Anda di halaman 1dari 49

Cuprins

Pag.
I.Notiuni introductive – sistemul nervos…………………..… 2
II. Sistemul nervos - structura………..…………………..….. 5
III. Dezvoltarea sistemului nervos……….…………..…….... 7
IV. Neuronul, celulele gliale………………..……………… 13
V. Sistemul nervos central…………………………………. 17
a. Encefal………………………………………………… 18
b. maduva spinarii……………………………..…………. 29
VI. Sistemul nervos periferic……………………………….. 34
VII. Reflexul.. ………………………………………………. 37
VIII. Afectiuni ale sistemului nervos………………………. 42
Bibliografie…………………………………………………. 48

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 1


I. Sistemul nervos

Noţiuni introductive asupra sistemului nervos:


Sistemul nervos central uman reprezintă cea mai înaltă treaptă de organizare şi
perfecţionare a ţesutului nervos din toată seria animală. În conflictul permanent dintre
organism şi mediul ambiant în continuă modificare, sistemul nervos central s-a
perfecţionat morfologic şi funcţional în raport cu necesităţile sporite de adaptare impuse
de legile evoluţiei şi selecţiei naturale. Speciile, care nu au fost capabile să-şi creeze
mecanisme de adaptare, nu au reuşit să elaboreze un răspuns adecvat şi eficient stimulilor
nociceptivi din mediul extern, au dispărut. Perfecţionarea a constat în crearea de noi şi
complicate circuite neuronale, de mecanisme de integrare a acestora şi de stocare a
experienţei, de structuri care să elaboreze răspunsurile cele mai adecvate pe baza
experienţei acumulate. .
Sistemul nervos (SN) cuprinde totalitatea căilor de conducere (ascendente,
descendente şi de asociaţie) şi a centrilor nervoşi care recepţionează, conduc, depozitează
şi prelucrează diverse informaţii senzitivo – senzoriale primite din mediul intern şi extern
şi elaborează răspunsuri de apărare şi adaptare a organismului. Astfel sistemul nervos
stabileşte relaţiile dintre organism şi mediu şi coordonează activitatea organelor interne,
realizând unitatea organismului.
Activitatea sistemului nervos este strâns corelată cu cea a sistemului endocrin. Astfel
sistemul nervos reglează în general activitatea musculaturii şi a glandelor secretorii
(endocrine, exocrine şi mixte), iar sistemul endocrin coordonează procesele metabolice.
Sistemul nervos (SN), impreuna cu sistemul endocrin, regleaza majoritatea functiilor
organismului. SN are rol, in special, in reglarea activitatii musculaturii si a glandelor
secretorii (atat exocrine, cat si endocrine), in timp ce sistemul endocrin regleaza, in
principal, functiile metabolice.
Reglarea activitatii musculare scheletice este realizata de Sistemul Nervos Somatic, iar
reglarea activitatii musculaturii viscerale si a glandelor (exo- si endocrine) este realizata
de Sistemul Nervos Vegetativ. Intre sistemul nervos si sistemul endocrin exista o stransa
interdependenta.
I.Compartimente functionale ale sistemului nervos
Reglarea nervoasa a functiilor corpului se bazeaza pe activitatea centrilor nervosi care
prelucreaza informatiile primite si apoi elaboreaza comenzi ce sunt transmise efectorilor.
Din acest punct de vedere, fiecare centru nervos poate fi separat in doua compartimente
functionale:
1) compartimentul senzitiv, unde sosesc informatiile culese la nivelul receptorilor;
2) compartimentul motor, care transmite comenzile la efectori.

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 2


Asadar, fiecare organ nervos are doua functii fundamentale: functia senzitiva si functia
motorie. La nivelul emisferelor cerebrale mai apare si functia psihica. Separarea
functiilor sistemului nervos in functii senzitive, motorii si psihice este artificiala si
schematica. In realitate, nu exista activitate senzitiva fara manifestari motorii, si
viceversa, iar starile psihice rezulta din integrarea primelor doua. Toata activitatea
sistemului nervos se desfasoara intr-o unitate, in diversitatea ei extraordinara. Semnalele,
ce vin la sistemul nervos central, sunt numite
aferente, iar cele ce pornesc de la sistemul nervos central către
periferie – eferente.
Mecanismul fundamental de functionare a sistemului nervos este actul reflex (sau simplu,
reflexul). Reflexul reprezinta reactia de raspuns a centrilor nervosi la stimularea unei
zone receptoare. Termenul de reflex a fost
introdus de catre matematicianul si filosoful
francez Réne Descartes (1596-1650).
Raspunsul reflex poate fi excitator.

FUNCTII ALE SISTEMULUI NERVOS


Menţinerea constantă a mediului intern;
Adaptareaorganismuluila
condiţiilemediului extern;
Memoria şi inteligenţa;
Funcţia reflexă;
Coordonarea activităţiituturor organelor.

Rolul sistemului nervos:


Rolul maduvei spinarii: indeplineste functii
esentiale pentru viata. Exemple de reflexe
medulare sunt: contractia musculaturii, largirea si stramtarea vaselor de sange, reflexul
rotulian etc. sunt reflexe involuntare.
Rolul encefalului- fiecare segment al sau are un rol bine determinat.
♥ Trunchiul cerebral este sediul centrilor unor functii precum: centrii respiratori, de
reglare a activitatii inmii, salivar, voma. Stranut, tuse, masticatie, clipit etc.
♥ Cerebelul indeplineste functia de echlibru si de coordonare a miscarilor organismului.
♥ Scoarta cerebrala la nivelul ei toate informatiile primite sunt transformate in senzatii.
De aici rezulta ca scoarta indeplineste functie senzitiva. Dar pentru ca de la scoarta
ponesc comenzi spre anumite organe efectoare are si functie motorie. Datorita prezentei
centrilor senzitivi si motori si a centrilor de asociatie, scoarta indeplineste si functie

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 3


psihica. Functii psihice precum memoria, judecata, gandirea, atentia.
Actele reflexe invatate in cursul vietii se numesc conditionate (centrul vorbirii, al
intelegerii cuvintelor verbale si scrise), iar cele cu care ne nastem se numesc
neconditionate.
Reflexele neconditionate sunt:
 simple: clipitul, stranutul, tusea, rasul, plansul, secretia salivara etc;
 complexe: (se numesc instincte)- alimentar, de aparare, de reproducere.
Reflexele conditionate sunt temporare, au caracter individual, iar arcurile reflexe se
inchid la nivelul scoartei cerebrale.
Aceste reflexe sunt mijloace de adaptare la conditiile mereu schimbatoare ale mediului
inconjurator.

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 4


II. Structura sistemului nervos

Unitar ca structură şi funcţie, sistemul nervos poate fi împărţit în sistemul nervos


somatic şi sistemul nervos vegetativ.
A. Sistemul nervos somatic (al vieţii de relaţie) realizează, în special, inervaţia pielii,
muşchilor scheletici, ligamentelor, articulaţiilor, oaselor. Prin intermediul organelor de
simţ şi a receptorilor distribuiţi în piele, organismul exercită funcţiile de legătură cu
mediul inconjurator, intervenind în reglarea sensibilităţii exteroceptive şi a activităţii
somatice motorii. Este format din sistemul nervos central (SNC, nevrax sau sistemul
cerebro-spinal) şi sistemul nervos periferic. SNC cuprinde măduva spinării şi encefalul
(format din trunchiul cerebral, cerebel, diencefal şi emisfere cerebrale), iar sistemul
nervos periferic este format din nervi (senzitivi şi motori) şi ganglioni nervoşi.
Encefalul are un rol major ȋn controlul diferitelor funcţii ale organismului precum
motilitatea, sensibilitatea, gândirea, memoria, vorbirea. Este ȋmpărţit ȋn mai multe
regiuni, fiecare având o funcţie specifică (de exemplu, lobul frontal deţine funcţiile
cognitive şi memoria).
Măduva spinării este conectată cu encefalul prin intermediul trunchiului cerebral şi
prezintă două funcţii principale şi anume: funcţia de centru reflex şi funcţia de conducere.
Măduva spinării şi neuronii sistemului nervos central au responsabilitatea de a transmite
bidirecţional mesaje ȋntre encefal şi sistemului nervos periferic.
Deşi encefalul şi măduva spinării lucrează ȋmpreună pentru a controla diverse
funcţii ale organismului, anumite reflexe pot avea loc doar prin intermediul măduvei
spinării, fără implicarea nici unei structuri aparţinând encefalului. Orice leziune de la
nivelul măduvei spinării sau de la nivelul encefalului poate determina afectarea unor
funcţii variate controlate de acestea

B. Sistemul nervos vegetativ (al vieţii vegetative) Sistemul nervos vegetativ inervează
viscerele, glandele, musculatura netedă a viscerelor, a pielii, a vaselor sangvine şi celor
limfatice, a cordului. Acest sistem contribuie la reglamentarea proceselor metabolice în
ţesuturi şi organe, coordonează activitatea organelor interne(viscerelor), intervenind în
reglarea activităţii musculaturii netede şi a glandelor secretorii (exocrine, endocrine şi
mixte) El este format din sistemul nervos vegetativ simpatic (a cărui acţiune este mediată
chimic de adrenalină şi noradrenalină) şi sistemul nervos vegetativ parasimpatic (a cărui
acţiune este mediată chimic de acetil-colină). Fiecare dintre aceste componente este
formată dintr-o porţiune centrală, alcătuită din centri vegetativi şi o porţiune periferică,
formată din ganglioni şi nervi vegetativi. De menţionat că sistemul nervos vegetativ
funcţionează în general autonom, dar se află în interacţiune cu SNC, de la care

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 5


recepţionează comenzi şi căruia îi furnizează informaţii. De asemenea activitatea
sistemului nervos simpatic şi a celui parasimpatic nu se desfăşoară separat, ci într-o
unitate perfectă.
Organele din structura sistemului nervos sunt alcătuite în mod predominant din ţesut
nervos, dar conţin şi diferite tipuri de ţesut conjunctiv şi vase de sânge. Ca unitate
morfofuncţională de bază a sistemului nervos sunt considerate celulele nervoase
specializate pe care Waldeyer le-a numit neuroni.

Neuronii sunt elemente înalt diferenţiate morphologic, un neuron reprezinta dupa cum
am mentionat mai sus, unitatea funcţională a sistemului nervos.

Nervul este format din fascicule de fibre nervoase ce constituie calea de conducere a
influxului nervos. Fibrele nervoase ale unui nerv sunt reprezentate prin fibre aferente şi
fibre eferente.

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 6


III. DEZVOLTAREA SISTEMULUI NERVOS

Sistemul nervos central se dezvoltă din placa neurală de origine ectodermală care
apare la un embrion de 18 zile. Spre deosebire de ectodermul cutanat, placa neurală este
pluristratificată şi mai îngroşată. În partea centrală apare şanţul neural care se adânceşte,
marginile lui proeminente formând plicile neurale (fig. 1). Ulterior aceste plici
fuzionează, se separă de ectodermul cutanat transformând şanţul neural în tub neural.
Tubul neural se închide la ambele extremităţi între zilele 25-27. În unghiul format de
ectodermul cutanat şi cel neural pe toată lungimea embrionului se vede o masă celulară –
crestele neurale.

A C

D E 2

Fig. 1. Stadiile precoce de dezvoltare a sistemului nervos. Formarea tubului neural:


A – placă neurală; B, C – şanţ neural; D, E – tub neural; 1 – ectoderm; 2 – creastă neurală.

Celulele plăcii neurale se diferenţiază în două direcţii: celule nervoase primare sau
neuroblaşti, şi celule de susţinere sau spongioblaşti. Din neuroblaşti se diferenţiază toate
categoriile de neuroni, iar spongioblaştii se vor diferenţia în astrocite cu rol fagocitar şi
oligodendroglii producătoare de mielină. Iniţial toţi neuronii sunt bipolari, ulterior puţini
rămân ca atare, majoritatea devenind unipolari sau multipolari. Mielinizarea prelungirilor
neuronilor se face treptat începând din luna a 4-a şi până la adolescenţă.

