Arta imperială romană

Imperiul Roman (27 î.Hr. - 395 d.Hr) este termenul utilizat, în mod convențional,
pentru a descrie statul roman post-republican caracterizat de o formă de guvernământ
autocratică și de stăpânirea unui imens teritoriu în jurul Mării Mediterane.
Originea diversă a populaţiilor intrate în compoziţia Imperiului roman, tradiţiile lor
culturale atât de diverse, capacitatea fiecăruia de-a asimila spiritul civilizaţiei romane au
determintat o reelaborare permanetă a aportului romanilor. Arta romană în totalitatea ei
păstrază adeseori amprenta spiritului, a concepţiei, a stilului artistic al acestor populaţii.
Istoricii discută despre două Rome, cea republicană şi cea imperială. Ultima
domină şi astăzi peisajul roman şi al provinciilor din imperiu. Schimbarea cea mai mare
din lumea romană o reprezenta noua structură de putere. Trecerea de la sistemul
republican la cel imperial a dus si la apariţia unui nou comanditar, familia imperială.
Se disting, de asemenea, două perioade ale artei romane:
- arta republicană - care se leagă de vechile tradiţii locale aflată, la început, sub
influența artei etrusce, apoi, a celei grecești;
- arta imperială - se incadrează între sfârşitul secolului I i.Hr. şi sfârşitul sec II
d.Hr. În această perioadă Imperiul Roman atinge apogeul teritorial, economic şi
militar. Arta atinge deplina maturitate, arhitectura este corelată cu concepțiile
urbanistice, iar sculptura și elementele de artă decorativă decorează edificiile
fastuoase.
Arhitectura

Constructiile romane ilustreaza maretia, grandoarea si autoritatea republicii si a

Imperiului, sentimentul de suprematie al romanilor asupra lumii. Termenul care pare să
definească cel mai bine arhitectura romană este cel de masivitate. În ciuda elementelor
preluate din arta şi arhitectura greacă, utilizarea semicercului şi a boltei semicirculare ca
forme principale, masivitatea coloanelor portante duc la impresia generală de soliditate.
Unicitatea persoanei imperiale este materializată arhitectonic în mari programe
edilitare sau în monumente cu caracter excepţional.
In Imperiul Roman isi are radacinile stiinta ingineriei. Aceasta este aplicata atat in
domeniul militar cat si in aplicatii civile, cum ar fi tehnologia constructiilor, termelor,
apeductelor, podurilor, drumurilor. Cronologic, prima tehnologie inginereasca preluata si
dezvoltata de romani in domeniul constructiilor este arcul de zidarie folosit la
constructiile cu deschideri foarte mari sau a acoperisurilor impresionante.
Principalele tipuri arhitectonice romane din aceasta perioada
1
 Forurile sunt ansambluri arhitectonice de formă dreptunghiulară, cu colonadă şi
diferite clădiri de uz public: temple, basilici, biblioteci, etc. La Roma, împăraţii au ridicat
numeroase foruri purtând numele celor care le-au construit (Augustus, Vespasian, Nerva,
Traian). Spre deosebire de Forumul Roman aceste noi foruri au un proiect unitar, fiecare
component al sau dand impresia de ceva închegat şi încheiat.
Primul for impunător este cel început de Caesar, Forumul lui Caesar, inaugurat în
46 î.Hr. (probabil încă incomplet şi terminat ulterior de Octavian Augustus).

Forumul lui Caesar Forumul lui Augustus cu templul lui Marte

Cel mai mare a fost Forumul Traiani construit de Apollodor din Damasc la
începutul sec II d.Hr.. Complexul arhitectural se întindea pe o lungime de 280 m şi pe o
lăţime de 200 m şi era compus din două pieţe despărţite între ele printr-un ansamblu de
construcţii. Intrarea în piaţă se făcea printr-un arc de triumf. În mijlocul pieţii se afla o
statuie ecvestră a lui Traian. În a doua piaţă se afla templul dedicat împăratului. Legătura
între aceste dpuă pieţe era făcută de basilica Ulpia, două bibloteci şi de Columna lui
Traian.
Forul lui Traian oferă şi ocazia unei comparaţii între anasamblul de construcţii
grecesc (reprezentat în acest caz de Acropole) şi cel roman. Forul lui Traian este exemplu
specific al ordinii pedante şi a predilecţiei pentru simetria perfectă, pentru succesiunea
corectă şi axa comună a întregii construcţii.

