CAP.

I NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE

SISTEMUL NERVOS CENTRAL

Funcționarea organismului depinde de funcțiile izolate ale diferitelor organe, coordonate,

controlate și conduse de sistemul nervos. Acesta coordonează activitatea tuturor organelor,
precum și relațiile organismului, ca întreg, cu mediul extern. Datorită coordonării și reglării
nervoase menționate, organismul se comportă ca o unitate funcțională. Proprietatea sistemului
nervos de a realiza această coordonare se numește funcție integrativă. Integrarea este o
proprietate a tuturor etajelor sistemului nervos, dar organul de integrare propriu-zisă, care
subordonează și funcțiile celorlalte etaje, este scoarța cerebrală.

Se deosebesc un sistem nervos vegetativ și un sistem nervos al vieții de relație, alcătuit din
sistemul nervos central și sistemul nervos periferic. Sistemul nervos vegetativ nu este – cum se
credea în trecut – un sistem autonom, independent. Este o componentă a sistemului nervos, care
își poate desfășura activitatea și independent de voință. Activitatea sa este reglată de segmentele
superioare ale sistemului nervos central și în mod special de scoarță. Sistemul nervos vegetativ
coordonează activitatea organelor interne: bătăile inimii și presiunea sanguină distribuția
sângelui, frecvența mișcărilor respiratorii, secreția etc. Cele două componente ale sistemului
nervos vegetativ – simpaticul și parasimpaticul – exercită asupra fiecărui organ acțiuni
antagoniste: unul stimulează, celălalt inhiba

Excitația simpatică, mărește catabolismul, deci crește căldura, glicemia, accelerează bătăile
inimii, diminua circulația periferică și crește circulația centrală. Parasimpaticul are acțiune
antagonistă: el crește anabolismul.

ȚESUTUL NERVOS

Țesutul nervos este constituit din două elemente esențiale: neuronul (celula nervoasă propriu-
zisă) și nevroglia (țesutul de susținere).

Neuronul – unitatea anatomo-funcțională a sistemului nervos – este alcătuit din corpul celular și
prelungirile sale. Acestea sunt: axonul – prelungire de obicei unică și lungă, prin care influxul
nervos pleacă de la celulă – și dendritele – prelunigri scurte, prin care influxul vine la celulă.
Fibra nervoasă este continuarea axonului și este constituită dintr-un fascicul de neurofibrile,
numit cilindrax, învelit sau nu de o teacă de mielină. Prin intermediul fibrelor nervoase se
realizează legătura între doi neuroni, legătură care poartă denumirea de sinapsă.
Circulația influxului nervos la nivelul sinapsei se face într-o singură direcție, de la cilindrax, spre
dendrite și corpul celular. Energia care circulă de-a lungul fibrei nervoase se numește influx
nervos. După sensul impulsului nervos se deosebesc un neuron aferent – care conduce impulsul
de la periferie către centru (calea senzitivă) – și un neuron eferent – care conduce impulsul de la
centru spre periferie (calea motorie).

Sistemul nervos periferic, alcătuit din fibre nervoase și organe terminale, deservește informația.
La modificări corespunzătoare de mediu extern sau intern, deci la stimuli diferiți, se produc
excitații (în organele terminale senzitive), transmise prin fibre nervoase spre centru. Excitațiile
mediului extern și excitațiile pornite de la mușchi, tendoane, articulații, periost se transmit prin
intermediul sistemului nervos al vieții de relație, iar excitațiile plecate de la viscere se transmit pe
calea sistemului nervos vegetativ.

Aceste senzații sunt recepționate de organe specializate, numite receptori, care pot fi:
exteroceptori, care culeg excitațiile pornite de la mediul extern, proprioceptori, care culeg
excitațiile de la mușchi, tendoane, articulații etc. și interoceptori, care culeg excitațiile viscerale.

Nervii periferici pot fi senzitivi sau senzoriali, motori și vegetativi. Pe calea lor vin informațiile
de la periferia corpului său din organe interne, care vor merge – prin intermediul neuronului
senzitiv – spre centru, influxul nervos retransmițându-se spre organele efectoare pe calea
neuronului motor, a nervilor motori. În general, nervii periferici sunt micști, leziunea lor
provocând tulburări clinice motorii și senzitive. Din nervii periferici fac parte nervii cranieni, în
număr de 12 perechi, și nervii rahidieni.

SISTEMUL NERVOS CENTRAL

Sistemul nervos central este alcătuit din encefal, care este format din cele două emisfere
cerebrale, formațiunile de pe baza creierului, trunchiului cerebral, cerebel și din măduva spinării.
 Emisferele cerebrale prezintă partea cea mai dezvoltată a sistemului nervos. Fiecare dintre ele
cuprinde câte patru lobi: frontal, parietal, temporal și occipital. Aceștia sunt împărțiți prin șanțuri
în circumvoluții.

Encefalul este format din substanța cenușie și substanța albă. Substanța cenușie prezintă
numeroase celule de diferite forme și dimensiuni, alcătuind la suprafață scoarță cerebrală, iar în
profunzime nucleii centrali. În scoarță se găsesc 14 milioane de celule. Substanța albă a
emisferelor cerebrale este formată din fibre nervoase care realizează legătura între difeirte zone
corticale (fibre de asociație), legătura între cele două emisfere (fibre comisurale – corpul calos),
și legătura între diferite etaje ale sistemului nervos central (fibre de proiecție). Coordonând
funcționarea sistemului nervos, scoarța cerebrală controlează întreaga activitate a organismului.
Ea deține în primul rând funcția de reprezentare și selecționare, de elaborare a ideilor – gândirea
(raționamentul), denumită de Pavlov activitate nervoasă superioară.
Spre deosebire de reflexele necondiționate, care sunt înnăscute, reflexele condiționate sunt
dobândite, apărând în curesul existenței individului, determinate de condiții diferite și variate ale
mediului extern. La nivelul scoarței se realizează, integrarea superioară, cu alte cuvinte,
adaptarea organismului la schimbările mediului extern, înregistrate cu finețe și precizie, precum
și legătura dintre diferite părți ale organismului.

Lobul frontal, care corespunde circumvoluției frontale ascendente, este sediul neuronului motor
central, deci sediul mișcărilor voluntare. Leziunile lobului frontal se însoțesc de tulburări motorii
(paralizii), tulburări în articulația vorbirii (disartrie sau anartrie), tulburări de comportament.

Lobul parietal este sediul cortical al analizorului sensibilității generale. La acest nivel se
realizează sinteza tuturor tipurilor de sensibilitate. Leziunile lobului parietal se vor însoți deci de
tulburări privind aprecierea volumului și a formei obiectelor (stereognozie), a greutăților
(barestezie), privind discriminarea tactilă (aprecierea distanței dintre două atingeri ale pielii) etc.
Distrugerea totală duce la agnozie tactilă, adică la nerecunoașterea prin pipăit a obiectului
respectiv.

Lobul temporal cuprinde sediul cortical al analizorului auditiv. Leziunea să se poate însoți de
surditate verbală (bolnavul aude, dar nu înțelege), halucinații auditive, tulburări de echilibru,
imposibilitatea de a înțelege scrisul (cecitate verbală), incapacitate de utilizare uzuală a
obiectelor și de efectuare a gesturilor obișnuite (apraxie); uneori este pierdută înțelegerea
semnificației cuvântului vorbit sau scris (afazie senzorială).

Lobul occipital este sediul capatului cortical al analizorului vizual. Leziunea sa duce la tulburari
de orientare in spatiu, tulburari de vedere (halucinatii vizuale) etc.

Formatiunile de la baza creierului sunt diencefalul si corpii striati. Diencefalul este alcatuit in
principal din: talamus, statia cea mai importanta de releu pentru toate fibrele senzitive care merg
spre scoarta cerebrala (leziunile talamusului producand grave tulburari de sensibilitate),
si hipotalamus, coordonatorul sistemului vegetativ si al sistemului endocrin. Corpii striati,
formati dintr-un numar de nuclei de substanta cenusie, au un rol deosebit in realizarea miscarilor
automate si a tonusului muscular, fiind segmentul cel mai important al sistemului extrapiramidal.
Leziunile acestora duc la aparitia unor tulburari incadrate in notiunea generica de sindrom
extrapiramidal.

