totul de aur, şi-i dete soroc de trei săptămîni, şi, daca nu i-o
face-o, unde îi stă picioarele îi va sta şi capul.
Argintarul, ca şi de-lalt rînd se întoarse acasă trist; despreţui ca şi întîia
oară pe Prîslea, care îl întrebase şi de astă dată; iară dacă se înţeleseră la
cuvinte, se învoiră, şi lucrul se şi săvîrşi cu bine.
Cînd văzu argintarul cloşca cloncănind şi puii piuind, cu totul şi cu totul
de aur, şi ciugulind mei tot de aur, înţelese că trebuie să fie lucru măiestru.
Argintarul luă cloşca, o duse la împăratul, iară împăratul, după ce se
minună îndestul de frumuseţea şi gingăşia lor, o duse fetei şi-i zise:
− Iată, ţi s-au împlinit toate voile; acum, fata mea, să te găteşti de nuntă.
− Tată − îi mai zise fata − cine a făcut aste două lucruri, trebuie să aibă
şi mărul de aur al zmeului; porunceşte, rogu-te, argintarului, să aducă pe
meşterul care le-a făcut.
Primind porunca asta, argintarul se înfăţişă împăratului, rugîndu-se să-l
ierte şi zicîndu-i:
− Cum o să aduc înaintea măriei-tale pe meşter, fiindcă este un om
40
prost şi trenţăros şi nu este vrednic să vază luminata faţă a măriei-tale.
Împăratul porunci să-l aducă oricum ar fi.
Atunci argintarul, după ce puse de spălă pe Prîslea şi-l curăţi, îl îmbrăcă
în nişte haine noi, şi-l duse la împăratul; iară împăratul îl înfăţişă fetei.
Cum îl văzu fata, îl şi cunoscu. Ea nu putu să-şi ţie lacrămile care o
podidiseră, de bucurie mare ce avu, şi zise împăratului:
− Tată, acesta este viteazul care ne-a scăpat din mîna zmeilor.
Şi, dînd în genuche, îi sărută mîinile şi pe faţă şi pe dos.
Luîndu-i seama bine împăratul, îl cunoscu şi dînsul, măcar că foarte
mult se schimbase. Îl îmbrăţişă şi-l sărută de sute de ori. Dar el tăgăduia.
În cele mai din urmă, inima lui înduioşată de rugăciunile tatălui său, ale
mamei sale şi ale fetei care rămăsese în genunche rugîndu-l, mărturisi că, în
adevăr, el este fiul lor cel mai mic.
Prîslea le povesti apoi toată istoria sa, le spuse şi cum a ieşit dasupra
pământului şi le arăta şi mărul de aur al zmeului.
Atunci împăratul, supărat, chemă pe feciorii lui cei mai mari; dar ei,
cum văzură pe Prîslea, o sfecliră. Iară împăratul întrebă pe Prîslea cum să-i
40
Om prost - aici cu înţelesul: om simplu, nevoiaş.

10
pedepsească. Viteazul nostru zise:
− Tată, eu îi iert, şi pedeapsa să o ia de la Dumnezeu. Noi vom ieşi la
scara palatului şi vom arunca fiecare cîte o săgeată în sus, şi Dumnezeu, dacă
vom fi cineva greşiţi, ne va pedepsi.
Aşa făcură. Ieşiră cîtetrei fraţii în curte, dinaintea palatului, aruncară
săgeţile în sus şi, cînd căzură, ale fraţilor celor mai mari le căzură drept în
creştetul capului şi-i omorîră, dar a celui mai mic îi căzu dinainte.
Iară dacă îngropară pe fraţii cei mai mari, făcură nuntă mare, şi Prîslea
luă pe fata cea mică. Toată împărăţia s-a bucurat că le-a adus Dumnezeu
sănătos pe fiul cel mai mic al împăratului şi se mîndrea, fălindu-se, de vitejiele
ce făcuse el; iară după moartea tătîne-său, se sui el în scaunul împărăţiei, şi
împărăţi în pace de atunci şi pînă în ziua de astăzi, de-or fi trăind.
Trecui şi eu pe acolo şi stătui de mă veselii la nuntă, de unde luai
O bucată de batoc,
Ş-un picior de iepure şchiop,
şi încălecai p-o şa şi v-o spusei dumneavoastră aşa.
Povestit de tata. Publicat pentru întîia oară în Ţăranul român, nr. 13 şi
14 din 1862.
P. Ispirescu, Legende sau basmele românilor
adunate din gura poporului, Bucureşti, 1882, .p.
81−94.

11
 TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÎNEŢE Şl VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE

(Basm)

A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cînd făcea
plopşorul pere şi răchita micşunele; de cînd se băteau urşii în coade; de cînd se
luau de gît lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de cînd se potcovea
puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava
cerului de ne aducea povesti;

De cînd se scria musca pe părete,

Mai mincinos cine nu crede.

A fost odată un împărat mare şi o împărăteasă, amîndoi tineri şi frumoşi,

şi, voind să aibă copii, a făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru
aceasta; a îmbiat pe la vraci şi filosofi, ca să caute la stele şi să le ghicească
dacă or să facă copii; dar în zadar. În sfîrşit, auzind împăratul că este la un sat,
aproape, un unchiaş dibaci, a trimis să-l cheme; dar el răspunse trimişilor că:
cine are trebuinţă, să vie la dînsul. S-au sculat deci împăratul şi împărăteasa şi,
luînd cu dînşii vro cîţiva boieri mari, ostaşi şi slujitori, s-au dus la unchiaş
acasă. Unchiaşul, cum i-a văzut de departe, a ieşit să-i întîmpine si totodată le-a
zis:
− Bine aţi venit sănătoşi; dar ce îmbli, împărate, să afli? Dorinţa ce ai o
să-ţi aducă întristare.
− Eu nu am venit să te întreb asta, zise împăratul, ci, dacă ai ceva leacuri
care să ne facă să avem copii, să-mi dai.
− Am, răspunse unchiaşul; dar numai un copil o să faceţi. El o să fie Făt-
Frumos şi drăgăstos, şi parte n-o să aveţi de el.
Luînd împăratul si împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat şi
peste cîteva zile împărăteasa s-a simţit însărcinată. Toată împărăţia şi toată
curtea şi toţi slujitorii s-au veselit de această întîmplare.
Mai-nainte însă de a veni ceasul naşterii, copilul se puse pe un plîns, de
n-a putut nici un vraci să-l împace. Atunci împăratul a început să-i făgăduiască
toate bunurile din lume, dar nici aşa n-a fost cu putinţă să-1 facă să tacă.
− Taci, dragul tatei, zicea împăratul, că ţi-oi da împărăţia cutare sau
cutare; taci, fiule, că ţi-oi da de soţie pe cutare sau cutare fată de împărat, şi alte
multe d-alde astea; în sfîrşit, dacă văzu si văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul
meu, că ţi-oi da Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte.
Atunci, copilul tăcu şi se născu; iar slujitorii deteră în timpine şi în surle
şi în toată împărăţia se ţinu veselie mare o săptămînă întreagă.
De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ. Îl deteră
pe la şcoli şi filosofi, si toate învăţăturile pe care alţi copii le învăţa într-un an,
el le învăţa într-o lună, astfel încît împăratul murea si învia de bucurie. Toată
împărăţia se fălea că o să aibă un împărat înţelept şi procopsit ca Solomon
împărat. De la o vreme încoace însă, nu ştiu ce avea, că era tot galeş, trist si dus
pe gînduri. Iar cînd fuse într-o zi, tocmai cînd copilul împlinea cincisprezece
ani si împăratul se afla la masă cu toţi boierii şi slujbaşii împărăţiei şi se
chefuiau, se sculă Făt-Frumos si zise:
− Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naştere.
Auzind aceasta, împăratul s-a întristat foarte şi i-a zis:
− Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ţi dau un astfel de lucru nemaiauzit?
Şi dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac.

4
 − Dacă tu, tată, nu poţi să-mi dai, apoi sunt nevoit să cutreier toată lumea
pînă voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut.
Atunci toţi boierii şi împăratul deteră în genunchi, cu rugăciune să nu
părăsească împărăţia; fiindcă, ziceau boierii:
− Tatăl tău de aci înainte e bătrîn, şi o să te rădicăm pe tine în scaun, şi
avem să-ţi aducem cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare de soţie.
Dar n-a fost putinţă să-l întoarcă din hotărîrea sa, rămîind statornic ca o
piatră în vorbele lui; iar tată-său, dacă văzu şi văzu, îi dete voie şi puse la cale
să-i gătească de drum merinde şi tot ce-i trebuia.
Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărăteşti unde erau cei mai
frumoşi armăsari din toată împărăţia, ca să-şi aleagă unul; dar, cum punea mîna
şi apuca pe cîte unul de coadă, îi trîntea, si astfel toţi caii căzură. În sfîrşit,
tocmai cînd era să iasă, îşi mai aruncă ochii o dată prin grajd şi, zărind într-un
colţ un cal răpciugos si bubos şi slab, se duce şi la dînsul; iar cînd puse mîna pe
coada lui, el îşi întoarse capul şi zise:
− Ce porunceşti, stăpîne? Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să
ajung ca să mai puie mîna pe mine un voinic.
Şi înţepenindu-şi picioarele, rămase drept ca lumînarea. Atunci Făt-
Frumos îi spuse ce avea de gînd să facă şi calul îi zise:
− Ca să ajungi la dorinţa ta, trebuie să ceri de la tată-tău paloşul, suliţa,
arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el cînd era flăcău; iar pe mine să
mă îngrijeşti cu însuţi mîna ta şase săptămîni şi orzul să mi-l dai fiert în lapte.
Cerînd împăratului lucrurile ce-1 povăţuise calul, el a chemat pre vătaful
curţii şi i-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-şi alege
fiul său pe acelea care îi va plăcea. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile şi trei
nopţi, găsi în sfîrşit, în fundul unui tron vechi, armele şi hainele tătîne-său de
cînd era flăcău, dar foarte ruginite. Se apucă însuşi cu mîna lui să le cureţe de
rugină şi, după şase săptămîni, izbuti a face să lucească armele ca oglinda.
Totodată îngriji şi de cal, precum îi zisese el. Destulă muncă avu; dar fie, că
izbuti.
Cînd auzi calul de la Făt-Frumos că hainele şi armele sunt bine curăţate şi
pregătite, odată se scutură şi el, şi toate bubele şi răpciugă căzură de pe dînsul
şi rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu patru aripi;
văzîndu-l Făt-Frumos astfel, îi zise:
− De azi în trei zile plecăm.
− Să trăieşti, stăpîne; sunt gata chiar azi, de porunceşti, îi răspunse calul.
A treia zi de dimineaţă, toată curtea şi toată împărăţia era plină de jale.
Făt-Frumos, îmbrăcat ca un viteaz, cu paloşul în mîna, călare pe calul ce-şi
alesese, îşi luă ziua bună de la împăratul, de la împărăteasa, de la toţi boierii cei
mari şi cei mici, de la ostaşi şi de la toţi slujitorii curţii, carii, cu lacrămile în
ochi, îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă
la pieirea capului său; dar el, dînd pinteni calului, ieşi pe poartă ca vîntul, şi
după dînsul carăle cu merinde, cu bani şi vreo două sute de ostaşi, pe care-i
orînduise împăratul ca să-l însoţească.
După ce trecu afară de împărăţia tatălui său şi ajunse în pustietate, Făt-
Frumos îşi împărţi toată avuţia pe la ostaşi şi, luîndu-şi ziua bună, îi trimise
înapoi, oprindu-şi pentru dînsul merinde numai cît a putut duce calul. Şi
apucînd calea către răsărit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, trei zile şi trei nopţi, pînă
ce ajunse la o cîmpie întinsă, unde era o mulţime de oase de oameni.
Stînd să se odihnească, îi zise calul:
− Să ştii, stăpîne, că aici suntem pe moşia unei Gheonoaie, care e atît de
rea, încît nimeni nu calcă pe moşia ei, fără să fie omorît. A fost şi ea femeie ca