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 7


În secţiunea transversală, la orice nivel, prin tubul neural, dinspre lumenul tubului spre
periferie, deosebim (fig. 2): 1) membrana limitantă internă; 2) zona ependimară,
caracterizată prin prezenţa neuroblaştilor apolari. Este zona producătoare de neuroblaşti.
Când procesul se încheie, celulele rămase devin celule ependimare; 3) zona manta sau
mijlocie în care pătrund neuroblaştii proveniţi din proliferarea stratului precedent. Ea va
deveni substanţa cenuşie; 4) zona marginală, acelulară, în care se găsesc prelungirile
neuroblaştilor din zona manta care se vor organiza în tracturi şi fascicule, formând
substanţa albă; 5) membrana limitantă externă.

5 1

6 4 3 2

Fig. 2. Structura peretelui tubului neural: 1 – membrana limitantă internă; 2 – zona


ependimară; 3 – zona manta; 4 – zona marginală; 5 – membrana limitantă externă; 6 –
mezoderm.

Cele două creste neurale se desprind de ectoderm paralel cu închiderea tubului neural.
Fiind situate între tubul neural şi ectoderm, ele se fragmentează segmentar, unele celule
rămânând pe loc, iar altele vor migra prin tot organismul unde se vor diferenţia în celule
pigmentare, odontoblaste, meningiale, osteoblastele arcurilor branhiale, celule cromafine.
Celulele rămase pe loc formează în dreptul fiecărui miomer o masă celulară, amintind
mărgele înşirate pe un fir de aţă. Legăturile dintre masele celulare persistă numai în
sistemul nervos vegetativ, în rest ele dispar, fiecare grup de celule devenind un ganglion
spinal. Lumenul tubului neural se diferenţiază în timp în canal medular şi sistem
ventricular al encefalului. După separarea crestelor neurale, tubul neural în regiunea
cefalică se îngroaşă considerabil, constituind primordiul encefalului. Măduva spinării se
formează din contul porţiunii mijlocii şi inferioare a tubului neural. La început măduva
spinării umple întreg canalul vertebral. Începând din luna a 3-a, măduva creşte mai lent
decât coloana vertebrală (fig. 3), astfel încât în luna a 6-a se termină la nivelul vertebrei

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 8


L5 ; la luna a 8-a – în dreptul vertebrei L4 ; la naştere – la nivelul L3 , iar la adult – la
frontiera dintre corpurile vertebrelor L1 – L2 .

Fig. 3. Evoluţia segmentului caudal al măduvei spinării (după A. Andronescu): A – la


opt săptămâni: 1 – dura mater; 2 – rădăcina nervului sacral; 3 – ganglion spinal; B – în luna a şasea: 1 – măduva
spinării; 2 – pia mater; 3 – arahnoida; C – la nou-născut: 1 – con medular; 2 – filum terminale; D – la adult: 1 –
spaţiu subarahnoidian; 2 – filum terminale; 3 – nerv sacral1 (cauda equina); 4 – fund de sac arahnoidian dural; 5 –
ligament coccigian.

Acest dezechilibru de creştere dintre măduvă şi coloana vertebrală conduce la


lungirea rădăcinilor nervilor lombari şi sacrali, orientate în sens vertical spre orificiile
sacrului, formând în jurul filului terminal coada de cal. La începutul lunii a 3-a canalul
medular, caudal de vertebra L5 se dilată formând ventriculul terminal. La sfârşitul lunii a
4-a segmentul distal al măduvei spinării se diferenţiază într-o porţiune extradurală,
ligamentul coccigian, şi una intradurală, filum terminale. În decursul lunii a 4-a se
formează intumescenţele cervicală şi lombosacrală. Apariţia intumescenţelor este legată
de primele mişcări ale membrelor şi, de necesitatea de sporire a numărului de neuroni
motori şi senzitivi.

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 9


Dezvoltarea encefalului

În porţiunea cefalică a tubului neural, la embrionul de patru săptămâni, se formează


trei vezicule primare cerebrale separate prin nişte strangulări ale pereţilor tubului neural:
prosencephalon sau creierul anterior, mesencephalon sau creierul mijlociu şi
rombencephalon sau creierul posterior (fig. 4). Către săptămâna a 5-a creierul anterior şi
cel posterior se divid în câte două vezicule, encefalul prezentând în final cinci vezicule.

Din prozencefal se separă: telencefalul, telencephalon, din care apar două evaginări
laterale – emisferele cerebrale primitive, rinencefalul sau creierul olfactiv, corpii striaţi şi
cortexul cerebral; diencefalul, diencephalon. Mezencefalul rămâne ca atare şi va da
coliculii cvadrigemeni, tegumentul şi pedunculii cerebrali.

Fig. 4. Modificările extremităţii cefalice a tubului neural:


A – stadiul cu 3 vezicule; B – stadiul cu 5 vezicule.

Rombencefalul se împarte în: creierul posterior, metencephalon, care va da puntea şi


cerebelul, şi mielencefal, myelencephalon, care va deveni bulbul rahidian, medulla

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 10


oblongata. Mezencefalul este separat de metencefal
prin istmul mezencefalului. Paralel au loc
transformări în canalul central, formând un sistem de
cavităţi: la nivelul bulbului rahidian şi a punţii se
formează ventriculul IV; la nivelul mezencefalului –
apeductul mezencefalic Sylvius, care uneşte
ventriculele IV şi III ; la nivelul diencefalului –
ventriculul III, iar la nivelul telencefalului ventriculii
laterali (I şi II ), care comunică cu ventriculul III prin
orificiul interventricular Monro. Spre finele
săptămânii a 6-a veziculele cerebrale au un ritm de creştere intens, se întind caudal
asigurând apariţia lobului temporal care acoperă feţele laterale şi dorsală ale
diencefalului. În luna a 3-a veziculele se extind şi acoperă şi mezencefalul, iar în luna a
5-a şi cerebelul.

În peretele veziculelor cerebrale se disting trei zone bine distincte:


1) area olfactivă din care se vor forma veziculele olfactive, bulbii olfactivi, tracturile
olfactive, rinencefalul, septul pelucid, fornixul, stria terminală, corpul amigdaloidian,
girii olfactivi, girul parahipocampal şi girul cingular. Toate aceste formaţiuni fac parte
din lobul limbic;
2) area striată, ce va da corpul striat în continuare directă cu talamusul atât ca
dezvoltare, cât şi funcţional;
3) area palleală, ce va da cortexul cerebral în care se vor diferenţia centrii corticali. Din
cauza creşterii rapide a cortexului şi lentă a substanţei albe centrale, neopalliumul se
cutează formând girii, separaţi între ei de fisuri şi şanţuri. Girii apar ca un rezultat al
evoluţiei. Apariţia de noi arii corticale necesită o suprafaţă corticală mai mare care se
obţine numai prin încreţirea ei. Ontogenetic fisurile apar începând din luna a 2-a (fig. 5).
Primele se conturează pe faţa medială a telencefalului. În luna a 5-a apare insula de o
formă triunghiulară, delimitată de trei şanţuri: anterior, superior şi inferior. Acoperirea
insulei de lobul temporal se definitivează la finele primului an postnatal.
În raport cu apariţia, profunzimea şi stabilitatea fisurile de pe suprafaţa emisferelor se
clasfică în:
- primare – apar primele pe encefalul embrionar, sunt adânci, stabile şi separă între ele
lobii emisferelor;
- secundare sau intergirare – apar mai târziu şi delimitează circumvoluţiile din cadrul
unui lob;

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 11


- terţiare – apar după naştere şi sunt superficiale,
inconstante, inominalizate, localizarea şi numărul lor
determinând diversitatea şi complexitatea reliefului
emisferelor cerebrale.
Mezodermul, care înveleşte tubul neural, formează în
jurul encefalului o capsulă completă ce reprezintă
primordial membranelor cerebrale. Stratul exterior al
capsulei se va diferenţia în dura mater şi oasele de
membrană, iar cel interior va da pia mater şi arahnoida. În
săptămâna a 8-a dura mater este vizibilă. Apariţia
membranelor este legată strict de existenţa lichidului
cefalorahidian, provenit din activitatea secretorie a
plexurilor coroide. Pe măsură ce cantitatea de lichid
sporeşte, spaţiul se intinde rostral şi caudal astfel încât
către lunile 3–4 de dezvoltare intrauterine înconjoară
encefalul în întregime.

Fig. 5. Apariţia fisurilor şi circumvoluţiilor emisferelor cerebrale:


A – fetus de 13 săptămâni: 1 – emisfera netedă; 2 – cerebel; 3 – bulb.
B – fetus de 26 săptămâni: 1 – şanţ central;
2 – fisura laterală; 3 – insula.
C – fetus de 35 săptămâni: 1 – şanţ central;
2 – fisura laterală; 3 – insula.
D – adult: 1 – fisura lateral

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 12


IV. NEURONUL, CELULE GLIALE

Neuronul este unitatea


structurală şi
morfofuncţională a
sistemului nervos, capabilă
de excitabilitate,
conductibilitate şi integrare.
În alcătuirea unui neuron
distingem corpul celular şi
una sau mai multe
prelungiri. Acestea pot fi de
două tipuri: dendritele, prelungiri arborescente celulipete (majoritatea neuronilor au mai
multe dendrite), prin care neuronul primeşte impulsuri nervoase, şi axonul, care
funcţional este celulifug, prelungire unică a neuronului ce transportă impulsurile nervoase
de la corpul neuronului către alte structuri. Forma corpului celular poate fi stelată,
rotundă, piramidală, fuziformă, ovalară, piriformă etc.
Axonul poate atinge lungimi de 1 m şi grosimi de 1 – 1,5 μ; se termină prin butoni
terminali ce se pun în contact cu alt neuron, formând sinapsă interneuronală, sau cu
muşchiul striat prin placa motorie. Dendritele şi axonii constituie căi de conducere
nervoasă fie în nevrax (de la măduva spinării până la cortex şi invers), fie constituie nervi
extranevraxiali. Ca formă şi dimensiuni, neuronii sunt foarte diferiţi: de la neuroni mici
de 5 – 7μ (stratul granular din cerebel), până la neuroni giganţi – 130 – 150μ (celulele
piramidale Betz din cortexul cerebral şi celulele coarnelor anterioare ale măduvei
spinării.

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 13


Fig. 6. Tipuri de
neuroni:

1- neuron unipolar;
2 – neuron bipolar;
3- neuron
pseudounipolar;
4 – neuron multipolar;
5 – axon;
6 – dendrit;
7 – prelungiri centrale;
8 – prelungiri
periferice.

În funcţie de numărul prelungirilor, neuronii pot fi (fig. 6):


- unipolari (celulele cu conuri şi bastonaşe din retină);
- pseudounipolari – se află în ganglionii spinali, au o prelungire care se divide în ,,T”
dendrita se distribuie la periferie, iar axonul pătrunde în sistemul nervos central;
- bipolari – de formă rotundă, ovală sau fusiformă, cu cele două prelungiri pornind de la
polii opuşi ai neuronului (neuronii ganglionului vestibular Scarpa, retină, mucoasa
olfactivă);
- multipolari – au o formă stelată, piramidală sau piriformă şi prezintă numeroase
prelungiri dendritice şi un axon (scoarţa cerebrală, coarnele anterioare din măduva
spinării).

După funcţie neuronii pot fi:


- somatosenzitivi şi viscerosenzitivi care prin dendrite recepţionează excitanţii din mediul
exterior sau din interiorul organismului;
- somatomotori şi visceromotori ai căror axoni sunt în legătură cu organele efectoare;
- intercalari (de asociaţie) care fac legătura între neuronii senzitivi şi motori.

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 14


După tipul de mediator chimic elaborat, neuronii se împart în:
- colinergici; catecolaminergici (depaminergici şi noradrenergici) şi serotoninergici.

Neuronul are două proprietăţi fundamentale: excitabilitatea şi conductabilitatea.


Excitabilitatea reprezintă proprietatea neuronului de a răspunde la un stimul printr-un
potenţial de acţiune.
Conductibilitatea este proprietatea neuronului de a propaga excitaţia în lungul
prelungirilor sale.