Trunchiul cerebral este prima portiune cuprinsa in cutia craniana, in prelungirea maduvei
spinarii. Are un rol deosebit de important, aflandu-se la raspantia dintre emisferele cerebrale si
cerebel. Este alcatuit de sus in jos din pedunculii cerebrali, protuberanta inelara si bulbul
rahidian, care face legatura cu maduva spinarii. Tinand seama de importanta centrilor nervosi
(respiratorii, circulatorii, deglutitie) a cailor si a conexiunilor de la nivelul trunchiului cerebral,
leziunile acestora produc manifestari complexe, grave si adesea mortale. De la acest nivel
pornesc cele 12 perechi de nervi cranieni care indeplinesc importante functii motorii si senzitive.
In afara nucleilor nervilor cranieni si ai centrilor reflexelor vegetative, in trunchiul cerebral se
gasesc o serie de nuclei nespecifici, care alcatuiesc formatiunea reticulara, care joaca rol in
transmiterea spre scoarta cerebrala a diferitelor stimulari extero- si interoreceptive, contribuind la
edificarea starii de veghe (de constienta).

Cerebelul, asezat in fosa posterioara a cutiei craniene, a alcatuit din doua emisfere laterale, cu
rol in coordonarea motorie, si o regiune mediana, care contribuie in mod deosebit la mentinerea
echilibrului, numita vermis. Este legat de nevrax prin pedunculii cere-belosi. Functia sa
principala consta in reglarea tonusului muscular si in coordonarea miscarilor.

MADUVA SPINARII

Maduva spinarii este ultima portiune a sistemului nervos central este adapostita in canalul
rahidian si se prezinta sub forma unui cilindru de substanta nervoasa, care incepe de la bulb si se
intinde pana la L2. Este impartita in doua jumatati simetrice, fiind formata din substanta alba si
substanta cenusie. Substanta cenusie este situata central si imbraca aspectul literei “H”. Coarnele
anterioare ale substantei cenusii sunt motorii, cele posterioare senzitive, iar cele laterale au
functii vegetative.

Substanta alba este alcatuita din: cai motorii descendente si cai senzitive ascendente, in fiecare
jumatate de maduva se disting trei cordoane de substanta alba, separate de emergentele
radacinilor anterioare (motorii) si posterioare (senzitive). Cordonul aterior contine fasciculul
piramidal direct. Cordonul posterior contine fascicule Goli si Burdach, care conduc spre centrii
superiori sensibilitatea tactila si profunda constienta.
Cordonul lateral contine o serie de fascicule ascendente care conduc spre centrii superiori
informatii legate de sensibilitatea termica, dureroasa si profunda inconstienta. Tot la nivelul
cordonului lateral coboara fasciculul piramidal incrucisat si caile extrapiramidale, spre celula
neuronului periferic, aflata in coarnele anterioare, de unde porneste calea motorie finala.
Leziunile maduvei provoaca grave tulburari senzitive, motorii si vegetative. La nivelul maduvei,
din cele doua radacini – anterioara (motorii) si posterioara (senzitiva) – se formeaza nervii
rahidieni. Pe traiectul radacinii posterioare exista o umflatura, ganglionul spinal, care contine
corpul celular al primului neuron senzitiv periferic. Nervii rahidieni dau nastere nervilor
periferici.

Sistemul nervos central (encefalul si maduva spinarii) este acoperit si protejat de cele trei foite
meningiene: dura mater, o membrana fibroasa in contact cu osul, arahnoida, o foita subtire
care captuseste fata interna, a durei mater, si pia mater, un tesut celular bogat vascularizat care
acopera tesutul nervos.

Spatiul subarahnoidian cuprins intre pia mater si arahnoida contine lichidul cefalorahidian.
Acesta este secretat in ventriculi de catre plexurile coroide si patrunde in spatiile
subarahnoidiene prin orificiile lui Magendie si Luschka. In interiorul encefalului se afla un
sistem de cavitati – sistemul ventricular, in care se formeaza si circula L.C.R. In emisfere se
afla ventriculii laterali si ventriculul III. Intre protuberanta si cerebel se afla ventriculul IV.
Ventriculul III este legat de ventriculul IV prin apeductul sylvian. Ventriculul IV comunica cu
spatiul arahnoidian prin orificiul Luschka si Magendie. L.C.R. se resoarbe din spatiul
subarahnoidian, prin vilozitatile arahnoidiene.
 CAILE MOTORII
Sistemul motor cuprinde trei elemente: neuronul motor central, neuronul
extrapiramidal si neuronul periferic. Neuronul motor central si cel extrapiramidal reprezinta
cele doua cai motorii care merg de la encefal la maduva. La nivelul acesteia, calea motorie este
unica, fiind reprezentata de neuronul motor periferic, numit de aceea si cale motorie finala
comuna. Prin intermediul acesteia se transmit atat impulsurile venite pe calea neuronului motor
central (calea piramidala), cat si cele venite pe caile extrapiramidale.

Neuronul motor central formeaza calea piramidala. Fasciculul piramidal are somele celulare
(corpurile celulare) situate in scoarta circumvolutiei frontale ascendente. Axonii lor alcatuiesc
calea piramidala si se termina in coarnele anterioare ale maduvei, unde fac sinapsa cu neuronul
motor periferic, cu exceptia unor fibre scurte (fasciculul geniculat) care se termina in nucleii de
origine ai nervilor cranieni, la nivelul trunchiului cerebral.

Fasciculul piramidal este format din fibre care au deci o lungime si un traiect diferit:

 fasciculul geniculat (cortico-nuclear) care se termina in nucleii motori ai nervilor cranieni din
trunchiul cerebral;
 fasciculul piramidal incrucisat, care reprezinta cea mai mare parte a fasciculului piramidal si ale
carui fibre se incruciseaza in partea inferioara a bulbului (decusatie), pentru a ajunge apoi in
cordoanele medulare laterale si coarnele anterioare. Datorita incrucisarii bulbare a acestor fibre,
se intelege de ce o leziune encefalica antreneaza o paralizie de partea opusa a corpului;
 fasciculul piramidal direct, un fascicul foarte subtire, constituit din cateva fibre, care nu se
incruciseaza la nivelul bulbului, ci mult mai jos, la nivelul maduvei, cu cateva segmente inainte
de a se termina tot in coarnele anterioare ale maduvei. Fasciculul piramidal este de origine
filogenetica mai noua. Prin intermediul lui se transmit impulsurile motorii active (pentru
miscarile voluntare) si impulsurile moderatoare ale scoartei pentru activitatea automat-reflexa a
maduvei.
 Neuronii extrapiramidali formeaza calea extrapiramidala care este o cale motorie indirecta.
Corpurile celulare isi au originea in nucleii cenusii centrali (lenticular, caudat), nucleu rosu,
locus niger. Toti acesti nuclei sunt legati intre ei prin fascicule scurte. Caile descendente se
termina in coarnele anterioare ale maduvei prin diferite fascicule: rubo-spinal, olivo-spinal,
tecto-spinal, vestibulo-spinal. De retinut ca scoarta cerebrala la nivelul lobului frontal are neuroni
cu functie extrapiramidala. Sistemul extrapiramidal, de origine filogenetica mai veche, jaoca un
rol in miscarile automate si in coordonarea si reglarea tonusului muscular.

Neuronul motor periferic este portiunea terminala a caii motorii. Corpurile celulare se gasesc in
coarnele anterioare ale maduvei, iar axonii trec prin radacina anterioara in nervii periferici,
terminandu-se in muschi. Legatura intre nerv si muschi se face la nivelul unei formatiuni de tip
sinaptic, numita placa motorie. Transmiterea influxului la acest nivel, se face cu ajutorul unui
mediator chimic, numit acetilcolina. Neuronul motor periferic primeste excitatii atat pe calea
neuronului motor central, cat si a neuronului extrapiramidal si a arcului reflex medular. De aceea
se mai numeste si calea finala comuna. In leziunea neuronului motor periferic sunt pierdute toate
categoriile de miscari.