5
toate femeile, dar blestemul părinţilor pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a
făcut-o să fie Gheonoaie; în clipa aceasta este cu copiii ei, dar mîine, în
pădurea ce o vezi, o s-o întîlnim venind să te prăpădească; e grozavă de mare:
dară să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul ca să o săgetezi, iar paloşul şi suliţa să
le ţii la îndemînă, ca să te slujeşti cu dînsele cînd va fi de trebuinţă.
Se deteră spre odihnă; dar pîndea cînd unul cînd altul.
A doua zi, cînd se revărsa ziorile, ei se pregăteau să treacă pădurea. Făt-
Frumos înşelă şi înfrînă calul, şi chinga o strînse mai mult decît altă dată, şi
porni, cînd, auzi o ciocănitură groaznică. Atunci calul îi zise:
− Ţine-te, stăpîne, gata, că iată se apropie Gheonoaia.
Şi cînd venea ea, nene, dobora copacii: aşa de iute mergea; iar calul se
urcă ca vîntul pînă cam dasupra ei şi Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata şi,
cînd era gata a o lovi cu a doua săgeată, strigă ea:
− Stai, Făt-Frumos, că nu-ţi fac nimic!
Şi văzînd că nu o crede, îi dete înscris cu sîngele său.
− Să-ţi trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea, ca un năzdrăvan ce este,
căci de nu era el, te mîncam fript; acum însă m-ai mîncat tu pe mine; să ştii că
pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele pînă aicea; cîţiva
nebuni carii s-au încumes a o face d-abia au ajuns pînă în cîmpia unde ai văzut
oasele cele multe.
Se duseră acasă la dînsa, unde Gheonoaia ospăta pe Făt-Frumos, şi-l
omeni ca p-un călător. Dar pe cînd se aflau la masă şi se chefuiau, iară
Gheonoaia gemea de durere, deodată el îi scoase piciorul pe care îl păstra în
traistă, i-l puse la loc şi îndată se vindecă. Gheonoaia, de bucurie, ţinu masă trei
zile d-a rîndul şi ruga pe Făt-Frumos să-şi aleagă de soţie pe una
din cele trei fete ce avea, frumoase ca nişte zîne; el însă nu voi, ci îi spuse
curat ce căuta; atunci ea îi zise:
− Cu calul care îl ai şi cu vitejia ta, crez că ai să izbuteşti.
După trei zile, se pregătiră de drum şi porni. Merse Făt-Frumos, merse şi
iar merse, cale lungă şi mai lungă; dară cînd fu de trecu peste hotarele
Gheonoaiei, dete de o cîmpie frumoasă, pe de o parte cu iarba înflorită, iară pe
de altă parte pîrlită. Atunci el întrebă pe cal:
− De ce este iarba pîrlită?
Şi calul îi răspunse:
− Aici suntem pe moşia unei Scorpii, soră cu Gheonoaia; de rele ce sunt,
nu pot să trăiască la un loc; blestemul părinţilor le-a ajuns, şi d-aia s-au făcut
lighioi, aşa precum le vezi; vrăjmăşia lor e groaznică, nevoie de cap, vor să-şi
răpească una de la alta pămînt; cînd Scorpia este necăjită rău, varsă foc şi
smoală; se vede că a avut vro ceartă cu soră-sa şi, viind s-o gonească de pe
tărîmul ei, a pîrlit iarba pe unde a trecut; ea este mai rea decît soră-sa si are trei
capete. Să ne odihnim puţin stăpîne, şi mîine dis-de-dimineaţă să fim gata.
A doua zi se pregătiră, ca şi cînd ajunsese la Gheonoaie, şi porniră. Cînd,
auziră un urlet şi o vîjietură, cum nu mai auziseră ei pînă atunci!
− Fii gata, stăpîne, că iată se apropie zgripsoroaica de Scorpie.
Scorpia, cu o falcă în cer şi cu alta în pămînt şi vărsînd flăcări, se apropia
ca vîntul de iute; iară calul se urcă repede ca săgeata pînă cam deasupra şi se
lăsă asupra ei cam pe deoparte. Făt-Frumos o săgeta şi îi zbură un cap; cînd era
să-i mai ia un cap, Scorpia se rugă cu lacrimi ca să o ierte, că nu-i face nimic şi,
ca să-l încredinţeze, îi dete înscris cu sîngele ei. Scorpia ospăta pe Făt-Frumos
şi mai şi decît Gheonoaia; iară el îi dete şi dînsei înapoi capul ce i-l luase cu
săgeata, carele se lipi îndată cum îl puse la loc, şi după trei zile plecară mai
departe.

6
 Trecînd şi peste hotarele Scorpiei, se duseră, se duseră şi iară se mai
duseră, pînă ce ajunseră la un cîmp numai de flori şi unde era numai primăvară;
fiecare floare era cu deosebire de mîndră şi cu un miros dulce, de te îmbăta;
trăgea un vîntişor care abia adia. Aicea statură ei să se odihnească, iară calul îi
zise:
− Trecurăm cum trecurăm pînă aci, stăpîne; mai avem un hop: avem să
dăm peste o primejdie mare; şi, dacă ne-o ajuta Dumnezeu să scăpăm şi de
dînsa, apoi suntem voinici. Mai-nainte de aci este palatul unde locuieşte
Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. Această casă este înconjurată cu
o pădure deasă şi înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume;
ziua şi noaptea păzesc cu neadormire şi sunt multe foarte; cu dînsele nu este
chip de a te bate; şi ca să trecem prin pădure e peste poate; noi însă să ne silim,
dac-om putea, să sărim pe deasupra.
După ce se odihniră vreo două zile, se pregătiră iarăşi; atunci calul,
ţinîndu-şi răsuflarea, zise:
− Stăpîne, strînge chinga cît poţi de mult, şi, încălecînd, să te ţii bine şi în
scări, şi de coama mea; picioarele să le ţii lipite pe lîngă supţioara mea, ca să
nu mă zăticneşti în zborul meu.
Se urcă, făcu probă, şi într-un minut fu aproape de pădure.
− Stăpîne, mai zise calul, acum e timpul cînd se dă de mâncare fiarălor
pădurei şi sunt adunate toate în curte; să trecem.
− Să trecem, răspunse Făt-Frumos, şi Dumnezeu să se îndure de noi.
Se urcară în sus şi văzură palatul strălucind astfel, de la soare te puteai
uita, dar la dînsul ba. Trecură pe dasupra pădurii şi, tocmai cînd erau să se lase
în jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul vîrful unui copac şi
dodată toată pădurea se puse în mişcare; urlau dobitoacele, de ţi se făcea părul
măciucă pe cap. Se grăbiră de se lăsară în jos; şi de nu era doamna palatului
afară, dînd demîncare puilor ei (căci aşa numea ea lighioanele din pădure), îi
prăpădea negreşit.
Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea; căci nu mai văzuse pînă
atunci suflet de om pe la dînsa. Opri pe dobitoace, le îmblînzi şi le trimise la
locul lor. Stăpîna era o zînă naltă, supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă, nevoie
mare! Cum o văzu Făt-Frumos, rămase încremenit. Dară ea, uitîndu-se cu milă
la dînsul, îi zise:
− Bine ai venit, Făt-Frumos! Ce cauţi pe aici?
− Căutăm, zise el, Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte.
− Dacă căutaţi ceea ce ziseşi, aci este.
Atunci descălică şi intră în palat. Acolo găsi încă două femei, una ca alta
de tinere; erau surorile cele mai mari. El începu să mulţumească zînei pentru că
1-a scăpat de primejdie; iară ele, de bucurie, gătiră o cină plăcută şi numai în
vase de aur. Calului îi dete drumul să pască pe unde va voi dînsul; pe urmă îi
făcură cunoscuţi tuturor lighioanelor, de puteau îmbla în tihnă prin pădure.
Femeile îl rugară să locuiască de aci înainte cu dînsele, căci ziceau că li
se urîse, şezînd tot singurele; iară el nu aşteptă să-i mai zică o dată, ci primi cu
toată mulţumirea, ca unul ce aceea şi căuta.
Încet, încet, se deprinseră unii cu alţii, îşi spuse istoria şi ce păţi pînă să
ajungă la dînsele, şi nu după multă vreme se şi însoţi cu fata cea mai mică. La
însoţirea lor, stăpînele casei îi deteră voie să meargă prin toate locurile de
primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o şi arătară, îi ziseră să
nu meargă, căci nu va fi bine de el; şi-i şi spuseră că acea vale se numea Valea
Plîngerii.
Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot

7
aşa de tînăr, ca şi cînd venise. Trecea prin pădure, fără să-l doară măcar capul.
Se desfăta în palaturile cele aurite, trăia în pace şi în linişte cu soţia si
cumnatele sale, se bucura de frumuseţea florilor şi de dulceaţa şi curăţenia
aerului, ca un fericit. Ieşea adesea la vînătoare; dar, într-o zi, se luă după un
iepure, dete o săgeată, dete două si nu-1 nimeri; supărat, alergă după el şi dete
şi cu a treia săgeată, cu care îl şi nimeri; dară nefericitul, în învălmăşeală, nu
băgase de seamă că, alergînd după iepure, trecuse în Valea Plîngerii.
Luînd iepurile, se întorcea acasă; cînd, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă
un dor de tată-său şi de mumă-sa. Nu cuteză să spuie femeilor măiestre; dară
ele îl cunoscură după întristarea si neodihna ce vedea într-însul.
− Ai trecut, nefericitule, în Valea Plîngerii! îi ziseră ele, cu totul speriate.
− Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; şi acum
mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinţilor mei, însă şi de voi nu mă îndur ca
să vă părăsesc. Sunt de mai multe zile cu voi şi n-am să mă plîng de nici o
mîhnire. Mă voi duce dară să-mi mai văz o dată părinţii şi apoi m-oi întoarce,
ca să nu mă mai duc niciodată.
− Nu ne părăsi, iubitule; părinţii tăi nu mai trăiesc de sute de ani, şi chiar
tu, ducîndu-te, ne temem că nu te vei mai întoarce; rămîi cu noi: căci ne zice
gîndul că vei pieri.
Toate rugăciunile celor trei femei, precum şi ale calului, n-a fost în stare
să-i potolească dorul părinţilor, care-l usca pe d-a-ntregul. În cele mai de pe
urmă, calul îi zise:
− Dacă nu vrei să mă asculţi, stăpîne, orice ţi se va întîmpla, să ştii că
numai tu eşti de vină. Am să-ţi spui o vorbă şi, dacă vei primi tocmeala mea, te
duc înapoi.
− Primesc, zise el cu toată mulţumirea, spune-o!
− Cum vom ajunge la palatul tatălui tău, să te las jos şi eu să mă întorc,
de vei voi să rămîi măcar un ceas.
− Aşa să fie, zise el.
Se pregătiră de plecare, se îmbrăţişară cu femeile şi, după ce-şi luară ziua
bună unul de la altul, porni, lăsîndu-le suspinînd şi cu lăcrămile în ochi.
Ajunseră în locurile unde era moşia Scorpiei; acolo găsiră oraşe; pădurile se
schimbaseră în cîmpii; întrebă pre unii şi pre alţii despre Scorpie şi locuinţa ei;
dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de
asemenea fleacuri.
− Cum se poate una ca asta? le zicea Făt-Frumos, mai alaltăieri am trecut
pe aici; şi spunea tot ce ştia.
Locuitorii rîdea de dînsul, ca de unul ce aiurează sau visează deştept, iară
el, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba şi părul îi albise.
Ajungând la moşia Gheonoaiei, făcu întrebări ca şi la moşia Scorpiei, şi
primi asemenea răspunsuri. Nu se putea domiri el: cum de în cîteva zile s-au
schimbat astfel lucrurile? Şi iarăşi supărat, plecă cu barba albă pînă la brîu,
simţind că îi cam tremurau picioarele, şi ajunse la împărăţia tătîne-său. Aici alţi
oameni, alte oraşe, şi cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoştea. În cele
mai de pe urmă, ajunse la palaturile în cari se născuse. Cum se dete jos, calul îi
sărută mîna şi îi zise:
− Rămîi sănătos, stăpîne, că eu mă întorc de unde am plecat. Dacă
pofteşti să mergi şi d-ta, încalecă îndată şi aidem!
− Du-te sănătos, că şi eu nădăjduiesc să mă întorc peste curînd. Calul
plecă ca săgeata de iute.
Văzînd palaturile dărâmate şi cu buruieni crescute pe dînsele, ofta şi, cu
lacrămi în ochi, căta să-şi aducă aminte cît era odată de luminate aste palaturi şi

8
cum şi-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-trei ori, cercetînd fiecare
cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise
calul; se pogorî apoi în pivniţă, gîrliciul căreia se astupase de dărămăturile
căzute.
Căutînd într-o parte şi în alta, cu barba albă pînă la genuchi, ridicîndu-şi
pleoapele ochilor cu mîinile şi abia umblînd, n găsi decît un tron odorogit; îl
deschise, dară în el nimic nu găsi: ridică capacul chichiţei, şi un glas slăbănogit
îi zise:
− Bine ai venit, că de mai întîrziai, şi eu mă prăpădeam.
O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cîrlig în chichiţă,
şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărînă.
Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.

9
 VULPEA ŞI URSUL

(Basm cu animale)

Ovidiu Bârlea, Antologie de proză populară epică, vol. 1, Ed. pentru

literatură, 1966 pp115-117

Notă: Am renunţat la transcrierea dialectală practicată de autorul antologiei

din raţiuni de simplificare a accesului la conţinutul textelor propuse.