Forumul lui Traian

2
 Epoca imperială să caracterizeaza prin aparitia si dezvoltarea a doua tipuri de
monument: coloanele comemorative (columnele) şi arcurile de triumf. Aceste categorii
de monumente subliniază centrarea artei romane pe figura împăratului încă din timpul lui
Augustus.
Columnele sunt monumente specific militare, dedicate generalilor şi împăraţilor
victorioşi.
Columna lui Traian singurul monument care a supravieţuit aproape intact din Forul
lui Traian. Pe o bază profilată, decorată în basorelief cu arme dacice şi sarmatice şi cu o
inscripţie dedicatorie deasupra uşii de intrare se află cei 17 tamburi tăiaţi în marmură de
Parros. Fusul Columnei are la bază diametrul de 3,68 m iar sus se subţiază ca o coloană
normală până la 3,29 m. Deasupra se afla la început o statuie a lui Traian, pierdută cândva
în zorii evului mediu. La 1558 papa Sixtus V a aşezat în locul ei actuala statuie a
Sf.Petru. Înălţimea totală, este de aproape 38 m
din care coloana însăşi numără 29,77 m sau 100
picioare romane. ”Columna este înainte de toate
şi în cel mai înalt grad un monument
propagandistic, multe scene fiind incluse doar
pentru valoarea lor ideologico-simbolică. În felul
lor, reliefurile acestea antice, sunt cele mai
apropriate de filmul modern de propagandă.”
Trofeul de la Adamclisi, dedicat lui Mars
Ultor reprezintă un alt monument specific de
propagandă al epocii traiane. Construcţia consta dintr-un masiv nucleu cilindric cu un
diametru de aproape 40 m şi parte superioară terminată în formă de con. Din vârful
acestuia se înălţa un fel de trunchi hexagonal ce purta două inscripţii dedicatorii identice
şi care dădea ansamblului o înălţime egală cu diametrul
De jur împrejurul cilindrului, la mijlocul tamburului
alerga o friză formată din 54 de metope înalte de 1,58 m
cu scene din războaiele dacice. Desupra turnului
hexagonal se afla trofeul, înalt de 4,75 m… “În ciuda
grandorii monumentale a ansamblului, decoraţia
sculpturală trebuie clasificată ca extrem de primitive.
Pare-se că Trofeul a fost înălţat de chiar aceia care au
câştigat războiul, adică înşişi de soldaţii romani”.

Arcurile de triumf sunt un alt tip de monumente tipic romane.

3
 Arcul lui Titus construit la Roma în sec.I î.Hr. - înalt de circa 20 m îmbrăcat în
marmură, prevăzut cu reliefuri care redau scene din victoriile împăratului împotriva
iudeilor. Arcul lui Titus, este primul care foloseşte capitelul compozit, un capitel corintic
prevăzut în partea de sus cu volute ionice.
Dintre toate, se distinge prin maretie, Arcul lui Traian de la Beneventum. Este
dedicat împăratului Traian şi terminat după moartea sa. Arhitectul Apollodoros din
Damasc a fost probabil cel care a condus proiectarea ansamblului acestui monument.
Monumentul este înalt de 15,60 m şi lat de 8,60 m, construit în piatră de calcar,
acoperit cu basoreliefuri înalte din marmură de Paros. Din punct de vedere arhitectonic şi
decorativ, arcul lui Traian este foarte asemănător cu Arcul lui Titus, având în comun o
singură deschidere, pe două baze plate sunt puse patru semicoloane compozite, pe fiecare
parte a monumentului cu capiteluri corintice, un atic înalt. În schimb, decorul arcului de
la Benevento este mult mai abundent, pe cei doi pilaştri şi pe atic. Arcul de la Benevento
reprezintă o sinteza şi o simbolistică iconografică a perioadei lui Traian şi nu se poate
concepe ca pe acest monument imperial să nu fie reprezentat şi episodul, extrem de
important pentru Imperiul roman, legat de cuceririle dificile obţinute în Dacia în 106
d.Hr.