CAILE SENSIBILITATII
Informarea sistemului nervos asupra variatiilor mediului extern si intern se realizeaza prin
existenta la periferie a unor receptori specializati pentru toate tipurile de sensibilitate. In mare se
disting o sensibilitate elementara si una sintetica.

Sensibilitatea elementara cuprinde:

 sensibilitatea superficiala sau cutanata, pentru tact, caldura si durere (termica, tactila si
dureroasa);
 sensibilitatea profunda sau propriceptiva, care provine din muschi, tendoane, ligamente, oase si
articulatii;
 sensibilitatea viscerala (interoceptiva), sub controlul sistemului nervos vegetativ.
Sensibilitatea sintetica cuprinde: senzatii complexe, rezultate din diferentierea si c< binarea
senzatiilor elementare.

Caile sensibilitatii printr-o inlantuire de trei neuroni, alcatuiesc calea sensibilitatii termo-algice, a
sensibilitatii tactile, profunda constienta (mioartrokinetioa, vibratorie si barestezica), profunda
inconstienta (relatii despre tonus si echilibru).

Caile senzitive cuprind trei neuroni. Primul neuron se gaseste pe traiectul radacinii posterioare a
nervului rahidian, in ganglionul spinal si in ganglionii anexati nervilor cra-nieni. El are o
prelungire cu rol de dendrita, care alcatuieste fibra senzitiva a nervului periferic, si o prelungire
cu rol de axon care patrunde in maduva. Aceasta prelungire poate fi scurta, pentru sensibilitatea
superficiala (care se termina in celulele coarnelor posterioare ale maduvei), mijlocie, pentru
sensibilitatea profunda inconstienta (care se termina 2-3 segmente medulare mai sus) si lunga,
pentru sensibilitatea profunda constienta (care se termina in nucleii Goli si Burdach din bulb).

Al doilea neuron transmite excitatia senzitiva la talamus – pentru sensibilitatea superficiala: prin
fasciculul spino-talamic anterior, pentru sensibilitatea tactila, prin fasciculul spino-talamic
posterior, pentru sensibilitatea termoalgica, iar pentru sensibilitatea profunda, fibrele care
pornesc din nucleii Goli si Burdach – se incruciseaza in bulb, pe linia mediana si se termina in
talamus.

Al treilea neuron este portiunea cailor senzitive cuprine intre talamus si circumvolutia parietala
ascendenta.

REFLEXIVITATEA
Se intelege prin reflex un raspuns motor, secretor sau vasomotor, obtinut prin intermediul
sistemului nervos. Pentru ca sa se produca un reflex este necesara continuitatea arcului reflex
intre nervul aferent si cel eferent, cu alte cuvinte, o suprafata receptoare (piele, muschi,
tendoane), un nerv senzitiv, care constituie fibra aferenta, o celula intermediara situata in
ganglionul spinal posterior, o celula motorie (in cornul anterior al maduvei) si o terminatie
motorie in muschii.

Se cunosc mai multe tipuri de reflexe. Reflexele osteotendinoase sunt reflexe spinale, formate
din doi neuroni – unul senzitiv, care receptioneaza excitatia de la nivelul tendo-nului, excitat prin
intindere, si unul motor (neuronul motor periferic), care executa raspunsul motor. Impulsurile
corticale prin calea piramidala au actiune inhibitorie asupra acestor reflexe.

Reflexele superficiale (cutanate si mucoase) sunt formate din inlantuirea mai multor neuroni.
Excitatia unor zone cutanate mucoase determina contractia muschilor corespunzatori. Ele devin
patologice prin exagerarea lor, care apare in leziunea fasciculului piramidal.

Reflexele de postura au tot un arc reflex alcatuit din doi neuroni, dar sunt reglate in special de
sistemul extrapiramidal, care exercita asupra lor o influenta moderatoare. La subiectul normal,
modificarea pasiva a pozitiei unei articulatii determina o stare de contractie a muschilor
interesati. In leziunile extrapiramidale, aceste contractii sunt exagerate, in afara acestor reflexe
pot aparea si alte reflexe patologice, care se ivesc numai in leziunile neuronului motor central
(calea piramidala).
 CAP.II DUREREA
Cuvântul "durere" derivă, în limba română din latinescul "dolor"; în terminologia utilizată în
terapia durerii se mai folosesc termeni ce derivă din rădăcina indo-europeană "algo", care la greci
(algeo) definea durerea fizică (nevralgie, hiperalgezie, analgezie), rădăcina "angh" (din greacă,
latină și sanscrită - intră în constituția cuvintelor angină, anxietate) și rădăcina "spao" (din lb.
greacă, spasm). Dacă pentru durere se mai folosește și sinonimul "algie", pentru suprimarea
durerii, în limba română se folosește cuvântul "analgezie" (an-fără, algos-durere) și algeziologie
pentru disciplina care studiază durearea și tratarea sa. Definiția I.A.S.P. (International
Association for the Study of Pain) a durerii este "o senzație și o experiență senzitivă și
emoțională neplăcute asociate cu o leziune tisulară existentă sau potențială, sau descrisă ca o
astfel de leziune". Uzual durerea semnalează o leziune tisulară prezentă sau iminentă permițând
prevenirea sau agravarea leziunii având un rol protector. Singurul stimul extern cauzator de
leziune care nu este recunoscut decât foarte târziu prin durere este radiația. Transmiterea
informațiilor nociceptoare poate fi modulată (creșterea sau scăderea pragului, sensibilizare) în
cornul dorsal medular, dar și la alte nivele. Același stimul nociceptiv evocă în creier răspunsuri
diferite după cum subiectul este în stare de alarmă, în stare de veghe, somnolent, în somn
profund sau sub influența drogurilor/medicamentelor.
PRAGUL LA DURERE

Pragul la durere este un test subiectiv reprezentat de prima senzatie dureroasa provocata de un
stimul cu intensitate minima sip e care subiectul uman o poate semnaliza verbal. Masurarea
pragului se face prin tatonare si evaluarea intensitatii celei mai reduse a stimulului algogen care
evoca pragul.Durata prelungita in timp a durerii si transformarea ei din semnal si symptom in
sindrom sau boala ,cum este cazul indeosebi al durerii cornice ,evidentiaza situatia in care
sisteme proprii reactive ,de atenuare si adaptare ,sunt depasite si ele trebuie corectate si
recuperate prin agenti terapeutici fizici, chimici, aloterapie si/sau psihoterapie.

CLASIFICAREA DURERII

Elementele care ilustrează fenomenul dureros şi care concură la un diagnostic precis al acestuia
sunt:c a l i t a t e a (senzaţie de constricţie, greutate, sfredelire, zdrobire, roadere,
etc.);severitatea (uşoară, sâcâitoare, intensă, insuportabilă etc.);d u r a t a (acută sau
cronică,intermitentă, cu variaţii circadiene sau sezoniere);l o c a l i z a r e a (precisă, vagă,
circumscrisă sau generalizată etc.).

CLASIFICAREA DURERII DUPA EVOLUTIE

Durerea este clasificata in doua tipuri distincte =rapida ( primara ) si intarziata/lenta (secundara)

1.Durerea Acuta ,Rapida ( Primara )

 Durerea acută este asociată de cele mai multe ori cu o leziune evidentă şi frecvent răspunde la
opţiunile terapeutice în mai puţin de 1-3 luni.

Durerea rapida are loc la aproximativ 0,1sec. din momentul

aplicarii stimulului dureros, in timp ce durerea lenta apare la interval de o secunda sau mai mult ,
crescand lent timp de cateva secunde sau chiar minute.Durerea rapida are ca prototip senzatia de
intepatura ,este perceputa ca ascutita , este bine localozata, resimtita rapid si fugace, dureaza
atata timp cat actioneaza stimulul, fiind dependenta de fibrele nervoase A-delta .