Neuronii realizează o reţea vastă, fiind legaţi între ei prin sinapse. Sinapsele sunt
formaţiuni structurale specializate care realizează contactul atât între neuroni, cât şi între
neuroni şi celulele efectoare. La nivelul lor are loc o transmitere a impulsului nervos, prin
intermediul mediatorilor chimici. Neuronii formează elementele anatomice şi funcţionale
ale sistemului nervos. Ei întră în componenţa sistemului nervos central şi a celui
periferic. În sistemul nervos central, prin aglomerarea fibrelor mielinice, se formează
substanţa albă, iar prin aglomerarea corpurilor neuronilor substanţa cenuşie. În
sistemul nervos periferic, corpurile neuronilor formează ganglionii nervoşi, care sunt
dispuşi pe traiectul nervilor, iar fibrele formează – nervii.
În diferitele segmente ale sistemului nervos central corpurile neuronilor se grupează
şi formează centri sau nuclei nervoşi. În sistemul nervos central fibrele nervoase
formează fascicule sau tracturi care constituie un segment, o verigă intermediară a unei
căi nervoase ascendente sau descendente. În sistemul nervos periferic, ramificaţiile
nervilor se unesc între ele, formând plexuri nervoase.
Graţie sinapselor, neuronii realizează lanţuri interneuronale ce pot conduce influxul
nervos de la organele de recepţie (receptorii situaţi la suprafaţa corpului, în elementele
aparatului locomotor sau la nivelul viscerelor) spre măduva spinării şi de aici spre
encefal. În majoritatea cazurilor, ultimul neuron al lanţului trimite axonul spre o anumită
zonă a scoarţei cerebrale la nivelul căreia se realizează o anumită senzaţie conştientă. Un
asemenea lanţ de neuroni care conduce influxul nervos de la receptor, prin nervii
periferici, apoi prin sistemul nervos central spre scoarţa cerebrală, constituie o cale
nervoasă senzitivă sau ascendentă.
De cele mai multe ori o asemenea cale este realizată prin interconectarea sinaptică a trei
neuroni:
- primul neuron este reprezentat de celulele pseudounipolare ale ganglionului spinal sau
de celulele pseudounipolare ale ganglionilor situaţi pe traiectul trunchiurilor nervilor

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 15


cranieni;
- al doilea neuron este situat în coarnele posterioare ale substanţei cenuşii a măduvei
spinării, sau, în cazul nervilor cranieni, este reprezentat de neuronii nucleului senzitiv al
acestor nervi;
- al treilea neuron, cu excepţia căii olfactive, este situat în talamus.
Lanţurile de neuroni care conduc influxul nervos prin substanţa alba a encefalului spre
trunchiul cerebral sau spre măduva spinării, realizând aici sinapse cu neuronii nucleilor
motori ai nervilor cranieni sau cu neuronii motori ai măduvei spinării, neuroni a căror
axoni transmit prin nervii cranieni sau spinali influxul spre efector (muşchi striaţi, netezi
sau glande), constituie căile de conducere motorii sau descendente.
Deci, calea nervoasă este un lanţ interconectat de neuroni cu conducere în sens definit:
ascendent, senzitiv sau descendent motor.
Al doilea component de tip celular al sistemului nervos central sunt celulele
neurogliale sau gliale, de formă şi dimensiuni diferite, iar prelungirile variabile ca
număr. Celulele tecii Schwann reprezintă neuroglia sistemului nervos periferic şi au rol în
formarea tecii de mielină, fiind implicate în acest proces atât din punct de vedere
mecanic, cât şi biochimic. Neurogliile sunt celule care se divid intens (sunt singurele
celule ale sistemului nervos care dau naştere tumorilor din sistemul nervos central).
Aceste celule au rol de suport pentru neuroni, de protecţie, trofic, se implică în
fenomenele de cicatrizare ale ţesutului nervos (în caz de lezare a unei regiuni din sistemul
nervos central
formează o reţea
ce înlocuieşte
ţesutul nervos),
fagocitar,
participă la
sinteza tecii de
mielină şi la
sinteza de ARN şi
a altor substanţe
pe care le cedează
neuronului.

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 16


Fig. 7 Celulele gliale in relatie cu neuronii, capilarele

V.SISTEMUL NERVOS CENTRAL (SNC)

Sistemul nervos este sistemul alcatuit din tesut nervos,care


avand la baza functia reflexa,asigura legatura organismului cu
mediul in care acesta traieste si se dezvolta,realizand unitatea
organism-mediu,iar pe de alta parte coordoneaza activitatea
tuturor organelor si aparatelor corpului,asigurand unitatea
functionala a organismului. Sistemul nervos si-a diferentiat
organe receptoare,care culeg stimuli din mediu intern si extern:
-exteroceptorii intre care intra si organele de simt care culeg stimuli din mediul extern -
proprioceptorii care culeg stimuli de la nivelul aparatului locomotor
-interoceptorii care culeg informatii de la nivelul organelor interne Acesti stimuli sunt
transmisi prin fibre senzitive ale nervilor periferici si cranieni si prin caile de conducere
ale sensibilitatii pana la centrii superiori de integrare si in ultima instanta la scoarta
cerebrala. Encefalul si măduva spinării alcătuiesc sistemul nervos central sau nevraxul,
denumit astfel pentru că se găseste in axa centrală a corpului, legat prin cei 12 nervi
cranieni si 31 nervi spinali, de restul corpului. Sistemul nervos central include măduva
spinării şi encefalul, compuse din substanţă cenuşie şi substanţă albă. Substanţa cenuşie a
măduvei spinării şi a encefalului reprezintă o aglomerare de celule nervoase împreună cu

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 17


cele mai apropiate ramificaţii ale prelungirilor lor, formând nuclei sau centri nervoşi.
Substanţa albă reprezintă fibre nervoase, prelungiri ale celulelor nervoase, dotate cu teci
mielinice (din care cauză ele au o culoare albă). Fibrele nervoase formează căile de
conducere ale măduvei spinării şi ale encefalului şi leagă între ele diverse segmente şi
nuclei ai sistemului nervos central.

Componentele sistemului nervos central sunt protejate de:


1. protecţie osoasă:
 cutia craniană – encefal
 coloana vertebrală –măduva spinării
2. Meningele (3 foițe)
3. Lichidul cefalorahidian

V.a Encefalul
Encefalul (creierul), are o greutate de circa 1400 g, este segmentul nervos aflat în
cutia craniană.

Creierul mare alcătuit din:


A. trunchiul cerebral,
B. cerebelul,
C. diencefalul şi
D. telencefalul.

Prezinta două emisfere cerebrale, separate printr-un şanţ aflat la mijloc şi legate între ele
printr-o punte de substanţă albă, aflată la baza şanţului.

Suprafaţa emisferelor este brăzdată de şanţuri care formează cute(circumvoluţii


cerebrale); unele şanţuri mai adânci împart suprafeţele emisferelor in lobi: frontal,
parietal, occipital, temporal. În secţiune se observă că la suprafaţa emisferelor cerebrale
se află substanţa cenuşie, numită scoarţă cerebrală, iar la interior substanţa albă. În
interiorul substanţei albe se află, de asemenea, substanţă cenuşie.

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 18


A. Trunchiul cerebral este format din trei porţiuni distincte: bulbul rahidian, puntea
lui Varolio şi mezencefal.

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 19


Fig.8. Trunchiul cerebral.
A-vedere anterioară; B- vedere laterală;
1-chiasma optică; 2-tuberculul cenuşiu al hipotalamusului; 3-corpii mamilari; 4-nervul trohlear (IV);5-puntea; 6-
pedunculii cerebeloşi medii; 7-nervul hipoglos (XII); 8-piramida bulbului rahidian; 9-decusaţia piramidelor; 10-
măduva spinării; 11-nervul optic (II);12-talamusul; 13-tractul optic; 14-infundibulul; 15-nervul oculomotor ( III);16-
pedunculii cerebrali; 17-infundibulul ;18-hipofiza;19-nervul trigemen (V);20-nervul abducens (VI);21-nervul facial
(VII); 22-nervul vestibulocohlear (VIII); 23-nervul glosofaringian (IX);24-nervul vag (X);25-nervul accesor
(XI);26-rădăcinile anterioare ale nervilor cervicali; 27-puntea; 28-nervul abducens (VI); 29-olivele bulbului
rahidian; 30-nervul hipoglos (XII) 31-nervul accesor (XI); 32-coliculii superiori; 33-coliculii inferiori; 34-nervul
trohlear (IV); 35-pedunculii cerebeloşi superiori; 36-pedunculii cerebeloşi medii; 37-pedunculii cerebeloşi inferiori;
38-fasciculul graţios; 39-fasciculul cuneat.

1.Bulbul rahidian (medulla oblongata) Bulbul rahidian este segmentul encefalului


situat între metencefal şi măduva spinării. Drept limită dintre măduva spinării şi bulbul
rahidian serveşte locul de ieşire a rădăcinilor primei perechi de nervi spinali. În partea
superioară bulbul rahidian trece în puntea lui Varolio, iar părţile lui laterale se prelungesc
în pedunculii inferiori ai cerebelului. Bulbul rahidian are o faţă ventrală, una dorsală şi
două laterale, separate între ele prin şanţuri. Şanţurile bulbului rahidian se prezintă ca
prelungiri ale şanţurilor de pe măduva spinării şi poartă aceleaşi denumiri. Pe faţa
ventrală a bulbului, de fiecare parte a fisurii mediane anterioare se află două cordoane
reliefate – piramidele, iar lateral de ele - olivele. Pe faţa dorsală a bulbului, bilateral de
şanţul median posterior se află nişte proeminenţe: fasciculul fin (Goll) şi fasciculul
cuneat (Burdach), separate unul de altul prin şanţul intermediar posterior.
Fasciculul fin (fasciculul Goll) este plasat medial şi dilatându-se, formează tuberculul
nucleului Goll, iar lateral de fasciculul fin se află fasciculul cuneat, care formează alături
de tuberculul Goll tuberculul nucleului cuneat Burdach.În partea inferioară a bulbului
fasciculele de fibre care formează cele două piramide trec de partea opusă a fisurii
mediane şi pătrund în cordoanele laterale ale măduvei spinării. Această trecere de fibre
dintr-o parte în alta a fost numită încrucişarea piramidelor. Nivelul acesta al încrucişării
mai serveşte drept linie limitrofă dintre bulb şi măduva spinării.
În bulbul rahidian se află nucleele perechilor IX – XII ale nervilor cranieni, care apar

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 20


pe faţa lui dorsală, posterior de olivă şi între olivă şi piramidă, precum şi o parte din
nucleele perechii a VIII de nervi cranieni. Formaţia reticulară a bulbului rahidian constă
dintr-o reţea de fibre nervoase şi neuroni , care formează nucleele formaţiei reticulare.
Substanţa albă o constituie sistemele de fibre lungi, care trec din măduvă sau se îndreaptă
spre ea, şi de fibre scurte , care leagă nucleele trunchiului cerebral.
Fiziologia bulbului rahidian
Bulbul rahidian, la fel ca şi măduva spinării, îndeplineşte două funcţii - reflexă şi de
conducere. Prin fibrele senzitive ale rădăcinilor nervilor cranieni acesta primeşte
impulsuri ce aduc informaţia de la receptorii pielii capului, membranelor mucoase ale
ochilor, nasului, cavităţii bucale (inclusiv de la receptori gustativi), de la organul auzului,
aparatul vestibular (organul echilibrului), de la receptorii laringelui, traheii, plămânilor,
precum şi de la interoreceptorii sistemului
cardiovascular şi aparatului digestiv.

