Ariile protejate, prin valoarea lor naturală şi gradul redus al intervenţiei umane pe teritoriul lor,
sunt cele mai bune exemple şi modele pentru sistemele ecologice naturale şi seminaturale.
Ariile protejate sunt percepute încă de foarte mulţi oameni, doar în sensul lor “conservaţionist”,
fiind considerate adevărate „oaze” ale naturii sălbatice care trebuie protejate numai pentru conservarea
speciilor care le populează. Foarte puţin este recunoscut faptul că zonele aflate în regim natural şi
seminatural constituie de fapt suportul “vieţii” şi implicit al dezvoltării socio-economice.
S-au constituit astfel, arii protejate care conservă zone naturale de pe glob, unde intervenţia
omului este aproape inexistentă, dar şi zone în care intervenţia omului este prezentă, cum e cazul
peisajelor modificate ce au o importanţă peisagistică şi culturală deosebită. Astfel, forul care şi-a propus
să rezolve această problemă dificilă a fost Uniunea Internaţională de Conservare a Naturii (IUCN - The
World Conservation Union) care, prin misiunea sa, avea competenţa necesară să o facă.
Uniunea Internaţională de Conservare a Naturii încearcă să influenţeze, să încurajeze şi să asiste
societăţile din toată lumea în procesul de conservare a integrităţii şi diversităţii naturii, urmărind ca orice
utilizare a resurselor naturale să fie echitabilă şi durabilă.
Baza de date a ariilor protejate realizată de către World Conservation Monitoring Centre se
actualizează periodic, aproximativ la fiecare trei ani pentru a asigura editarea unei noi ediţii a Listei cu
Arii Protejate a Naţiunilor Unite.
Monitorizarea creşterii reţelei globale a ariilor protejate, distribuţia lor şi obiectivele de
management ale acestora sunt vitale, dar este la fel de important de cunoscut starea reală în care se
găseşte o anumită arie protejată şi, mai ales, cât este de eficient managementul ariei protejate.
Suprafaţa totală a ariilor naturale protejate din România este de aproximativ 20% din suprafaţa
României.
La baza constituirii ariilor protejate a stat în primul rând faptul că acestea satisfac nevoi ale
oamenilor. Din necesitatea ariilor protejate au rezultat o varietate de tipuri de arii protejate, care se
diferențiază în principal funcție de gradul de protecție (sau gradul permis al intervenției umane) și funcție
de scopul ariei protejate. S-au constituit astfel arii protejate care protejează cele mai naturale zone de pe
glob, în care intervenția omului este aproape inexistentă, dar și zone în care intervenția omului este
prezentă, cum e cazul peisajelor modificate ce au o importanță peisagistica sși culturală deosebită.
Asfel, forul care și-a propus să rezolve această problemă dificilă a fost Uniunea Internațională de
Conservarea Naturii (IUCN – The World Conservation Union) care prin misiunea sa avea competența
necesară să o facă. IUCN încearcă să influențeze, să încurajeze și să asiste societățile din toata lumea
pentru conservarea integrității și diversității naturii și pentru a asigura ca orice utilizare a resurselor
naturale este echitabilă și durabilă.
Un sistem pentru definirea și clasificarea ariilor protejate a rezultat ca urmare a activitatății
desfașurată de IUCN în acest domeniu timp de aproape un sfert de secol. Acest sistem a fost adoptat de
caătre guverne și explicat prin linii directoare.
În prezent categoriile IUCN sunt răspandite în întreaga lume și sunt luate drept referință în orice
dezbateri privind ariile protejate. Scopul acestui sistem de definire sși clasificare a ariilor protejate este
acela de a contribui la cresșterea gradului de înțelegere a tuturor celor interesați, a diferitelor categorii de
arii protejate.
Principiul central pe care se bazează liniile directoare este acela ca ariile protejate trebuie să fie
definite de obiectivele lor de management, nu de titlul ariei și nu de eficiența managementului în
îndeplinirea respectivelor obiective. Problema eficienței management-ului trebuie desigur luată în
considerare, dar ea nu este vazută ca un criteriu de categorisire.
Istoricul aparitiei categoriilor IUCN
Prin Comisia Mondială asupra Ariilor Protejate (WCPA) cunoscută în trecut sub numele de
Comisia asupra Parcurilor Naționale și Ariilor Protejate (CNPPA), IUCN a oferit pe plan internațional
consultanța asupra categorisirii ariilor protejate timp de mai mult de un sfert de secol. Scopul acestei
consultanțe a fost:
- conștientizarea guvernelor asupra importanței ariilor protejate;
- încurajarea guvernelor să dezvolte sisteme de arii protejate a căror obiective de management să
fie conforme cu condițiile naționale și locale;
- reducerea confuziei generate de adoptare a numeroși termeni diferiți pentru a descrie tipuri
diferite de arii protejate;
- asigurarea unor standarde internaționale pentru a ajuta contabilizarea și compararea globala și
regională între țări;
- asigurarea unui cadru pentru colectarea, procesarea și diseminarea datelor privitoare la ariile
protejate;
- îmbunătățirea comunicării și înțelegerii între toți cei implicați în acțiuni de conservare.