Simptom al unei boli ce dispare dupa vindecare si nu lasa sechele fizice si psihice.Are o cauza
cunoscuta, da raspunsuri fiziopatologice, biochimice, psihologice ce pot agrava boala de baza
prin reactii secundare reflexe (vegetative si motorii) si reactii segmentare, extrasegmentare,
centrale.

Este o durere socogena, foarte puternica, iar pacientul va trebui sa scada agitatia.Durerea acuta
raspunde de obicei la antalgice obisnuite, este ireductibila si apare anxietatea.Raspunsul SNV
apare imediat – simpaticotonie; creste tonusul muscular, creste fregventa cardiaca, creste
fregventa respiratorie.

Raspunsul pacientului la durere depinde de:

– tipul si gravitatea leziunii;
– tipul de durere (somatic sau visceral);
– atitudinea pacientului fata de durere;
– personalitate, inteligenta, anturaj.

2.Durerea Cronica ,Intarziata/Lenta (Secundara)

D u r e r e a c r o n i c ă, în schimb, este mult mai complexă, deoarece are o fiziopatologie

neclară, la care este dificil de prezis care va fi evoluţia spre ameliorare. La astfel de pacienţi,
suferinzi de o durere cronică, care se află deja sub un puternic stres psihic şi desigur şi financiar,
datorat evoluţiei îndelungate, un astfel de prognostic, destul de ambiguu, este uneori devastator.
 Durerea lenta include prezenta de leziuni tisulare , cu afectarea
integritatii anatomofunctionale a receptorilor si a cailor de conducere. Acest tip de durere aste
imprecise descries ca localizare , are conducere lenta , dureaza si dupa incetarea catiunii
stimulului algogen, declanseaza reactii muscular tonice.

Dureaza mai mult de 1-6 luni.

Simptomatologia pacientului devine un stres care produc dezechilibrari biochimoce, se produc

modificari in neurotransmitatorii implicati in durere: serotonina, noradrenalina, dopamina.

Durerea cronica duce la depresie psihica, existand un cerc vicios de intretinere a durerii cronice.

Pragul dureros este scazut; de obicei acesti pacienti au vizite la foarte multi doctori, sunt mari
consumatori de droguri, devin toxicomani (se produc intoxicatii, chiar suicid).

Pacientii se izoleaza de cei din jur, de familie; este descutajat, preocupat sa fie eliberat de durere.

Nu există instrumente capabile să măsoare durerea. Toată lumea are un etalon și o percepție a
durerii. Evaluarea sa, prin urmare, se face acordând atenție descrierii durerii pe care pacientul o
comunică medicului. Intensitatea este evaluată ca fiind ușoară, moderată, puternică, atroce, până
la: „aceasta este cea mai puternică durere pe care am simţit-o vreodată!” De asemenea, ea poate
fi pulsatilă, ardentă, lancinantă, batantă. Totuşi, există un sistem „analog” (vizual și numeric),
foarte util, în care durerea este reprezentată printr-o linie dreaptă de 10 cm care uneşte două
puncte numerotate - 0 la început și 10 la capăt - care simbolizează lipsa durerii şi respectiv
durerea maximă imaginabilă. Dar să analizăm în detaliu:

SCALA VIZUALĂ ANALOGICĂ (SVA) este reprezentarea vizuală a amplitudinii durerii pe

care un pacient crede că o resimte. Această scală poate lua mai multe forme, atât ca o scară a
durerii cât şi ca o scară de calmare a durerii. Amplitudinea este reprezentată printr-o linie, de
obicei lungă de 10 cm, cu sau fără crestături în dreptul fiecărui centimetru. Lungimea optimă
pentru măsurarea durerii pare a fi de 10 cm. Un capăt indică lipsa durerii, în timp ce celălalt
reprezintă cea mai puternică durere imaginabilă. Scara este completată de pacient, care este rugat
să traseze un semn pe linia care reprezintă nivelul de durere resimţit. Distanța măsurată în
milimetri, pornind de la capătul care indică lipsa durerii, reprezintă măsurarea modalităţii
deosebite de cuantificare. Acest test se poate repeta cu ușurință în timp. SVA poate fi utilizată
pentru a evalua durerea în anumite momente, dar oferă rezultate mai sigure atunci când este
limitată la experimentarea durerii în timpul producerii acesteia, decât la amintirea unei
experienţe anterioare. O variantă a SVA este scala atenuării durerii, pentru care capetele
stabilesc tocmai gradul de atenuare. Pacientul este rugat să înscrie, pe linia dintre cele două
extreme, dimensiunea durerii comparativ cu un moment anterior: nicio atenuare corespunde cu 0
la sută şi ameliorarea completă cu 100 la sută.

SCALA NUMERICĂ VERBALĂ (SNV) este o simplă scară de evaluare a durerii, foarte
asemănătoare cu SVA. Şi aceasta este liniară și ușor de înțeles de către pacient, care pur și
simplu alege un număr de la 0 (nici o durere) la 10 (cea mai puternică durere imaginabilă) pentru
a reprezenta nivelul de durere. SNV elimină necesitatea coordonării vizuale și motorii necesare
pentru a efectua SVA și, prin urmare, oferă mai multe posibilități de completare. Pare mai utilă
decât SVA pentru măsurarea perioadei imediate postoperatorii. O altă scală de atenuare a durerii
constituie o variantă a scalei verbale numerice. Capetele definesc gradul de atenuare a durerii;
zero indică lipsa unei atenuări, în timp ce zece indică o atenuare completă.
Referitor la durere este necesar să urmarim:

 când a apărut
 unde a început și cum se iradiază
 dacă are legătură cu alimente, clima, mișcări, emoții
 în cazul în care există alte simptome mai mult sau mai puțin concomitente, cum ar fi: alte
dureri, greaţă, transpiraţie, amețeli, paloare, oboseală
 cum a fost evoluţia acesteia, de exemplu, dacă a fost puternică de la început sau dacă a
crescut treptat
 dacă există o diferență de intensitate între mișcare și repaus
 dacă presiunea exercitată pe partea dureroasă agravează sau creşte intensitatea
 dacă tulbură somnul sau nu
 dacă în trecut a existat o durere similară și modul în care a regresat.

TESTE SPECIFICE
Dat fiind că este vorba de o senzaţie, durerea nu poate fi „făcută vizibilă” în mod direct
de către echipamentele utile pentru investigațiile clinice obişnuite. Poate fi, totuși,
„afișată” indirect. Prin controale se poate observa unde se află originea simptomului și
care sunt structurile neuronale afectate.
Pentru a lămuri cauzele durerii sunt utile deci toate investigațiile clinice efectuate pentru
boala de bază, cum ar fi radiologice (de exemplu, radiografii, scintigrafii, ecografii,
tomografii, RMN) și teste de laborator. Mai mult decât atât, în unele cazuri sunt utile şi
 investigațiile de tip neurofiziologic, care studiază atât funcţionalitatea nervilor, cât şi a
mușchilor, cum ar fi de exemplu electromiografia.

Alte criterii care pot fi luate în seamă în clasificarea diferitelor tipuri de durere sunt:

1.Criteriul teritorial:

- teritoriul somatic;

- teritoriul visceral;

- teritoriul nervos-central.

2.Criteriul fiziopatologic:

-durere fiziologică;

-durere patologică.

3.Criteriul etiologic:

-durere prin exces de nocicepţie;

- durere prin dezaferentare;

-durere psihogenă.

4.Criteriul propagării:

-durere primară;

-durere secundară:

-iradiată (de-a lungul unui nerv);

-referită (proiecţia cutanată a durerii viscerale);

- punctiformă;

- perifocală.

DURERILE CELE MAI RĂSPÂNDITE

Jumătate dintre pacienți merg la medic tocmai pentru că acuză una dintre aceste dureri: durere de
cap, durere de spate (durere cervicală și lombară, sciatică), durere reumatică, durere de stomac,
durere menstruală.
Există diferite tipuri de dureri de cap. Printre durerile de cap esențiale (respectiv acele dureri de
cap a căror cauză poate fi stabilită în mod clar) cele mai frecvente sunt migrena comună sau
vasomotorie și cea obişnuită. Apoi există durerile de cap secundare, cauzate în principal de
sinuzite, anemii, hipertensiune arterială, otite, afecțiuni dentare, fumat, alcool.

