“Adame, unde esti?

”
 “Adame, unde esti?”
Arhim. Simeon Kraiopoulos,
“Adame, unde esti? Despre pocainta“, Editura Bizantina, Bucuresti, 2008)
CE AU FACUT ADAM SI EVA DUPA CADERE? CE FACEM NOI DUPA CE PACATUIM?

Reactia protoparintilor dupa cadere si omul de astazi

“Asa cum stim, primii oameni n-au tinut porunca lui Dumnezeu si au cazut, iar aceasta cadere i-a pus intr-
o postura dificila. De aceea s-au grabit sa-si ascunda greseala si pe ei insisi de la fata lui Dumnezeu. Cand
Dumnezeu a adus la lumina ceea ce ei se straduiau sa tina in ascuns, au alunecat intr-o alta greseala si mai
mare.

Dar inainte sa trec mai departe, as dori sa adaug la acest aspect cateva lucruri pe care le consider foarte
necesare. Atunci cand au cazut, primii oameni ar fi putut sa reactioneze in urma¬toarele trei moduri:

a. Sa consimta ca au pacatuit, sa se caiasca si sa-si ceara iertare de la Dumnezeu. Asa cum spun
Sfintii Parinti, Dumnezeu i-ar fi iertat, si ar fi ramas in continuare in Rai. N-au facut insa acest lucru, cel
mai bun pentru ei.

b. Al doilea mod de reactie este exact cel pe care l-au ales ei. Adica, si-au dat seama ce rau s-a
intamplat si s-au ascuns, dar cand Dumnezeu i-a chemat, in loc sa se pocaiasca, au incercat sa se justifice.
Asa cum citim in Sfanta Scriptura, Adam s-a indreptatit pe sine pentru pacatul savarsit, aruncand vina pe
Eva, iar Eva, la randul ei, a dat vina pe sarpe.

c. Al treilea mod de reactie era sa ramana indiferenti, sa nu le pese cat de mult au cazut, de faptul
ca nu mai asculta de Dumnezeu, ci de ei insisi, si sa inceapa o noua viata, adica intocmai cum se intampla
cu omul de astazi. Dar ar fi fost, oarecum, cu neputinta pentru primii oameni sa reactioneze astfel, deoarece
cunosteau pentru prima data starea de pacat.

V-as ruga sa luam aminte asupra acestui aspect! Omul de astazi nu tine seama ca pacatuieste si ca are nevoie
de pocainta, pentru ca nu mai constientizeaza starea de pacat. Se depune un efort la nivel mondial ca sa
dispara conotatia pacatului. Asa cum am spus si alta data, in Parlamentul Greciei s-au ridicat parlamentari
care au afirmat ca trebuie sa schimbam putin Evanghelia, sa scoatem cuvantul pacat, notiunile de pocainta,
izbavire, s. a. Adica, Sfanta Evanghelie sa devina, daca doriti, un text pedagogic, social, care, intr-un fel
oarecare, ar putea sa ajute ome¬nirea. Nici un cuvant despre faptul ca omenirea se afla in pacat, ca nu este
impacata cu Dumnezeu, ca trebuie sa constientizeze acest lucru, sa se pocaiasca si sa se intoarca la
Dumnezeu.

Daca luam seama la viata noastra de zi cu zi, vom vedea ca in noi toti, mai mult sau mai putin, exista
pornirea nu doar sa pacatuim, ci sa ne simtim nevinovati, sa nu simtim vina, sa nu avem mustrari de
constiinta, si de multe ori pacatuind, sa credem ca savarsim o lucrare bineplacuta lui Dumnezeu.

Asadar, primii oameni s-au indreptatit si au alunecat intr-o greseala si mai mare. Dumnezeu a sosit, hotarat
sa-i ierte, daca isi marturiseau pacatul cu pocainta sincera. Dar acestia s-au indreptatit. Şi poate ca au pierdut
Raiul, nu pentru ca au gresit, ci pentru ca nu s-au pocait.

Este de folos sa aduc aici un citat din sfantul Simeon Noul Teolog:

Iti spun ceva ce am spus si in trecut, dar intr-un mod mai nedeslusit, dar acum ti-l voi spune mai limpede.
Ce? Asculta Dumnezeiestile Scripturi care zic: Şi a spus Dumnezeu lui Adam, dupa incalcarea poruncii:
„Adame, unde esti?”. De ce zice aceasta Facatorul tuturor? O face fiindca voieste sa-l aduca in simtiri,
chemandu-l la pocainta pe Adam.

„Adame, unde esti? Cunoaste-te pe tine, ia seama bine ca esti gol de harul pe care ti l-am dat! Ia aminte la
vesmantul si la slava pe care le-ai pierdut!”.

1
„Adame, unde esti?” Se indreapta spre acesta rugandu-l si zicandu-i: „Cugeta, nefericitule si iesi de unde
esti ascuns! Crezi ca poti sa te ascunzi de Mine? Spune: „Am pacatuit!” Adica Dumnezeu il roaga pe Adam
sa spuna: „Am pacatuit!”. Dar nu spune aceasta, mai ales eu, nenorocitul nu spun acest lucru, al meu este
pacatul! Dar ce spune? Mergand prin Rai am auzit glasul Tau, si am cunoscut ca sunt gol si m-am ascuns!”

Adica, dupa parerea unanima a Sfintilor Parinti, Adam si Eva in loc sa spuna „am pacatuit“, ca Dumnezeu
sa-i ierte, au inceput sa se indreptateasca.