Arcul lui Traian Arcul lui Titus, Forum Romanum, Rome

4
 Arcul triumfal al împăratului lui
Constantin I (cel Mare) a fost ridicat în anul
315 d.Hr. și se află la Roma. Monumentul
comemorează victoria lui Constantin asupra
împăratului roman Maxentius. Este cel mai
mare arc triumfal roman care a supraviețuit
până azi și ultimul monument de mari
dimensiuni al Romei imperiale. Monumentul
are 21 de metri înălțime și 25,6 m lungime.
Este format din trei arce. Arcul mijlociu este
cel mai mare. Toate cele trei arce prezintă același raport între înălțime și lățime. Cele mai
impresionante componente ale Arcului lui Constantin, vizibile de la distanță, sunt statuile
de daci, care, se pare, au fost sculptate cu mult înainte de domnia lui Constantin.
Basilicile sunt construcţii publice de mari proporţii ce serveau ca săli de tribunal
fiind, de obicei, aşezate pe una din laturile forului. Forma de basilică a fost concepută în
sec II î.Hr. şi a devenit repede una din creaţiile specifice ale arhitecturii romane. Planul
basilicii constă dintr-o sală mare dreptunghiulară, împărţită, prin şiruri de coloane, într-o
navă centrală şi două sau patru nave laterale. Pe una din laturile mici se afla o absidă
unde era masa de judecată.
Basilica Ulpia de pe forul lui Traian este
construită între anii 106 și 113 d.Hr., dată la care a
fost inaugurat Forul lui Traian, construit de arhitectul
Apollodor din Damasc. Cu cei 170 de metri lungime
și 60 de metri lățime, aceasta era cea mai mare
basilică din Roma. Avea o formă rectangulară cu câte
o absidă la fiecare extremitate. Astăzi, nu a mai
rămas aproape nimic din această basilică, exceptând
unele elemente dispersate.
Templele. Intre monumentele antice, templele - ridicate si închinate unui zeu sau
mai multor zei, ocupa o pozitie deosebit de importanta. Templele romane, desi
asemanatoare cu cele grecesti, nu au dus lipsa de inovatii arhitectonice. Se recunoaste
apartenenta unui lacas de cult antic dupa baza acestuia: templele romane erau cladite pe
un piedestal inalt si aveau scarile in fata, in timp ce acelea grecesti se ridicau pe un
stilobat in trei trepte. Templele romane aveau aceleaşi planimetrie ca şi cele etrusce.
Primele temple într-adevăr monumentale aparţin epocii republicii târzii.