O fost un pescar. Vinind seara cu o sanie plină-ncărcată cu peşti, odată se

trezeşte că se opresc caii.
“Ce să fie?”
Apăi se duce înaintea cailor, vede o vulpe moartă. O apucă de-un picior şi-o
aruncă pe sanie. Aşe că inind, vulpea, hamnişe, s-o făcut numai moartă,
apoi o prins a oborî la peşti din sanie. Într-un loc, s-o dat gios – omu n-o mai
luat sama că vulpea nu-i, o vinit. Apoi s-o coborât gios ş-o prins a mânca.
În timpu-acela, o vinit ursu.
- Noroc bun, tu vulpe!
- Noroc!
- Da de unde-ai prins tu atâta peşte?
- Haapoi din tău iesta ni!
- Păi, putea-uaş prinde şî eu?
- D-apoi cum să nu!
- D-apoi cum i-ai prins?
- Apoi am stat acolo în marginea apii ş-am năpustit coada-n apă şî peştii
tăţi s-o legat de coadă - zâce – că abia-am ieşit cu ei.
- No, mă duc şî eu.
Aşe că s-o dus ursu ş-o stat acolo. Ş-o stat şî el ghemuit acolo cu coada-n
apă. Stând,
i-o-ngheţat coada. Când o fost la un timp, o vrut să iasă, da ce-o gândit:
“Vai de mine, mult peşte s-o legat, că cât de rău mă ţine-napoi!”
Atunci el zmucind, ş-o rupt coada. Amu mânios:
“Amu s-o prind eu pă vulpe!”
Când o fost la un timp, s-o-ntâlnit cu ea.
- No, tu vulpe – zâce – amu te-oi omorî, după ce m-ai făcut tu pe mine ca
să rămân eu făr’ de coadă!
- Ştii ce, măi ursule? Nu mă omorî, că noi bine-om trăi. Hai să merem noi
la nuntă.
Ş-acolo ne-om veseli – zâce – cum se vesălesc şi alţii şî noi ne-om vesăli
p’intre ei.
- No merem! – ursu.
S-o luat de pretini. Aşe că s-o dus la nuntă. O întrat – ursu o rămas afară -
vulpea o întrat pă sub mese pe-acolo, mai o ros nişte cionte, nişte fărmuşuri
ce-o căzut di pă masă, o ieşit înapoi.
- No – o zâs – du-te şi tu! către urs.
O întrat ursu. Când o întrat ursu, o prins oamenii a-l alunga din scaune, din
lemne, l-o alungat.
Pă când dă iară după vulpe să o coate. O mers ş-o găsât-o.

4
- No, tu vulpe – zâce – acolo m-ai adătuit şi am rămas făr’ de coadă, aici
mă bagi să m-omoare oamenii; să ştii c-amu te omor eu pe tine.
- Nu mă omorî, mă ursule, da’ ştii ce? Merem noi la moară c-acolo găseşti
cât vrei să mănânci fărină.
- No, bun, merem, că ş-aşa-s flămând – zâce ursu.
Apoi s-o dus. Apoi o întrat vulpea-nainte, o mai mers încolo, o găsit un pic
de fărină, o mers mai încolo, o găsit un pic. O mâncat cât o mâncat.
- No – o zis către el – no hai du-te şi tu, că n-am avut, nu pot să-ţi aduc, în
ce să-ţi aduc?
Apoi o întrat şi ursu. Umblând p-acolo, s-o băgat p’intre curelele de la
moară şi l-o omorât. Ş-o scăpat biata vulpe ca s-o omoare ursu.
Ş-îi gata.

Povestitorul: Pop Toader, Săpânţa – Sighet.

5
 NOROCU ŞI CU MINTEA

(Basm nuvelistic)

Ovidiu Bârlea, Antologie de proză populară epică, vol. 2, Ed. pentru

literatură, 1966, pp562-565

Notă: Am renunţat la transcrierea dialectală practicată de autorul antologiei

din raţiuni de simplificare a accesului la conţinutul textelor propuse.

Un om sărac să duce-n pădure, după lemne, s-aducă lemne-n spate, că n-

avea cu ce-ş căra lemne. Ş-apoi să-tâlneşte-acolo cu un om.
- Omule, după ce eşti pe-aici?
- După lemne, să-mi duc lemne.
- N-ai cu ce-ţi căra lemne?
- Nu, că-s sărac.
- Apăi te fac eu gazdă. Îţi dau un clop de bani – cum era atunci banii,
galbeni spune către ei, care era şî cu valoare, auzât-aţi dumneavoastră
de ei.
Ş-apăi, îi dă un clop de bani. Omu vine acasă. Ce să facă el, om cu sfat şi el
oarecumva, să nu ştie nici femeia. Îi bagă acolo sub sobă sub nişte cenuşi –
sub soba aceea unde face focul – sub cenuşă, ca muierea să nu ştie de ei.
No, pleacă de-acasă.
“Bine că-s banii mei acolo amu, că i-oi lua eu când oi vrea şî muierea n-a ști
de ei.”
Vine-o vecină.
- Vecina mea! N-ai nişte cenuşă, că-m trebuie pentru haine, să fierb
hainele?
Ea p-afară:
- Du-te – zâce – acolo şî coată în sobă, că acolo-i cenuşa – zâce - într-o
oală. Şî ia aşa cu oala, o du – zâce – c-aduce-mi-i tu oala înapoi, da!
Aceea – aceea era gazdă, nu ca asta săracă - şi-i ia cenuşa cu banii şi-i
toarnă colo acasă la ea, ş-apoi vede că-s bani pă fund. Când vine bărbatu:
- D-apăi unde-i oala cu cenuşă de sub sobă?
- D-apăi iac-o dus vecina.
- Ă, hău, tare m-o bătut amaru meu. D-apoi am avut iaca ce.
- Apoi bine c-ai avut – zâce – dacă n-ai spus.
Merge la vecina:
- Vecină, iacă ce-o fost în oală.
- De unde să fie, de-unde-ai avut tu banii? Cine mai spui? Că n-ai avut tu
doi lei să-ţi iei un chibritu, da’ cum să ai tu o oală de bani!
Rămâne fără bani. Iară se duce, se duce-napoi către pădure altă dată, iară
să-ntâlneşte cu omu.
- No, cum stai amu?
- D-apoi rău, că iacă ce-am păţit cu banii ceia.
- No – zâce – să ai minte – ‘ice – că-ţi mai dau. Da’ ai grijă de aieştia, să
ieşi la un nivel şi tu oarecare, că nu vreau să fii sărac.
Îi mai dă un clop de bani. Vine către casă. Aicea-i bagă, cum spunem noi,
într-un tic cu tărâţă - zdrenţe de-astea care rămâne de la pân’e, şî le bagă

4
femeile în ceva vas - îi bagă într-un tic cu tărâţă şi-i pune-acolo sub o laviţă.
Iară vine-o vecină:
- Hă, vecină! – după ce merge el de-acasă. N-ai nişte tărâţă? Că n-am ce
da la porci, să fac lături la porci.
- Du-te – zâce – că iaca acolo-i ticu sub laviţa-aceea şi îl ia şî du către
casă, c-aduce-mi-i tu ticu înapoi.
Merge ‘ceia şi toarnă ticu la ea acasă şi iaca se varsă banii jos. Ea să
bucură:
“No, aici-s bani!”
Da el vine-acasă.
- Ăăă, d-apăi, măi muiere, unde-s tărâţele?
- D-apăi le-o dus iacă cine – zice.
- Ee! D-apoi c-am avut acolo iară bani!
- D-apoi bine c-ai avut, dacă nu spui tu către mine.
Merge la vecina:
- Vecină! D-apoi unde-ai pus tărâţele?
- Le-am dat la porci!
- Păi c-am avut acolo ia ce bani.
- Ce să? Că tu eşti bolund, mă, că şi cu ceia vecină ai făcut iară cu cenuşa
tot aşe! Că-ţi duce de la tine, toţi duce banii! Păi tu n-ai doi lei! Eşti
bolund, mă!
Vine-acasă. Ce să facă el amu? Se duce iară înapoi în pădure, să-ntâlneşte
cu omu ‘cela.
- D-apoi iară eşti pe-aici?
- Iară!
- D-apăi banii, ţie nu-ţi mai poţi face să-ţi iei iosag, să-ţi aduci lemne?
- D-apă’ iacă ce-am păţit!
- Ăăă! Vai de tine – zice – după ce să-ţi dau bani!
Atuncea se mai iveşte un om. Iacă-s doi şi ceia să cunoscu.
- Da – zice – ce-i cu omu’ aiesta?
- D-apoi iacă ce-am păţit cu el în două rânduri – zice. I-am dat bani de-ar
putea fi gazdă - zâce – până-i lumea, ş-ar putea trăi bine, şî nu ştie folosi
– zice.
- Nu ţi-am spus eu – zice acela – că să nu dai tu fără mine nimica? O dau
eu fără tine, o tu fără mine – zice – nu facem nimică!…
C-asta o fost Mintea şî Norocu. – Acu-om da amândoi – zâce – atunci ajunge
oareceva. Zâce:
- Da să-i dau şi eu un leu şi-i dă şi tu unu, că dintr-aieştia a aţâţa ceva.
Îi dă un leu Norocu şi-i dă unu Mintea. Şi vine omu către casă şi-ntâlneşte
doi băieţi la o margine de apă curgătoare, şti, jucându-se aci cu ce? Cu un
boţ de aur. Băieţî nu cunosc auru’ ce cunştea ei? Ei-s luzi, ei nu cunoaşte, n-
o mai văzut. Zâce:
- Ce faceţi voi aci, băieţi, cu-aista?
- D-apoi – zâce – ne jucăm cu el.
- Nu mi-l daţi mie – zâce – că vă dau doi leii ăştia doi să vă luaţi zăhar? –
zice.
Băietu lăcomeşte la doi lei, c-aceia-s în oare, că-şi ia zahăru imediat. La
urmă, îl dă la om ş-apoi el îl cunoaşte, fiind om de vârstă dară şi se duce cu
el – pă timpurile de-atunci – la bancă, ăă! ş-apoi îl acopere bine banca cu
bani. Îi dă banca bani pentru el. Şî vine către casă ş-amu d-aieştia ştia omu’
căuta. S-apucă a să rădica la nivel şi el apoi. C-amu avea şî minte, şî noroc.

5
Povestitorul: Buha Gheorghe, Cresuia-Beiuş

6
 “Cu Fata Pădurii”

(Povestire - memorată)

Ovidiu Bârlea, Antologie de proză populară epică, vol. 3, Ed. pentru

literatură, 1966, pp.248-250

Notă: Am renunţat la transcrierea dialectală practicată de autorul antologiei

din raţiuni de simplificare a accesului la conţinutul textelor propuse.

O fost un păcurar. S-o băgat la un gazdă, la un gospodar, la oi. Şi păcurariu

o-avut drăguţă. Şî el numa sângur o şezut la oi. Ş-apoi vine Fata Pădurii în
tăte nopţi şî-i striga să margă - ave doi câini la oi, răi, nu să putea apropia
nime - şî tăt îl strâga. El n-avea grija lui – să margă-n colibă-le, n-o putut, că
tăt-o sfârtica câinii. Ce-o făcut ea? S-o dus şî s-o dus în sat – adică când o
adus stăpânu-so de mâncare cu calu, o zâs că să-i aducă o cizmă.
- Apoi, ce ţi-i bună?
- Am nevoie eu de ea, de cizmă.
I-o adus o cizmă. Şî după ce i-o adus cizma – aceea o fost iarna – cum
hrănea oile, apoi era fund’ei şî o pus cizma pe fund’ei, sara. El şi-o făcut de
cină şi-o cinat, şî s-o culcat. A auzât câinii într-o vreme bătând, bătând în
tăte lăturile.
Amu el o ştiut că vine ea. O vinit ea, da nu s-o putut apropia de câini.
- Măi Dumn’i, măi Dumn’i! Măi Dumn’i!
- Da ce-i?
- Hai să nu mă muşte câinii.
- Da ce-s treabă?
- Hai, să nu mă muşte, că mă duc la tine.
- Nuu! Du-te acolo, pă fund’ei şî te-ncalţă, că ai, ţi-am adus cizme.
Ea s-o dus pe fund’ei şi s-o-ncălţat cu cizme, o băgat amândouă picioarele-
n cizmă. Ş-apăi a ei picioare, după ce le bagă-n cizmă, nu le mai poate
scoate. Şî prinde ea a răcni acolo, ş-a ţâpa – c-amu nu mai poate mere. Şi el
o mărs la ea, ş-o avut un fel de brăcinar de pân, di la ceva femeie de prin
poale – că numa aşa o poate prinde - ş-o prins-o, ş-o legat-o. I-o tăiet – că
ce s-o tragă cizma, n-o putut, fără o tăiet cu cuţâtu, o tăiet turiacu, l-o
crepat şî o scos cizma. Ş-o adus-o la furca colibii ş-o legat-o de furca colibii.
Hm, amu ce să facă cu ea? N-o poate apăra nici de câini, câinii tăt pe ea; el
tăt dudăie câinii. No, toma c-o vinit gazda – amu el o fost dat la oi de
mâncare - ş-o vinit stăpânu-so de i-o adus de mâncare cu calu. Şî când s-o
apropiet stăpânu-so cu calu-acolo ş-o văzut pă Fata Pădurii acolo legată, o
lăsat calu şî tunde-o la fugă!
- A măi Dumn’i!
- Da ce-i?
- Da cine-i aicea?
- Nu ti teme, nu, că-i drăguţa mea! Nu ţ-a face nimic, că-i legată.
- Legată-i la dracu – zâce – cu o aţă subţire – zice – o-a rumpe.
- Nu ti teme!
O luat-o, o lăsat pă stăpânu-so, zâce:
- Amu na-ţ-o! – zâce. Când îi mere acasă, na-ţ-o ş-o du în sat, ş-o du popii,
s-o ducă la biserică.
- Eu s-o duc? Eu nu o duc, feri Doamne! Nuu!

4
- No apăi şezi dumneata aici la oi, c-oi duce-o eu.
- Apăi eu şed, da eu n-o duc.
Ş-o dus-o el. O dus-o, ş-o dus-o la popa. popa cân o văzut-o:
- Da ce comedie-i asta?
- Părinte – zâce – am prins pă Fata Pădurii az noapte. S-o duci la biserică.
Ea prinde-a răgni, prinde-a răgni, prinde-a ţâpuri, să n-o ducă-m biserică.
- Nu mă duceţ îm beserică, că n-oi ave triabă cu niam di niamu vost, cât a
fi lumea veci numa-m beserică nu mă duceţ! Năpustiţî-mă!
Ş-o năpustit-o şî s-o dus. Şî-i dusă ş-în zua de astăz, n-o-am mai văzut altu.
Gata.