„Cine ti-a spus ca esti gol? Nu cumva ai mancat din pomul din care ti-am spus sa nu mananci?“. Întelege
adancul cuvintelor intelepciunii lui Dumnezeu. „Ce spui, a zis, ca sunt gol?”. Adica, incepe si cugeta:
pacatul tau vrei sa-l ascunzi?

Primul lucru pe care trebuia sa-l spuna era ca a pacatuit si nimic altceva.

„Oare crezi ca vad doar trupul tau, iar inima si mintea ta nu le vad? Te gandesti sa te ascunzi de Mine? Nu
stiu Eu ce-ai facut?” Nu spui: „Am pacatuit!?”. Spune, nefericitule: „Da, Stapane, am incalcat porunca Ta,
ai mila de Mine!”

Dar nu spune aceasta, nu se smereste, nu se pleaca, grumajii inimii lui sunt de fier. Daca ar fi zis aceasta,
ar fi ramas in Rai, si intregul lant al miilor de rautati pe care le-a suferit, exilat in iad atatea veacuri, le-ar fi
biruit prin vorba lui de atunci.

Adica, daca Adam ar fi spus un cuvant plin de simtire, ar fi scapat de toate chinurile care au urmat, care de
fapt sunt si suferintele noastre. Desigur, in aceasta situatie toti ne gan¬dim: „Ce rau ne-a facut Adam?”
Adam a fost incercat, dar venind si noi la existenta tot asa am fi fost incercati. Deci, ce-am fi facut?

Acum, ca a venit Hristos si ne-a mantuit de pacat – intr-adevar ne-a mantuit de pacat – cati dintre noi
ramanem credinciosi vointei Lui? Sau cand pacatuim, cati dintre noi spunem: „am pacatuit”! Ne marturisim
degraba, ne intoarcem repede la Dumnezeu din toata inima? Mai mult sau mai putin toti, in loc sa spunem
aceasta, incercam sa ne justificam.

Izvorul si cauza dramei tuturor oamenilor este in revolta si in indepartarea lor de Dumnezeu. Raul consta
in faptul ca nu vor sa-si accepte greseala lor, nu vor sa se pocaiasca. Orice alt lucru nu li se pare prea greu
sa-l faca, dar sa se pocaiasca nu vor.

Sa luam aminte la acest aspect, anume ca nu ne este atat de greu sa facem matanii, ruga¬ciuni, milostenii,
daca vreti sa ne si jertfim. Pe toate cele din afara noastra, le facem cu multu¬mire, nu ne este greu sa le
savarsim, dar cand este vorba de pocainta, sovaim tare. Oare de ce?

Cel care se pocaieste, se smereste in fata lui Dumnezeu. Acestuia ii dispare ego-ul, incetea¬za sa mai existe.
De acest lucru vrea sa fuga, sa scape omul. Ca sa scape de renuntarea la propriul eu, cu bucurie face multe
altele.

Asadar, oamenii nu vor sa se pocaiasca, nu au nici o pornire spre pocainta. Şi daca lucru¬rile ii silesc sa-si
accepte greseala, se vor osteni s-o justifice in mii de feluri, ca sa se dezvinova¬teasca pe ei insisi.

Primii oameni s-au pocait dupa cadere, asa cum ne spun Sfintii Parinti. De aceea, Hristos cand S-a pogorat
la iad, i-a eliberat mai intai pe ei. De acest lucru cred ca ne dam seama toti, anume ca orice ar fi facut Adam
si Eva, dupa ce au suferit atatea dupa cadere, s-au pocait dupa savarsirea pacatului.

De aceea in reprezentarea iconografica a invierii lui Hristos, asa cum o prezinta Biserica Ortodoxa, Hristos
coboara la iad, unde striveste toate cu puterea Sa dumnezeiasca. Exista in toata aceasta reprezentare a
Invierii si cateva porti cazute, zavoare, cuie. Nimic nu a ramas la locul lui, toate au fost distruse. Hristos
apuca cu o mana pe Adam si cu cealalta pe Eva, si-i mantuieste.Omenirea, in totalitatea ei, a apucat drumul
indepartarii de Creator, iar Dumnezeu lucreaza, in orice fel, ca sa-l aduca pe om la simtire si la pocainta,
dar el staruie sa ramana departe.

Pocainta in Vechiul Testament

2
Intreg Vechiul Testament, si mai ales profe¬tiile, nu sunt nimic altceva decat o predica si o invitatie la
pocainta. Dumnezeu fagaduieste, trimite binefaceri, ameninta, pedepseste, face totul ca sa readuca faptura
Sa aproape. Alege poporul mostenirii Sale, ca sa-l dea exemplu de pocainta si de intoarcere, insa poporul
acesta se arata „tare in cerbice si netaiat imprejur la inima si la urechi”. Cand se pocaieste, o face de nevoie,
superficial, si nu de bunavoie si din adancul inimii. Pentru ca simte urgia pedepsei Lui Dumnezeu asupra
lui, pare ca se pocaieste, dar cand trece urgia divina, revine la ale sale.

Este un lucru pe care, toti oamenii au obiceiul sa-l faca. Cand omul se afla la ananghie, devine religios, se
roaga, plange si se gandeste putin si la pacatele lui. Cand trece stramtorarea, primejdia, amenintarea, el se
intoarce din nou la ale sale, ceea ce inseamna ca pocainta lui nu a fost din convingere, ci de nevoie.