Simptomele prezentate de persoana care suferă de durere de spate sunt împărțite în funcție de
regiunea afectata a coloanei vertebrale. Principalele dureri pot viza regiunea cervicală şi regiunea
lombară. Durerea cervicală se poate prezenta în mod acut sau lent și treptat din ce în ce mai grav.
În primul caz, durerea este bruscă și violentă într-o zonă restrânsă și bine localizată a cefei
(torticolis). În cel de-al doilea caz, apare încet, este surdă, afectează întreaga ceafă și poate fi
agravată sau provocată de mișcările capului. Durerea lombară se poate prezenta atât în formă
acută, cât și cronică și poate apărea brusc, la o solicitare mecanică, cum ar fi o mișcare bruscă
sau neașteptată, care poate genera dureri acute. În schimb, la forma cronică, durerea este veche
(de exemplu din cauza unei atitudini „greşite” a coloanei datorată unei posturi dezechilibrate).
Durerea sciatică este un simptom dureros al nervului sciatic care pornește de la zona lombară a
coloanei vertebrale ramificându-se în întreg membrul inferior. Scolioza, artrita, discopatiile sau
herniile de disc pot cauza sciatica, dar de multe ori nervul poate fi afectat independent (nevrite),
din cauze infecțioase, reumatice și toxice.

Durerea reumatică este specifică articulațiilor și structurilor care le înconjoară. Durerea

inflamatoare se datorează unor cauze de natură infecțioasă, imunitară (de exemplu, reumatism
articular acut și artrită reumatoidă), metabolice (gută). Durerea afectează una sau mai multe
articulații, poate fi acută sau cronică, și este în general asociată cu simptome clasice de
inflamaţie.

„Durerea de stomac” (ca şi durerea de burtă) se poate manifesta sub formă de arsuri, crampe,
senzație de balonare și poate fi însoțită de greață sau vărsături și poate dura câteva zile sau poate
fi prezentă permanent (durere cronică). Cauzele cunoscute ale durerii de stomac sunt gastrita sau
ulcerul.

Durerile menstruale pot fi datorate unor anomalii funcționale, de tip hormonal, sau chiar şi
numai unor probleme de tip psihologic. Durerea este însoțită adesea de dureri de cap.

Stimulii mecanici, chimici şi termici modifică integritatea țesuturilor și stimulează receptorii

destinaţi identificării durerii (nociceptori). Persistența stimulului dureros duce la eliberarea de
substanțe denumite endorfine, analgezice puternice produse de organismul nostru, care, odată cu
prelungirea stimulului, se vor epuiza. Prin intermediul unor senzori nervoşi speciali, stimulul
parcurge măduva spinării situată în interiorul coloanei vertebrale și ajunge la cortexul cerebral.
Acesta din urmă intervine în experimentarea şi memorarea durerii.
 CAP. III TERAPIA DURERII

TREPTE DE TERAPIE

 Treapta I, pentru dureri ușoare sau moderate: analgezice neopioide (acid acetil
salicilic, paracetamol) +/- adjuvante.
 Treapta a II-a, pentru dureri persistente, crescânde: analgezice opioide slabe (de tip
codeină) + analgezice neopioide + adjuvante.
 Treapta a III-a, pentru dureri foarte intense: opioide forte +/- adjuvante.

Analgezicele sunt un grup de medicamente folosite pentru combaterea durerii. Cuvantul

analgezic deriva din limba greaca de la „-an”(„lipsa”) si „algos” („durere”).

Reducerea durerii se face fie prin blocarea semnalelor dureroase care se indreapta catre
creier, fie prin interferarea cu procesul de interpretare a semnalelor dureroase de catre creier,
fara a produce anestezie sau lipsa constientei .

Transductia poate fi blocata prin administrarea de antiinflamatoare nesteroidiene care

blocheaza productia de substante algogene de la nivelul țesuturilor lezate sau inflamate care
determina hipersensibilizarea nociceptorilor.

Transmiterea poate fi scazuta de catre anestezice locale prin blocarea nervilor periferici, a
plexurilor nervoase sau prin injectarea epidurala sau subarahnoidiana a acestor substante.

Modularea poate fi intensificata de injectarea epidurala sau subarahanoidiana de opioide

sau agonisti alfa 2 adrenergici. Alte medicamente care au demonstrat o crestere a modularii,
sunt benzodiazepinele, ketaminele si neostigmina.

Perceptia durerii poate fi oprita prin administrare de anestezice generale; poate fi scazuta
de opioide sau agonisti alfa 2 adrenergici (care au ca efect scaderea suferintei cauzate de
durere cu pastrarea functiilor discriminative deoarece se pare ca actioneaza la nivelul
neuronilor reticulari si limbici.) Tranchilizantele printre care - acepromazina, nu au
proprietati analgezice, dar stimuleaza analgezia interferand cu functia cognitiv-evaluativa .

Analgezicele actioneaza pe diverse cai, fie la nivelul sistemului nervos central, fie la nivelul
celui periferic .

In functie de acest aspect au fost clasificate in :

1. Analgezice cu actiune periferica-non narcotice, de tipul antiinflamatoarelor

nonsteroidiene (AINS);
2. Analgezice cu actiune centrala-narcotice, de tipul opiaceelor.

Analgezia poate fi ca o creștere a pragului nociceptiv sau ca o descrestere in percepția

durerii.

Poate de asemenea fi privita ca o situație in care intensitatea stimulului necesar pentru a

provoca un raspuns de scapare sau evitare a stimulului nociv este crescuta peste normal, sau
timul necesar pentru ca un animal sa raspunda la un stimul nociv este crescut peste normal.
Analgezia se masoara intr-o stare ce nu presupune existența de leziuni. Clinic, analgezia se
refera la scaderea intensitații durerii percepute. Scopul nu este de a aboli complet sau de a
elimina durerea, ci de a o face cat mai tolerabila posibil fara a produce alte efecte neplacute .

Analgezicele cu actiune periferica

Analgezicele neopioide, antiinflamatoarele nesteroide sau analgezicele periferice, formeaza o
mare clasa de produse foarte utilizate, multe dintre ele fiind OTC, pentru tratamentul
durerilor usoare si medii acute si cronice

Cele mai importante grupe de analgezice periferice sunt: salicilatii, derivatii p-aminofenolici
si pirazolii non-acidici, grupe utilizate in terapie de mai mult de 100 de ani.

Alaturi de acestea se regasesc si alte familii chimice: acizii indolacetici si analogii (asa cum
este indometacina si sulindacul), acizii arilalifatici, fenamatii (acidul flufenamic, acidul
mefanamic sau aidul niflumic), oxicamii (piroxicamul si tenoxicamul).

Unele date indica faptul ca mai mult de 95% dintre analgezicele aflate pe piata sunt de tip
periferic .

Efectul lor analgezic difera de cel al opioidelor, deoarece ele actioneaza prin cresterea
pragului sensibilitatii dureroare, si nu prin cresterea suportabilitatii. Intensitatea efectlui lor
analgesic este comparabila cu a codeine. Influenteaza mai bine durerea fazica decat durerea
tonica si, datorita faptului ca au si actiune antiinflamatoare, au efect in special asupra
durerilor de cauza inflamatorie .

In prezent, exista 2 teorii care pot oferi o explicatie privind modul de actiune al analgezicelor
periferice:

1. Prima si cea mai populara teorie este cea care postuleaza o actiune de tip antiinflamator
nesteroidian, prin inhibarea formarii metabolitilor acidului arahidonic. Ele reduc sinteza de
prostaglandine prin inhibarea ciclooxigenazei (COX), enzima ce catalizeaza ciclizarea
oxidativa a acidului arahidonic, cu formarea de endoperoxizi ciclici, precursori ai
prostaglandinelor (PG), prostaciclinei (PGI2) si tromboxanilor (TX). Aspirina (acidul
acetilsalicilic), care poate fi considerata capul de serie al acestei clase si standardul dupa care
au fost masurate efectele antiinflamatorii ale altor agenti sintetizati ulterior, inhiba ireversibil
ciclooxigenaza plachetara, in comparatie cu celelalte substante, care o inhiba reversibil .