(Povestitorul: Gherman Vasile din Rozavlea – Vişeu)

5
 “Ursu”

(Povestire - fabulată)

Ovidiu Bârlea, Antologie de proză populară epică, vol. 3, Ed. pentru

literatură, 1966, pp.311-313

În o mie noă sute treize şi şase eram baci la un proprietar din satu meu.
Acest propietar cumpărase de la mojnenii din Kiojdu Mic un munte cu
numele dă “Mălâia”.
Ne-am dus acolo primăvara cu vite, cu oi, cu vaci, cu cai, cu tot ce trăieşte
pe lângă stână: şapte, opt oameni personal sau câţ om fi fost noi, poate
chiar şi zece, însă câini ţiu minte perfect dă bine c-aveam doisprezece. Ce
să vezi? Cum ne-am dus acolo, lighioi sălbatici, ca-n pădure: în dreapta, în
stânga, însă dă stână nu să puteau apropia din cauza câinilor. Mai târziu,
aproape de Sâmpietru, noi aveam în cireada vacilor un buhai, care era dă
vro tri sau patru ani. Buhaiu ăsta nu s-astâmpăra. El umbla şi pe la alte
cireduri dă vaci pă munţi. Să ducea noaptea în dreapta, în stânga. La un
moment dat s-a-întâlnit cu ursu-ntr-o noapte şi l-a omorât. Dimineaţa, îmi
spune un cioban când am băgat oile la uşă:
- Măi nea Giorge – zâce – eu az noapte am auzit un bou orăcăind.
- Cum, măi Dumitre?
Ciobanu ăsta purta numele dă Dumitru Lupu din comuna Râncezi.
- Da – zice – am auzit un bou, o vită orăcăind az-noapte.
Imediat când ne-am uitat acolo în cireada boilor unde trăia juncu, juncu
lipsea. În fine! Ce să facem? Ciobanii a mâncat, a plecat cu oile, că
dimineaţa nu prea sânt liberi. Până să vie oile la namiezi, eu am văzut vo
trei, patru câini care venise la târlă, murdali pă bot, plini dă băligău. Să
dusese câinii şi mai mâncase şi ei din hoit acolo. Vine oile la namiezi,
mulgem oile, le povestesc eu la ciobani, ba şi ei mai îmi povesteşte mie c-a
mai văzut câti-un câine aşa sătul, mâncase carne. După ce mulgem oile,
dau chiag la lapte, mâncăm, ce mă înţeleg eu cu ciobanu ăla care era mai
mare ca toţi?
- Măi Dumitre, hai să dăm roată p-aci pă izvoarele-estea, pă su brazi
încolo, încolo, poate că găsim ceva din juncu.
Gata! Zis şi făcut. Am lăsa la târlă nişte băieţi unu care cunoştea foarte
bine, care l-am avut cinci ani mânător. Astăz să găseşte la firmă la Urziceni,
la Siuon.
Las băiatu la stână, îi dau în grijă să-nchege laptele dacă, să-l strângă pă
lapte dacă să-nchiagă şi-o iau cu Dumitru Lupu p-un plai, urmărind neşte
câini caer să duceau la hoit-acolo. El înaintea mea, că era mai tânăr ca
mine, şi eu în urma lui. Haida, haida, haida, haida.
El era la vro zece metri înăintea mea. Când am ajuns în plai şi când ne-a
văzut ursu, ursu care durmea lângă juncu unde îl omorâse pă junc, râcâisă
alături dă junc, numa sângele-l supsese dân el, şi dormea lângă el. Când
ne-a văzut ursu, s-a ridicat în doă picioare şi-a-nceput a orăcăi! Ciobanu
meu, Dumitru Lupu, n-a mai venit înspre mine, şi-a dat drumu dă-o coastă
pân neşte târşari şi nu l-am mai văzut. Eu eram mai bătrân, nu puteam să
fug ca el. M-am întors repede înapoi, p-aceiaşi cărare pă unde urcasem şi
ursu, în urma mea, tipa, tipa, tipa, tipa, la fel ca un măgar când e-ncărcat
cu samar.

4
Am mers, am mers, însă el tot mergea mereu, s-apropia de mine! Din
mersu ăsta m-am oprit şi m-am lipit lângă un fag gros, mare care-aproape
nu-l puteai cuprinde nici trei oameni aşa grosime-avea. M-am dat imediat
cu spatele la fag şi cu toporu-n mână care-l aveam. Doi câini strajnici care
nu m-au părăsit, ei au stat totdeauna lângă mine. Când m-am uitat la urs,
s-a oprit şi ursu, n-a mai vinit înspre mine şi-am dat repede, imediat gură la
câini, câinii dacă-a văzut că eu îi îmbărbătez, s-a repezit unu dân ei ş-a
zmuls o gură di păr din spatele curului dă la urs. Atuncea ursu-a-nceput a
orăcăi şî n-a mai înăintat spre mine. Gata!
- [ure şî pune mâna pă iel!
El s-a mai sucit, s-a mai învârtit şi şi-a luat poteca înăpoi unde era juncu
omorât. D-acolea eu am plecat şi-am luat-o pe cărare dă vale p-un plai, dă-
i, dă-i, să mă las în vale unde era o gârlă cum, care să numea apa Mălâii.
Acolo aproape dă gârlă mă-ntâlnesc şî cu ceilanţi ciobani care-i aveam pă la
vaci, pă la sterpe, cu vo şapte, opt câini.
- Ce-ai făcu, nea Giorge? Ce-ai păţit?
- N-am făcut nimic – zic – ursu nu s-a putut, putut apropia dă mine c-am
avut câinii ăştia lângă mine.
- Hai îndărăt!
- Mă, eu nu mai merg îndărăt, că voi fugiţi, şi mă lăsaţi singur pă mine şi,
cine ştie ce să-ntâmplă.
- Hai îndărăt cu noi!
Gata! M-am întors îndărăt cu ei. Când ne-am dus acolo, ursu-a simţit
gălăgia, a lua juncu şi l-o târât cinze-şaizeci de metri, la muche. Gata,
numadecât l-am scurtat cu câinii. Dac-a văzut că câinii-i dă ruată şî
hălămaiu care-l făceam noi, şi-a da şi el drumu di cuastă, apăi l-am, am lua
juncu şi-am scoborî dă vale cu el, i-am luat pielea, şi-am păstrat-o şi-am
dat-o acolo unde trebuia.
Asta am păţit-o eu, n-am auzit-o dă la nimenea. Vă dovedesc cu oameni
care-i aveam acolo, că trăiesc şi astăzi mai toţi, ş-aşa să-ntâmplă cu orce
urs când te-ntâlneş cu el în pădure, când el omoară-o vită, e foarte necăjit
când dai peste el!
(Povestitor: Gh. M. Rădoiaş din Bătrâni-Teleajen)
.

5
 MUNŢII ŞI VĂILE

(Legendă etiologică - oronimică)

Cică Dumnezeu cînd a urzit pămîntul, cică a făcut pământul mai mare ca cerul, şi d-
acolea Dumnezeu cerea povaţă ba de la unul ba la altul, şi nu-i spunea nimenea ce să facă.
Când colo iată un arici ieşi dintr-o gaură. Când l-a văzut Dumnezeu, s-a dus şi la dânsul şi s-a
jeluit. Ariciul, la început, nu vrea ca să-l înveţe, că-i era frică şi dacă văzu că Dumnezeu îi
cere mereu povaţă de la el, i-a spus ca să mai îngrămădească pământul la un loc. Când
Dumnezeu a început a îngrămădi pământul, s-a început a face munţi mari şi rîpi şi văi, şi d-
atunci pământu-i cu munţi şi văi pe el. Dumnezeu dacă a văzut că ariciul l-a învăţat, l-a
blagoslovit ca să trăiască şi el bine pe pămînt, să nu muşte pe nimeni, şi nimeni să nu-l poată
omorî, şi pielea cu ghimpii lui să ardă în vatra focului şi să-i bea omul, că sunt buni de
vătămături ca doctorie.
(I. A, Candrea – Ov. Densusianu, Din popor, Cum grăieşte şi simte ţăranul român,
Bucureşti, 1908, p. 176–177.)

DE CE FACE ALBINA MIERE

(Legendă etiologică)

Când Dumnezeu a făcut lumea, a făcut mai întâi cerul şi apoi pământul. Însă când şi-a
pus în gând cel Atotputernic să facă pământul, iată că vine ariciul şi-l roagă să-l lase şi pe
dânsul ca să-i ajute. Dumnezeu, bun ca întotdeauna, îl primi şi începu să desfăşoare de pe un
ghem atîta aţă cât era ţarcul cerului şi apoi dădu ghemul ariciului.
Cel de sus tot clădea pămîntul, însă ariciul când vedea că se apropie de dînsul, mai
desfăşura puţină aţă de pe ghem. Tocmai la urmă când isprăvi Dumnezeu, văzu că pămîntul e
mai mare decît cerul şi că ariciul i-a făcut pozna.
Când dă să caute pe arici, ariciul nicăieri. Se mai suceşte Dumnezeu, se mai învârteşte,
doar o putea face pămîntul mai mic ca cerul, dar nu putu. Atunci îi veni în gând să trimeată pe
albină la arici, să-l întrebe ce să facă, ca să poată micşora pămăntul. Albina, credincioasă lui
Dumnezeu, se duse la arici, care şedea ascuns într-o tufă şi-l întrebă; dar ariciul îi răspunse
foarte mândru că ştie dar nu vrea să spuie. Şiret a fost ariciul dar mai şireată fu acum albina.
Ea zbură şi se ascunse într-o floare din apropierea ariciului, unde stătu nemişcată.
Îndată ce plecă albina, ariciul îşi zise în sine-şi:
– Hei! Cum nu se pricepe Dumnezeu la una ca asta! Să iea pămîntul în mâni şi să-l
strângă şi aşa o să facă munţi, văi, dealuri…În chipul acesta, îl va micşora. Cum aude albina
una ca asta, zboară din floare şi o tuleşte spre Dumnezeu ca să-i spuie cele ce auzise.
Cînd o vede ariciul, se mînie foc şi zice:
− Ei, d-apoi aicea mi-ai fost, hoaţo? Mînca-ţi-ar ce nu se mănîncă, cin te-a trimes! Şi de-
atunci albina face miere în loc de altceva.

(Revista Ion Creangă, nr. 1, 1912)

6
 SOARELE ŞI LUNA

(Legendă etiologică - cosmogonică)

Cică, fîrtate, în vremea de demult, cînd de abia urzise Dumnezeu pe oameni, pe Soare
începuse să-l bată vînt de însurătoare. Îşi uitase, drăguţul de el, datoriile cu care fusese hărăzit
de Cel-de-Sus. Pe unde trecea cu carul lui de foc, era chiu şi vai de cele ce se întîmplau pe
urma lui. Cînd se lăsa din goana cailor mai aproape de pămînt, şi atunci era prăpăd de
friptoare; cînd se ridica sus, în slava cerului, şi atunci îngheţa paserea în zborul ei.
Dumnezeu, uitîndu-se atunci într-o zi prin fereasta cerului, rămase uimit de cele ce
făcea Soarele în calea sa. Tot ce făcuse el pe pămînt cu atîta sudoare, era acum în flăcări.
Repede, cheamă doi paznici de la uşa raiului, le dete doi cai înaripaţi şi-i trimise să cheme pe
Soare la el; cică în ziua aceea se înnoptase mai devreme ca oricînd...
− Dar bine, fătul meu, eu te-am pus să luminezi pămîntul, dar să nu strici ce am făcut
eu! – zice mîniat Dumnezeu.
− Doamne, iartă-mă de cele ce am făptuit! Nu mai ştiu pe ce pămînt mă aflu de focul ce
mă arde pe suflet. Iaca, iubesc şi eu o mîndră crăiasă! – răspunse smerit Soarele.
− Şi mie nu mi-ai spus nimic? Faci aşa de capul tău? Apoi, vezi, eu sînt şi bun, dar şi
cînd mă necăjesc, nu mai poţi avea potrivă înainte-mi! Şi cine e acea fată pe care tu o iubeşti?
− Luna, doamne!
− Cum, pe soră-ta s-o iubeşti tu? Sînge din sîngele tău! O, nelegiuitule ce eşti! Nu te
gîndesti la păcatul ce faci?
− M-am gîndit, Doamne, dar n-am ce face. Nouă ani de-a rîndul am colindat pământul
în lung şi curmeziş şi de potrivă-mi tot n-am găsit. Eu o vreau pe ea, măcar orice mi-ai face
luminăţia ta!
− Bine, aşa să fie, văd eu cît eşti de nesocotit, dar înainte, de-a te duce să pregăteşti
nunta, aide cu mine prin iad, să-1 colindăm dintr-un capăt în altul, prin toate văgăunile lui, să
vezi şi tu cît sufăr ăia cari s-au ţinut cu surori-sa, c-apoi pe urmă să nu-mi bagi vină de nimic!
− Fac, Doamne, aşa cum îmi zici, însă orice ar fi, eu tot nu-mi calc cuvîntul.
Şi purceseră spre iad. Cică, de ziua aceea, noaptea a fost lungă de tot! Se zicea că n-are
să mai fie lumina. Oamenii dormeau zi, dormeau noapte, apoi se deşteptau, mîncau şi iar se
culcau; apoi iar se sculau şi ziua tot nu se mai făcea. Chiar dobitoacele se săturaseră de atîta
somn şi odihna.
− Cum intrară în iad, Dumnezeu şi Soarele pe dată fură izbiţi de o duhneală; şi cum
întorceau capul, din toate părţile se auzeau gemete şi ţipete de durere. Prin mijlocul iadului,
curgea o apă nămoloasă şi puturoasă. În această apă, o mulţime de oameni se luptau să scape
de droaia de şerpi ce, încolăciţi de grumazul lor, abia îi lăsa să răsufle. Aceştia erau cei ce se
bucuraseră de lacrămile văduvii şi banul săracului. Strigătul lor te înfiora. Şi cu toate acestea,
nimeni nu le da nici un ajutor.
Mai departe, în nişte piuliţe înroşite în foc, erau pisate cu un pisălog femeile ce-n viaţa
lor necinstiseră sfinţenia casei. Ele zbierau în gura mare: „Iertaţi-ne, iertaţi-ne, că nu mai
facem!", şi cu toate acestea, nici la ele nu se uita nimeni.
Soarele privea mirat către ele, şi frica ce-l cuprinsese îl făcu să tremure. Dumnezeu,
văzîndu-l, zîmbi puţin şi coti pe un drum unde era mai întunerec, de nu se zărea nimic, şi se
îndreptă spre locul unde erau chinuiţi cei ce se iau cu surorile lor. Pe deasupra lor, se auzea
într-una un fîlfîit de aripi, şi, din cînd în cînd, ţipete prelungite ce spintecau aerul. Soarele nu
mai putea de frică să nu rătăcească, şi apucă pe Dumnezeu de mînă.
Vru să vorbească, însă nu putu.
Şi cum drumul începuse a fi pietros şi puţin ocolit, deodată văzu la capul lui un cuptor
mare, din care ieşeau limbi de foc. Înăuntru lui se zăreau nişte trupuri ce erau aruncate fără