,,Amintiti-va de aceasta si invatati-va paca¬tosilor!”,striga Dumnezeu prin profetul Isaia. „Intoarce-te,

necredincioasa fiica a lui Israel!”, repeta prin profetul Ieremia. La fel vesteste si prin profetul Iezechel:
„Pocaiti-va, si va intoarceti de la toate nelegiuirile voastre!“ „Intoarceti-va catre Mine si atunci Ma voi
intoarce si Eu catre voi!”, zice Domnul Savaot prin profetul Zaharia. Dumnezeu, ca sa incurajeze si sa
indemne mai mult la pocainta, adauga si urmatoarele prin profetul Iezechiel:

„Precum este adevarat ca Eu sunt viu, tot asa de adevarat este ca Eu nu voiesc moartea pacatosului, ci sa se
intoarca de la calea sa si sa fie viu!”.

Şi ce face Dumnezeu? Il asteapta pe necre¬dincios sa se pocaiasca, pe cel pacatos sa se intoarca, pe cel care
vietuieste in nesimtire, sa se caiasca. Acest lucru il face Dumnezeu! In timp ce El asteapta pocainta omului,
acesta o amana continuu si, fireste, acest lucru este plin de primejdie.

De asemenea, Dumnezeu spune prin profetul Isaia: „Eu sunt Acel care sterge pacatele tale, si nu-si mai
aduce aminte de faradelegele tale. Adu-Mi aminte ca sa judecam impreuna, fa tu insuti socoteala, ca sa te
dezvinovatesti”.

Aceasta ultima expresie o consemneaza de obicei si Indreptarul de spovedanie, o rostesc si duhov¬nicii,

anume ca Dumnezeu asteapta sa spunem pacatul nostru, sa ne marturisim, sa aratam pocainta, si ne va ierta.
Dumnezeu pe toate ni le da in dar, insa asteapta pocainta omului. Le aminteste celor chemati la pocainta,
prin gura profetului Ioil, ca este Dumnezeu mult milostiv si indelung rabdator:

„Şi acum, zice Domnul, intorceti-va la Mine din toata inima voastra, cu postiri, cu plans si cu tanguire.
Sfasiati inimile si nu hainele voastre, si intoarceti-va catre Domnul Dumnezeul vostru, caci El este milostiv
si indurat, incet la manie si mult milostiv, si-I pare rau de raul pe care l-a trimis asupra voastra”.

Poporul necredincios, insa, nu a luat seama la chemarile lui Dumnezeu, de aceea cu multa mahnire Acela
spune:

„Tins-am mainile Mele in toata vremea catre un popor razvratit, care mergea pe cai silnice, dupa cugetele
sale!”

Dumnezeu ne va da sa intelegem intr-o zi ca in toata viata a alergat dupa noi si Şi-a intins mainile Sale,
rugandu-ne sa ne pocaim, ca sa ne ierte, sa ne izbaveasca, sa ne mantuiasca, iar noi ne-am aratat
necredinciosi si razvratiti.

Desigur, asa cum am spus, Dumnezeu nu S-a oprit doar la predici, fagaduinte si binefaceri, ci cand a vazut
ca nu face nimic cu acestea, a folosit si biciul. Dar din nou, poporul impietrit la inima, ramanea nepocait:

„O, Doamne, ochii Tai nu privesc oare la adevar!? Tu ii bati si ei nu simt durerea; Tu ii pierzi si ei nu vor
sa ia invatatura; si-au facut obrazul mai vartos decat piatra, si nu vor sa se intoarca!”

„Caci am batut cu rugina si cu malura si cu grindina toata munca mainilor voastre, dar voi nu v-ati intors
catre Mine, zice Domnul”.

3
Adica, Dumnezeu a folosit atunci asemenea moduri de pedepsire, si le va folosi intotdeauna. Cand omul nu
intelege, Dumnezeu care-l iubeste si vrea mantuirea lui, ii trimite malura si grin¬dina, vanturi care distrug
recoltele, ploi si furtuni.

Şi ultimul dintre profeti, Sfantul Ioan Botezatorul, graieste acelasi lucru, propovaduieste pocainta: „Pocaiti-
va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor!“ El boteaza spre pocainta: „Eu va botez cu apa spre pocainta”. Şi
porunceste celor care se pocaiesc: „Faceti deci, roade vrednice de pocainta!”

Fiul Unul-nascut al lui Dumnezeu pe pamant – pocainta in Sfintele Evanghelii

Cand a venit plinirea vremii, Fiul lui Dumnezeu Unul-Nascut, Şi-a facut aparitia ca om pe pamant. Şi care
era scopul venirii Lui? Sa-l caute pe cel pierdut, sa-l readuca pe cel ratacit, sa propovaduiasca pocainta si
sa-l mantu¬iasca pe cel care va crede in propovaduirea Lui si se va pocai.

Putem sa ne amintim primele cuvinte pe care le-a grait:

„S-a implinit vremea si s-a apropiat Imparatia lui Dumnezeu. Pocaiti-va si credeti in Evanghelie. Caci n-
am venit sa-i chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta!”.

De aceea Domnul Se inconjoara de vamesi si de pacatosi. El n-a venit pentru cei drepti, nici nu-i respinge
pe acestia, dar a venit in mod special pentru cei pacatosi. Pentru ca oamenii n-au ascultat de chemarile
facute prin profeti si prin alte evenimente, a venit Insusi Domnul. Nu a venit doar sa implineasca vreo
lucrare oarecare, ci ca sa-i cheme, nu pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta.