2. Ipoteza alternativa sustine posibilitatea actiunii salicilatilor si a compusilor inruditi prin

inhibarea unor functii celulare, inhibare datorata unei integrari (dependenta de concentratie) a
moleculelor de salicilati in membrana celulara .

Proprietatile analgezice ale antiinflamatoarelor nesteroidiene

Antiinflamatoarele nonsteroidiene sunt printre cele mai descrise clase de medicamente pentru
tratamentul diverselor algii, stari febrile, boli inflamatoare

Denumirea de AINS a fost folosita prima data in 1949, odata cu introducerea in practica a
fenilbutazonei si dupa descoperirea proprietatilor antiinflamatoare ale glucocorticoizilor in
scopul diferentierii celor doua grupe de substante antiinflamatoare steroidiene si
nonsteroidiene. Efectele benefice ale AINS au fost si sunt umbrite de efectele adverse, uneori
deosebit de severe. Toxicitatea gastrointestinala a AINS este cunoscuta de multi ani, iar
mortalitatea datorata complicatiilor digestive ale AINS, este apropiata dupa unele statistici cu
mortalitatea prin SIDA. Cercetarile din ultimii 10-15 ani au urmarit obtinerea de AINS cu o
toleranta buna si cu efecte adverse reduse .

Din punct de vedere al farmacocineticii:

- Absorbtia lor este diferita in functie de forma de administrare. Marea majoritate a AINS se
administreaza oral si se absorb rapid si complet;

- Transportul lor se face dupa legarea de proteinele plasmatice, in principal de

serumalbumina (95%), circuland impreuna cu aceasta;

- Distributia. AINS difuzeaza in tot organismul trecand cu usurinta membrane sinoviala si

bariera placentara.

- Timpul de injumatatire este diferit in functie de medicament. Astfel T ½ al aspirinei,

ibuprofenului este scurt sub 6 ore, al piroxicamului, meloxicamului sau fenilbutazonei este
lung, peste 6 ore.

- Metabolizarea lor se face in ficat. La acest nivel, prodrogurile se transform in metaboliti

active si tot la nivel hepatic se produce inactivarea AINS prin hidroxilare sau metilare. Unele
AINS intra in ciclul enterohepatic, aceasta contribuind la prelungirea T1/2 si la amplificarea
reactiilor adverse digestive.

- Eliminarea se face pe cale biliara si renala prin filtrare glomerulara si secretie tubular .

AINS sunt cunoscute ca avand si proprietati analgezice ce depind de structura chimica si de

doza administrata. AINS au o actiune duala, atat periferica, cat si central.
Prin inhibarea, ciclooxigenazelor, reduc productia centrala si periferica a prostaglandinelor
astfel ca atenueaza raspunsul componentelor centrale si periferice ale sistemului nervos la
stimuli noxici.

In functie de structura chimica, AINS se clasifica in:

1.Derivati acid carboxilic:

Ø Derivatii acidului salicilic: aspirina, benorilat, diflunisal;

Reprezentantul principal al clasei salicilatilor este acidul acetilsalicilic (aspirina), ester al

acidului acetic cu acidul salicilic . Este printre cele mai vechi (utilizat de peste 100 ani) si
posibil mai des utilizate substante cu efecte analgezice, antipiretice si antiinflamatorii de
intensitate moderata. In ultimul timp s-a extins utilizarea sa ca antiagregant plachetar, in
profilaxia de durata a afectiunilor trombotice arteriale.

Numele de aspirin reprezinta denumirea sub care compania Bayer din Germania a produs
pentru prima data acest medicament.

Hipocrate, a scris in secolul al v-lea despre o pudra amara extrasa din scoarta de salcie care
avea puterea de a usura durerile si de a reduce febra. De asemenea, amerindienii foloseau
scoarta de salcie pentru a usura durerile de cap, febra, durerile de muschi si reumatismul.

Extractul activ al scoartei, numit salicina, dupa numele latin pentru salcia alba ( salix alba ), a
fost izolat in forma sa cristalina in 1828, de catre farmacistul francez Henri Leroux si
chimistul italian Raffaele Piria, care au reusit sa separe acest acid in forma sa pura. Salicina
este foarte acida cand este intr-o solutie apoasa saturata, avand un nivel ph de 2,4, de aici
numele de acid salicilic.

Structura chimica a acidului acetilsalicilic

In 1839 s-a observat ca acidul salicilic cauza probleme digestive, cum ar fi, de exemplu,
iritarea stomacului sau diaree. In 1897, un cercetator de la compania friedrich bayer, din
germania, a inlocuit unul dintre grupele functionale hidroxil din acidul salicilic, cu o grupa
acetil, care reducea semnificativ efectele negative. Acesta a fost primul medicament de
sinteza si inceputul industriei farmaceutice.

Cine a descoperit acidul acetilsalicilic este o problema destul de controversata. Oficial,

inventatorul aspirinei a fost Felix Hoffmann
Aspirina reprezinta standardul la care iși raporteaza eficiența majoritatea ains-urilor. Aspirina
este relativ insolubila in apa, in timp ce sarurile de sodiu sau de calciu ale acesteia au o
solubilitate crescuta.

Administrat oral, acidul acetilsalicilic prezinta actiuni diferite in functie de doza. Astfel, la
doze mici de aproximativ 100-150 mg/zi, are efecte antiagregante plachetare de lunga durata.

Trombocitele mature lipsite de nucleu nu pot sintetiza noi enzime asa incat efectul
antiplachetar persista 8-10 zile, cat reprezinta viata unui trombocit.

In doze de 300-500 mg o data, aproximativ 2g/zi, are efecte analgezice si antipiretice, cu

durata de 4-6 ore. Aspirina este eficienta in special in reducerea durerii de intensitate mica
sau moderata (cefalee, mialgii, nevralgii, dureri dentare, dismenoree, etc.). Actioneaza
periferic, prin reducerea inflamatiei generatoare de dureri, dar este posibila si o interventie
central, cu inhibarea la nivele subcorticale a stimulilor durerosi.

In doze mari, ce depasesc 3g/zi la adult, are efect antiinflamator .

Timpul de injumatatire plasmatic variaza in functie de doza, crescand cu cat creste

concentratia plasmatica. La doze mici t1/2 este de 2-4 ore, iar la doze mari, in intoxicatii, este
de peste 15 ore.

Din punct de vedere farmacocinetic, este un acid organic cu pka de 3,5, care se absoarbe
rapid in stomac si intestinul proximal, iar cresterea ph-ului gastric ii mareste solubilitatea.

In plasma, circula legat de albumina in proportie de 50%.

Se metabolizeaza hepatic, in principal prin conjugare cu glicina, rezultand acidul saliciluric.

Se elimina pe cale renala, prin filtrare glomerulara si secretie tubulara.

Pe langa cel mai important efect advers al aspirinei, acela de iritatie a mucoasei gastrice ce
poate sa mearga pana la ulcer gastric, aceasta mai poate produce: cresterea enzimelor
hepatice si foarte rar hepatita, afectarea functiei renale. In doze mari provoaca “salicilism”
caracterizat de greata, voma, tinitus, ameteli, tulburari de vedere, hipertermie. Dozele toxice
provoaca o stare de acidoza prin acumularea metabolitilor acidului salicilic si deprimarea
centrului respirator, fapt care favorizeaza retinerea salicilatului in organism .

Acidul acetilsalicilic interfera cu cinetica acidului uric. In doze medii (analgezice), scade
eliminarea acidului uric prin inhibarea secretiei sale urinare, deci nu se indica ca analgezic la
pacientii cu guta .