5
 Templul Maison Carrée se afla in orasul francez Nimes si
este unul dintre cele mai bine conservate temple din fostul
Imperiu Roman. A fost ridicat
in anul 16 i.Hr., de generalul
roman Marcus Vipanius
Agrippa in cinstea celor doi fii
ai sai decedati la varste
fragede. Maison Carrée este un exemplu edificator
pentru arhitectura Vitruviana. In secolul al IV-lea,
templul este transformat in biserica crestina.
Romanii au construit şi temple in formă circulară, înconjurate de coloane (Tolos).
Dintre templele cu plan rotund cea mai faimoasă construcţie este Pantheonul (în latină și
greacă Pantheon înseamnă „templul dedicat tuturor zeilor”).
Pantheonul din Roma ”templul
tuturor zeilor” este cel mai bine
conservat si cel mai cunoscut
edificiu pe care ni l-au lasat
romani. Construit in anul 27 î.Hr.,
de Agrippa, distrus de un
incendiu, reconstrut de imparatul
Domitian, apoi de Hadrian dupa
un alt incendiu, a fost restaurat de
Septimius Severus si Caracala.
Templul are forma unui
edificiu circular, precedat de un
vestibul sustinut de 16 coloane.
Interiorul este de o absoluta armonie si simplitate. Pereţii interiori imbracati in marmura
sunt dispuşi în trei rânduri orizontale: cel inferior împodobit cu mari coloane şi pilaştrii
care încaderază cele 7 nise, deasupra o serie de ferestre oarbe, între care sunt plasaţi mici
pilaştrii iar in planul superior, 8 edicule. La partea superioara cupola este sparta sub
forma unui cerc numit si ochi/oculus, prin care se ilumineaza spatiul. Se presupune ca
aceasta cupola a fost proiectata si executata sub supravegherea celebrului inginer
Apolodor din Damasc.
Cu Panteonul intâlnim, pentru prima data, o arhitectura inteleasa ca organizare a
spatiului, mai degraba decat ca simpla compozitie a maselor de zidarie. Impresia de
măreţie este accentuată de vastitatea sălii cu un diametru de 43 m. Excelenţa arhitecturală
a întregii structuri, în special a domului şi a porticului (minunat mărginit de masive
6
 coloane corintiene), a inspirat proiectarea
a numeroase alte clădiri construite în
cursul istoriei.
Panteonul este notabil din mai
multe puncte de vedere: in primul rând,
unicitatea sa arhitecturală rezidă în faptul
că înălţimea sa este egală cu diametrul,
ridicându-se la puţin peste 43 de metri; in
al doilea rând, până la începutul secolului
al XX-lea, era cea mai mare clădire din
beton din lume, iar în al treilea rând, este
cel mai bine conservat edificiu antic din Roma.
Amfiteatrele sunt alte exemple specifice de arhitectură romană. Termenul defineste
un teatru fara scena, cu gradene de jur imprejur pe intreg perimetrul care este de forma
circulara sau eliptica. Arena, de formă eliptică era acoperită cu nisip (lat. arena -nisip), ca
să absoarbă sângele gladiatorilor. Tot aici se organizau şi concursuri sportive şi lupte cu
fiare sălbatice.
Cel mai mare amfiteatru roman a fost Colosseumul. Edificiul reprezinta una din
marile opere ale arhitecturii si
ingineriei romane. Constructia sa a
inceput intre anii 70 si 72, sub
imparatul Vespasian, si a fost
finalizat in anul 80 de catre fiul sau,
Titus. Alte modificari substantiale au
fost efectuate in timpul imparatului
Domitian care i-a adaugat toate
constructiile subterane si un etaj in
plus. Are o capacitate de 50.000 locuri (spectatorii putând fi evacuaţi în caz de necesitate
în opt minute prin cele 80 de intrări), cu o suprafaţă de 186 X 150 m. Colseumul are patru
etaje, coloane dorice, ionice, corintice, iar la ultimul etaj pilaştrii sunt în ordin toscan. Sub
tribună se afla camerele gladiatorilor şi cuştile pentru fiarele sălbatice. Din afară,
Colosseumul surprinde prin lipsa oricărui accent: cele patru etaje nu corespund exact cu
ordinele arcaturilor dar marchează structura lor interioară.
Termele erau nu doar băi enorme ci şi locuri de recreere. Planimetria termelor era
cea stabilită încă din sec II i.Hr: prima încăpere era frigidarium ocupată de o piscină cu
apă rece, urma sala de trecere - tepidarium spre sala băilor de aburi - caldarium.Încălzirea