Prin intermediul bulbului rahidian se


realizează multe reflexe simple şi reflexe
dintre cele mai complexe, care cuprind nu
numai unele metamere ale corpului, ci şi
sisteme de organe, de exemplu sistemele
digestiv, respirator, circulator. Activitatea
reflexă a bulbului rahidian poate fi observată
la o pisică bulbară, adică la care a fost
efectuată secţionarea trunchiului cerebral mai
sus de bulb. Activitatea reflexă la o asemenea
pisică este complexă şi multilaterală. Prin
intermediul bulbului rahidian se realizează
următoarele reflexe:
1) de protecţie: tusea, strănutul, clipirea, lăcrimarea, voma;
2)alimentare: sugerea, deglutiţia, eliminarea sucului glandelor digestive;
3) cardiovasculare, care reglează activitatea inimii şi a vaselor sangvine
2. Metencefalul - metencephalon
Metencefalul şi bulbul rahidian s-au format în rezultatul divizării rombencefalului.
Metencefalul include puntea, dispusă anterior (ventral), şi cerebelul, dispus posterior de
punte.
Cavitatea metencefalului, precum şi a mielencefalului (bulbului rahidian) e prezentată de
ventriculul IV.
3. Puntea – pons
Puntea (puntea lui Varolio), se află la baza trunchiului cerebral şi are aspectul unei
castane; sus (anterior) ea limitrofează cu mezencefalul (cu pedunculii cerebrali), jos

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 21


(posterior) – cu bulbul rahidian. Faţa dorsală a punţii este orientată spre ventriculul IV şi
participă la formarea planşeului acestuia. În sens lateral, de fiecare parte, puntea se
îngustează şi trece în pedunculul cerebelos mediu.
Pe faţa ventrală a punţii se observă un şanţ nu prea adânc – şanţul bazilar, prin care
trece artera omonimă. În porţiunile centrale ale unei secţiuni prin punte se observă corpul
trapezoid, care împarte puntea în partea posterioară, sau tegmentul punţii şi în partea
anterioară (bazilară). În partea ventrală a punţii se află concentraţii de substanţă cenuşie
– nucleele proprii ale punţii Varolio, iar în cea dorsală se află aglomerări de substanţă
cenuşie – nucleii perechilor V, VI, VII, şi VIII de nervi cranieni. Tot în această regiune a
punţii, mai aproape de planul median, se află formaţia reticulară.
Substanţa albă din partea anterioară a punţii e prezentată prin fibre transversale, care trec
în pedunculii medii ai cerebelului. Printre fibrele transversale trec longitudinal fascicule
de fibre ale căilor piramidale, care
formează apoi piramidele bulbului
rahidian şi se îndreaptă spre măduva
spinării. În partea posterioară a punţii
trec sistemele de fibre ascendente şi
descendente

B. Cerebelul – cerebellum

Cerebelul este situat dorsal


(posterior) de punte şi de partea
superioară (dorsală) a bulbului
rahidian şi se află în fosa posterioară
a craniului. De asupra lui atârnă lobii occipitali ai emisferelor cerebrale, separate de
cerebel prin fisura transversală a encefalului.
Cerebelul este format din două emisfere şi porţiunea mediană, numită vermis. Suprafaţa
cerebelului este acoperită cu un strat de substanţă cenuşie (scoarţa cerebelului), care
formează circumvoluţii înguste despărţite prin fisuri. Prin intermediul fisurilor suprafaţa
cerebelului se împarte în lobuli. Porţiunea centrală a cerebelului este alcătuită din
substanţă albă, în care se află conglomeraţii de substanţă cenuşie – nucleii cerebelului.
Cel mai voluminos din ei este nucleul dinţat. Medial de nucleul dinţat sunt situaţi şi
ceilalţi nuclei ai cerebelului: nucleul emboliform, nucleul globos şi nucleul acoperişului.
Substanţa albă a cerebelului, luată în chenar de cortex şi străbătută din exterior de
numeroase şanţuri, pe o secţiune mediosagitală se prezintă ca un desen ciudat, care
aminteşte aspectul unei ramuri de copac. Această imagine a fost numită ,, arborele vieţii
Fiziologia cerebelului

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 22


Cerebelul este o regiune suprasegmentară a SNC, fără legătură directă cu receptorii şi
efectorii organismului. Prin numeroase căi el se leagă cu toate regiunile SNC. Spre el se
îndreaptă căile conductoare aferente, care conduc impulsurile nervoase de la
proprioreceptorii muşchilor, tendoanelor, ligamentelor, de la nucleele vestibulare ale
bulbului rahidian, nucleele subcorticale şi scoarţa emisferelor mari. La rândul său,
cerebelul trimite impulsuri spre toate regiunile SNC.
Istmul rombencefalului - isthmus rombencephali
Istmul rombencefalului reprezintă formaţiunile care s-au format la hotarul dintre
mezencefal
şi rombencefal.
Din istm fac parte pedunculii cerebeloşi superiori, vălul medular superior şi trigonul
lemniscului (un spaţiu triunghiular situat în părţile laterale ale istmului).

C. Mezencefalul - mesencephalon
Mezencefalul sau creierul mijlociu include pedunculii cerebrali, situaţi ventral, şi tectul,
situat dorsal. Cavitatea mezencefalului e reprezentată prin apeductul creierului (apeductul
Sylvius).

Tectul mezencefalului, reprezentat prin lama cvadrigemenă, e situat din partea


superioară a apeductului cerebral. Tectul mezencefalic constă din patru eminenţe –
coliculii cvadrigemeni, care au aspectul unor emisfere separate una de alta prin două
şanţuri ce se intersectează sub un unghi drept.

Şanţul longitudinal este situat în plan median şi cu extremitatea sa superioară formează o


depresiune în care este situată epifiza sau corpul pineal. Şanţul transversal separă coliculii
superiori de coliculii inferiori. La om coliculii superiori ai tectului mezencefalic (lamei
cvadrigemene) realizează funcţia de centri subcorticali optici, iar coliculii inferiori sunt
centri subcorticali auditivi.
Fiziologia mezencefalului
Mezencefalul joacă un rol important în reglarea tonusului muscular şi în realizarea
reflexelor posturale şi de redresare datorită cărora este posibilă poziţia ortostatică şi
mersul, aparatele nervoase de reglare a tonusului muscular şi funcţiilor staţiunii şi
mersului se află în mezencefal. Nucleele situate în coliculii superiori sunt centre optice
primare. Ele primesc impulsuri de la retina ochiului sau iau parte la reflexul de orientare ,
adică întoarcerea capului spre lumină. În acest caz are loc schimbarea diametrului pupilei
şi a curburii cristalinului (acomodarea), ceea ce contribuie la vederea clară a obiectivului.
Nucleele coliculilor inferiori prezintă centre primare auditive. Ele participă la realizarea
reflexului de orientare la sunet – întoarcerea capului spre partea de unde provine sunetul.

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 23


Excitările sonore sau luminoase prin surprindere provoacă o reacţie complexă de
precauţie (start reflex), care mobilizează animalul la o reacţie de răspuns rapidă.

D. Diencefalul - diencephalon
Diencefalul sau creierul intermediar este situat sub emisferele cerebrale şi include
următoarele porţiuni:
- regiunea talamică (creierul optic), situată în partea dorsală a diencefalului;
- hipotalamusul, care întruneşte regiunile ventrale ale diencefalului. Drept cavitate a
diencefalului serveşte ventriculul III.

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 24


Regiunea talamică
Din regiunea talamică (sau talamencefal) fac parte talamusul, metatalamusul şi
epitalamusul.
Talamusul – este de o formă ovoidă, situat de ambele părţi ale ventriculului III. Feţele
mediale ale talamusului drept şi stâng sunt unite între ele prin comisura cenuşie
(intertalamică). Talamusul constă din substanţă cenuşie, în care se disting aglomerări
aparte de celule nervoase (nucleii talamusului), separate prin straturi de substanţă albă. În
prezent se disting până la 40 nuclei, care exercită diferite funcţii. Cei mai principali dintre
nucleii talamusului sunt nuclei anteriori, nucleii ventrolaterali, nucleii mediali şi nucleii
posteriori. Cu neurociţii talamusului contactează prelungirile neuronilor II( conductori
ale tuturor căilor conductoare senzitive (cu excepţia celor olfactive, gustative şi acustice).
Deci talamusul se prezintă de fapt drept centru subcortical al sensibilităţii.

Metatalamusul – este reprezentat prin formaţiuni pare – corpii geniculaţi lateral şi


medial. Corpii geniculaţi laterali împreună cu coliculii superiori ai mezencefalului
reprezintă centrii optici subcorticali. Corpii geniculaţi mediali şi coliculii inferiori ai
mezencefalului constituie centrii subcorticali acustici.

Epitalamusul - include corpul pineal, care cu ajutorul frâuleţelor epifizei se leagă de


talamii optici.
Hipotalamusul - Hipotalamusul este situat ventral de talamus şi cuprinde regiunea

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 25


subtalamică propriu-zisă, precum şi un şir de formaţiuni din regiunea bazei creierului:
chiazma optică, tractul optic, tuberculul cenuşiu cu infundibulul şi hipofiza, precum şi
tuberculii mamelari. În componenţa hipotalamusului se disting trei regiuni fundamentale
de aglomerări a unor grupuri de celule nervoase, diverse ca formă şi dimensiuni: regiunea
anterioară, regiunea intermediară şi regiunea hipotalamică dorsală. Aglomerările de
celule nervoase formează în aceste regiuni ale hipotalamusului mai mult de 30 de nuclei.
Celulele nervoase din nucleii hipotalamusului sunt capabile de a produce substanţe
special (neurosecrete), care prin prelungirile acestor neurociţi pot fi transportate spre
regiunea pituitarei (hipofizei). Nucleii, care conţin asemenea neurociţi, au fost denumiţi
nuclei neurosecretori ai hipotalamusului. În regiunea anterioară a hipotalamusului se află
nucleul supraoptic şi nuclei paraventriculari. Neuriţii celulelor nervoase din nuclei
menţionaţi formează fasciculul hipotalamohipofizar, care se termină în lobul posterior al
hipofizei.
Prezenţa conexiunilor nervoase şi humorale dintre nucleii hipotalamusului şi hipofiză,
a făcut necesară întrunirea acestor formaţiuni într-un sistem comun – sistemul
hipotalamohipofizar.
Fiziologia diencefalului
Talamusul este nucleul senzitiv al regiunii subcorticale. El mai este numit şi ,, colector al
sensibilităţii”. Funcţiile principale ale talamusului constau în integrarea tuturor tipurilor
de sensibilitate, compararea informaţiei primite prin diferite canale de legătură şi
evaluarea importanţei biologice a acesteia.
În trunchiul cerebral şi în diencefal, între nucleele specifice, se află aglomerări de
neuroni, prelungirile numeroase ale cărora se ramifică abundent formând o reţea densă.
Acest sistem de neuroni a fost numit formaţiune reticulară. Prin cercetări speciale s-a
demonstrat că toate aşa –numitele căi specifice care conduc anumite tipuri de sensibilitate
de la receptori spre zonele senzitive ale scoarţei trimit în regiunea trunchiului cerebral
ramificări colaterale, care se termină pe celulele formaţiunii reticulare. Fluxurile de
impulsuri periferice de la extero-, intero- şi proprioreceptori menţin încontinuu excitaţia
tonică a structurilor formaţiunii reticulare.
De la neuronii formaţiunii reticulare pornesc căile nespecifice. Ele se îndreaptă în sus,
spre scoarţa cerebrală şi nucleele subcorticale şi în jos, spre neuronii măduvei spinării .

D. Telencefalul - telencephalon
Telencefalul constă din două emisfere cerebrale, separate prin fisura longitudinală şi unite
în profunzimea ei prin corpul calos, comisura anterioară, comisura posterioară şi
comisura fornixului. Cavitatea telencefalului formează în fiecare din cele două emisfere
ventriculii laterali drept şi stâng. Fiecare emisferă a encefalului constă dintr-un strat de
substanţă cenuşie periferică – scoarţa cerebrală (mantia) , substanţă albă, situată în
profunzimea ei şi conţinând aglomerări de substanţă cenuşie, care constituie nucleii
bazali.