Ø Derivati indolacetici: indometacin;

Indoli (indometacin) și compușii inrudiți

Toate aceste medicamente au efect analgezic, antipiretic și antiinflamator. Datorita incidenței

crescute a iritației gastrice, cefalee, greața, și alte efecte secundare incluzand efecte
hematologice și vasoconstricție coronariana, nu sunt utili ca tratament inițial al durerii.

Ø Derivati fenilacetici: diclofenac;

Diclofenacul este un derivat acid fenilacetic, un potent inhibitor COX ce are efecte
analgezice, antipiretice și antiinflamatorii .

Ketorolac este un AINS cu o activitate antiinflamatorie și antipiretica foarte ușoara. Este un

analgezic foarte potent in tratamentul durerii postoperatorii. Eficacitatea sa este echivalenta
cu doze scazute de morfina. Mecanismul implica inhibarea COX și scaderea formarii
prostaglandineleor. Exista unele dovezi potrivit carora ketorolac ar stimula eliberarea de
opioizi endogeni .

Tolmetin este un agent antiinflamator, analgezic și antipiretic care produce aceleași afectari
gastrice ca și alte AINS. Cu toate acestea este mai bine tolerat decat aspirina .
Ø Derivati pyranocarboxilici: etodolac;

Ø Derivati de acid propionic: ibuprofen

Ibuprofen, flurbiprofen, fenoprofen, ketoprofen și naproxen sunt toti derivați ai acidului

propionic. Ei blocheaza producția de prostaglandine prin inhibarea COX și deci se aseamana
cu salicilații prin faptul ca au efecte analgezice, antipiretice si antiinflamatorii. Sunt mai
puternice decat aspirina cu o scadere a incidenței efectelor adverse. Ketoprofenul inhiba
lipooxigenaza și COX, astfel scazand producția atat a leucotrienelor cat și a prostaglandinelor

Derivati enolici:

Ø Derivati pirazolonici: fenilbutazona;

Fenilbutazona este metabolizata la oxifenilbutazona ambii compuși avand activitati asociate

cu AINS. Folosirea lor este insoțita de efecte adverse serioase ca anemia, nefrita, insuficiența
renala sau necroza și afectare hepatica. Sunt prescrise numai ca tratament in durerea asociata
cu guta sau flebita, sau ca o ultima soluție pentru alte boli inflamatorii dureroase .
Ø Derivati de oxicam: piroxicam, meloxicam, etc.;

Piroxicamul este prototipul de derivat oxicamic, cu proprietați analgezice, antipiretice și

antiinflamatorii. Timpul de injumatațire lung (45 ore) crește complianța fiind necesara o
singura doza pe zi. Piroxocamul este indicat in afecțiunile inflamatorii și reumatice .

Derivati neacizi: nimesulide, nabumetona;

Coxibii (derivati substituiti diaryl pyrazol): celecoxib, rofecoxib, valdecoxib, etoricoxib.

AINS neselective au importante efecte analgezice, antiinflamatorii si antipiretice dar produc

de asemenea afectare gastrointestinala, inhiba agregarea plachetelor, scad functia rinichilor la
unii pacienti și precipita astmul indus de aspirina. Activitatea acestor medicamente se
datoreaza inhibarii a doua enzime inplicate in sinteza prostaglandinelor și produșilor inrudiți .
Inhibitori selectivi de COX-2 (coxibii) cum ar fi celecoxib care au activitate similara cu
AINS neselective, dar toleranța gastrointestinala marita, efect foarte scazut asupra plachetelor
și nu au tendința de a induce astm. Inhibitorii selectivi de COX-2 au tendința de a crește
incidența infarctului cu toate ca incidența acestor reacții este scazuta și ar putea sa nu fie
semnificativa la dozele analgezice ale tuturor inhibitorilor selectivi de COX-2 .

Mai exista un medicament, paracetamol (acetaminofen), care are o activitate similara cu cea
a inhibitorilor selectivi de COX-2, dar fara actiune antiinflamatorie

Exista trei compuși din plante cunoscuți ca ar avea efecte analgezice, antipiretice și
antiinflamatorii: salicilin, salicil-aldehida și metil-salicilat. Toate iși datoreaza activitatea
metabolizarii lor la salicilat

Salicilinul (C13H18O7) contine D-glucoza si este sintetizat din scoata de copac, avand
proprietati antiinflamatoare. Are o structura chimica asemanatoare cu cea a aspirinei, fiind
considerat mai bun decat aceasta prin biodisponibilitatea crescuta si prin faptul ca nu produce
sangerarea mucoasei gastrice .

ANALGEZICELE CU ACTIUNE CENTRALA

Analgezicele opioide constituie o clasa de medicamente al carei cap de serie este opiul si
morfina. Proprietatile analgezice ale opiului sunt cunoscute de multe secole, chiar milenii,
dar prin 1803-1805 Serturner a demonstrat ca efectele opiului, sunt datorate unei anume
substante chimice, pe care el a denumi-o morfina, dupa Morfeus, numele zeului grec al
viselor .

Agentii narcotici sunt analgezice eficiente, utilizati mai ales in caz de durere severa. Au
actiune selectiva deprimanta la nivelul sistemului nervos central. Chiar administrate in doze
terapeutice, opiaceele pot determina reactii adverse importante ca: deprimare respiratorie,
greata, ameteala. Administrarea indelungata produce toleranta, precum si dependenta fizica si
psihica. Agentii narcotici pot fi clasificati in 4 categorii:

1. agonisti – morfina, petidina, metadona;

2. agonisti partiali – buprenorfina;

3. agonisti-antagonisti – pentazocina, nalbufina;

4. antagonisti – naloxona.

Prin opiacee se inteleg substante cu strunctura fenantrenica continute in opiu si care au

proprietati analgetice, cum ar fi morfina, prezenta in opiu in concentratie de 10% sau
codeina, prezenta in opiu in concentratie de 0,5%, dar nu alcaloizii cu strunctura
izochinolinica din opiu cum ar fi noscapina prezenta in opiu in concentratie de 6% sau
papaverina prezenta in concentratie de 1%, si care nu au efecte analgezice.

Opioizii si receptorii opioizi

Termenul de opioizi este rezervat multor substante chimice a caror structura chimica este
relativ diferita, uneori foarte diferita de structura chimica a morfinei, dar care prezinta
proprietati asemanatoare cu aceasta

Mecanismul de actiune al morfinei si al celorlalti opioizi consta in actionarea unor receptori

specifici denumiti receptori opioizi

Initial au fost descries 3 tipuri notati µ, κ si σ. Ulterior s-a constatat ca receptorii σ nu sunt de
fapt receptori opioizi ci receptori pentru fenciclidina, un drog utilizat in toxicomania de
strada, dar care nu este opioid.

In schimb a fost descrisa o noua categorie de receptori opioizi notata δ.

Receptorii opioizi fac parte din categoria receptorilor cuplati cu proteinele Gi, actionarea lor
determinand inhibarea activitatii adenilatciclazei cu scaderea concentratiei intracelulare de
AMPc. Unii autori considera ca administrarea cronica de opioizi ar determina o crestere a
sintezei de AMPc intracelular pe alte cai decat adenilatciclaza inhibata de opioizi. Aceasta
crestere compensatorie de AMPc atat fenomenele de toleranta cat si sindromul de abstinenta
– la intreruperea administrarii drogului, celulele ar avea in interiorul lor prea mult AMPc si ar
desfasura o activitate inversa celei produse de opioid .

In mare, actionarea receptorilor µ determina analgezie supraspinala, dependenta fizica,

deprimare respiratorie marcata, constipatie, euforie, deprimarea activitatii tubului digestiv si
mioza. Ei sunt localizati in creier (cortex lamina III si IV, talamus, substanta cenusie
periductala), maduva spinarii (substanta gelatinoasa) si tractul intestinal.

Actionarea receptorilor k determina analgezie spinala, deprimare respiratorie slaba, disforie,

halucinatii, sedare, mioza, inhibarea eliberarii de ADH. Acest tip de receptori se gasesc in
creier si maduva spinarii.
 Actionarea receptorilor δ favorizeaza efectele actionarii receptorilor µ si k astfel incat in
unele lucrari se vorbeste de o cooperare µ-δ, respective k-δ. Determina analgezie, efecte
antidepresive si dependenta fizica. Receptorii de acest tip se regasesc in creier (in nuclei
pontini, amigdala, bulbul olfactiv, cortexul profund).