7
încăperilor se făcea print-un sistem de tuburi de teracotă prin care circula aer cald.
Termele au functionat timp de mai bine de trei sute de ani.
Dintre termele existente la Roma, mai renumite sunt Termele lui Agrippa, care erau
şi cele mai vechi fiind construite între 27-25 î.Hr..
Cele mai splendide, ca
motiv decoraţional, sunt Termele
lui Caracalla. Ruinele din
caramida rosie ale Termelor lui
Caracalla sunt situate in afara
centrului Romei Antice.
Constructia termelor lui Caracalla
au inceput in anul 212 si
complexul a fost finalizat cinci
ani mai tarziu, fiind la acel
moment cel mai mare complex de bai din intreaga lume. Termele au fost ridicate in
timpul domniei Imparatului Caracalla al carui nume oficial era Marcus Aurelius
Antoninus. De aici si numele initial al termelor: Thermae Antoninianae. (Imparatul a fost
poreclit Caracalla din cauza unei tunici galice pe care obisnuia sa o poarte, insa aceasta
porecla nu a fost niciodata folosita in mod official).
Termele lui Diocleţian, construite între
298-305, sunt cele mai grandioase, cu o
suprafaţă de 376 X 361 m, cu o capacitate de
3000 persoane şi cu o sală de gimanstică
circulară cu diametrul de 144 m.

Palatele devin foarte numeroase în perioada imperiului.

Palatul lui Dioclețian din centrul istoric al orașului Split, Croația, este reședința
imperială fortificată construită de împăratul Dioclețian pentru a-și petrece viața după
abdicarea sa în anul 305. Este unul din cele mai bine
conservate edificii ale Antichității târzii. Reședința
lui Dioclețian combină aspecte ale mai multor tipuri
de construcții: este în același timp o cetate cu turnuri
de pază, un oraș cu străzi și sanctuare, și o mare vilă
luxoasă cu apartamente private. Este reprezentativă
pentru cele trei principale forme arhitectonice care
caracterizează epoca fondatorului său.
8
 Podurile şi apeductele. Podurile romane, asigurau legătura între diferitele regiuni
ale unui vast imperiu, fiind indispensabile susţinerii reţelei de drumuri, si perfect
calculate să reziste presiunii apei. Podurile, majoritatea din epoca imperială, nu foloseau
întoteauna betonul, ci blocuri de travertin. Din cele mai vechi timpuri în construcţia de
poduri se folosea arcul liber.
Podul din Alcántara (Toledo), Spania, peste
râul Tajo, este realizat din granit, cu o lungime de
189 m are 6 arce semicirculare, deschiderea celui mai
mare fiind de 27 m.

Podul de la Drobeta a fost construit de Apolodor din Damasc, arhitectul Columnei,

între anii 103 - 105 pe Dunărea de Jos, la est de Porțile de Fier, în orașul Drobeta-Turnu
Severin. Scopul construcției a fost de a facilita transportul trupelor romane conduse de
Traian și a proviziilor necesare celei de-a doua campanii miltare de cucerire a Daciei
regelui Decebal. Avea o lungime de circa 900 m cu pilonii de piatră la o distanţă de 51
unul de altul.
Adesea podurile trecând peste un câmp sau râu serveau ca suporturi pentru
apeducte. În epoca imperial, Roma dispunea de 31 de apeducte cu o lungime totală de
430 km şi care aduceau în oraş peste un milon de metri cubi de apă pe zi. Apeductele,
”principalul semn al măreţiei Imperiului roman” după spusele lui Frontinus, puteau atinge
dimensiuni impresionante.
Apeductul din Segovia, Spania, este cel mai
lung apeduct roman, conservat in Europa de Vest. Are
o lungime de 728 m si o inaltime maxima de 28 m cu
arce pe două nivele.A fost construit pe timpul
imaratului Vespasian.

Apeductul de la Pont du Gard (zona

Nimes) prezintă trei ordine de arce suprapuse,
deschiderea arcelor inferioare fiind de 23 m.
Constructia a inceput in anul 19 e.n. si s-a
terminat undeva intre anii 40-60 e.n.

9
 Sculptura

Statuile. Seria de statui imperiale indică faptul că acestea atestă mai mult decât
nevoile cultului imperial, ele fiind o formă de demonstrare a fidelităţii faţă de dinastie,
dar şi de consolidare a puterii împăratului.
Statuia lui Augustus (Augustus de la Prima Porta). Este
considerata ca fiind cea mai reuşită operă propagandistică în
formă de statuie din perioada respectivă şi o piesă ce va fi cu
greu depăşită mai târziu. Statuia de marmură, înaltă de 208 cm,
îl redă pe Augustus ca imperator purtând cuirasa şi
paludamentum drapat în jurul şoldurilor. Braţul drept este întins
şi ridicat în gestul adlocutio, reprezentând tipul
comandantului care păşeşete înainte pentru a se adresa soldaţior
săi.