Domnul ii primeste pe pacatosi si pe vamesi, si o face cu iubire, cu pogoramant, cu bucurie si ii iarta. Nu

are importanta pentru Hristos ca cei care se apropie de El sunt pacatosi, acestia trebuie doar sa se pocaiasca
si sa creada in El. Nimic nu-L impiedica sa faca dintr-un vames un ucenic, dintr-o desfranata o sfanta, care
sa-L iubeasca mai mult decat orice. De asemenea, nu-I vine greu in respectiva parabolasa-l trimita mai
indreptatit la casa lui pe un vames, care din pricina multimii pacatelor lui nu indraz¬nea nici ochii sa-si
ridice spre cer. Nu I se pare deloc greu sa mearga la casa mai marelui sina¬gogii si sa propovaduiasca:
„Astazi s-a facut mantuire casei acesteia!”. Nu se da inapoi sa scape de la moarte pe desfranata adulterina.
Nu are nici o retinere sa-l aduca, intai de toti, in Rai pe un talhar, iar pe un ucenic apostat sa-l [innoiasca]
din demnitatea apostolica. A fost suficient faptul ca cei de mai sus s-au pocait.

In Sfanta Scriptura nu se vorbeste despre bucuria ingerilor in ceruri decat cand se face referire la pocainta.
„Bucurie mare se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste!”.

Nu se spune ca daca omul face un lucru sau altul se va bucura in ceruri. Nu ca cerul nu s-ar bucura si in alte
situatii, dar Domnul intareste in mod special acest lucru, anume ca la ceasul in care se pocaieste omul, se
face bucurie in ceruri pentru intoarcerea unui singur pacatos. Au devenit clasice parabolele cu oaia cea
pierduta, cu drahma cea pierduta, si cu fiul cel risipitor.

Jertfa cea mai curata si cea mai frumoasa adusa lui Dumnezeu

Iata care este lucrul cel mai bineplacut lui Dumnezeu: pocainta. Ea este jertfa cea mai curata si mai frumoasa
pe care omul poate sa o ofere lui Dumnezeu.

De multe ori cugetam la multe alte lucruri, dar daca aducem ca jertfa pocainta, Dumnezeu, Sfanta Treime,
ingerii, se vor bucura si prin aceasta ofranda a noastra se va pune in valoare toata lucrarea pe care Domnul
a savarsit-o pentru noi de la caderea primilor oameni, dar mai ales de cand Domnul a venit pe pamant.

Dumnezeu ne spune prin profetul Isaia ca orice virtute si indreptatire a omului este ca „o carpa lepadata”
inaintea Lui. Adica, faptul ca omului nu-i sta in putere sa arate o astfel de vir¬tute, incat sa-L multumeasca
deplin pe Dumnezeu. Prin pocainta, insa, pentru ca se pune in valoare intreaga lucrare a lui Hristos pe
pamant, Dumnezeu este pe deplin multumit.

Asadar, o vietuire curata si o pocainta sincera nu au pret, acestea pun in valoare toate cate a facut Dumnezeu
pentru noi. Tot ceea ce a facut, a savarsit ca sa ne pocaim.
4
Sa-mi ingaduiti aici sa fac referire la ceva despre care, cei mai multi dintre voi n-ati auzit, dar si daca ati
auzit, nu este rau sa mai ascultati inca o data.

Intr-o manastire din Sfantul Munte exista o pictura care reda Parusia, si prezinta sufletele la Judecata.
Fiecare suflet trece pe rand si este cantarit in talerele lui Dumnezeu. Diavolii aduc pentru fiecare suflet
greutati mari si le aseaza pe talerul dinspre partea lor. Tot pentru fiecare suflet si ingerul pazitor aduce
greutati ceva mai mici, iar balanta inclina spre partea diavolilor, ingerul, foarte mahnit, cauta sa gaseasca o
modalitate sa faca talerul sa se aplece spre partea lui si, astfel, sufletul sa se mantuiasca. Cautand, gaseste
o batistuta udata de lacrimile de pocainta ale acelui suflet. O pune in balanta, si aceasta se inclina spre
partea ingerului si sufletul se mantuieste.

Oare au atata greutate cele doua picaturi de lacrimi? Din punct de vedere material n-au nicio greutate, dar
din punct de vedere spiritual cantaresc greu. Pocainta valoreaza atat de mult incat, oricat s-ar stradui
diavolul, ea poate sa intoarca balanta spre partea ingerului si sufletul sa se mantuiasca”

5
 Adame, unde eşti?
Serafim Rose

Când omul nu vrea să se învinovăţească pe sine, nu şovăie a-L învinovăţi pe însuşi Dumnezeu.

„Şi a strigat Domnul Dumnezeu pre Adam şi a zis lui: Adame, unde eşti?” (Facere 3,9)

Iată ce spune Sfântul Ambrozie: „Ce vrea să însemneze: «Adame, unde eşti?» Oare nu cumva vrea să zică
«cum te afli», iar nu «în ce loc»? Aşadar, nu este întrebare, ci dojană. Din ce stare a bunătăţii, fericirii şi
harului, vrea El a zice, ai căzut în starea aceasta jalnică? Lepădatu-te-ai de viaţa cea veşnică, îngropatu-te-
ai în căile păcatului şi morţii."