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 26


Emisfera cerebrală
Fiecare emisferă a creierului mare este acoperită din exterior cu o lamelă de substanţă
cenuşie, denumită scoarţa cerebrală.
La fiecare emisferă distingem 3 feţe: superolaterală, medială şi inferioară. Aceste feţe
sunt despărţite între ele prin margini: marginea superioară, marginea inferolaterală şi
marginea inferomedială.
Părţile proeminente ale emisferei sunt denumite poli
– polul frontal, polul occipital şi polul temporal.
Suprafeţele celor două emisfere cerebrale au un relief extern de complicat, deoarece sunt
străbătute de numeroase şanţuri mai mult sau mai puţin adânci, care separă porţiuni
proeminente în formă de sul – circumvoluţiunile cerebrale.
Întinderea, orientarea şi profunzimea şanţurilor, precum şi dimensiunile şi forma
circumvoluţiunilor variază considerabil. Totodată, există câteva şanţuri constante bine
pronunţate, care apar înaintea celorlalte, în procesul de dezvoltare embrionară. Cu
ajutorul lor, emisferele se împart în regiuni mari, numite lobi.
Fiecare emisferă se împarte în cinci lobi:
frontal, parietal, occipital, temporal şi insula – un lob ascuns în profunzimea şanţului
lateral.
Drept linie limitrofă dintre lobul frontal şi cel parietal serveşte şanţul central, dintre lobul
parietal şi lobul occipital – şanţul parietooccipital. Lobul temporal este separat de ceilalţi
lobi prin şanţul lateral. Pe suprafaţa superolaterală a emisferei, în regiunea lobului
frontal, se află şanţul precentral care separă circumvoluţiunea precentrală şi două
şanţuri frontale – superior şi inferior, care împart restul lobului frontal în trei
circumvoluţiuni frontale: superioară, medie şi inferioara.
Prin lobul parietal trec şanţul postcentral, care delimitează circumvoluţiunea
postcentrală, şi şanţul ei intraparietal, care împarte partea rămasă a lobului parietal îl
lobulul parietal superior şi lobulul parietal inferior. În cadrul lobulului parietal inferior
se mai disting două circumvoluţiuni: supramarginală şi unghiulară.
Lobul occipital este situat posterior de şanţul parietooccipital. Acest lob are dimensiuni
mai reduse şi în posterior se termină prin polul occipital. Circumvoluţiunile şi şanţurile ,
care străbat lobul acesta sunt extrem variate, cel mai pronunţat dintre ele fiind şanţul
occipital transversal, care reprezintă prelungirea şanţului intraparietal
Lobul temporal ocupă regiunea inferolaterală a emisferei cerebrale. Limita dintre lobul
temporal şi cel parietal reprezintă şanţul lateral. Pe faţa externă a lobului temporal se
disting şanţul temporal superior şi şanţul temporal inferior, care delimitează cele trei
circumvoluţiuni temporale superioare, medie şi inferioară.
Lobul insular (insula) este situat în adâncul şanţului lateral. Insula poate fi văzută cu
condiţia că porţiunile lobilor frontal, parietal şi temporal, care o acoperă, numite opercul,
vor fi înlăturate.
Pe faţa medială a emisferei, deasupra corpului calos trece şanţul corpului calos, care
apoi porneşte în jos şi anterior şi continuă cu şanţul hipocampului. Superior de şanţul
corpului calos trece şanţul calosomarginal. Între şanţul corpului calos şi şanţul

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 27


calosomarginal se află circumvoluţia corpului calos, ce înconjoară corpul calos.
Anteroinferior această circumvoluţie trece în circumvoluţia parahipocampală.

Fig.9. Şanţurile şi circumvoluţiile feţei superolaterale ale emisferei cerebrale.


1-circumvoluţia precentrală; 2-şanţul precentral; 3-circumvoluţia frontală medie; 4-circumvoluţia frontal superioară; 5-şanţul
frontal superior; 6-şanţul frontal inferior; 7-porţiunea operculară din circumvoluţia frontal inferioară; 8-porţiunea
triunghiulară din circumvoluţia frontală inferioară; 9-porţiunea orbitală din circumvoluţiunea frontală inferioară; 10-polul
frontal al emisferei cerebrale; 11-ramura anterioară a şanţului lateral (Sylvius); 12- ramura ascendentă a şanţului lateral
(Sylvius); 13-ramura posterioară a şanţului lateral (Sylvius); 14-polul temporal;15-şanţul central (Rolando); 16-circumvoluţia
postcentrală; 17-şanţul postcentral; 18-lobulul parietal superior; 19-şanţul intraparietal; 20-21-circumvoliuţiile
supramarginală şi angulară din lobulul parietal inferior; 22- şanţul parietooccipital; 23-şanţul calcarin;24-polul occipital; 25-
şanţurile lobului occipital; 26- circumvoluţia temporală inferioară; 27-şanţul temporal inferior; 28-circumvoluţia temporală
medie; 29-şanţul temporal superior; 30-circuvoluţia temporală superioară.

Structura cortexului cerebral


Scoarţa cerebrală (mantia) este reprezentată prin substanţa cenuşie, dispusă la exteriorul
emisferelor creierului. Ea este formată din straturi de celule nervoase şi fibre, aranjate
într-o anumită ordine. Diverse regiuni ale cortexului diferă nu numai prin aspectul
celulelor nervoase, ci şi prin amplasarea lor reciprocă. Distribuirea celulelor nervoase în
limitele cortexului e marcată prin termenul,, citoarhitectonică”. Celulele nervoase
(neuronii) cu caractere morfologice mai mult sau mai puţin similare sunt localizate sub
aspect de straturi aparte. Structura şi densitatea localizării fibrelor nervoase diferă de la o

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 28


regiune a cortexului la alta. Particularităţile distribuirii fibrelor din scoarţa creierului sunt
definite prin termenul ,, mieloarhitectonică”.
Pentru scoarţa cerebrală de apariţie recentă (neocortex) a omului adult e caracteristică
distribuirea celulelor nervoase în formă de şase straturi (pături).
1. pătura moleculară
2. pătura granulară externă
3. pătura piramidală externă
4. pătura granulară internă
5. pătura piramidală internă
6. pătura polimorfă.

Localizarea funcţiilor în scoarţa emisferelor cerebrale


Ariile corticale după funcţia lor pot fi clasificate în: arii de protecţie aferente, receptoare
sau senzoriale, arii de protecţie eferente, efectoare sau motorii şi ariile de asociaţie. În
realitate, toate ariile de proiecţie senzoriale sau motorii primesc aferenţe şi trimit eferenţe,
de aceea denumirea corectă ar fi de arii senzorio – motorii, în particular pentru ariile pre
şi postcentrală.

V. b. Maduva Spinarii
Măduva spinării -
medulla spinalis
Măduva spinării reprezintă un
cordon lung de formă
cilindrică, aplatizat în sens
anteroposterior. Măduva
spinării este situată în canalul
rahidian. Limita superioară a
măduvei spinării se află la

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 29


nivelul orificiului occipital mare, unde ea trece în encefal, iar limita inferioară a măduvei
coincide cu nivelul vertebrelor lombare I – II. Mai jos de acest nivel vârful conului
medular al măduvei spinării continuă cu filul terminal.
La adult măduva spinării are o lungime medie de 43 cm.
În regiunile cervicală şi lombosacrală la măduva spinării se disting două îngroşări, numite
intumescenţe: intumescenţa cervicală şi intumescenţa lombosacrală. Aceste intumescenţe
corespund regiunilor de origine a nervilor care se ocupă de inervaţia membrelor
superioare şi inferioare. În porţiunile sale inferioare măduva spinării treptat devine mai
subţire şi formează conul medular. Prin intermediul fisurii mediane anterioare şi a
şanţului median posterior măduva spinării este împărţită în două jumătăţi simetrice.
Fiecare din aceste jumătăţi posedă câte două şanţuri longitudinale mai puţin pronunţate,
din care pornesc rădăcinile anterioare şi cele posterioare.
Aceste şanţuri împart fiecare jumătate în trei cordoane longitudinale – funiculele anterior,
lateral şi posterior.

Fig. 10. Topografie maduvei spinarii

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 30


De fiecare parte a măduvei spinării, pe toată lungimea ei, pornesc 31 perechi de rădăcini .
La nivelul orificiului intervertebral rădăcinile anterioară şi posterioară fuzionează şi
formează nervul spinal . Într-un asemenea mod din rădăcini se formează 31 perechi de
nervi spinali. Porţiunea măduvei spinării, care corespunde cu două perechi de rădăcini
(două anterioare şi două posterioare) e denumită segment al măduvei spinării (segment
medular).
Respectiv celor 31 perechi de
nervi spinali la măduva spinării se
disting 31 de segmente, dintre care:
 8 cervicale,
 12 toracice,
 5 lombare,
 5 sacrale şi
 1 coccigian.
Fiecărui segment al măduvei
spinării îi corespunde o anumită
regiune a corpului, care este inervată
din segmentul respectiv.

Fig. 11 Maduva spinarii – nervi spinali

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 31


Structura internă a măduvei spinării
Măduva spinării constă din celule nervoase şi fibre ale substanţei cenuşii, care în secţiune
transversală are aspectul literei H sau al unui fluture cu aripile desfăcute, şi din substanţă
albă, dispusă la periferie şi formată din fibre nervoase.
În masa substanţei cenuşii se distinge canalul central al măduvei spinării, care conţine
lichid cefalorahidian. Extremitatea superioară a canalului central comunică cu ventriculul
al IV - lea , pe când cea inferioară formează ventriculul terminal, care se sfârşeşte cec.
Substanţa cenuşie, formează pe întreg parcursul măduvei spinării două columne
cenuşii, situate de ambele părţi ale canalului central. La fiecare din cele două columne de
substanţă cenuşie se disting:
porţiunea anterioară – columna anterioară
porţiunea posterioară – columna posterioară.
La nivelul segmentului cervical inferior, al tuturor segmentelor toracice şi al celor două
segmente lombare superioare ale măduvei spinării, de fiecare parte substanţa cenuşie mai
formează o proeminenţă – columna laterală .
În alte regiuni ale măduvei spinării (superior de segmentul cervical VIII şi inferior de
segmentul lombar II ) columnele laterale lipsesc.
Pe o secţiune transversală prin măduva spinării columnele de substanţă cenuşie din
ambele părţi au aspect de coarne. Se disting coarne anterioare, posterioare şi laterale.
Coarne anterioare - conţin celule de la care pornesc rădăcinile anterioare (motorii) ale
măduvei spinării si neuroni somatomotori:
- alfa - reprezinta singura legatura anatomica si functionala dintre SNC si musculatura
scheletica, avand rol in motilitatea si mentinerea troficitatii muschiului;
- gamma - inerveaza fusurile neuromusculare (proprioceptori din muschi) si au rol in
controlul tonusului muscular;
Coarne laterale - se afla numai in regiunile cervicala inferioara(C8), toracala, lombara
superioara (L1);
Contin neuroni - viscerosenzitivi, in jumatatea posterioara; acestia primesc informatii de
la interoceptorii din viscere
- visceromotori, in jumatatea anterioara acestia comanda motilitatea musculaturii netede
din structura organelor interne;
Coarne posterioare - includ celule spre care vin fibre senzitive, componente ale
rădăcinilor posterioare. Cornul lateral este alcătuit din celule ce aparţin sistemului nervos
vegetativ.
- sunt lungi si subtiri;
- contin neuroni somatosenzitivi care primesc informatii de la exteroceptorii din piele
(tactili, termici, durerosi) si de la proprioceptorii din muschi;
Substanţa albă, după cum s-a menţionat, este localizată la exterior de substanţa
cenuşie. Şanţurile măduvei spinării despart substanţa albă în trei cordoane dispuse
simetric de ambele părţi , şi anume: cordonul anterior, cordonul posterior şi cordonul
lateral.
Substanţa albă a măduvei spinării este formată din prelungirile celulelor nervoase.

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 32


Totalitatea acestor prelungiri din cordoanele măduvei spinării formează trei sisteme de
fascicule (căi conductoare sau tracturi) ale măduvei.
1. Fascicule fundamentale, care leagă segmentele medulare cu un divers nivel de
localizare.
 situate profund, in imediata vecinatate a substantei cenusii;
 conecteaza diferitele segmente medulare si nu parasesc maduva.
2. Fascicule ascendente (aferente, senzitive), care pornesc spre centrii encefalului sau
Cerebelului. Acestea conduc informatiile spre etajele superioare ale SNC
3. Fascicule descendente (eferente, motorii) , pornite de la encefal spre neuronii coarnelor
anterioare ale măduvei spinării. Conduc comenzile elaborate de scoarta cerebrala sau de
centri subcorticali, in sens descendent spre maduva spinarii.

Fig. 12 Măduva spinării în secţiune transversală (regiunea toracică).


1-cornul posterior; 2-cornul anterior; 3-cornul lateral; 4-rădăcina posterioară; 5- rădăcina anterioară; 6-fisura
mediană anterioară; 7-şanţul median posterior; 8-funiculul anterior; 9-funiculul lateral; 10-funiculul posterior; 11-
canalul central.