Statuia evcestră a lui Marcus Aurelius, singura statuie ecvestră imperială păstrată
integral. Mâna dreaptă face acelaşi gest de adlocutio ca şi Augustus. Se poate observa o
anumită discrepanţă între modelajul
calului mult mai dezinvolt şi mai plin
de viaţă şi cel al călăreţului”cu trupul
aplatizat şi degete moliî, aspecte care
prevestesc descompunerea formei
tipică antichităţii târzii”. Există o serie
de asemănări între cele două statui:
ambele au trăsături expresioniste.
Braţul drept al lui Augustus este
supradimensionat. Aurelius stă mult la
dreapta calului său ca şi cum nu ar face
corp comun cu animalul. Motivul acestor disproporţii este că se preconiza privirea acestor
statui din acelaşi unghi “optim”.
Busturile de împăraţi. Preocuparea dominantă a artistilor era aceea a redării
realiste, împinse până la a reda si diformităţile presonajului. Reprezentările busturilor din
perioadă imperial, spre deosebire de cele din perioada republican, arata ca sunt parte
integrantă a unui discurs ideologic, dincolo de a informa asupra chipului şi a
personalităţii împăratului: Hadrian este îmbrăcat cu armură, Antoninus Pius în togă,
Caracalla are ţinuta eroică (nud cu mantie şi curea de sabie), iar Iulian Apostatul are
ţinuta unui filosof.
10
 Hadrian Antoninus Pius Caracalla Iulian Apostatu

Remarcabile sunt portretele împăratului Claudius cu faţa dominată de un zâmbet

viclean sau cel a lui Nero în care nebunia personajului este clar redată în privirea
apăsătoare - criminală.

Bustul împăratului Claudius Bustul lui Nero

Spre sfârşitul sec III d.Hr. sculptorii urmăresc o simplificare a modelului, ca în

grupul statuar de porfir reprezentând Tetrarhii.
-Imperiul Roman a fost condus pentru o perioadă de timp după anul 293 de o
tetrarhie (un grup de patru conducători), instituită de împăratul Dioclețian. Tetrarhia era
formată din doi auguști (împărați seniori) și doi cezari (împărați mai tineri). Imperiul a
fost divizat teritorial în două părți: una de apus și una de răsărit, cu un împărat senior și
un împărat mai tânăr în fiecare jumătate. După ce Dioclețian și colegul său, Maximian, s-
au retras în 305, au izbucnit lupte interne între tetrarhi. Sistemul a încetat să mai existe în
jurul anului 313.-