„Iar el a zis: Glasul Tău am auzit umblând prin Rai şi m-am temut, că gol sunt, şi m-am ascuns. Şi i-a zis
Dumnezeu: Cine ţi-a spus ţie că eşti gol? Fără numai că ai mâncat din pomul din carele ţi-am poruncit
numai dintru acesta să nu mănânci. Şi a zis Adam: Muierea care mi-ai dat să fie cu mine, aceea mi-a dat
din pom, şi am mâncat. Şi a zis Domnul Dumnezeu muierii: De ce ai făcut aceasta? Şi a zis muierea: Şarpele
m-a amăgit, şi am mâncat.” (Facere 3, 10-13)

În acest dialog Părinţii văd chemarea omului de către Dumnezeu la pocăinţă. Sfântul Ioan Gură de Aur
scrie: „Dumnezeu nu i-a întrebat pentru că nu ştia - căci ştia, şi ştia prea bine - ci pentru ca să-şi arate iubirea
Sa de oameni. Se pogoară până la slăbiciunea lor şi le cere să-şi mărturisească păcatul."

Dar omul nu răspunde cu pocăinţă, ci cu îndreptăţire de sine, aducând astfel pedeapsa asupra sa. Iată cum
tâlcuieşte Sfântul Efrem acest pasaj: „În loc să recunoască ceea ce singur făcuse, recunoaştere ce ar fi fost
întru folosul său, Adam povesteşte din nou cele ce i s-au întâmplat, lucru ce nu era spre folosul său... Adam
nu-şi spovedeşte păcatul, ci învinovăţeşte pe femeie... Iar când Adam nu vrea să-şi spovedească păcatul,
Dumnezeu pune întrebare Evei, zicând: «De ce ai făcut aceasta»? Iar Eva, în loc să stăruie cu lacrimi şi să
ia asupra ei păcatul, nu pomeneşte făgăduinţa făcută ei de şarpe şi felul cum a înduplecat-o, de parcă nu ar
dori să dobândească iertare pentru ea şi bărbatul ei... După ce i-a întrebat pe amândoi, vădindu-se că nici
pocăinţă au, nici vreo îndreptăţire întemeiată, Dumnezeu se întoarce către şarpe, nu cu întrebare, ci cu
hotărâtă osândire. Că acolo unde este loc de pocăinţă, este şi întrebare; dar celui străin de pocăinţă i se dă
doar osânda judecătorului.”

Acelaşi Părinte adaugă: „Dacă strămoşii noştri ar fi dorit să se pocăiască chiar după călcarea poruncii,
atunci, chiar de nu şi-ar fi recăpătat ceea ce aveau înainte de călcarea poruncii, s-ar fi izbăvit cel puţin de
blestemele rostite pământului şi lor înşile.”

Iată deci că nu putem să spunem doar că Adam şi Eva au păcătuit şi apoi au fost osândiţi. Căci li s-a dat
prilej de pocăinţă înainte de a fi osândiţi.

Avva Dorothei socoteşte această istorisire din Cartea Facerii drept exemplul clasic al lipsei voinţei de
pocăinţă a omului şi al adânc înrădăcinatei sale dorinţe de a-şi îndreptăţi purtarea, chiar când însuşi
Dumnezeu îl arată drept păcătos: „După cădere, [Dumnezeu] a dat [lui Adam] prilej de pocăinţă şi de a fi
iertat, dar capul său a rămas neplecat. Că [Dumnezeu] a venit şi i-a zis: «Adame, unde eşti?» Adică: din ce
slavă la aşa ruşine ai venit? Iar apoi, când l-a întrebat de ce a păcătuit, de ce a călcat porunca, l-a pregătit
îndeosebi ca să poată zice: «Iartă-mă». Dar el nu s-a smerit! Unde este cuvântul «iartă-mă»? Nu a fost
căinţă, ci chiar dimpotrivă. Că a grăit împotrivă şi a învinovăţit la rândul lui: «Femeia care mi-ai dat să fie
cu mine» [m-a amăgit]. Nu a zis: «Femeia mea m-a amăgit», ci «femeia pe care mi-ai dat-o», ca şi cum ar
zice «pacostea pe care ai adus-o pe capul meu». Că aşa este totdeauna, fraţilor: când omul nu vrea să se
învinovăţească pe sine, nu şovăie a-L învinovăţi pe însuşi Dumnezeu. Apoi [Dumnezeu] a venit la femeie
şi i-a zis: de ce nu ai ţinut porunca? Ca şi cum ar fi vrut să-i zică cu dinadinsul: măcar spune «iartă-mă», ca
sufletul tău să se smerească şi să capeţi iertare. Dar din nou nu [a auzit] cuvântul «iartă-mă». Că şi ea a
răspuns: «Şarpele m-a amăgit», ca şi cum ar fi zis: şarpele a păcătuit, ce este mie aceasta? O, bieţii de voi,
ce oare faceţi? Căiţi-vă, recunoaşteţi-vă păcatul, milostiviţi-vă de goliciunea voastră. Dar nici unul n-a voit
să se învinovăţească pe sine; nici unul nu s-a smerit câtuşi de puţin. Vezi deci acum la ce stare şi la ce mari
nenorociri am ajuns prin îndreptăţirea de sine, voind a ne face voia şi a urma nouă înşine.”
6
 Adame unde esti?
Pr. Ovidiu DINCA

O întrebare scripturistică, veche de când lumea şi perpetuă cât va fi lumea. O căutare a conştiinţei omului
şi o invitaţie la regăsire, la trezirea conştiinţei. Este evident că această întrebare, aflată în cartea Genezei
(cap. 3, versetul 9), nu implică un răspuns care să cuprindă coordonate geografice. Toată Sfânta Scriptură
abundă în dovezi care mărturisesc faptul că Dumnezeu le cunoaşte pe toate cele făcute de om, de la nivel
de gând până la faptă; chiar mai mult, ştie şi ceea ce vom face (nu ca urmare a vreunei predispoziţii a
libertăţii omului care ar merge către predestinare, ci a faptului că puterea dumnezeiască nu e circumscrisă
timpului şi spaţiului fizic, cele două realităţi având caracter de creat, faţă de Dumnezeu, Care le priveşte pe
toate din transcendenţa veşniciei). Ori, în acest context, ar părea că întrebarea din titlu (la o privire
superficială) nu îşi găseşte rostul. Dumnezeu ştia prea bine unde se află Adam. De ce totuşi, întrebarea?
(pentru a parafraza dilema heidegger-iană De ce este de fapt fiinţare şi nu, mai curând, nimic?)