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 33


Fiziologia măduvei spinării
Măduva spinării participă la realizarea tuturor reacţiilor motorii complexe ale
organismului. Ea primeşte impulsurile de le exteroreceptorii şi visceroreceptorii
trunchiului şi ai extremităţilor (cu excepţia impulsurilor visceroreceptive , care vin în
sistemul nervos central prin nervii vagi).
Măduva spinării inervează toată musculatura scheletică, cu excepţia muşchilor capului,
inervaţi de nervii cranieni.

Functii:

1.Funcţia reflexă. Centrii nervoşi ai măduvei spinării sunt centri segmentari sau efectori.
Neuronii lor sânt legaţi direct cu receptorii şi organele efectoare. Afară de măduva
spinării, asemenea centri există în bulbul rahidian şi în mezencefal. Centrii
suprasegmentari, de exemplu cei ai diencefalului, scoarţei emisferelor mari, nu posedă
legătura cu periferia. Ei conduc periferia prin intermediul centrilor segmentari. Neuronii
motori ai măduvei spinării inervează toţi muşchii trunchiului, membrelor, gâtului, precum
şi muşchii intercostali.
Fiecare reflex medular are câmpul său de recepţie şi localizarea sa la un anumit nivel al
măduvei. Bunăoară, centru reflexului rotulian se află în segmentele lombare II – IV; al
reflexului ahilian – în segmentul lombar V şi segmentele sacrale I – II ; al reflexului
plantar – în segmentele toracice VIII – XII. Un centru al măduvei spinării de importanţă
vitală foarte mare este centrul motor al diafragmului, situat în segmentele cervicale III-
IV. Lezarea lui duce la moarte în rezultatul opririi respiraţiei.
2.Funcţia de conducere a măduvei spinării. Măduva spinării exercită funcţia de
conducere, datorită căilor ascendente şi descendente, care trec în componenţa substanţei
albe a măduvei spinării . Aceste căi fac legătura cu diferite segmente ale măduvei spinării
şi cu encefalul. Pe lângă centrii motori ai musculaturii scheletale, în măduva spinării se
află un şir de centri vegetativi simpatici şi parasimpatici.
În coarnele laterale ale măduvei spinării din regiunea toracică şi segmentele superioare
ale regiunii lombare se găsesc centrii spinali ai sistemului nervos simpatic, care inervează
intens vasele sangvine, glandele sudoripare, tubul digestiv, muşchii scheletali, adică toate
organele şi ţesuturile organismului. Anume aici sunt situaţi neuronii, legaţi direct cu
ganglionii simpatico periferici.
În segmentul toracic superior se află centrul simpatic al dilatării pupilei, în cele cinci
segmente toracice superioare se găsesc centrii simpatici cardiaci. În regiunea sacrală a
măduvei spinării sunt localizaţi centrii parasimpatici, care inervează organele bazinului
mic (centrul reflex al micţiunii, defecaţiei, erecţiei, ejaculaţiei etc.)

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 34


VI. SISTEMUL NERVOS PERIFERIC(SNP)

Ganglionii:
Sistemul nervos periferic (systema nervosum periphericum) include in structura sa
ganglionii nervosi si nervii (cranieni, rahidieni,vegetativi).

Ganglionii spinali (ganglion spinale s. sensorium) sunt situati pe radacinile dorsale ale
nervilor rahidieni (ganglionii rahidieni) sau pe traiectul ramurilor senzitive ale nervilor
cranieni (ganglionii cranieni). Includ in structura lor corpul neuronilor
pseudounipolari (neuronum pseudounipolare) sau bipolari (in ganglionul
vestibulocohlear), nevroglii stelate si fibre nervoase. Intreg ganglionul este incapsulat de
tesut conjunctiv dens, care se continua cu tecile perineurale si epineurale ale nervilor
asociati.
Ganglionii vegetativi (ganglionum autonomicum s. viscerale) cuprind in structura lor
neuroni multipolari (neuronum multipolare) mici, dispusi in cuiburi si inconjurati de
nevroglii satelite. Pot aparea si neuroni cu mai multi nuclei. Fibrele nervoase amielinice
nu apar grupate in zona centrala. Kiss a descris si neuronii mici viscerosenzitivi.
In functie de topografia lor, exista ganglioni vegetativi paravertebrali, prevertebrali (sau
juxtaviscerali) si intramurali (sau intraviscerali). Din punct de vedere functional,
ganglionii vegetativi pot fi simpatici si parasimpatici. Ganglionii simpatici includ in
structura lor neuroni multipolari, care sunt mai distantati intre ei, fiind despartiti de

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 35


numerosi axoni si dendrite. Unele prelungiri trec prin ganglion fara a face sinapsa. In
ganglionii vegetativi, axonii colinergici ai neuronilor preganglionari fac sinapsa cu
dendritele neuronilor postgangiionari. Neuronii postganglionari pot fi colinergici, daca
produc si elibereaza acetilcolina, sau pot fi adrenergici daca neurotransmitatorul este
noradrenalina (sau norepinefrina). Neuronii adrenergici pot fi identificati dupa prezenta
unor vezicule sinaptice dense.
In unii ganglioni vegetativi apar neuroni cu o fluorescenta de mica intensitate, ce contin
numeroase vezicule mari si elibereaza dopamina.

Nervii:
Nervul (nervus) este o structura functionala ce cuprinde fibre nervoase aferente sau
eferente, care apartin sistemului nervos somatic sau vegetativ. Neuronii care isi trimit
prelungirile in nervi sunt situati in sistemul nervos central sau in ganglionii nervosi.
Fiecare nerv este compus din unul sau mai multe fascicule de fibre nervoase. In cadrul
unui fascicul, fiecare fibra nervoasa impreuna cu nevrogliile periferice (celulele
Schwann) ce-i apartin, este invelita de o fina teaca de tesut conjunctiv lax,
denumita endonerv (endoneurium), ce contine putine fibroblaste, fibre de colagen si
capilare sanguine.Un fascicul de fibre nervoase este invelit de o “teaca” de tesut
conjunctiv, mai dens, denumit perinerv (perineurium).

Fig.13 Structura nervului spinal. Arcul reflex somatic (stanga) si vegetativ simpatic(dreapta)

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 36


Perinervul are doua componente: 

- o componenta periferica fibroasa (pars fibrosa), formata din tesut conjunctiv dens,
- epiteliul perineural (pars epithelioides), format din mai multe straturi concentrice de
celule epiteliale aplatizate. Intre straturile de celule epiteliale sunt dispersate fibrile de
colagen, ce inconjoara fiecare celula epiteliala.

Epiteliul perineural formeaza o teaca continua de la jonctiunea radacinilor nervoase


pana la nivelul ramurilor terminale, numarul straturilor de celule descresc pe masura ce
fasciculele devin mai subtiri. Epiteliul perineural, proliferat in receptorii incapsulati,
indeplineste rolul unei bariere de difuziune si de protectie pentru fibrele nervoase si,
totodata, poate servi drept cale de patrundere si difuziune pentru agentii infectiosi sau
toxicici care invadeaza fasciculul. Nervii periferici formati din mai multe fascicule sunt
delimitati de epinerv, o teaca conjunctiva densa in care patrund vasele de sange ce iriga
nervul.

Prin aceste dispozitive conjunctive, nervii capata o deosebita rezistenta la actiunea


factorilor mecanici.

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 37


VII. Reflexul – forma principală a activităţii nervoase

Reacția de răspuns a organismului la excitarea survenită din mediul extern ori intern ce
se efectuează cu participarea SNC se numește reflex. Calea prin care este condus
impulsul nervos de la receptor la efector (organul în acțiune) se numește arc reflex
În arcul reflex se deosebesc cinci componente :
1)receptorul;
2) fibra senzitivă, care propagă
excitația spre centrii nervoși;
3) centrul nervos, unde are loc transmiterea excitației de la celulele senzitive la cele
motorii;
4) fibra motorie, care conduce impulsurile nervoase spre periferie;
5) organul efector – mușchiul sau glanda.

Fig.14 Schema arcului reflex

Orice excitare – mecanică, de lumină, sonoră, chimică, termică – fiind recepționată de


receptor se transformă în impuls nervos care este condus prin fibrele senzitive spre
sistemul nervos central. Aici această informație este prelucrată, selectată și transmisă la
celulele nervoase motorii, care trimit impulsuri nervoase spre organele efectoare, mușchi,

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 38


glande și provoacă actul respectiv de adaptare – mișcarea sau secreția. În timpul reacției
de răspuns se excită receptorii organului activ, iar de la aceștia în SNC sosesc impulsuri –
informația despre rezultatul obținut. Organismul viu, ca orice sistem de autoreglare,
funcționează după principiul retroconexiunii. Impulsurile aferente care efectuează
retroconexiunea, fie că intensifică și precizează reacţia, dacă aceasta și-a atins scopul, fie
că o întrerup. Astfel, reflexul are loc nu sub formă de arc reflex, ci prin cerc reflex (
I.P.Pavlov), terminându-se odată cu apariția rezultatului.
Reflexul asigură echilibrarea fină, precisă şi desăvârșită a organismului cu mediul extern,
precum şi controlul şi reglarea funcţiilor din interiorul organismului. În aceasta şi constă
importanţa biologică a reflexului. El prezintă unitatea funcţională a activităţii nervoase.
Toată activitatea nervoasă se compune din reflexe, cu grad diferit de complexitate, adică
ea este reflectată, provocată de un stimul extern, de un imbold din afară. Principiul reflex
al activităţii nervoase a fost descoperit de marele filozof, fizician şi matematician francez
R.Descartes, în sec. XVII.
Importanţa activităţii reflexe a sistemului nervos central a fost descoperită în deplină
măsură în operele clasice ale lui I.M.Secenov, Sherrington, I.P.Pavlov. Încă în 1863
I.M.Secenov în opera sa epocală ,,Reflexele creierului” a afirmat: ,,După originea lor
toate actele vieţii conştiente şi inconştiente sunt reflexe”.
Clasificarea reflexelor
Se deosebesc mai multe tipuri de reflexe .
1. După importanţa biologică distingem reflexe: alimentare, de apărare, de orientare
(cercetarea condiţiilor schimbătoare ale mediului), sexuale (de perpetuare a speciei).
2. Conform tipului receptorilor la excitarea cărora apar reflexele, acestea se împart în :
exteroceptive, care sunt declanşate de receptori ce recepţionează excitările din mediul
extern – de lumină, sonore, gustative, tactile etc.;
interoceptive, care apar în urma excitării receptorilor organelor interne,
-mecano,
-termo
-osmo
- hemoreceptorii vaselor sangvine şi ai organelor interne, şi proprioceptive, care apar la
excitarea receptorilor situaţi în muşchi, ligamente şi tendoane.
3. În funcţie de organul efector care participă în reacţia de răspuns, avem reflexe:
motorii, secretorii şi vasomotorii.
4. În conformitate cu localizarea centrului nervos principal necesar pentru realizarea
reflexelor, acestea se împart în:
 medulare - de exemplu, reflexul de micţiune , de
 defecare; bulbare, în bulbul rahidian – de tuse, de strănutare, de vomitare;
 mezencefalice (în mezencefal) - de redresare a corpului, de păşire;
 diencefalice (în diencefal) – termoreglatoare;
 corticale – reflexele condiţionate.
5. Dependent de durată, distingem reflexe fazice şi tonice. Cele tonice sunt de lungă
durată, decurg ore în şir (de exemplu reflexul static). Orice animal poate să stea în

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 39


picioare ore la rând datorită contracţiei îndelungate a muşchilor. Toate reflexele
poziţiei posturale sunt tonice. Ele fixează o anumită poziţie a corpului, iar în cadrul lor
poate avea loc desfăşurarea reflexelor fazice, de scurtă durată, care asigură toate
tipurile de mişcări în muncă, sport etc.
6. Reieşind din gradul de complexitate, reflexele pot fi simple şi complexe. Dilatarea
pupilei la întuneric, extensia gambei când se aplică o lovitură uşoară pe tendon – sunt
reflexe simple. Ca exemplu de reflexe complexe poate servi reglarea activităţii
sistemului cardiovascular, a procesului de digestie. În asemenea cazuri sfârşitul unui
reflex serveşte ca excitant ce cauzează apariţia altui reflex. Apar aşa numitele reflexe
catenare, desfăşurarea cărora poate fi observată în cadrul procesului de digestie.
Propulsarea voluntară a bolului alimentar spre peretele posterior al faringelui provoacă
excitarea receptorilor lui şi declanşarea reflexului de deglutiţie. Hrana nimereşte în
esofag şi provoacă contracţia lui, fapt ce asigură mişcarea bolului alimentar spre
intrarea în stomac. Excitarea segmentului inferior al esofagului duce la deschiderea
sfincterului cardiac al stomacului şi înaintarea hranei în stomac; hrana provoacă
secreţia sucului gastric etc. Tot procesul de digestie reprezintă un lanţ de reflexe
complexe.
7. După principiul inervaţiei efectoare, reflexele pot fi împărţite în: somatice (care
asigură actele motorii ale musculaturii scheletice) şi vegetative (care asigură funcţiile
organelor interne).
8. Ţinând cont de reflexele înnăscute şi cele căpătate în decursul vieţii, I.P.Pavlov le-a
clasificat în: necondiţionate ( congenitale) şi condiţionate (dobândite).