11
 Monumentul celor patru tetrarhi simbolizează
mai degrabă conceptul de tetrarhie decât patru portrete
personale. Fiecare tetrarh arată la fel, fără caracteristici
individualizate, cu excepția celor doi mai în vârstă,
probabil reprezentându-i pe auguști, care au bărbi, iar
ceilalți doi nu au. Grupul este împărțit în perechi,
fiecare îmbrățișându-se unul cu celălalt, ceea ce-i
unește pe auguști și pe cezari. Ansamblul statuar
sugerează unitate și stabilitate. Materialul ales,
durabilul porfir (care provenea din Egipt), simbolizează
o permanență în genul sculpturilor egiptene și a
statuilor kouros mai vechi. Porfirul era rar și rezervat
pentru uzul imperial.
Artistii încep să dea formelor proporţii colosale: capul de
dimensiuni enorme a lui Constantin cel Mare sau “colosul de la
Barletta” o statuie de bronz din sec IV d.Hr., înaltă de 4,49 m
reprezentând, probabil pe Valentinianus.
Statuia lui Constantin cel Mare ocupa odinioară absida de vest a
basilicii lui Maxentius
(terminată de Constantin
cel Mare), basilică aflată
în Forum romanum. Dacă
se judecă după piesele rămase, statuia putea
atinge în jur de 12 metri: capul are
înălțimea de 2,50 metri și fiecare picior are
mai mult de doi metri lungime. Capul
enorm, brațele si gambele au fost sculptate
în marmură, în timp ce restul corpului se
compunea dintr-un miez de cărămidă și un
schelet de lemn, fiind acoperit, probabil, de bronz aurit. Capul este sculptat în stilul tipic,
abstract și hieratic al epocii constantiniene, în timp ce alte părți ale corpului sunt sculptate
într-o manieră naturalistă, până la lobul urechilor și la venele aparente ale antebrațului.
Basoreliefurile. De obicei scenele reprezentate în basoreliefuri sunt delimitate în
timp şi spaţiu prin detalii de amănunt, peisaje, ori costume sau tipuri etnice.
Un exemplu tipic este Ara Pacis Augustae ridicat de împăratul Augustus. Ara Pacis
Augustae (latină : Altarul Păcii Maiestoase; prescurtarea comună este Ara Pacis) este un
altar dedicat pentru a celebra pacea stabilită în imperiu după victoriile lui Augustus.
12
 Realizat din marmură scoasă din carierele de la Luna, opera
are o formă aproape pătrată, măsurând 11.6 x 10.6 m.
Basorelieful redă
procesiunea la care ia parte
împăratul împreună cu
familia imperială.
Atmosfera este sobră,
monotonă chiar, accentul fiind pus nu atât pe ceremonal
ci pe prezenţa augustă şi sacră a împăratului.
Un alt basorelief reprezentativ este cel de pe Arcul lui Titus care înfăţişează
procesiunea triumfală a trupelor romane care se întorc încărcate cu prăzi din război.
Procesiunea este înfăţişată chiar în momentul în care trece sub Porta Triumfalis, pe unul
din panouri fiind înfăţişat împăratul, înălţat deasupra procesiunii printr-o statură
majestuoasă, în picioare, în carul triumfal tras de patru cai.
Reliefurile de pe Columna lui Traian se prezintă a fi dintre cele
mai complexe din arta romană. Desfăşurat în spirală pe întregul
trunchi al coloanei, el cuprind aproximativ 2500 figuri, care se
întind pe o lungime de 200 m. Anatomia indivizilor este redată cu
multă abilitate: morţii şi răniţii au trăsăturile deformate, prizonierii
au figuri resemnate, luptătorii trăiesc intensitatea încleştărilor.
Există câteva elemente negative, şi anume în primul rând faptul că
desfăşurarea acţiunii nu poate fi urmărită de jos, de la baza
columnei şi, în al doiloea rând elementele caracteristice ale
scenelor nu sunt suficient delimitate de unde o anume monotonie.
Pictura şi mozaicul
Pictura romană este dominată de un convenţionalism elegant de sorginte elenistică,
observabil mai ales în Casa familiei Vettius şi Villa Misteriilor. Pe lângă aceste aspecte
elenistice, pictura romană manifestă o predilecţie pentru temele narative şi istorice, dar şi
reprezentări de gen (scene de viaţă cotidiană) şi peisagistice.
Tehnicile folosite erau fresca, tempera şi encaustul (amestecul culorilor cu ceară).
Reprezentările picturale cele mai expresive se găsesc la Herculanum şi Pompei unde sub
cenuşa vulcanică aceste reprezentări picturale s-au păstrat aproape intacte.
Cât priveşte mozaicul, până în sec II d.Hr. era lucrat aproape exclusiv în alb-negru,
dar din secolul următor mozaicurile policrome încep să acopere pavimentul, pereţii şi
plafonul vilelor. Celebrele sunt mozaicurile reprezentând bătălia lui Alexandru Macedon
de la Issos, dar şi complexele mozaicale de la Aquilea şi cele de la Piazza Armerina
(Sicilia).
13