Deloc surprinzător, cuvintele Scripturii sunt mult mai profunde decât par. întrebarea caută un răspuns
serios, ca pentru însuşi Dumnezeu. In înţeles cotidian, întrebarea tradusă ar putea fi legată astfel: „Adame,
unde te poziţionezi de acum înainte faţă de Dumnezeu şi faţă de propria conştiinţă? Iţi asumi cele făcute
pentru a putea păstra relaţia? Unde vrei să te afli?" Insă răspunsul nu este suficient de serios pentru
Dumnezeu, care aştepta o reacţie de maturitate, căinţă şi întoarcere. „Am auzit glasul Tău în rai şi m-am
temut, căci sunt gol şi m-am ascuns" (Facere 3,10) -răspunde Adam lui Dumnezeu. Un răspuns al omului
atins de păcat şi cuprins de remuşcări. Abia de acum Adam devine gol, dezbrăcat de Dumnezeu. Se ascunde
pentru că e cuprins de teama care depărtează, nu de teama sfântă care este începutul înţelepciunii. Adam
cel cuprins de braţele părinteşti ale dragostei divine se aruncă din prinsoarea iubirii eterne şi este dezbrăcat
de vicleanul diavol (ca în pilda Samarineanului milostiv), apoi raţiunea îl pune în faţa oglindii conştiinţei,
unde se vede că este temător, gol, fugar...

Tema aleasă este tema omului contemporan - un subiect, din păcate, mereu actual. Adam trece din paginile
Scripturii în viaţa veacului nostru şi devine exemplu (involuntar, dar real) urmat de strănepoţii săi.
Nenumărate cazuri de oameni ţinuţi de dragostea bunului Dumnezeu leapădă haina curată şi mântuitoare a
Tainei Botezului.

Ascunzându-ne printre ciulinii păcatului, auzim adeseori invitaţia conştiinţei: Omule, unde te afli? Unde
vrei să fii? Aproape cu precizie matematică, odiseea noastră repetă drumul trist al lui Adam: neascultare,
golire, ascundere. Ne regăsim pe noi înşine şi aflăm mulţi alţi oameni în acelaşi refuz - discret sau evident
- în ceea ce priveşte chemarea la dialog din partea lui Dumnezeu. Atât de înşelătoare este aparenţa lumii,
încât credem ceea ce (ni se pare că) vedem. Iar dacă în proximitatea noastră se află întunericul care
deturnează realitatea, evident că înţelegem lumea în mod răsturnat. Goliţi de relaţia vie şi frumoasă cu
Dumnezeu, naştem în noi şi între noi războaie, mai mici sau mai mari. Apare justificarea şi dispare
responsabilitatea. Adam nu răspunde că ar fi gustat din pomul oprit - la întrebarea lui Dumnezeu, Care
insistă să deschidă inima spre pocăinţă (versetul 11). Evită răspunsul şi eludează autoritatea divină.
Răspunsul lui nu îl poziţionează corect faţă de Dumnezeu ci, alterat de păcat, nu îşi recunoaşte vina,
aruncând-o asupra celuilalt. Mai mult, Adam aruncă vina nu numai pe Eva, ci chiar asupra lui Dumnezeu
(versetul 12).

Parcursul dialogului este o adevărată cale urmată de răzvrătiţii noştri. Nenumărate astfel de persoane găsesc
vină lui Dumnezeu pentru războaiele din istoria omenirii, pentru pauperitatea excesivă a lumii a IlI-a, pentru
căderea turnurilor gemene, pentru boli, pentru morţii nevinovaţi, pentru... tot. Numai omul e nevinovat,
prins în acest soi de răzbunare divină care nu se mai termină. Adami mici şi mari, oameni ai pământului
fără privirea spre înaltul cerului, aşa cum îi stă bine omului. Neasumându-şi lipsurile şi aruncându-le în
spatele celorlalţi, oameni îşi îngreunează propria viaţă. Ar părea că se scapă de povară prin de-
responsabilizare, însă greutatea apasă mult mai tare.

Intrebarea Bunului Dumnezeu vine, de altfel, să facă viaţa mult mai uşoară. Daca Adam ar fi răspuns ca e
este vinovat pentru tot, poate dacă şi-ar fi asumat vina pentru toţi, raiul ar fi avut o altă deschidere pentru
tot neamul omenesc - de aceea noul Adam, Domnul Hristos, a purtat vina pentru toţi oamenii, făcând ceea
ce n-a făcut vechiul Adam, ba chiar cu mult mai mult.
7
Dumnezeu nu ceartă cu întrebarea, ci cheamă la împăcare; această reîmpăcare cuprinde relaţia cu propria
conştiinţă şi cu Dumnezeu. Nu aşteaptă dezvinovăţiri, lamentaţii, justificări imature, ci numai un răspuns
plin de dăruire. Unde eşti, omule? - Ia(r) tă-mă, Doamne!