Prima etapă a fost definirea termenului de "parc național" în 1969 de către Adunarea Generală
IUCN. Multă muncă de pionierat a fost desfășurată de Dr. Ray Dasmann, care a elaborat un sistem
preliminar de categorisire publicat de către IUCN în anul 1973.
În 1978 IUCN-ul a publicat raportul CNPPA "Categorii, Obiective și Criterii pentru Ariile
Protejate", raport elaborat de Comitetul CNPPA asupra Criteriilor și Nomenclaturii prezidat de Domnul
Dr. Kenton Miller. Acest raport a propus următoarele 10 categorii:
I. Rezervație Științifică/Rezervație Naturală Strictă
II. Parc Național
III. Monument Natural
IV. Rezervație de Conservare a Naturii/ Rezervație Naturală Gospodarită
V. Peisaj Protejat
VI. Rezervație de Resurse
VII. Arie Naturala Biotică/Rezervație Antropologică
VIII. Arie Gestionată pentru Utilizări Multiple/Arie cu Resurse Gospodărite
IX. Rezervație a Biosferei
X. Sit al Patrimoniului Mondial Natural Acest sistem de categorisire a fost utilizat pe scară largă.
A fost încorporat în anumite legislații naționale, utilizat în dialogul între managerii ariilor
protejate de pe tot globul și a format structura organizatorică a Listei Națiunilor Unite asupra Parcurilor
Naționale și Ariilor Protejate (în edițiile recente acoperind Categoriile I - V).
Experiența a arătat că sistemul de categorisire din 1978 necesita o revizuire și o actualizare
pentru a fi adaptat la condițiile variate. Astfel, diferențele existente între anumite categorii nu sunt
întotdeauna foarte clare și modalitatea de abordare a conservării zonelor marine necesită o atenție mai
mare. Categoriile IX și X nu reprezintă categorii de management, ci desemnări internaționale care se
acordă categoriilor I - VI. Anumite criterii trebuie să fie interpretate mai flexibil pentru a satisface
condițiile variate întalnite pe glob. În final, limbajul utilizat pentru descrierea unor concepte care stau la
baza categorisirii necesită actualizarea, pentru a reflecta noua viziune asupra mediului și asupra
interacțiunilor dintre acesta sși om, viziune care s-a dezvoltat în ultimii ani.
Ca urmare, în 1984 CNPPA a stabilit un Comitet Coordonator, pentru revizuirea sistemului de
categorisire. Acest proces a trebuit să ia în considerare și câteva decizii ale Adunării Generale referitoare
la interesele populației indigene, ariile de sălbăticie și peisajele terestre și acvatice protejate. Raportul
Comitetului Coordonator a fost prezentat la o întâlnire a CNPPA, în timpul Adunării Generale a IUCN
din Perth, Australia, 1990, concluzia fiind ca primele cinci categorii ale sistemului vechi trebuie să fie
menținute pentru a forma baza sistemului actualizat; de asemenea s-a propus abandonarea categoriilor VI
- X.
Raportul a fost bine primit și supus unei revizuiri mai largi la cel de al IV-lea Congres Mondial
al Parcurilor Naționale și Ariilor Protejate desfășurat în Caracas, Venezuela în februarie 1992. Grupul de
lucru care s-a ocupat de acest subiect în cursul Congresului a beneficiat de o analiza anterioară a
procesului prezentată de consultantul IUCN John Foster. Membri grupului de lucru au revizuit materialul
și au recomandat elaborarea unor linii directoare care să le înlocuiasca pe cele adoptate în 1978. Această
concluzie a fost inclusă în Recomandarea nr. 17 a Congresului. Liniile directoare revizuite au fost ulterior
pregatite și revizuite din nou de către Comitetul Coordonator CNPPA și Consiliul IUCN conform
Recomandării nr. 17.
Rezultatul este reprezentat de aceste linii directoare, care încorporează principiile fundamentale
care stau la baza categoriilor de management ale ariilor protejate și prezentarea fiecărei categorii în parte.
Ca urmare, se poate spune că liniile directoare prezente reprezintă punctul culminant al unui
proces extensiv, care a implicat o revizuire pe scară largă a ariilor protejate, de-a lungul unui mare
numaăr de ani. Părerile celor implicați în proces au fost numeroase. Astfel, unii au recomandat modificări
radicale ale sistemului din 1978, iar alții au optat pentru nici o modificare. Unii au considerat oportun să
existe versiuni regionale ale acestor linii directoare; alții că aceste categorii ar trebui sa fie adoptate rigid
la scară globală.