7
milă cu nişte căngi lungi şi încîrligate, unde bîlbăra şi dogoarea era mai mare. Soarele se
înfioră şi mai tare, şi nu se putu opri fără a zice:
− Ce e aici, Doamne, de căzneşte aşa rău pe nenorociţii ăştia?
− Ce să fie! Iacă nişte nelegiuiţi ce s-au luat cu surorile lor!
Şi nu isprăvise bine vorba Dumnezeu, cînd dracii începură să scoată cu căngile lor
încîrligate pe unii afară din cuptor, îi puse fără a lua samă la scrîşnitul lor pe nişte mese de fier
înroşite în foc şi-i înţepeniră ca să nu se mai mişte, cu cîrlige muiate în otravă. Iar cînd de
durere da să zică ceva, deodată, dracul, din un ceaun de fier, le turna pe gură plumb topit şi
astfel le amorţea vorba neisprăvită!
− Doamne, Doamne, zise Soarele plîngînd de milă, mare ţi-e puterea ta, de ce nu-i ierţi
pe sărmanii ăştia de chinurile ce le mai au? Cu ce ţi-au greşit ei?
− Cum să-i iert? Atunci de ce te-am adus aici? Aşa de florile mărului? Iaca, una ca asta!
Eu mă ostenii pînă acum să-ţi arăt ce te aşteaptă şi tu ce-mi vorbeşti?
− Fie, Doamne! Dacă tu eşti nestrămutat în poruncile tale, eu nu pot părăsi pe sora mea.
O s-o iau de soţie, şi ce-o să fie! O să îndur şi eu necazurile nenorociţilor ăstora, şi apoi, cîte
zile oi avea, n-oi fi nebun să stau neînsurat, dacă nu-mi găsesc alta potrivă mie. Vreau şi eu să
fiu în rândul lumii!
− Bine – zise Dumnezeu – să nu zici că nu te-am sfătuit! Iată, copilul meu, de povăţuit
te-am povăţuit, de probat ţi-am arătat probă – văzuşi pe nenorociţii ăştia – şi cînd ţi-o veni
rîndul şi ţie la chinurile astea, atunci să nu zici ,,iartă-mă, Doamne", şi multe alte minciuni!
Pentru tine, află, am pregătit alte suferinţe şi mai grele; şi dacă tot cutezi, am să le fac şi mai
rele!
− Şi mai rele să fie, Doamne, am să le rabd. Ce-o să fac? Mi-a venit rîndul însurătorii.
Toţi flăcăii, născuţi cu mine o dată, s-au însurat de atîţia ani, numai eu am rămas. Am ajuns de
rîs în faţa lor. Îmi zic că nu sunt om şi multe altele. Chiar sfinţii au început să-şi bată joc de
mine. Zic că sînt vrăjit!
Şi tot rugînd Soarele pe Dumnezeu, purceseră îndărăt şi ieşiră din iad. Cică, atunci cînd
a ieşit din iad Soarele lui Dumnezeu, se zice că a fost aşa de tare lumina, că cei ce au fost pe
afară prin bătătură, au căzut jos ca orbiţi. Lumea începuse a uita cum e lumina.
Veni şi ziua nunţii! Din toate colţurile pămîntului, împăraţi mici şi mari o porniră din
crăiile lor, cu tot ce aveau mai bun în ţara lor. Pe caii cei mai vestiţi din hergheliile lor
aduceau saci mulţime, plini de nenumărate „prezenturi" pentru nuntă. Inele de aur, pietre
nestimate, smaragde, rubinuri, − toate erau cărate cu prisosinţă, zi şi noapte, la vestitul palat al
Soarelui! Din zori pînă în seară, nu mai conteneau curţile domneşti ce soseau rînd pe rînd. De-
abia mai încăpeau oaspeţii în palatul de cristal al Soarelui. Începuse să-i găzduiască şi pe
cîmp, sub corturi de verdeaţă.
Sosiră împăraţi de unde nici cu gîndul nu gândeai. Era o mîndreţe, Doamne, de ce
vedeai! Fel de fel de îmbrăcăminţi, fel de fel de podoabe pe el; străluceau de sus pînă jos în
nestimate. D-apoi domniţele lor, apoi crăiesele lor, ce mai mîndreţe pe ele; nici nu le puteai
vedea; fără a rămîne pe loc înmărmurit!
Toate îşi aveau părul resfirat pe spate şi prins în nenumărate ace de aur, cu nestimate în
capul lor. Cele cu părul bălai ca spicul grîului copt, Doamne, Doamne, zîne erau, nu altceva!
Ce să vă mai spui ce a fost! Eu ştiu că ce-am văzut, să trăiesc încă de zece ori atît, şi tot n-am
să mai văd!
Era un belşug apoi de voinici, îmbrăcaţi în haine de oţel de sus pînă jos, ce purtau la
brîu sabie şi cuţit, ce aveau mînerile săpate în oase rare şi umplute; cu bielşug cu aur şi pietre
scumpe. Călcau mîndri prin poienile înverzite şi se uitau cu drag la domniţele ce culegeau
flori cu mireasmă neîntrecută de prin tufişurile grădinii Soarelui. Peste toţi oaspeţii veselia
domnea şi curţile „vozilor" tot soseau, care de care mai mîndră, mai frumoasă.
Se începuse nunta, cînd iată prin mulţime venea călare tăfălogul de moş Nicola.

8
 − Faceţi-mi loc, striga el, faceţi-mi mai repede loc, să văd ce n-am mai văzut, să aud ce
nu e de crezut: cum se ia fratele cu sora!
Toţi se întoarseră spre el şi începură să rîdă, unde îl vedeau aşa de durduliu.
− Rîdeţi de mine, dar nu ştiţi ce vă aşteaptă ! Peste vreo cîtăva vreme, o să vă blăstămaţi
şi stea şi ursoaica şi tot!
Şi descălecînd, scoase din o traistă de fier jăratec, îl răsfiră pe o tavă, pe care apoi o
puse lîngă botul calului ca să mănînce.
Calul se aplecă spre tavă, şi cînd atinse cu botul cărbunii, se fripse, necheză o dată şi,
zmîncindu-se din mîna ariciului, o luă razna pe cîmp.
− Vedeţi ce mi-a făcut calul meu. De aţi şti, n-aţi mai rîde şi aţi începe a plînge!
− De ce, de ce, moş Nicola! – întrebară mai mulţi prinţi deodată.
− De ce, de nu ce, iată ce e: văzurăţi, am dat calului să mănînce jăratec, şi el, frigîndu-
se, a luat-o razna pe cîmp, neştiind sărmanul că peste cîtăva vreme în loc de grăunţe, va găsi
numai jăratec pe pămînt!
− Ei, şi ce e cu asta! Parcă ca el n-ar face ori şi care! Cum se frige omul, de durere,
caută să nu mai puie mîna pe foc.
− Da, aşa e, fugim de foc, şi cînd colo, nu ştim ce ne aşteaptă!
− Of, spune o dată ce ne aşteaptă, că pînă cînd să isprăveşti, iaca se sfîrşi nunta şi acum
trebuie să mergem la ospăţ. Începe cheful şi dumneata tot nu ne povestişi ce ai de zis!
− Iată, copiii mei, ce este. Pînă acum aveam un Soare care ne lumina şi ne încălzea şi cu
toţii ştim că vara, de focul lui nici în gaură de şarpe nu ne putem lipsi de văpaia lui. Dar cînd
el s-o însura şi-o avea copii, n-o să mai fie şi alţi sori, şi atunci, ce are să fie pe pămînt? O să
mai fie atunci buruiană, o să mai fie atunci pasere pe cer şi orătănii în curte, vită în curte şi
jivini în pădure? N-are să mai fie nimic. Şi în loc de ele, de căldură, totul are să se prefacă în
jăratec, şi noi toţi, de văpaia lui fierbinte, o să pierim de sete şi foame, pentru că apele secînd
o dată cu izvoarele lor, o să se ducă şi buruienile şi dobitoacele de pe pămînt. Vedeţi, mă
copii, ce ne aşteaptă? Şi cînd eu am dat calului jăratec, voi v-aţi mirat. Să nu vă miraţi, băieţi;
v-am arătat ce are să fie!
− Aşa e, moşule, ai dreptate!
Însă ospăţul, care începuse şi vinul ce se vedea turnîndu-se prin potire, le făcu să le
piară din gînd vorbele moşului şi începură să mînînce şi să bea ca la nuntă.
Era o veselie şi un chef, ce să zici, ca la zile de astea. Beau şi mîncau şi împăraţii şi
împărătesele, de nu se încurcau. Încă cînd era la pahare, mai lăsau fudulia la o parte şi
chemînd pe paharnic, îşi umpleau din nou paharul zicînd:
− Mi s-a răsturnat pe masă!
De mult ce se răsturnaseră paharele, veselia ajunsese la marginea ei, şi rnasa spărgîndu-
se, începuse danţul, după cîntecul unor lăutari aduşi din nişte locuri foarte îndepărtate, ce
numai de dragostea Lunei îşi părăsiseră cuibul şi veniseră să dezmierde pe nuntaşi cu
cîntecele ce nu mai fuseseră auzite. Toţi vorbeau şi şedeau ca la ei acasă, neştiind cum să
înveselească pe miri, ce, de mult ce se iubeau, se uitau abia zîmbind pe la scaunele în cari se
întronaseră, la oaspeţii ce se bucurau atît de mult în nişte locuri atît de frumoase, cum nu se
dovedeau altele pe pămînt.
Dumnezeu, de cu zorile, luase sub cîrma sa carul Soarelui, că de, o dată se însoară omul
şi are şi el dreptul la o zi de saţiu, şi-1 ţinea aşa de sus de data asta, că pe pămînt era cum e
mai bine: nici prea cald, nici prea frig. Era, mă rog, ca o zi de primăvară, cînd vine rînduneaua
şi cocorii. Cică, fîrtate, se zice din bătrâni, că ziua aia a fost cea mai lungă, pentru că
Dumnezeu a ţinut carul cu foc al Soarelui tot mereu în acelaşi loc, pînă cînd s-o isprăvit cu
nunta. Auzind Dumnezeu vorbele lui moş Nicola, deodată se gîndi el la cele spuse de arici şi
zise:
− De, de, vezi, tot mai deştept ariciul ca mine. Bine, zice el; eu om bătrîn, să mă iau