Mecanismul transmiterii excitaţiei în sinapse


Celulele nervoase ce formează arcurile reflexe se unesc între ele cu ajutorul conectărilor,
numite sinapse, în care are loc transmiterea excitaţiei de la un neuron la altul. Sinapsele
sunt localizate pe corpul celulei nervoase, pe dendrite şi în regiunea terminaţiunilor
periferice ale axonului. Pe fiecare neuron există mii de sinapse, majoritatea lor fiind
situate pe dendrite.
Conform mecanismului de transmitere a excitaţiei se divid în sinapse chimice şi sinapse
electrice. Ultimele sunt situate în miocard, muşchii netezi şi ţesutul glandular; existenţa
lor în SNC este doar o presupunere. Sinapsa chimică este formată din placa sinaptică,
fanta sinaptică şi membrana postsinaptică.
În placa sinaptică mediatorul se păstrează în nişte vezicule mici în număr de circa 3 mln.
Sub acţiunea impulsului nervos se depolarizează terminaţiunile axonului, fapt ce duce la
creşterea în el a concentraţiei de Ca 2+ şi la propulsarea în fanta sinaptică a conţinutului
veziculelor sinaptice. Rolul declanşator în eliminarea mediatorului revine concentraţiei de
Ca2+ mediatorul, trecând prin fanta sinaptică, este fixat de proteinele receptorilor din
membrane postsinaptică şi provoacă în ea apariţia unui potenţial de excitaţie postsinaptic
(PEPS) sau a unui potenţial de inhibiţie postsinaptic (PIPS).

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 40


Drept mediatori ce provoacă în neuroni excitaţia pot fi acetilcolina, noradrenalina,
serotina, dofamina. Inhibiţia în neuron o provoacă mediatorul de inhibiţie – acidul gama-
aminobutiric.
În sinapsele electrice fanta sinaptică e foarte îngustă şi este traversată de canale, prin
care ionii trec uşor până la membrana postsinaptică. Potenţialul de acţiune trece
neîntârziat de la o celulă la alta, fără piedici.
Centrul nervos
Fiecare reflex îşi are localizarea în SNC, adică acea porţiune a acestuia care este necesară
pentru realizarea reflexului. De exemplu, centrul micţiunii se află în porţiunea sacrală a
măduvei spinării, centrul reflexului rotulian – în regiunea lombară, centrul reflexului
pupilodilatator – în segmentele toracice superioare ale măduvei spinării. La distrugerea
regiunii corespunzătoare a acesteia va avea loc aflexia. Totodată, s-a constatat că pentru
reglarea reflexului, a preciziei lui, nu e suficient numai centrul primar sau principal, dar
este necesară şi participarea regiunilor superioare ale sistemului nervos central, inclusiv a
scoarţei cerebrale.
Numai în condiţiile integrităţii SNC activitatea nervoasă se menţine în culmea
desăvârşirii sale. Centrul nervos este alcătuit din totalitatea neuronilor, situaţi în diferite
regiuni ale sistemului nervos central, necesară pentru realizarea reflexului şi suficientă
pentru reglarea lui. Aşa de exemplu, la animalul căruia i s-a extirpat scoarţa cerebrală,
respiraţia se menţine deoarece centrul respirator primar se află în bulbul rahidian. Totuşi,
în condiţiile de effort ventilaţia plămânilor nu va corespunde întocmai necesităţilor
organismului în oxigen, deoarece pentru o reglare fină a activităţii centrului respirator
este necesară nu numai influenţa trunchiului cerebral, dar şi a scoarţei emisferelor mari.
Particularităţile centrilor nervoşi
Dintre particularităţile caracteristice ale centrilor nervoşi care îi deosebesc de fibrele
nervoase fac parte:
 fatigabilitatea rapidă;
 nivelul ridicat al metabolismului, adică necesitatea sporită de oxigen şi substanţe
nutritive; sensibilitatea selectivă faţă de unele substanţe toxice.
Din cauza acestor particularităţi, dereglarea circulaţiei sangvine şi schimbarea
temperaturii corpului se reflectă în primul rând asupra funcţiei SNC: suspendarea
alimentării cu sânge a creierului timp de 20 sec provoacă leşin, adică pierderea
cunoştinţei, iar ridicarea temperaturii corpului până la 40-42 0 C provoacă delir, adică
tulburarea cunoştinţei. Reanimarea este posibilă numai dacă moartea clinică (oprirea
inimii şi respiraţiei) n-a durat mai mult de 5- 6 min. După un timp mai îndelungat
activitatea inimii şi chiar respiraţia pot fi restabilite, însă organul cunoştinţei – scoarţa
emisferelor mari, care este cea mai sensibilă la modificările mediului intern al
organismului nu va mai funcţiona.
Inhibiţia
În sistemul nervos central, paralel cu procesul de excitaţie se desfăşoară procesul de
inhibiţie, care exclude centrii nervoşi ce ar putea atinge sau împiedica realizarea vreunui
tip de activitate a organismului, de exemplu flexia membrului superior.

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 41


Excitaţia este un proces nervos, care fie că provoacă activitatea organului, fie că o
intensifică pe cea existentă. Inhibiţia este un astfel de proces nervos care diminuează sau
întrerupe activitatea organului, sau împiedică declanşarea ei. Activitatea nervoasă se
bazează pe corelaţia acestor procese active.
Procesele de excitaţie şi inhibiţie iau parte la fiecare act reflector. La contracţia unui grup
de muşchi se inhibează centrii muşchilor antagonişti. În timpul frecţiei mâini sau
piciorului centrii muşchilor extensori se inhibează. Actul reflex este posibil numai în
condiţiile inhibiţiei reciproce a muşchilor antagonişti. În timpul mersului flexia piciorului
este însoţită de relaxarea muşchilor extensori, şi invers, la extensia lui se inhibează
muşchii flexori. Dacă aceasta n-ar avea loc, ar apărea împotrivirea mecanică a muşchilor,
convulsii şi nicidecum acte motorii de adaptabilitate.
La excitarea nervului senzitiv ce provoacă reflexul de flexie impulsurile se propagă
spre centrii muşchilor flexori, iar prin celulele inhibitoare – spre centrii muşchilor
extensori. În primii centri impulsurile provoacă procesul de excitaţie, iar în ultimii –
procesul de inhibiţie. Ca răspuns se declanşează un act reflex coordonat – reflexul de
flexie.

IGIENA SISTEMULUI NERVOS


Nu exista viata normala fara functionarea sistemului nervos. Astfel trebuie sa
preintampinam actiunea factorilor de risc ce se pot manifesta asupra sistemului nervos.
Factorii de risc sunt:
► factorii mecanici si fizici: accidente, radiatii, zgomotul- daca este intens si continuu.
Efectele sunt leziuni ale MS si encefalului, rupturi de nervi, paralizie, moarte.
►factorii biologici: ei produc infectii, urmate de inflamatii ale sistemului nervos,
distrugeri de celule nervoase si tumori. Exemple: sifilisul in faza a III-a ataca SN; larvele
de limbrici (parazitii).
►factorii chimici:alcoolul, nicotina din tigari, cofeina din cafea, medicamentele
consumate in exces, drogurile, etc. Toate substantele chimice prezente in sange ajung la
celulele nervoase tulburandu-le profund functionarea normala. Efectele sunt: oboseala,
stres, dereglarea avtivitatii altor organe si sisteme, paralizie, moarte.
►factorii de suprasolicitare psihica: orice activitate duce la oboseala sistemului
nervos. Daca nu se respecta un echilibru intre odihna si oboseala apare surmenajul
nervos. Atunci cand eforturile intelectuale si toate reactiile organismului sunt ingreunate.
Daca nu se iau masuri de combatere, surmenajul se agraveaza si se instaleaza astenia
nervoasa.
Pentru prevenirea acestor starii pot fii luate urmatoriile masuri;
☻efortul intelectual trebuie sa fie ordonat prin disciplina, in timpul unei zile;
☻orele de somn trebuie sa fie respectate la orice varsta;
☻excursiile si plimbarile in linistea si aerul curat al naturii ajuta la inlaturarea oboselii;
☻asigurarea unei ambiante de activitate adaptata la cerintele organismului;
☻asigurarea unei bune nutritii a celulei nervoase. Aceasta inseamna o alimentatie
corecta, bogata in vitamine, necesitatea exercitiilor fizice si sportului.

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 42


VIII. AFECTIUNI ALE SISTEMULUI NERVOS

1. DUREREA:
Durerea este o ,,experienta senzoriala si emotionala dezagreabila, conditionata de o
leziune tisulara veritabila sau potentiala sau o descriere in termeni ce se refera la o
asemenea leziune” (Asociatia Interationala de studiu al Durerii, 1994)
Durerea este cel mai precoce simtoma al unei maladii, care il oblige pe bolnav sa se
adreseze, cel mai des, medicului. Este o senzatie ce se defineste prin ea insasi si apare
spontan, atunci cand exista un factor iritativ pe zonele de receptive sau pe teritoriul caii
sensibile la durere. Il oblige pe pacient sa caute interpretarea terapeutica si, in acelasi
timp sa evite leziunile coprorale care le-ar putea indica durerea. Senzatia de durere este
data de zona receptorilor excitati. Uneori ea se identifica in zona de proiectie, sau se
resimte la o departare considerabila de punctual iritat, iradiind din zona teritoriului
nervului afectat in zonele altor ramificatii sau in zona altor nervi periferici.
Anatomia durerii:
Sistemul de perceptie si de transmitere a durerii in mare masura coincide cu caile de
transmitere a sensibilitatii superficiale din
sistemul nervos.
Clasificare:
 Durere tranzitorie: apare la activarea
sistemului nociceptiv in absenta leziunilor
tisulare importante. In experienta clinica acest
tip de durere are loc in acest tip de durere apare
in cazul injectiilor intramusculare sau
intravenoase.
 Durere acuta: este un semn biologic
adaptiv despre inceputul sau prezenta unei
leziuni. Cauzele pot fi leziuni traumatice,
infectioase, dismetabolice, etc ale SNC si SNP,
meningelor creierului, manifestandu-se prin
sindroame nevralgice si mialgice.
 Durere cronica: depaseste perioada de
regenerare a tesuturilor lezate si de obicei este
considerat dupa 3-6 luni de la debut.

Fig.15 Caile de conducere modulatoare a durerii in SNC. Impulsurile cu originea din


cortexul frontal si din hipotalamus se proiecteaza pe celulele din substanta cenusie periapeductala a
mezencefalului, care controleaza celulele de transmitere a durerii din coarnele dorsale prin intermediul
celulelor din bulbul rostro-ventral.

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 43


Pe langa durere dereglari ale functionarii sistemului nervos se manifeste prin paralizii,
fiind centrul de control in corp intreruperea bunei functionari ale oricarei parti din
sistemul nervos poate cauza afectiuni oriunde in corp. Printre cele mai cunoscute maladii
este boala Parkinson, Alzheimer, Epilepsia,

- Boala Parkinson –

Este o afecţiune neurologică progresivă cauzată de degenerarea neuronilor


dopaminergici.
Definiţii:
Boala Parkinson: tablou clinic datorat unei degenerări primare.
Sdr. parkinsonian: grup de manifestări similare celor din boala Parkinson, care apar în
afecţiuni sau condiţii determinante (în mod secundar).
Parkinson plus: afecţiuni neurologice care, ca şi boala Parkinson, sunt degenerative,
idiopatice, dar sunt acompaniate de leziuni la nivelul altor centri, căi nervoase, nuclei,
cortex cerebral, cerebel.