Concluzia o reprezintă aceste linii directoare, care:
- aderă la principiile elaborate în 1978 și reafirmate în raportul Grupului de Lucru din 1990;
- actualizează liniile directoare din 1978 pentru a reflecta experiența castigată de-a lungul anilor
în aplicarea sistemului de categorisire;
- rețin primele cinci categorii, simplificand terminologia și prezentarea;
- adaugă o nouă categorie; - recunosc că sistemul trebuie să fie suficient de flexibil pentru a se
adapta complexității lumii reale;
- ilustrează fiecare dintre cele șase categorii cu un număr de studii de caz pentru a arată cum sunt
aplicate categoriile;
- pun la dispoziție un instrument de management și nu o prescripție restrictivă.
2) Responsabilităţi de administrare:
- Ministerul Mediului şi Pădurilor prin:
- Direcţia Biodiversității
- Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării
- Autorităţile administraţiei publice locale (pentru cele de interes local)
3) Modalităţi administrare:
- de către structuri de administrare cu personalitate juridică, prin contract de administrare (10 ani) între
Ministerul Mediului şi Pădurilor şi alte instituţii. (Structura de administrare este îndrumată de un Consiliu
Ştiinţific avizat de Academia Română şi aprobat de MMP. Pe lângă structura de administrare se
înfiinţează Consiliul Consultativ de administrare, care este reprezentat de factorii interesaţi în aplicarea
măsurilor de protecţie, în conservarea şi dezvoltarea durabilă a zonei).
- de către custozi, prin convenţii de custodie (5 ani) între Ministerul Mediului şi Pădurilor şi diferite
persoane fizice sau juridice care au calificarea şi toate instrumentele necesare pentru aplicarea măsurilor
de conservare.
Regiunea Nord-Vest a fost creată în baza Legii 151/1998 prin asocierea voluntară a administraţiilor
publice locale din judeţele Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu-Mare şi Sălaj. Această regiune
este cunoscută şi sub numele de Transilvania de Nord (denumire care este promovată ca brand regional în
scop turistic şi investiţional) şi este cea de a şasea regiune din cele opt ale ţării.
Poziţia geografică a Regiunii Nord - Vest este una strategică, fiind situată la intersecţia axelor nord - sud
şi est - vest ale Europei de Est. Astfel, ea reprezintă poarta de intrare în România dinspre Ungaria şi
Ucraina. În spaţiul naţional, ea se învecinează cu Regiunea Vest şi Regiunea Centru la sud şi cu Regiunea
Nord – Est la est.
Regiunea Nord – Vest, cu o suprafaţă de 34.160 km2, acoperă 14,32% din teritoriul României. Numarul
locuitorilor este de peste 2,7 milioane, situandu-se pe locul patru la nivel naţional în ceea ce priveşte
suprafaţa şi populaţia.
Comunităţile din Regiunea Nord-Vest (Transilvania de Nord) înţeleg să valorifice împreună, respectând
principiile dezvoltării durabile, resursele naturale, materiale, umane, tradiţiile istorice şi interculturale în
scopul unei dezvoltări susţinute, constante astfel încât Transilvania de Nord este una dintre cele mai
dinamice regiuni ale Romaniei.
Prin apropierea de Europa Centrală, relief de mare originalitate (peşteri, defilee, etc.), climă favorabilă,
înălţimi reduse (cca. 1800 m), Regiunea de Nord-Vest are şansa de a deveni o atracţie pentru turismul de
drumeţie, ai cărui practicanţi caută condiţii de cazare simple în medii cât mai naturale.
Situată în zona de interferenţă a unor forme de relief variate, are o zestre naturală şi peisagistică de o
frumuseţe, varietate şi echilibru de invidiat: suprafaţa este ocupată în proporţie de 28% de munţi, 30% de
dealuri şi 42% de câmpii şi văi.
Cadrul natural al regiunii are forma unui amfiteatru ce coboară dinspre est spre vest, mărginit în partea de
nord-est de Carpaţii Orientali iar în partea de sud-vest de Munţii Apuseni.
Condiţiile de sol şi climă, aşezarea geografică şi relieful teritoriului regiunii au favorizat apariţia şi
dezvoltarea unor habitate de o mare diversitate şi valoare, ceea ce a determinat declararea a numeroase
arii naturale protejate, atat de interes national cat si de interes european si mondial.
Bistrita Nasaud,
5 Parc National Parcul Naţional Munţii Rodnei 47227
Maramures, Suceava
169 Parc Natural Parcul Natural Apuseni Alba, Bihor, Cluj 75784