În secolul al XIV-lea şi al XVI-lea o amplă mişcare culturală cunoscută sub numele de Renaştere se dezvoltă în

Europa. Renaşterea a promovat o concepţie socială şi filozofică umanistă, adică a pus în centrul preocupărilor
omul, a militat pentru egalitatea în drepturi şi a promovat ideea încrederii în valoarea lui. Din această cauză s-a
vorbit despre Renaştere ca despre un curent umanist. În Ţările Române, datorită unor condiţii istorice vitrege,
umanismul se dezvoltă destul de târziu, odată cu apariţia primilor cărturari cunoscători ai culturii antichităţii, a
limbilor latină, greacă şi slavonă.
Reprezentanţii umanismului românesc sunt cronicarii care susţin în operele lor idei fundamentale ale culturii
româneşti: originea latină a poporului şi a limbii române, continuitatea existenţei acestui popor pe teritoriul
românesc, unitatea tuturor românilor din provinciilor româneşti. Rolul civilizator al tipăriturilor, forţa educativă a
istoriei, credinţa în adevăr şi documente, dorinţa de a salva oameni de ignoranţă.
Specificul umanismului românesc se dezvoltă prin activitatea cărturarilor Varlaam, Simion Ştefan, Udrişte
Năstrurel, Dosoftei, apoi ale marilor cronicari Grigore Ureche şi Miron Costin, urmaţi de personalităţi ca Ion
Neculce şi Dimitrie Cantemir, acesta din urmă fiind cel mai important umanist român. Ei au determinat apariţia
unui umanism specific românesc, însă în care se regăsesc şi caracteristicile şi însuşirile umanismului general
european.
Cronicile realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. Apariţia şi dezvoltarea scrisului cronicăresc se
exprimă printr-o necesitate adâncă. Ţările Române parcurseră un drum lung în timp şi aveau o istorie care risca să
rămână uitată în negura vremurilor. Prima intenţie a cronicarilor a fost aceea a recuperării trecutului. Grigore
Ureche mărturiseşte că a scris „ca să nu se înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu se ştie ce s-au lucrat, să semene
fierălor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte”, iar Miron Costin „ca să nu se uite lucrurile şi cursul ţării”. În
concepţia cronicarilor, istoria era purtătoarea unor valori educative. Ureche nu este interesat numai de cantitatea
ştirilor, ci şi de calitatea lor. El nu scrie numai pentru a informa, ci şi pentru a educa, pentru a oferi un îndreptar de
viaţă. El vrea ca lucrarea lui „să rămîie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură”, deci scrierea operei porneşte
de la un sentiment puternic de datorie faţă de urmaşi. Această datorie patriotică este de fapt obligatorie pentru
orice popor care vrea să păşească pe o primă treaptă a culturii. Grigore Ureche urmăreşte să trezească în
contemporani sentimentul patriotic, iar rândurile dedicate lui Ştefan cel mare sunt un prilej de glorificare a unui
erou care a dat Moldovei maximă stabilitate şi independenţă. Ceea ce l-a preocupat în mod deosebit pe Miron
Costin a fost ideea unităţii de teritoriu şi limbă a poporului român, fiind conştient că toţi cei ce trăiesc în cele 3
principate sunt de un neam şi o limbă. Miron Costin a scris primul poem filozofic „Viaţa lumii” unde analizează
rostul şi rolul omului pe pământ.
Cronicarii români au avut un rol important la dezvoltarea culturii române şi la răspândirea umanismului. Ei au
contribuit la dezvoltarea istoriei: au pus bazele istoriografiei româneşti (bazându-se pe document şi adevăr), au
transmis informaţii preţioase cu privire la istoria medievală (domnii şi evenimente) şi în legătură cu etnogeneza
românilor. Grigore Ureche este cel dintâi care vorbeşte despre originea românilor: „şi toţi de la râmi se trag”.
Miron Costin continuă ideile lui Ureche în lucrarea sa „De neamul moldovenilor” în legătură cu etnogeneza
românilor aducând argumente ştiinţifice, astfel contribuie în mod esenţial la formarea conştiinţei naţionale.
În cronici există primele dovezi ale limbii române în diferite perioade de evoluţie. Cronicile oglindesc eforturile de
transformare a limbii dintr-un mijloc de comunicare într-un mijloc de transmitere a culturii. Grigore Ureche se
bazează pe limba vorbită, stilul sobru. Miron Costin se află sub influenţa limbii latine.
Cronicile reprezintă primele încercări ale unei literaturi româneşti originale. Grigore Ureche face primul portret al
lui Ştefan cel Mare, tablouri, schiţe de nuvele.
Cronicarii realizează prin operele lor un act de cultură, oferă surse de inspiraţie pentru scriitorii de mai târziu, au
contribuit la dezvoltarea istoriografiei limbii şi literaturii, au format conştiinţa naţională.
În concluzie, umanismul românesc atinge apogeul datorită cronicarilor români, letopiseţele lor prezentând
următoarele trăsături comune:
Continuitatea – fiecare cronicar prelua consemnarea datelor din punctul în care se oprise predecesorul său. În
acest mod, patru secole din istoria Moldovei sunt înregistrate în aceste lucrări care vor pune baza istoriei naţionale
Valoarea documentară şi educativă – născută din dorinţa autorilor de a respecta adevărul istoric şi de a le oferi
urmaşilor nişte modele. Umanismul, caracterizat printr-un puternic specific românesc, se concretizează în
următoarele idei comune: originea latină a poporului român şi a limbii române, ura împotriva turcilor, valoarea
educativă a istoriei, rolul personalităţilor în destinul unui popor.
Valoarea literară: cronicile cuprind primele noastre naraţiuni artistice cu care, prin arta evocării sau a portretului,
prin gradarea conflictului şi intuiţia psihologică, prin utilizarea acestor mijloace artistice se creează bazele literaturii
noastre beletristice de mai târziu.