UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA

FACULTATEA DE MUZICĂ ȘI TEATRU

REFERAT
ARTĂ ȘI RELIGIE

Student: Dumitresc Norbert

Canto, An III

TIMIȘOARA
2019
 Raportul dintre religie şi artă
În capitolul privitor la esenţa religiei am arătat că unii învăţaţi au încercat să
reducă religia la sentimentul estetic, voind că o identifice sau să o reducă la artă.
Am afirmat atunci că religia nu poate fi nici identificată, nici redusă la artă, căci
arta nu poate crea nici obiectul religiei, ea fiind numai un auxiliar al acesteia.
În cele ce urmează vom cerceta mai îndeaproape raportul dintre religie şi
artă.
Între religie şi artă există o strânsă relaţie, ceea ce se poate constata şi din
punct de vedere istoric. Din cele mai vechi timpuri arta a fost nedespărţită de
religie, a fost indisolubil legată de ea şi a atins culmile cele mai înalte sub tutela
religiei. Acest lucru se poate spune dimpotrivă despre toate artele: arhitectura,
pictura, sculptura, muzica, poezia. E de ajuns să ne gândim la minunatele temple şi
complexe arhitectonice ale antichităţii (templul Dianei din Efes, templele egiptene
de la Luxor, complectul de la Borobuduri) sau la sculpura greacă din epoca lui
Pericle, la pictura renascentistă din Apus, la muzica şi poezia din cultul iudaic, la
dansurle religioase ale altor popoare, spre a nu ne mai putea îndoi de acest adevăr.
Între religie şi artă există numeroase asemănări şi deosebiri de care ne vom
ocupa în cele ce urmează.

Asemănările între religie şi artă.

1. Cea dintâi asemănare dintre religie şi artă este că amândouă corespund

unor aspiraţii înalte ale sufletului omenesc: religia corespunde tendinţelor de a
depăşi lumea în care trăim şi de a ne pune în legătură cu infinitul. Setea omului
după absolut nu se stinge niciodată; de aceea, chiar dacă îşi închipuie divinitatea
sub cele mai bizare forme, aşa cum se întâmplă în religiile primitive, el
se simte ridicat din sfera realului, din lumea materială, spre transcendent, spre o
lume ideală, ori de cât ori se pune în legătură cu divinitatea, şi în această legătură
el îşi găseşte o satisfacţie şi o mulţumire deplină.
Dar şi arta corespunde tendinţelor omului de a înfrumuseţa prin imaginaţie
lumea reală în care trăieşte. Prin aceasta, omul se transpune într-o lume ideală,
lumea frumosului, în care dispar atâtea dizarmonii ce există în lumea reală, se
înnobilează sufleteşte, trăieşte emoţii şi sentimente deosebite, care îl pot face mai
bun, mai uman, mai teolerant, astfel că arta poate deveni un mijloc de a-i uni măcar
pentru un moment pe cei care trăiesc aceleaşi emoţii şi sentimente în faţa
frumosului artistic. Fără a-l pune în legătură cu absolutul, frumosul artistic îi oferă
omului posibilitatea de a se deschide spre noi orizonturi, putând descoperi în
măiestria artistică ceva care totuşi îi arată calea spre absolut.
 2 . Atât religia, cât şi arta au comună ideea de inspiraţie. Creatorii de artă, ca
şi reformatorii religioşi din toate timpurile, s-au considerat persoane inspirate de
divinitate, spre a putea exprima în operele lor frumosul artistic în toată plenitudinea
lui, sau spre a vesti oamenilor voinţa divină. Inspiraţia divină stă la baza celor mai
multe scrieri de cuprins religios, indiferent dacă aceasta a fost o inspiraţie reală, ca
în creştinism, sau numai o presupusă inspiraţie, ca în religiile din Extremul Orient
sau în mahomedanism.
La rândul lor, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, reprezentanţii tuturor
artelor s-au socotit fiinţe inspirate, iar în lumea greco-romană ei invocau muzele –
fiecare artă socotindu-se că stă sub protecţia unei muze – sub inspiraţia căreia
credeau că îşi compun operele respective. Marii preoţi romani: Terenţiu, Ovidiu,
Horaţiu şi alţii, atribuiau inspiraţia unei fiinţe supreme, care le insufla nu numai
ideea, ci şi măieştria artistică de a-şi compune operele lor. La fel, marii muzicieni
din epoca modernă: Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert şi alţii, considerau
inspiraţia ca un dar ce vine de sus, fără de care nici un artist nu-şi poate realiza
opera.
Şi în zilele noastre arta rămâne nedespărţită de ideea de inspiraţia, deşi astăzi
inspiraţia este explicată pe alte temeiuri.

3. În religiile superioare, dar mai ales în creştinism, arta a atins cele mai
înalte culmi, marii artişti fiind oameni de o profundă religiozitate: Leonardo
daVinci, Tizian, Rafaelo Sanzio, iar la răsărit Panselin, au fost oameni religioşi, ca
şi marile genii muzicale, iar creaţiilor lor au rămas neîntrecute până astăzi.