9
după vorbele unui înfumurat ca Soarele şi să-i dau voie să se însoare, fără să mă duc, barem
să întreb higiul41 lui pe arici, să văd ce zice el! El, numai cît era cu gîndul la Lună şi cît p-aci,
p-aci să aprindă pămîntul, dar să aibă şi copii! Ce bine a vorbit el! Auzi, auzi! Să fac eu, om
bătrîn, ce zice el, un biet flăcăiandru! Chiar acum am să-i despart, că de unde nu, el cu copiii
lui are să-mi dogorească şi pîrjolească tot de pe pămînt.
Şi deodată începe să mişte carul înspre apus, şi seara purcese a se face mai repede ca
oricînd. Spun bătrînii că-n ziua aceea s-a înserat mai repede ca oricînd.
Oaspeţii benchetuiră într-una şi-ntr-un timp, chiar Luna şi Soarele danţaseră. Se zice că
a fost atunci atîta strălucire şi foc de dragoste în ochii lor, că mesenii rămaseră uimiţi de
văpaia asta îngerească ce-i unea. Lacrămi curgeau fără să vrei de nevinovăţia acestei mirese,
cum n-a mai fost alta pe lume, şi de mîndreaţa mirelui, cum nu s-a mai dovedit altul de atunci.
Aşa se zice din moşi-strămoşi.
Cu sosirea nopţii, împăraţii, împărătesele, prinţii, crăiesele începură a pleca, şi înainte
de a se duce, veneau de-şi lua ziua bună de la miri, urîndu-le tot ce ştiau ei mai bun pe pămînt
şi în cer. Se mai povesteşte încă, că la plecarea mirilor înspre palatul de cristal, a fost atîta
dulceaţă în privirile lor; încît toţi duşmanii din lume s-au împăcat atunci şi au trăit multă
vreme în dragoste şi bine!
Dumnezeu nu lăsase nici o clipă ca timpul să treacă, şi trimise numaidecît doi telegari
neîntrecuţi ca să fure pe Soare şi pe Lună înainte de a intra în palatul de cristal. Îi trimisese
cam demult şi nu se mai întorceau. Dumnezeu începuse a se îngrijora şi totdeodată a se mînia,
cînd, fără veste, văzu cum telegarii aduceau pe aripile lor de oţel pe cei doi miri. Cît ai zice
„Doamne ajută,, nici Dumnezeu nu se putu opri gîndului de a nu sta puţin uimit ele
frumuseţea şi blîndeţea de pe chipul lor. Dar aducîndu-şi aminte de spusele lui moş Nicola, se
sculă de pe tronul cerului, şi cam răstit, le zise cele de faţă:
− Voi vreţi să faceţi ceea ce nu s-a mai făcut şi auzit pînă astăzi? Am căutat cu blîndeţe
să vă opresc de la păcat, şi tot n-aţi ascultat. Eu nu voiesc ca cele orînduite de mine în
tinereţele mele să iasă din zăgazul lor, şi deci eu, prin puterea mea, vă despart. Vă blestem că
de aici înainte, tu, Soare, să luminezi ziua, iar tu, Lună, să luminezi noaptea, şi întotdeauna să
vă alergaţi din zori pînă în seară şi niciodată să nu vă ajungeţi. Însă, fiindcă durerea ce cade
peste capul vostru are să fie atît de mare, iată vă dau dreptul ca de două ori pe zi să vă zăriţi,
să vă priviţi o clipă ş-apoi să dispăreţi unul din faţa altuia pentru puţin timp. Aşa are să fie de-
a pururea, după cum v-am blestemat eu!
Iar Dumnezeu, ce nu mai putea de dragul lor, pentru a nu fi văzut cum lăcrămează, s-a
dat jos de pe tronul ceresc şi, deschizînd o portiţă, a intrat în grădinile raiului.
Toate acestea le-a făcut Dumnezeu pentru binele oamenilor. Şi noi, cîte rele îi facem! Se
spune, fîrtate, că atunci Soarele s-a înroşit aşa de tare, cum se înroşeşte el de dragoste
dimineaţa cînd răsare pe sprinceana dealului, de caută să zărească, printre picăturile de Rouă,
pe tovarăşa lui Luna, iar Luna s-a îngălbenit aşa de mult, cum o vedem fugind noaptea printre
nourii trenţuiţi, cînd cerul e înourat!
Ei n-au mai zis nimic! S-au mai uitat unul la altul pentru ultima oară şi, despărţindu-se
cu lacrămile în ochi, au plecat în lume să se caute în veci, şi să nu se găsească iarăşi de veci!
(Tudor Pamfile, Cerul şi podoabele lui, după credinţele poporului român, Bucureşti,
1915, p. 106 – 113.)

41
Locuinţă

10
 RÂNDUNICA

(Legendă etiologică)

Zice că Sfînta Duminică a avut odată o servitoare. Şi mergînd ea într-o zi la biserică a

lăsat pe servitoarea sa acasă ca să-i facă de mîncare pre cînd se va întoarce. Şi cînd s-a pornit
ea la biserică zise servitoarei sale să potrivească astfel bucatele ca să nu fie nici prea calde
nici prea reci, ci numai cum îs bune de mîncat.
Servitoarea, cum a ieşit Sfînta Duminică din casă, s-a şi apucat de fiert bucatele. Însă ea,
după ce le-a gătit de fiert, a uitat să le puie din bună vreme ca să se răcească, ci ea le puse în
pripă cu puţin înainte de a se întoarce Sfînta Duminică de la biserică, şi aşa bucatele, din
pricina aceasta, n-au putut să fie, după cum a spus Sfînta Duminică.
Sosind acum Sfînta Duminică acasă şi punîndu-se la masă, n-a apucat a îmbuca bine din
bucate, cînd s-a şi fript, dar ştii…colea…cum se cade. Şi frigîndu-se s-a mîniat şi a început a
blestema şi a zice:
– Dacă nu mi-ai făcut tu pe plac şi pe cheful meu, să te prefaci în pasăre şi să îmbli de
azi înainte arsă şi friptă prin locurile şi ţările unde va fi arşiţa cea mai mare, cum m-am fript şi
m-am ars şi eu acum!
Şi cum a rostit Sfînta Duminică cuvintele acestea, servitoarea deodată s-a prefăcut într-o
Rîndunică şi a zburat în lume. Şi Sfînta Duminică a blestemat-o să umble arsă şi friptă, de
aceea îşi face ea cuibul său prin podurile caselor unde e căldura cea mai mare, şi tot de aceea
petrece ea numai prin ţările acelea, unde sunt căldurile şi arşiţele cele mai mari.

(S. Fl. Marian, Ornitologia poporană română, Cernăuţi, 1883, tom II, p. 108-109.)

11
 URIEŞII

(Legendă mitologică)

Înaintea noastră au trăit, cum or fi trăit, urieşii. Multe nu ştim despre dînşii. Şi mai ales,
nu ştim bine, multe lucruri despre dînşii. De vorbit, vorbeşte lumea care încotro, fel şi chipuri,
despre viaţa lor, dar tot pe achipuite. Că ei s-au dus demult de tot pe faţa pămîntului acestuia,
pe care ni l-au lăsat de moştenire. De unde şi cum s-au dus, nu ştim şi n-avem de unde şti.
Poate li s-a făcut şi lor lihamite, bieţii, de atîta chin şi de atîta necaz şi, înciudîndu-se pe viaţă,
or fi blestemat pămîntul şi în urma blestemului vor fi murit. Aşa zic unii. Şi, la dreptul
vorbind, cum n-aveau să se înciude şi cum n-aveau să moară blestemînd, cînd pămîntul care-i
crescuse şi-i hrănise nu-i mai putea hrăni acum? Nu vedeţi? Pe noi, care sîntem te miri ce şi
mai nimica, mai-mai că nu ne mai ţine sărmanul pămînt, d-apoi pe urieşi! De aceea,
Dumnezeu s-a arătat foarte înţelept. Cînd a văzut că nu mai este nici un chip cu urieşii aceştia,
cînd a văzut, cu ochii înţelepciunii lui, că urieşii îşi trăiseră traiul, a poruncit grabnic să mai
guste ei de-acolea înainte şi moartea, măcar că-şi închipuiau că au să poată stăpîni pămîntul
lui Dumnezeu în vecii vecilor.
Dar pînă să guste moartea, şi-au gustat multă vremea viaţa. De mari – erau mari
straşnic, că doar de ce li se zicea urieşi. N-aveţi decît să vă uitaţi şi să judecaţi singuri după
mormîntul fetei de urieşi, care se află în faţa satului Sîrbi, ţinutul Dorohoiului. Şi băgaţi bine
de seamă! Acolo-i îngropată o fată de şapte ani, iar mormîntu-i lung, cît vezi cu ochii, ca o
spinare de deal, cît ţine zarea spre asfinţitul soarelui. Tot aşa, cînd s-au găsit ciolanele de urieş
la Suliţa, ţinutul Botoşanilor, se minuna lumea!... Şi aşa, ca toate lucrurile şi ca toate făpturile,
îşi au şi urieşii povestea lor. Aşa, nu mai departe, cînd era trimeasă fata ceea de uriaş s-aducă
sita din Cordun, de la vreun megieş, ea se întindea spre partea locului, păşea de trei ori şi
venea înapoi. Oriunde ar fi vrut să meargă, singură-şi tăia calea, ca toţi urieşii.
Şi umblînd fata cea de urieş pe cîmp, într-o vale, găseşte nişte oameni de-ai noştri,
arînd. Şi n-are de lucru? Îi ia binişor cu plug, cu boi, cu totului tot şi, punîndu-i pe palmă, îi
aduce acasă. Zice:
− Iaca, mamă, ce fel de furnici am găsit eu!...
− Dă-le pace, draga mamei. Nu-i omorî, căci, după moartea noastră, neamul lor are să
stăpînească pămîntul lui Dumnezeu!...
Atunci s-a întunecat fata, a cuprins-o mare jale şi, de părere de rău, a prins a plînge.
− Doamne, mamă, Doamne! Nişte bicisnici ca dinşii au să vie după noi? Ei au să se
laude cu acopermintele mormintelor noastre?... Şi, plîngînd aşa fata, i-a căzut o lacrimă-n
palmă. Lacrima, fără zăbavă, a înecat oameni şi boi şi totului tot. Că era lacrimă de urieş...
Urieşi-urieşi, dar şi vremea urieşilor acum se îndeplinise. Şi ei, ca-n ceasul morţii îşi
făceau de cap. Se jucau cît nu ţi-i vremea, cu luna şi cu soarele, de nu stăveau nici pic de răul
lor. Ba, se cumpeneau a se împotrivi şi lui Dumnezeu sfântul, care le dădea mereu de grijă să
se astîmpere şi să nu se sghihuiască, c-au să deie de boală. Urieşii nu şedeau binişor, ci se
jucau cu luna şi cu soarele, vrând, într-o bună dimineaţă, să facă ei aşa un chip, încât să înfigă
cuţitul în podelele cerului şi astfel, din cer, să curgă păraie de lapte dulce, dacă v-au văzut mai
auzit urechile o bâzdâganie ca asta! Şi-a slobozit Dumnezeu atunci izvoarele cerului şi-a dat
drumul potopului celui dintâi şi socotiţi că a fript cu asta pielea urieşilor? Dar ei nici gînd n-
aveau să se-nece, obraznicii! Era mare apa, nici vorbă. Dar ce ţi-era bun? Că urieşii rămîneau
cu capetele afară, sus, la Dumnezeu.
Ce să facă atunci şi Dumnezeu? A pornit alt rând de potop, mai grozav. Păsările cerului
s-au năpustit asupra lor, le-au mîncat capetele şi cu asta le-a venit de hac Dumnezeu. S-au
dus, s-au stins de mult urieşii. Dar ei n-au uitat să ne lase drept moştenire mormintele lor, care
se ivesc ici şi colo pe faţa pămîntului. Şi aşa nici noi nu vom uita să lăsăm mormintele noastre

12
moştenire urmaşilor noştri, care au să fie, nici mai mari, nici mai mititei, decît cum se aude:
doisprezece au să-ncapă-n voia-i cea mai bună într-un cuptor. Şi-apoi azi nu vezi, cum este?
Acum eşti mic, acum eşti mare, acum nu eşti deloc!

(D. Furtună, Izvodiri din bătrâni, Firicele de iarbă, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973, p.271-
273.)

13
 DOCHIA

(Legendă mitologică)

A fost odată cînd a fost. A fost odată, de mult tare, pe cînd umblau Dumnezeu şi Sfîntul
Petru pe pămînt, a fost o babă ce-o chema Dochia. Deşi vădană, gospodăria ei era mai dihai ca
la cei mai buni gospodari, căci era amarnică, şi n-avea hodihnă nici zi, nici noapte. De ajutor
avea pe feciorul său şi pe noră-sa cărora trebuia să le rămîie, după moartea ei, toată
agonisirea. Nora babei mai ales n-avea pereche de harnică şi de cu noroc ce era.
Soacrele însă ,,tot poame acre" au fost de cînd e lumea şi aşa or fi pînă ni-om petrece cu
toţii. Oricît de harnică era nora babei şi oricît lucra, tot n-o mai mulţumea. Nu era treabă
femeiască, ba şi de cele bărbăteşti, să n-o facă nora babei. Dar ea tot cîrtea şi-i căuta noduri în
papură.
Într-o zi, ce-i trăsni babei prin cap?! Cheamă pe noră-sa, îi dă o ulcică de moşi şi-i
porunceşte să se ducă să-i aducă fragi, deşi era prin luna lui Faur, cînd e frig de crapă şi ouăle
corbului.
Nevasta ştia moartea babei. Ia ulcica de pe laiţă, se îmbracă bine şi pleacă la pădure să
caute fragi babei.
Merge ea cît merge prin pădure, prin troieni şi omăt pînă la genunchi, pe un viscol de
socoteai că se prăpădeşte lumea şi într-un tîrziu ajunge într-o poiană.
Cît cu mîinele, cît cu nişte beţe, cît cu picioarele, dă omătul într-o-parte să vadă, n-a găsi
cîţiva fragi? Degeaba i-a fost munca, căci nici de frunze de fragi n-a dat măcar.
Negăsind nimic, se rezemă de-un copac şi începu a plînge, blestemîndu-şi zilele.
Dumnezeu însă nu lasă pe cel necăjit să se prăpădească.
Cum sta ea pe gînduri, numai ce vede mai la deal, în marginea pădurii fum ca la un foc.
Se ia încet, încet şi se duse acolo. În jurul unui foc bun, şedeau într-o rîlă doi moşnegi
cu barbele albe: unul într-o parte şi unul în altă parte, şi se încălzeau la foc. Moşnegii, cum o
văzură, au înghiet-o să se încălzească. Fata se aşeză lîngă foc că era mai îngheţată de frig.
Moşnegii o întrebară ce cată pe aşa vreme în pădure şi ea le povesti toată pătărania.
Cînd să plece, Dumnezeu îi spuse să umple ulcica, cu jeratic, să se ducă acasă, dar să nu
se uite în ea că va fi rău de ea. Nevasta făcu aşa.
Cînd a intrat în casă, iaca şi baba cu o cofă de apă în mînă de la fîntînă.
− Mi-ai adus fragi?
− Ţi-am adus mămucă, vezi ce-o fi în ulcică. În adevăr, cînd baba se uită în vas, un
miros mîndru de fragi de pădure podidi în casă şi baba îi mîncă pe toţi cu mămăligă rece.
A doua zi baba se îmbrăcă cu douăsprezece cojoace, îşi luă cele douăsprezece capre ce
avea şi porni la pădure şi ea după fragi, să-şi hrănească şi caprele cu muguri de fag.
Vremea era tot friguroasă şi viforoasă. Ei nu-i păsa însă că era îmbrăcată bine. Nimeri
cu caprele tot în poiana în care fusese şi noră-sa. Caută fragi, pe sub omăt, şi nu găseşte. Iată,
într-un tîrziu, după ce caprele se săturară de muguri, că zăreşte şi ea în marginea pădurii un
foc si fum. Merge într-acolo şi găseşte pe cei doi moşnegi ce-i întîlnise şi noră-sa. Moşnegii o
poftesc la foc. Ea se aşeză în jurul focului, iar caprele se culcară mai la vale şi începură a
ruguma.
Baba se încălzise bine şi se rumenise la faţă.
− Doamne, cum aş mînca pîine proaspătă, zise baba către moşnegi!
Sf. Petru scoate din desagi şi dă babei o pîine frumoasă.
Ea o înfulecă repede, şi mai zise:
− Cum aş bea o oală cu vin vechi!
Şi gustul babei se împlini prin voia Domnului.
Cînd s-a văzut încălzită, sătulă şi adăpată cu vin bun şi vechi, se lungi odată cît e de