8
 «Adame, unde eşti?»
Părintele Iosif Trifa

„Şi li s-au deschis ochii amândurora şi au cunoscut că erau goi; şi au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-
au făcut acoperăminte din ele. Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu umblând în rai după amiază; şi
s-au ascuns Adam şi femeia lui de la faţa Domnului Dumnezeu între pomii raiului. Şi a strigat Domnul
Dumnezeu pe Adam şi i-a zis lui: «Adame, unde eşti?» Iar el a zis: «Glasul Tău am auzit umblând prin rai
şi m-am temut, căci gol sunt şi m-am ascuns». Şi a zis Dumnezeu lui: «Cine ţi-a spus ţie că eşti gol, nu
cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit ţie să nu mănânci?» Şi a zis Adam: «Femeia care mi-ai
dat să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom»; iar Eva a zis: «Şarpele m-a amăgit şi am mâncat…»” (Citiţi pe
larg la Facere 3, 6-14.)

Grozave urmări a avut păcatul neascultării asupra celor dintâi doi oameni. Auzirăţi cum spuse Biblia: îndată
ce au păcătuit, Adam şi Eva au încercat să se ascundă de la faţa lui Dumnezeu, Care pe toate le ştie şi le
vede. Adică păcatul a întunecat puterile lor sufleteşti. Ei nu cunoşteau, ca mai înainte, puterea şi atotştiinţa
lui Dumnezeu. Dar, ceva şi mai mult decât atât: Adam s-a apucat şi să mintă, încercând să tăinuiască păcatul
şi spunând că s-a temut de vocea lui Dumnezeu şi de goliciunea sa, şi nu de conştiinţa păcatului. Era şi
firesc să fie aşa, căci diavolul care-i înşelase este „tatăl minciunii” (Ioan 8, 44) şi minciuna era cel dintâi
rod al înşelăciunii şi al căderii în păcat. Adică vedeţi, iubiţilor cititori, îndată ce au ascultat Adam şi Eva
ispita vrăjmaşului diavol, păcatele şi răutăţile au început a curge ca dintr-un izvor din gura lor şi din viaţa
lor. Aşa e şi azi. Ispita diavolului tot aşa şopteşte şi azi: „Gustă, omule, numai un pic, gustă numai o dată
din atare patimă”. Dar, îndată ce ai gustat, nu te mai poţi opri; diavolul te-a prins în ghearele lui.

Grozave urmări a avut păcatul strămoşesc; şi acest păcat a trecut şi asupra noastră, a tuturor (Rom. 5, 12).
Dar lui Dumnezeu totuşi I-a fost milă de lacrimile lui Adam şi de-ale Evei. Când i-a scos din rai, le-a
făgăduit un Mântuitor, „Care va zdrobi capul şarpelui” (Fa­cere 3, 15).

După veacuri întregi de aşteptare, acest Mântuitor a venit, a zdrobit capul şarpelui şi iarăşi l-a împăcat pe
om cu Dumnezeu. Dar glasul Domnului Dumnezeu se aude şi azi strigând în lume: „Adame, Adame, unde
eşti?” Oare de ce? De aceea, pentru că Iisus Mântuitorul „a venit în lume, ca toţi cei ce-L primesc pe El să
se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Dar oamenii nu-L primiră decât foarte puţini. Lumină a venit în
lume Iisus Hristos, dar oamenii iubiră mai mult întunericul (Ioan 3, 19). Viaţă a venit, dar oamenii iubesc
mai mult moar­tea şi pieirea. Iertare a venit în lume prin Iisus Hristos, dar oameni iubesc mai mult osânda
şi de aceea glasul Domnului se aude azi parcă mai mustrător, strigând prin lume: „Adame, Adame, unde
eşti? Omule, omule, ce faci?”

Dragă cititorule! Ascultă bine! Acest glas te strigă pe tine şi pe mine. Bagă de seamă, omule, că această
strigare şi întrebare e începutul mântuirii tale. Domnul te întreabă să-ţi dai seama de starea sufletească în
care te afli; să-ţi dai seama că şi tu eşti un Adam înşelat sau o Evă înşelată de diavolul; să-ţi dai seama că
eşti într-o prăpastie din care singur nu poţi ieşi. Să n-ascunzi păcatul, ci să cazi cu el, plângând, la picioarele
Domnului. Uită-te la chipul de mai sus şi vezi cum plâng Adam şi Eva. Fă şi tu aşa. Pune-ţi mâinile la ochi
şi cere de la Dumnezeu iertare şi mântuire. Aşa făcând, Mântuitorul Iisus te va ridica din prăpastia pierzării,
căci El „a venit să caute şi să mântuiască pe cel ce este pierdut”.

Biblia ne spune că strigarea Domnului „Adame, unde eşti?” a trezit în Adam cunoştinţa păcatului şi frica
de pedeapsă. Dar în Adamii de azi parcă s-a stins cunoştinţa păcatului. Oamenii de azi „zic răului că este
bun şi binelui că este rău, întunericul îl numesc lumină şi lumina întuneric, amarul dulce şi dulcele amar”,
cum zice proorocul Isaia (Isaia 5, 20). Domnul Dumnezeu îl strigă şi azi ca odinioară pe Adam, dar oamenii
nu vor să audă glasul Lui. S-a împlinit parcă în zilele noastre proorocia de la Ieremia: „Aşa zice Domnul:
«Eu am grăit către voi, dar nu M-aţi ascultat şi v-am strigat, dar n-aţi răspuns” (Ier. 7, 13), „pentru aceea,
iată, iuţimea şi mânia Mea se varsă peste pământul acesta”… (Ier. 7, 20). Vremile grele ce le trăim sunt şi
ele strigarea Domnului Dumnezeu, dar oamenii n-ascultă glasul Domnului şi de aceea „mânia” Domnului
se varsă tot mai mult peste acest pământ.