4. În exprimarea ideilor religioase şi artistice sunt folosite adesea simboluri

(semne). Simbolurile religioase şi artistice exprimă conţinuturi de idei care nu pot
fi redate prin noţiuni, judecăţi sau raţionamente. Astfel în creştinism, Sfânta
Treime este reprezentată printr-un triunghi echilateral; atotştiinţa divină, printrun
ochi; Mântuitorul Hristos, prin samariteanul milostiv sau prin păstorul cel bun;
suferinţele, prin cruce; Sfânta Fecioară Maria, prin rugul cel nears etc. Nu mai
vorbim de mulţimea simbolurilor utilizate în artă, măiestria artistică manifestându-
se adeseori tocmai prin modalitatea utilizării unor astfel de simboluri (culori,
obiecte, animale, fiinţe umane reale sau imaginare, sunete, zgomote etc.)
 Deosebiri între religie şi artă

1. Cu toate că obiectul religiei face parte din lumea transcendentă, deci nu

poate fi cunoscut pe cale ştiinţifică, ci prin credinţă, el dobândeşte o realitate
obiectivă indiscutabilă, căci în religie credinţa este singura cale de cunoaştere a
zonei suprafireşti, descoperite prin Revelaţie. De aceea Apostolul Pavel defineşte
credinţa: „Adeverirea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute” (Evr. 11,1).
Chiar dacă unele adevăruri religioase nu pot fi înţelese pe cale raţională, ele se
impun cu necesitate prin credinţă, certitudinea lor fiind garantată de Cel ce le-a
descoperit: Dumnezeu, Care nu ne poate înşela.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre creaţiile artistice. Desprinse de
suportul lor religios, ele rămân plăsmuiri aleimaginaţiei, chiar dacă exprimă
elemente ale lumii reale, sub noi forme şi conţinuturi. De altfel, atunci când arta a
stat în slujba unor religii false, ale căror divinităţi n-au avut o realitate obiectivă,
atunci când credincioşii acestora s-au convins de falsitatea lor, aceste religii au
dispărut, rămânând martori despre existenţa lor doar creaţiile artistice care le-au
servit: temple, altare, statui de zei, picturi, etc., a căror valoare a dispărut o dată cu
religiile în slujba cărora au fost, astăzi ele fiind numai vestigii documentare.
Este adevărat că arta nu pierde nimic din faptul că o mare parte din creaţiile
ei nu reprezintă ceva real, adică nu corespunde unor lucruri reale, ea putând dăinui
peste veacuri fără ca reprezentările ei să aibă o existenţă reală, adică să le
corespundă ceva în realitate. Dar cu religia nu e la fel: ea dispare total atunci când
adepţii ei au ajuns la concluzia că divinităţile pe care le-au adorat nu sunt altceva
decât ficţiuni.

2. După cum religia a stat şi stă întotdeauna într-o strânsă legătură cu

morala, şi adeseori ea „se reliefează şi se preamăreşte” prin morală, aşa şi arta
poate sta în legătură cu religia, dacă se pune în serviciul acesteia, şi atunci
dobândeşte şi ea un character moralizator. Dar ea poate exista şi fără nici o legătură
cu religia şi cu morala.

3. Religia are credincioşi, pe când arta are numai admiratori. Adepţii unei
religii formează totdeauna o comunitate de credinţă şi de simţire, pe când arta nu
are o asemenea trăsătură caracteristică. Arta rămâne la trăirea unor sentimente de
moment, chiar dacă acestea se repetă de câte ori se ia contact cu opera artistică.
E adevărat că şi arta influenţează sufletul omenesc, trezind în el sentimente
de admiraţie, de satisfacţie, de bucurie, şi adeseori poate da impuls omului spre
acţiuni nobile. Se ştie, de altfel, ce influenţă are muzica asupra celor ce o ascultă.
Marii creatori: Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, R. Wagner, prin creaţiile lor au
trezit şi trezesc până astăzi cele mai înalte şi mai nobile sentimente, având o
influenţă considerabilă asupra celor ce le ascultă operele.

4. Religia pretinde adepţilor săi nu numai participare la actele de cult, ci şi

anumite acţiuni practice, anumite fapte morale, iar prin cult ea întăreşte şi
înduplecă voinţa credincioşilor spre asemenea acţiuni.

Asta ca expresie a sufletului unui popor.

Dacă arta este produsul unor personalităţi geniale, ale căror creaţii se impun
peste graniţele de loc şi de timp, ele dobândind astfel un character universal, nu-i
mai puţin adevărat că ea – fie că e vorba de arta populară, fie de cea cultă –
exprimă în conţinutul ei sufletul unui popor. De aceea creaţiile artistice, indiferent
de felul lor, sunt preţuite şi stimulate astăzi, deoarece în ele se oglindesc
capacităţile artistice ale poporului respectiv, calităţile lui psihice şi trecutul lui plin
de glorie şi suferinţe. Şi adeseori creaţiile artistice populare sunt legate şi de
trecutul religios al poporului nostru, legate de sărbătorile Crăciunului, Anului Nou
şi Bobotezei: minunate colinde, pluguşorul, irozii, vasilica, turca şi altele.
Iată de ce, fie că e vorba de creaţiile artistice ale unor mari personalităţi, fie
de creaţiile populare, arta care stă în slujba religiei dobândeşte prin aceasta un plus
de frumuseţe spirituală, care întradevăr îl ridică pe om spre zările unei lumi ideale,
mai frumoase, mai bune şi mai drepte, spre care aspirăm cu toţii.