14
lungă şi zise:
− Bun ar fi amu lîngă mine şi un bărbat voinic.
Deodată baba se prefăcu într-o stîncă mare de piatră, oile în bolovani mai mici, iar pe
unde era focul începu a curge o apă limpede cum e lacrima şi rece cum e gheaţa. Moşnegii s-
au făcut nevăzuţi şi nora babei, căutînd-o prin pădure, găsi în locul soacrei o stîncă mare ce
semăna cu o femeie şi douăsprezece stînci mai mici ce semănau a capre. Iar în locul vetrei
focului, un izvor rece ca gheaţa şi limpede ca lacrima.

(Mihai Lupescu, în Revista Ion Creangă, 1909, nr. 9, p. 236—237; Tei legănat, Ed.
Junimea, Iaşi, 1975, p. 51—53.)

15
 CUZA-VODĂ ÎNTRE OCNAŞI

(Legendă istorică)

Doritor de a vedea şi cerceta însuşi toate instituţiile ţării, Cuza-Vodă, puţin timp după
alegerea sa ca domn, călătorind prin ţară, merse şi la castelul în care sînt deţinuţi criminalii,
din marginea Tîrgului Ocnei.
Intrînd înauntru cu suita sa, i se înfăţişară puşi pe două rînduri, toţi osîndiţii la munca
silnică ce populau atuncea acel penitenciar.
Cuza începu a cerceta pe toţi, cu de-amănuntul.
– Ce vină ai făcut tu de ai ajuns aicea? întrebă Vodă pe un osândit.
– Nimica, măria-ta! Numai pe un presupus am fost condamnat pe viaţă şi stau aici de
douăzeci de ani.
– Dar tu? întrebă Vodă pe un altul.
– Eu, mărite doamne, pe sfânta dreptate m-au osândit, fără să fi visat măcar să fac ceva
rău.
– Dar tu? Dar tu?...întrebă Vodă, pe rând, pe mai mulţi alţi osândiţi.
Fiecare se grăbea să răspundă că e nevinovat, că e condamnat pe nedrept, că a fost luat
drept altul, că nici nu ştie nimic de crimele ce i se impută etc.
Ajungând la urmă, Cuza mai întrebă încă pe unul din ocnaşi:
– Ei, mă omule, ia spune-mi şi tu, tot pe sfânta dreptate te-au osândit judecătorii ? N-ai
făcut nici tu nimic care să-ţi fi atras pedeapsa ce suferi?
– Ba eu, să mă ierţi, măria-ta, am păcătuit, ce-i dreptul. Eram în lipsă mare, iarna era
grea şi m-am dus să fur de la un român, un viţel…Românul m-a oblicit (a afla, a descoperi) şi
mi-a tras vreo două prăjini peste spate; eu am pus mâna pe un par şi l-am lovit drept în
numele tatălui, încât bietul a căzut la pământ…după care – zice-se – că a şi murit. Şi judecata
m-a trimis la ocnă pe viaţă!
− Cum, ai făcut tu asemenea tîlhărie şi omor?
− Da, măria-ta, am făcut cum o spun!
– Aşa e, domnule director? întrebă Vodă pe directorul penitenciarului, ce era lângă el.
– Aşa e, întocmai, măria-ta!
–Ei bine, începu Vodă răstit către director, ce fel de om eşti dumneata, să ţii aicea, în
mijlocul atâtor oameni de treabă şi nevinovaţi, un asemenea răufăcător şi ucigaş?!
Directorul rămase înmărmurit, neştiind ce să răspundă. Atunci Cuza adăogi:
–Acum, să-mi daţi afară fără milă pe păcătosul acesta! Afară pe poartă, ticălosule, să nu
mai aud de numele tău!...Locul tău nu este aici, între atâţia oameni cinstiţi care n-au făcut nici
o vină!
Şi Vodă scoase în acelaşi timp vreo zece galbeni din buzunar, îi întinse ucigaşului şi-i
zise încă:
–Na, să ai de drum, ca să te duci cât mai departe de locurile acestea şi nici să mai audă
tovarăşii tăi de până acuma de numele tău.
Porţile castelului se deschiseseră repede şi ucigaşul fu dat afară singur, dintre toţi cei ce
nu…erau acolo decât din greşeală sau pe presupusuri.
(Revista Lupta pentru viaţă, nr. 2, 1905.)

16
 PINTEA PRIBAGU

(Legendă istorică)

Pintea pribagu l-o omorât la poarta de la Baia Mare. L-o omorât cu trei grăunţe de
chiper şi trei grăunţe de grâu de primăvară şi trei cuiuţă de potcoava calului, di şer şi trei
grăunţe de tămâie.
Când a ridicat el mâna-n sus, ca să spargă poarta cu baltagu, că poarta şi tăt oraşu o fost
închis, atunci l-o împuşcat subsuoară. L-o împuşcat aşa dipce glontele nu prindea în el.
El singur o dus o pchiatră de moară din Băie-Sprâie, până la Tăuţ şi acolo o pus-o gios,
şi-apoi acolo e împărţitura hotarului dintre Tăuţ şi dintre Baia-Sprîa.
El merea în Ţara leşească jăfuia acolo, ş-apoi punea pă cai desagii de piele şi aducea
aur, argint şi-l lăsa aici în dealu ăsta; o avut pihniţă în dealu ăsta, la Gutâi. Acolo o făcut
bortă-n pământ, gaură în pchiatră făcută de ei, de pribegii ceia. Că Pinte o avut feciori
doisprădzăce, cu el treisprădzăce. Unu o fost Drongoş, şî unu o fost Barbă Rasă, şi unu o fost
Dăjuc şi Golu şi Vili. Apoi Dăjuc acela numai doi dinţ o avut în gură şi dîn sus şi dîn gios.
Apoi ăst Pintea o făcut bugăte.42
După ce l-o omorât pă Pintea, apoi ceilalţ au vătăjît singuri tăt p-aici, pă hotarăle astea.
Au avut gazdă-n Berbeşti, şî le făcea halube43 de iarnă, cioarece, gubă, lecric44 şi cuşmă.
D-apoi Pintea cesta jăfuia numa-n Ţara leşească; că aici făcea numai bine. D-apoi auru
şi argintu acolo stă şi astădzi, în pământ, la Gutâi. Acolo-n pihniţă nu poate intra nimeni, nu
lasă jupânu-drac.

(T. Papahagi, Graiul şi folclorul Maramureşului, Bucureşti, 1925, p. 153.)

42
Bugăt – mult, destul.
43
Haină, strai.
44
Suman.

17
 CIOBANUL LA JUDECATĂ

(Snoavă)

La o judecătorie din Dolj, între judecător şi un cioban, chemat ca martor, s-au

schimbat următoarele cuvinte:
– Eşti însurat, moşule?
– Păi, nu crezi?
– Copii ai?
– Nu-ţi dă în gând?
– Măi, dar ce-mi vorbeşti aşa, că te pun la amendă!?!
– Nu te-ncerci?
– Ieşi afară!?!
– Nu vreau! La ce m-ai chemat aici?

LIGA DEŞTEPT., IV (1916), nr.22, p.4

18
 DARUL LUI DUMNEZEU

(Snoavă)

Un sărîntoc cam într-o ureche, cum se găsesc de aceştia în toate satele, sătul de lipsă şi
de sărăcie, se socoti într-o bună zi să facă o jalbă tocmai la Dumnezeu. Se puse şi scrise şi-i
ceru lui Dumnezeu să-l cinstească cu 2 000 de lei. Tocmai atîta îi trebuia să-şi potolească
nevoile. Puse scrisoarea în plic, îi scrise adresa: „Lui Dumnezeu în Ceriu” şi o duse la notarul
din sat să o expedieze.
Notarul şi primarul când văzură scrisoarea făcură mare haz. „E nebun săracul” zise
primarul. Dar la urmă se socotiră să-l ajute pe bietul om cu ceva din banii satului. Şi îi votară
1 000 de lei.
A doua zi îl chemară la primărie, unde omul îşi primi miia de lei. Sărântocul mulţumi şi
ieşi.
Mare fu mirarea însă a treia zi la primărie când se treziră la primărie cu o nouă scrisoare
adresată tot lui „Dumnezeu din Ceriu”, în care sărîntocul scria:
„Mulţumescu-ţi Doamne milostive pentru marea ta bunătate. Îndrăznesc însă să-ţi fac o
supusă rugăminte. Când s-o întâmpla să mă mai învredniceşti de darurile tale să nu mai trimiţi
banii prin primărie, că de astă dată primarul şi notarul mi-au furat jumătate din bani.”
Păcală îmbătrânind şi neavând ce mânca, se împrumutase de la mulţi şi nu avea să
plătească, se făcu mort, îl luară şi-l spălară, îl îmbrăcară îl puseră în tron, apoi îl duseră la
biserică, dar fiindcă înserase îl puseră în biserică ca să stea noaptea acolo şi a doua zi să-l
îngroape. Un creditor al lui care avea să ia de la el 3 lei se pitulă în biserică, ca noaptea să-i ia
căciula pentru cei 3 lei ce avea să ia de la el.
Dar îndată ce înnoptă nişte hoţi intrară în biserică ca să împartă o sumă mare de bani ce
furaseră de undeva.
Păcală văzând aceasta se ridică în sus şi începu să strige:
–Ajutor! veniţi toţi morţii de-mi ajutaţi, că hoţii îmi fură banii.
Hoţii se înspăimântară şi deteră fuga afară din biserică lăsând banii, care îndată îi luă
Păcală. Dar creditoru lui care era pitulat în biserică văzând aceasta, veni la Păcală şi ceru să-i
dea şi lui parte. Păcală începu a striga că numai trei lei ţi se cuvine atâta-ţi dau, mai mult nu.
Hoţii de afară auzind aceasta, socotiră că se adunară atîţea morţi, încât partea unuia este
numai de 3 lei şi fugiră fără a se uita înapoi. Păcală dete 3 lei creditorului şi cu restu trăi bine
până la moarte.

Colecţiune de basme populare, p.1

RAŢA DESCOPERITOARE
(Snoavă)
A fost un ficior de împărat şi el nu ştia ce-i nevoia; a cerut de la tatăl său să-i dea bani
de drum şi cal de călărie, să se ducă în lume, să dea peste nevoie.
Se duce păn la un iaz; da un om legase la gâtul unei reţe o punguţă deşertă şi tot o
alunga prin iaz s-o prindă.
– Ce faci d-ta acolo? îl întrebă ficiorul de împărat.
– I-a vreu să prind raţa asta, că are la gât o pungă de bani, şi nu pot.
– Stăi că ţ-o prind eu!
Şi iute se scoboară de pe cal, se dezbracă şi intră în apă – şi după raţă…Celălalt a ieşit,
i-a apucat straiele de pe mal şi calul şi tiulea la sănătoasa. Când se întoarce aista să se-mbrace:
tufă! A stat în nişte păpuşoaie păn ce-a înserat, apoi a apucat-o înainte spre sat.