Dragă cititorule! Nu uita! Începutul mântuirii tale sunt cuvintele: „Adame, unde eşti?”, adică să-ţi dai seama
că eşti pierdut în păcate şi numai un Mântuitor te poate scăpa.
9
Despre Adam şi Eva, Biblia ne spune că îndată după păcătuire şi-au dat seama de starea lor păcătoasă şi „s-
au ascuns de ruşine”. Aşa şi tu, trebuie să-ţi dai seama de starea ta păcătoasă. Numai aflând că te găseşti în
întunericul păcatelor vei dori lumina; numai aflând şi simţind că eşti bolnav se vor trezi în tine dorul, dorinţa
şi aşteptarea unui mântuitor a tău. Acest Mântuitor este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Îl doreşti tu pe acest Mântuitor?

10
 Adame, unde eşti?
de Pr. Damian-Gheorghe Pătraşcu

Dumnezeu, care umbla prin grădina Edenului în răcoarea zilei, i-a chemat şi a zis: Unde eşti? Se
ascunseseră, pentru că erau goi şi le era ruşine (cf. Gen 3,1-10).

Martin Buber, în cartea Drumul omului, povesteşte o anecdotă veche reluată de un zaddik. Spunea Rabbi
Hanoch: Trăia odată un om prost cu atât de puţină minte încât era chemat Golem, adică stupid, om fără
inteligenţă. Când se trezea dimineaţa îi era atât de greu să-şi regăsească hainele încât seara, numai la acest
gând, deseori îi era şi frică să se culce. În sfârşit, într-o seară şi-a făcut curaj, a luat un creion şi o foaie şi,
dezbrăcându-se, a notat unde aşeza fiecare haină. În dimineaţa următoare, s-a trezit bucuros şi a luat lista
în mână: pălăria este acolo, şi a pus-o pe cap; pantalonii sunt acolo, şi i-a tras pe el; şi tot aşa până când a
terminat de îmbrăcat. Da, dar eu, unde sunt? – s-a întrebat deodată cuprins de nelinişte – Unde am rămas?
Degeaba se căuta şi se căuta: nu reuşea să se regăsească. Tot aşa se întâmplă şi cu noi, încheie Rabbi.

Această povestire, de o înţelepciune profundă, ar trebui să interpeleze şi pe omul mileniului al III-lea, pe

creştinul de astăzi. Datorită tehnicii în continuă evoluţie şi care galopează tot mai repede, datorită
inteligenţei omului, cu un simplu click de mouse, cu un simplu apel pe mobil, ştim unde se află foarte multe
lucruri, ştim unde se află prietenii şi duşmanii noştri, dar, mi se pare că deseori, de seară până dimineaţa,
nu reuşim să ne mai regăsim pe noi înşine, asemenea omului din povestirea de mai sus.

Această rătăcire a omului, a îndepărtării de sine este, însă, veche cât lumea. Cartea Genezei, după ce ne
relatează crearea minunată a omului de către Dumnezeu, după numai câteva momente al acestui eveniment
admirabil, continuă cu un episod trist. Adam şi Eva, înşelaţi de diavolul şarpe, plini de ruşine, rătăcesc prin
grădina Edenului. Dumnezeu, care umbla prin grădina Edenului în răcoarea zilei, i-a chemat şi a zis: Unde
eşti? Se ascunseseră, pentru că erau goi şi le era ruşine (cf. Gen 3,1-10). Erau goi de sine, goi de Dumnezeu
erau Adam şi Eva, şi de aceea nu mai ştiau unde se află. De aici observăm că goliciunea sufletească este
mai grea, mai teribilă decât goliciunea trupească. În zilele noastre, garderoba noastră nu mai încape în
dulapuri, punem pe noi haine moi, haine colorate şi frumoase, dar, vai, pentru că interiorul nostru este
deseori gol. Peste puţin timp vom sărbătorii din nou Naşterea lui Cristos, înomenirea Cuvântului, cum se
exprimă frumos şi profund marele mistic isihast oriental Grigore Palamas († 1359). Este mângâietor să ştim
că Dumnezeu Fiul a venit printre noi şi din prea mare dragoste faţă de om, a voit să îmbrace nu o haină
oarecare, ci chiar haina sufletului nostru, trupul nostru, a vrut să se înomenească. Avea dreptate marele
scriitor din antichitate, Tertulian atunci când, în opera Despre învierea morţilor VIII, 6-7, a afirmat: Caro
salutis cardo (trupul este culmea mântuirii). Domnul Cristos Isus, Dumnezeu şi Om, prin înomenirea sa,
vine să răscumpere omenitatea noastră şi să reaşeze în culmea planului său de mântuire.

Aşadar, în liniştea nopţii Naşterii lui Hristos, să ne reapropiem de noi înşine prin Hristos în Spiritul Sfânt.
Pruncul înomenit Isus Hristos, în acea noapte ne va adresa şi nouă întrebarea de la începutul creaţiei lumii:
Ioan, Maria, Robert, etc., Unde eşti?

11