Epidemiologie:
 Cea mai frecventă afecţiune neurologică după bolile cerebrovasculare şi epilepsie.
 Cea mai frecventă boală neuro-degenerativă după boala Alzheimer.
 Este o afecţiune sporadică.
 Nu prezintă în general tendinţă familială. Incidenţa familială este de 1-2%. Formele
familiale prezintă caractere de transmitere de tip autosomal dominant şi autosomal
recesiv. Nu s-a identificat nici un tip mendelian de transmitere. Gena responsabilă s-ar
găsi pe braţul lung (q) al cromosomului 4, locusurile 21-23. În aria linkage-ului se
găseşte gena  synnucleinei (proteină presinaptică ce se găseşte în bulb,tract
olfactiv,hipotalamus,substanţa neagră şi este o componentă abundentă a corpilor
Levy)

Histopatologie:
 Degenerarea neuronilor dopaminergici din sistemul nervos central, cu o pondere de
peste 60%.
 Degenerarea se produce în: locus caeruleus, talamus, cortex cerebral, sistemul nervos
autonom (vegetativ).
 Prezenţa corpilor Lewy, markeri genuini (veritabili) ai bolii Parkinson; sunt incluziuni
intracitoplasmatice eozinofile.

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 44


Factori implicaţi în lezarea neuronală:
- producţia de radicali liberi
- stressul oxidativ
- producţia de glutation disulfid
- eliberare de aminoacizi excitatori
- oxizii nitrici
- mâini, dar poate afecta şi m.i., trunchi, buze, limbă
- diminuă în mişcările voluntare,dispare în somn
- accentuat de emoţii,frig,dacă pacientul se concentrează
Examen obiectiv neurologic
-tremor
-rigiditate
-akinezie
-tulburări de postură
-reflectivitate normală (cu excepţia reflexelor de postură)
-sensibilitate normală
Evoluţie: dependentă de forma clinică, de condiţiile de viaţă şi tratament.
Diagnostic pozitiv: pe baza criteriilor Societăţii Britanice de Studiu al Bolii Parkinson.
1. Prezenţa a cel puţin 2 din următoarele: tremor, rigiditate, bradikinezie, tulburări
posturale.
2. Debut unilateral.
3. Asimetria manifestărilor este persistentă.
Tratament:
 individualizat
 trebuie să ţină cont de profesie, vârstă, angrenare socială şi starea emoţională
 în principiu, terapia trebuie să fie ghidată de severitatea simptomelor şi de gradul
de disabilitate funcţională
 să se controleze adecvat simptomele şi semnele
 să se evite cât mai bine efectele secundare
 să fie eficient un timp cât mai îndelungat
 Dieta: să fie bogată în legume, fructe; aminoacizii de origine animală, resorbiţi
intestinal în cantitate mare, pot inhiba competitiv L-Dopa.
 Activitate fizică:adaptată posibilităţilor dar constantă
Medicamentos: L-Dopa.

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 45


- BOALA ALZHEIMER –

Se pune diagnosticul de demență- boala Alzheimer sau afecțiune înrudită-, unui


pacient atunci când se constată semne de slăbire a memoriei, alterarea gândirii și tulburări
de comportament. Primele semne remarcate de familie pot consta în dificultăți în
amintirea evenimentelor recente sau pentru desfășurarea activităților simple, bine
cunoscute. Pacienții pot prezenta de asemenea o confuzie mentală, modificări de
personalitate sau de comportament, perturbări de judecată, dificultăți în găsirea propriilor
cuvinte, idei incoerente și tulburări de orientare. Demența de origine vasculară este la fel
de frecventă.
Debut: Boala Alzheimer atinge regiunile cerebrale care controlează gândirea, memoria
și limbajul. Ea debutează progresiv și starea pacientului se degradează în general lent.
Pentru moment, cauza bolii este necunoscută și nu există întotdeauna tratament
eficient.Boala poartă numele unui medic, dr. Alois Alzheimer, care a descris în 1906
anomaliile țesutului cerebral la un pacient care a murit de o boală cerebrală neobișnuită.
Aceste anomalii sunt caracteristice bolii Alzheimer. Această boală se întâlnește la toate
clasele sociale, nu e legată nici de sex, nici de apartenența etnică, nici de situarea
geografică.
Tablou clinic: stadiul initial Persoana poate:
 Să-i fie dificil să vorbească
 Prezenta tulburări evidente de memorie, mai ales memoria faptelor/evenimentelor
recente
 Orientarea dificilă în timp
 Să se piardă în locuri cunoscute
 Să nu reușească să ia decizii
 Să-și piardă toate inițiativele sau motivațiile
 Să prezinte semne de depresie sau agresivitate
 Să-și piardă interesul pentru distracții sau activități obișnuite cotidiene
Stadiul de evolutie mediu: pacientul poate
 Prezenta tulburări serioase de memorie, mai ales când e vorba să-și amintească
fapte
 recente și nume
 Deveni incapabil să trăiască singur fără dificultate
 Deveni incapabil să-și facă menajul și drumurile obișnuite
 Deveni foarte dependent
 Prezintă halucinații și idei delirante

Stadiu avansat al bolii, persoana poate:


 Avea dificultăți de a se hrăni

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 46


 Nu poate recunoaște pe cei apropiați, prietenii sau obiectele personale
 Avea dificultăți de înțelegere și interpretare a evenimentelor
 Nu se poate regăsi pe el însuși
 Avea dificultăți de deplasare
 Poate prezenta incontinență urinară și de materii fecale
 Poate avea un comportament inadecvat în public
 Deveni obligat să folosească un scaun rulant sau să rămână la pat
Tratament:
Pentru moment, nu există nici un tratament care să permită vindecarea bolii Alzheimer.
Totodată, există un mic tratament medicamentos permițând să se obțină o ameliorare a
simptomelor. Se poate face mult pentru susținerea pacientului însuși și a anturajului..
Cercetătorii depun toate eforturile pentru descoperirea medicamentelor eficiente pentru
tratarea simptomelor bolii Alzheimer.

- EPILEPSIA –

I. DEFINITIE, TERMINOLOGIE
Epilepsia – suferinta cronica cerebrala manifestata prin crize epileptice recurente,
spontane.
Criza epileptica – episod brusc, stereotip de manifestare motorie, senzitiva, senzoriala,
comportamentala si/sau modificare a starii de constienta ce se datoreaza activarii bruste,
necontrolate, a unei populatii neuronale

II. DIAGNOSTICUL EPILEPSIEI


Diagnosticul pozitiv de criza epileptica este susinut de:
• Debut brusc (paroxistic);
• Duratå scurtå (secunde-minute);
• Semne de suferinta a unei arii cerebrale (ex: miscari sau posturi involuntare; halucinatii
vizuale, auditive, olfactive; parestezii etc.);
• modificarea stårii de constienta, cu sau fara pastrarea posturii, cu amnezia totala a
episodului;
• Sfârsit brusc, cu revenirea la statusul anterior crizei;
• Post-criza: somnolenta, mialgii, confuzie-tranzitorii.

pilepsia: Simptome
Simptomele variază în funcţie de aria cerebrală afectată de descărcările electrice
anormale. De exemplu, dacă anomaliile electrice se produc în aria care controlează
mirosul (localizată în profunzimea lobului temporal), atunci persoana poate percepe o
senzaţie olfactivă intensă, plăcută sau neplăcută. Dacă anomalia este localizată într-o altă
arie a lobului temporal, atunci pacientul poate percepe o senzaţie de deja vu, în care
locuri necunoscute par foarte familiare. Dacă descărcările anormale afectează lobul
frontal, atunci pacientul poate deveni incapabil să vorbească. Dacă sunt afectate arii

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 47


întinse, atunci se pot produce convulsii musculare (contracţii neregulate şi spasme
musculare, de obicei la nivelul întregului corp). Alte simptome includ amorţirea sau
furnicături într-o anumită regiune a corpului, perioade scurte de alterare a stării de
conştienţă (de exemplu, somnolenţă), pierderea conştienţei, confuzie şi pierderea
controlului sfincterian (incontinenţă).

Epilepsia: Tratament

Atunci când cauza poate fi identificată şi eliminată, nu este necesar nici un alt tratament.
De exemplu, dacă o criză a fost declanşată de scăderea nivelului sanguin al glucozei
(hipoglicemie), atunci se administrează glucoză pentru a creşte glicemia şi apoi este
tratată boala care a cauzat hipoglicemie. Alte cauze tratabile sunt tumorile, infecţiile şi
concentaţiile sanguine anormale ale sodiului.

Pentru a reduce riscul de repetare a crizelor poate fi necesară administrarea de


anticonvulsivante. Acestea pot preveni în totalitate crizele convulsive la peste jumătate
dintre persoanele care primesc acest tratament şi reduc semnificativ frecvenţa crizelor la
încă o treime dintre pacienţi. Eficacitatea acestor medicamente este uşor mai redusă la
pacienţii cu crize de absenţă. Jumătate dintre pacienţii care răspund la anticonvulsivantele
pot în final întrerupe tratamentul fără a mai avea alte crize. Însă la 10-20% din persoanele
cu boală epileptică administrarea de anticonvulsivante nu ajută la prevenirea crizelor.

În situaţiile în care crizele nu pot fi controlate cu niciun medicament sau dacă efectele
secundare ale tratamentului nu pot fi tolerate, se poate încerca o intervenţie chirurgicală
pe creier. Când se poate stabili că boala este cauzată de o anomalie structurală cerebrală
(cum ar fi prezenţa de ţesut fibros) localizată într-o arie restrânsă, îndepărtarea
chirurgicală a regiunii respective poate elimina crizele complet sau poate reduce
severitatea şi frecvenţa acestora.

Stimularea electrică a nervului vag (nervul cranian X) poate reduce numărul crizelor
parţiale cu o treime. Se consideră că nervul vag are conexiuni indirecte cu arii cerebrale
implicate frecvent în producerea crizelor. Sub clavicula stângă a pacientului se
implantează un dispozitiv care arată ca un pacemaker cardiac şi care se conectează cu
nervul vag prin intermediul unui fir plasat sub piele. Dispozitivul este uşor proeminent
sub tegument. Operaţia se efectuează în ambulatoriu şi durează între 1 şi 2 ore. Când
persoanele cu un astfel de dispozitiv simt că urmează să aibă o criză, acestea pornesc
dispozitivul cu ajutorul unui magnet. La unii pacienţi stimularea nervului vag previne
crizele sau reduce frecvenţa şi severitatea acestora. Stimularea nervului vag se foloseşte
şi în asociere cu administrarea de anticonvulsivante.
Efectele secundare includ răguşeală, tuse şi dobândirea unei voci mai profunde.

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 48


Bibliografie:
1.Dr. D. Gherman, I. Moldovanu – ,,Manual de Neurologie si neurochirurgie” – Chisinau 2003
2. Svetlana Cheptanari - ,,Anatomia si fiziologia omului”
3. Florica Tibea - ,,Anatomia omului – Atlas scolar”
4. N.Testemiţanu - ,, NOȚIUNIGENERALE PRIVIND SISTEMUL NERVOS
CENTRAL.ANATOMIA FUNCȚIONALĂ A MĂDUVEI SPINĂRII.”
5. Dr. Mioara Mincu(coordonator),Dr. Roxana Maria Albu,Dr. Valeriu Bistriceanu ”Anatomia si
fiziologia omului”- Editura Universul, Bucuresti,2001 Capitolul XII : Sistemul nervos – pag. 242 – 251.
6. http://www.creeaza.com/referate/biologie/SISTEMUL-NERVOS-SN935.php
7. PROF. UNIV.DR. PAULA DROSESCU DR: MIHAELA POEANĂ - , ANATOMIA”,

Centrul de studii STEFAN CEL MARE SI SFANT - Radauti Page 49