19
 Mergând prin grădini, ajunge la o casă, unde era cumătrie înăuntru. Ce a făcut, ce a
dres, c-a intrat în casă şi s-a vârât sub pat. Dar sub pat mai era şi popa, ibovnicul femeiei; şi ea
tot una-i da acolo mâncare, rachiu, friptură; dar totul ce da ea, apuca aistalalt – că era şi el
destul de flămând. După ce-a mâncat ş-a băut bine zice cătră popă:
– Eu de-amu cânt!
– Ba mă rog d-tale, nu face asta!
– Dă-mi straiele d-tale şi voi tăcea, zice ficiorul de împărat. Popa s-a dezbrăcat şi i-a
dat. El după ce s-a văzut îmbrăcat a ieşit afară, nebăgat în seamă. Toţi erau beţi şi nu ştiau
nimic. A început a striga la poartă – omul de casă a ieşit. El s-a rugat să-l primească la dormit.
Omul l-a poftit, l-a cinstit.
– Mulţămesc d-tale, toate ar fi bune şi-mi plac la d-voastră, văd că eşti om cuprins,
numai casa d-tale nu e curată – ai pe dracul în casă, şi, pe cât timp va fi, vai de zilele d-tale.
Dar ce-mi dai mie să ţi-l scot?
– Îţi dau 400 de lei, zice omul.
– Bine. Puneţi o căldare mare de uncrop la foc…
Când a fost uncropul gata, el a început a stropi, de la uşă spre fundul casei, tot
descântând: „Ieşi drac necurat, de la om din casă”…păn ce a ajuns la pat, atunci a turnat toată
oala şi când a ciuşnit popa, parcă era un drac gol. Da omul s-aţinea c-o măciucă bună la uşă,
căci aşa i-a spus descântărorul, ca să-i deie cât va putea, când va veni în dreptul lui; i-a dat şi
el câteva ş-a fugit dracul că nu se va mai fi apropiat cât va fi trăit. Ficiorul de împărat ş-a luat
banii şi s-a dus – amu văzuse cum e nevoia.
Niculiţă-Voronca, Datine, p. 1025

20
 III. LIRICA POPULARĂ

din Flori alese din poezia populară

vol. 1,Poezia lirică, Ediţie îngrijită de Ioan Şerb, Prefaţă de Mihai Pop,
Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967

CÂNTECE LIRICE

CÂNTECE DE CIOBĂNIE ŞI CÂNTECE DESPRE NATURĂ

XXX

– „Foaie verde de trei flori,

Ciobănaş de la miori,
Un’ţi-a fost moartea să mori?”
– „Sus, în vârful muntelui,
În bătaia vântului,
La cetina bradului.”
– „Şi de ce moarte-ai murit?”
– „De trăsnet, când a trăsnit.”
– „De jelit, cin’te-a jelit?”
– „Păsările-au ciripit,
Pe mine că m-au jelit.”
– „De scăldat, cin’te-a scăldat?”
– „Ploile, când au plouat
Pe mine că m-au scăldat.”
– „De-mpânzit, cin’te-a-mpânzit?”
– „Luna, când a răsărit
Pe mine că m-a-mpânzit.”
– „Lumânarea cin’ţi-a pus?”
– „Soarele, când a fost sus.”
– „De-ngropat, cin’te-a-ngropat?”
– „Trei brazi mari s-au răsturnat,
Pe mine că m-a-ngropat.”
– „Fluieraşul un’l-ai pus?”
– „În craca bradului, sus,
Şi când vântul mi-o bătea
Fluieraşul mi-o cânta,
Oile s-or aduna,
Pe mine că m-or căta!”

XXX
Când trece bădiţa dealu
Îi cunosc şaua şi calu;
Calu-i sur, badea-i ungur,
Blăstăma-l-aş, nu mă-ndur.
Fără eu din gură-oi zice
Badea di pă cal să pice,
Cuţâtu din teacă-i saie

21
La inimă să se taie,
Să-i curgă sânge jăroaie
Şi nime să nu-l oprească
Până nu l-oi opri eu
Cu cornu năfrămii mele,
Cu mâna cea cu inele.
Cu mâna care îl cheamă,
Cu cornul de la năframă,
Că i-am fost badii drăguţă
De copilă, de micuţă,
Şi ţi-am fost eu, bade, ţie
Din ani de copilărie…

XXX
Ştii tu, mândră, cum eram
Până nu ne despărţeam,
Dintr-un măr ne săturam,
Doru jos ni-l aşterneam,
Cu dragoste ne-nveleam
Şi, Doamne, bine trăiam…
Un vânt mare s-o pornit
Şi pe noi ne-o dezvelit,
Şi pe noi ne-o despărţit…
Cine-aşa vânturi porneşte
Tună-l, doamne, şi-l trăsneşte
Şi prin lut îl prăpădeşte,
Să se facă colb în vânt,
Că pe noi ne-o despărţit.

XXX
Jălui-m-aş şi n-am cui,
Jălui-m-aş codrului…
Codrul are crengi plecate
Şi i-o-n el că n-am dreptate;
Codrul are poala lui
Şi io-s om al nimănui.
Jălui-m-aş, jalui,
Jălui-m-aş codrului.
Codrului i-ai dat verdeaţă
Şi mie mi-ai dat viaţă;
Codrului i-ai dat nuiele,
Mie mi-ai dat zile grele;
Codrului i-ai dat hotarul
Şi mie mi-ai dat amarul.

22
XXX
Frunză verde de bujor,
Plânge-mă, maică, cu dor,
Că şi eu ţi-am fost fecior,
Ţi-am scos boii din obor,
Şi plugul de sub şopron,
Şi-am plecat să fac ogor.
Dar o brazdă de-am arat,
Potera m-a-ncunjurat
Şi m-a prins şi m-a legat
Cu curele-ncrucişate
Şi mi-au pus raniţa-n spate
Şi capela la o parte…
Potera şi jumătate!
–Măi neamţule, un’mă duci?
Tocma-n graniţă la turci,
Să fur caii turcilor,
Să duc dorul mândrelor;
Să fur caii de căpestre,
Să duc dorul la neveste;
Să fur caii de frânele,
Să duc dorul mândrei mele!
Frunză verde flori de tină,
Suspină, maică, suspină,
Suspină şi pentru mine,
C-am ajuns în ţări străine,
Să mănânc de căpătat,
Să beau apă de furat,
Să gândesc cu milă-n sat,
La neveste cu bărbat,
La fete de măritat,
La flăcău şi de-nsurat.

XXX
M-ai blestemat, maică, lunea
Prin străini să-mi mănânc pânea.
M-ai blestemat, maică, marţa
Prin străini să-mi treacă viaţa.
Maica mea, când m-ai făcut,
Tare bine ţi-au părut,
De m-ai fi făcut o piatră
Într-o margine de apă,
Apa mare-ar fi urlat,
Pe mine m-ar fi mâncat,
De m-ai fi făcut un prun
Lâng-o margine de drum,
Între fântânele reci,
Între două drumuri seci;
Câţi drumari pe drum ar trece
Toţi ar beie apă rece;

23
Toţi ar bea şi-ar hodini
Şi bine ţi-ar muţumi.
Aşa, maică, pentru mine
Nu-ţi mai mulţumeşte nime.

XXX
Măi, bădiţă, floare dulce,
Unde te-aş găsi te-aş smulge
Şi-acasă la noi te-aş duce
Şi te-aş răsădi-n grădină
Şi te-aş secera cu milă
Şi te-aş face stog în prag
Şi te-aş îmblăti cu drag
Şi te-aş măcina mărunt
La morişca de argint
Şi te-aş cerne prin sprâncene
Şi te-aş frământa-n inele
Şi te-aş da inimii mele
Să se stâmpere de jele.

XXX
Foicică solz de peşte,
Vin', mândro, de mă găteşte,
Că primăvara soseşte,
Zăpada se pietriceşte,
Colţu ierbii se iveşte,
Murgu-n grajd înnebuneşte,
Armile-n cui rugineşte.
Aba, nică, mândra mea,
Pune mâna, nu şedea,
Ia cotu şi foarfeca,
De-mi croieşte o ipingea,
Numai verde ca frunza,
Să intru-n codru cu ea;
Şi-mi croieşte imurluc,
Verde ca frunza de nuc,
Că cu el oi să mă duc;
Şi-mi croieşte nădrăgei,
Mai verzi ca frunza de tei,
Să intru-n codru cu ei!

XXX
Sus la munte, la poiană,
Este-un nuc cu frunza rară,
S-au strâns cucii toţi din ţară
Şi cântă de se omoară,
Şi-aşa cântă de frumos,
De pică frunza pe jos;

24
Şi-aşa cântă de cu jele,
Mirosu din copaci piere.

XXX

Firicel de iarbă neagră,

Dorul de cine se leagă
Nu-i paie lucru de şagă,
Că de mine s-a legat
Ca boala de om sărac,
Ca fasulea pe arac;
Fasulea are soroc,
Se suie pân' la un loc,
Stă pe loc şi leagă bob.
S-a legat şi d-un voinic,
Şi-a lăsat plugu-n pământ
Şi boii-njugaţi la jug
Şi-a plecat după iubit.
S-a legat şi d-o nevastă,
Şi-a lăsat războiu-n casă,
Cusătura pe fereastră,
Şi-a ieşit să mă iubească!

STRIGĂTURI

Ce mi-i drag nu mi-i urât,

De-ar fi ca negru pământ,
Ce mi-i urât nu mi-i drag,
De-ar fu cât caşul de alb.

Dragu mi-i cu cine joc,

Că miroase-a busuioc.
Dragu mi-i de cin’mă-nvârte,
Că miroase-a flori mărunte.

Auleu, măi hoţ de dor,

N-am topor să te omor
Nici secure să te tai,
Să nu mai am nici un bai.

Cine m-o dat dorului

N-ar muri la casa lui,
Numa-n fundul codrului.
Nici pe jos, nici pe ţărână,

25
Numai jos pe rogojină.

Frunză verde-a fagului,

Grea-i viaţa săracului,
Sărăcie şi tu, dor,
N-am cuţit să vă omor.
Nici secure să vă tai,
Să nu-mi faceţi numai bai.

Decât slugă la ciocoi,

Mai bine cioban la oi,
Cu capul pe muşuroi,
Să umblu din stâna-n stână
Şi să gust brânza de-i bună.

Rău-i, Doamne, dacă n-ai

O vorbă cui să i-o dai;
Oi da-o la un vecin,
Până mâine-i satu plin.

Ştii tu, mândro, ce ţi-am spus

La cules de cucuruz,
Să porţi peană de colie,
Să-mi fii dragă numai mie.
Tu purtai şi peană verde,
Să fii dragă cui te vede;
Tu purtai şi peană neagră,
Să fii dragă lumii-ntreagă.

- Frunză verde măr rotat,

Nevastă cu brâu lat,
Toată iarna ce-ai lucrat?
- Şase luni într-o cămară,
Am ţesut la pânză rară.
- Dar cămaşa când o faci,
N-a fost bună nici de saci.

Aşa joacă tinerii

Când înfloresc vişinii!
Tot pe loc, pe loc, pe loc,
Să răsară busuioc!
Şi-nainte şi-napoi,
C-aşa joacă pe la noi!

26
 Foaie verde lemn de tei,
Unde-i jocul de flăcăi
Parcă-i stanişte de miei;
Unde-i jocul de moşnegi
Parcă-i turmă de berbeci;
Unde-i jocul cel de fete
Parcă-i stanişte de iede;
Dar unde-i jocul de babe
Parcă-i turma cea de capre.

Cin' să prinde lângă mine

Toată vara-i prinde bine;
Cin' să prinde lângă altu
Toată vara-o doare capu.

LITERATURA AFORISTICĂ ŞI ENIGMATICĂ

Proverbe

Lumea nu s-a făcut într-o zi.

Capra sare masa, iada sare casa.
Ce înveţi la tinereţe, aceea ştii la bătrâneţe.
Ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul.
După cum e trebuinţa, se-arată şi iscusinţa.

I.C. Hinţescu, Proverbele românilor, Ediţie îngrijită de Constantin Negreanu

şi Ion Bratu, Cuvânt înainte de I.C. Chiţimia, Ed. Facla, Timişoara, 1985
(1877)
p.43 A visat că s-a-nghimpat / Şi umblă la picior legat.

Zicători
a petrece ca găina la moară
a i se lungi ochii a drum
a nu ţine nici de cald, nici de frig

Ghicitori

27
Cine are urechi şi nu aude? (Acul)
Fâş, fâş / Prin păiş/ Paci-paci/ Prin copaci (Coasa)
Şapte fete, Şapte bete; / La izvoare le spălară,/ Şi de nori le atârnară.
(Curcubeul)
Am o găină pestriţă / Şade numai pe poliţă. (Cartea)
Am doi cai; când îi duc la fântână,/ Să uită acasă;/ Când îi duc acasă,/ Să
uită la fântână. (Călcâiele)

Artur Gorovei, Cimiliturile românilor, Ediţie îngrijită de Marin Bucur, Ed.

Tineretului, 1959 (1898)
p.21 Ce e greu peste bordei? (Birul)
p.37 Am un ceaun umflat,/ Peste lume răsturnat. (Cerul)
Am un om mare, mare,/ noaptea înfloreşte/ şi ziua păleşte. (Cerul)
p.140 O mie înnodate,/ o mie desnodate,/ o mie să vorbeşti,/ o mie nu
ghiceşti. (Plasa de prins peşte)
p.146 În pădure născui,/ în pădure crescui,/ acasă dacă mă aduse,/ vătav
de picioare mă puse. (Pragul)
p.147 În pădure născui,/ în pădure crescui,/ acasă de m-au adus,/
călcătoarea satului m-au pus. (Puntea)

28