Prin clonare s-au descris mai multe subtipuri de receptori opioizi. Pentru receptorii µ au fost
descrise 2 subtipuri notate µ1 (ce provoaca analgezie supraspinala si dependenta fizica), si µ2
(ce determina deprimare respiratorie marcata, constipatie, euforie, deprimarea activitatii
tubului digestiv si mioza) .

Pentru receptorii δ sunt descrise 2 subtipuri δ1 si δ Unele cercetari au aratat ca receptorii δ2

sunt combinati, fie cu receptori µ, fie cu cei k, si mai sunt numiti si receptori complexati
notati δcx, pe cand receptorii δ1 sunt numiti necomplexati notati δncx .

Receptorii k sunt si ei impatiti in 3 subtipuri, k1, k2 si k3.

Exista unii receptori care se aseamana foarte mult ca structura cu receptorii opioizi, dar de
acestia nu se fixa nici una din substantele opioide cunoscute la vremea respectiva pentru ca
micile diferente de structura erau situate in zona situs-ului receptor. Acestia sunt denumiti fie
receptori orfani, fie receptori de tip opioid notati ORL (opioid receptor like) .

Opioizii sunt endogeni si exogeni.

Opioizii endogeni sunt peptide nomale produse a patru familii de gene. Din aceasta categorie
mentionam enkefalinele, endorfinele, dinorfinele si nociceptinele.

OPIOIZII EXOGENI:
HIDROMORFONA este un derivat semisintetic al morfinei cu proprietati asemanatoare
acesteia .

Hidromorfona (dimorfona)

Descriere
Hidromorfona este un agonist opioid semisintetic, prezentand proprietatile farmacologice tipice
ale analgezicelor opioide. A fost descoperita si produsa in Germania in 1924 si introdusa pe piata
in 1926.
Se foloseste ca analgezic in durerea moderata si severa, precum si in tusea seaca, iritativa.
Hidromorfona a devenit unul dintre cele mai populare tratamente in durerea cronica, fiind
utilizata ca inlocuitor pentru heroina si oximorfona. Ca tratament, hidromorfona este preferata
uneori morfinei datorita solubilitatii superioare, vitezei mai mari de aparitie a efectelor, lipsei
unora dintre efectele secundare si potentialului adictiv mai scazut.
Timpul de injumatatire pentru administrarea intravenoasa este de 2-3 ore; peak-ul plasmatic
apare la 30-60 minute in cazul administrarii orale.
Efectele majore ale hidromorfonei includ:
- analgezie;
- modificari ale dispozitiei;
- euforie, uneori disforie;
- deprimare respiratorie;
- suprimarea tusei;
- cresterea presiunii LCR;
- mioza;
- cresterea activitatii parasimpatice;
- scaderea motilitatii gastro-intestinale;
- greata, voma, cresterea presiunii in caile biliare;
- hiperglicemie tranzitorie.

Forme de prezentare si comercializare

Forme de prezentare:
- tablete;
- capsule;
- pulbere pentru administrare injectabila;
- solutie buvabila;
- supozitoare.
Intoxicatia cronica
Consumul de droguri are urmatoarele particularitati stadiale:
- consumul experimental (in scop recreational);
- consumul regulat - consumatorul incepe sa lipseasca din ce ince mai mult de la scoala/serviciu,
se ingrijoreaza sa nu piarda sursade procurare a drogului;
- preocuparea zilnica - consumatorul pierde motivatia (scoala/serviciul ii devin indiferente);
- dependenta - consumatorul nu poate face fata treburilor zilnice fara drog, neaga problema pe
care o are, se produce inrautatirea conditiei fizice, dupa consum isi pierde controlul.
Consumul cronic de hidromorfona este caracterizat de:
1. Dependenta psihica- de fapt singura caracteristica,atat necesara cat si suficienta pentru a
defini dependenta de drog.Dependenta fizica si toleranta pot fi prezente, dar niciuna nu este nici
necesara, nici suficienta, prin ea insasi pentru a definidependenta de drog. Dependenta psihica
reprezinta necesitatea de ordinpsihologic de a lua drogul, denumita in terminologia actuala
"craving"(dorinta intensa de a retrai efectele substantei psihoactive), si reprezinta cauza
recaderilor dupa perioade lungi de abstinenta.
2. Toleranta - caracterizata prinnecesitatea de doze semnificativ crescute pentru a obtine starea
deintoxicatie sau efectul dorit sau prin efect diminuat substantial la continuarea folosirii aceleiasi
cantitati.
3. Dependenta fizica - implica dezvoltarea tolerantei si asimptomelor de retragere (abstinenta) la
incetarea folosirii drogului,ca o consecinta a adaptarii organismului la prezenta continua a
unuidrog. In cadrul sindromului de dependenta,dependenta fizica reprezinta factorul de
conditionare secundara, legat de teama de privare de drog si de incercarea permanenta de a evita
senzatiile neplacute cauzate de absenta drogului.
Dependenta fizica se dezvolta ca rezultat al unei adaptari a organismului in ceea ce priveste
raspunsul la administrarea repetata aunei substante (drog), aceasta afectand echilibrul a diverse
sisteme;ca rezultat, aceste sisteme sufera adaptari pentru a ajunge la un nou echilibru, pe fondul
interventiei repetate a substantei respective. In acord cu aceste mecanisme, dependenta fizica este
definita ca o stare de adaptare a organismului in care efectele primare ale unei substante(drog) si
recontroalele generate de organism se echilibreaza deasemenea maniera incat nu functioneaza
normal decat in conditiile prizelor regulate de substanta (drog). La oprirea brutala a administrarii,
recontroalele nu mai sunt compensate de efectele substantei, conducand la o tulburare
functionala, adesea cu manifestari clinice zgmomotoase, care pot imbraca aspecte periculoase, cu
risc vital - sindromul de retragere.
4. Sindrom de abstinenta - este caracterizat prin simptomele (incadrare si grad de
severitatevariabile) care apar la incetarea sau reducerea dozei unui drog, in special narcotic, la
care individul este adictiv si care a fost consumata in mod repetat, obisnuit, pe o perioada
prelungita si/sau in doze mari. Exista tendinta ca in prezent sa se inlocuiasca termenul
de"sindrom de abstinenta" cu "sindrom de retragere". Sindromul de retragere, expresie a
dependentei fizice, este unul din indicatorii sindromului de dependenta.
5. Euforie

CODEINA ȘI ALTI DERIVAȚI DE FENANTREN

Ca și morfina, codeina este un opioid natural prezent in planta de mac. Este indicata pentru
tratamentul durerii ușoare și moderate, cat și pentru efectele sale antitusive. Codeina este
metabolizata parțial la morfina, careia se presupune ca i se datoreaza efectul analgezic .

Indicații

 Dureri de intensitate uşoară până la moderată, ca analgezic.

Codeina este indicată la pacienţi cu vârsta peste 12 ani pentru tratamentul durerilor acute
moderate, care nu sunt considerate a fi ameliorate de alte analgezice, cum sunt paracetamolul
sau ibuprofenul (în monoterapie).

 Tratament simptomatic în caz de tuse iritativă neproductivă sau diaree.

Dozaj
În cazul tratatamentului pe termen lung, raportul beneficiu- risc trebuie evaluat periodic de către
medicul prescriptor.

Doze
Codeina trebuie utilizată în doza minimă eficace şi pentru cea mai scurtă perioadă de timp.
Această doză poate fi administrată până la de 4 ori pe zi, la intervale de minimum 6 ore. Doza
zilnică maximă de codeină nu trebuie să depăşească 240 mg.

Durata tratamentului trebuie limitată la 3 zile, iar dacă nu se obţine ameliorarea eficientă a
durerii, pacienţii/persoanele care îi îngrijesc trebuie sfătuiţi să se adreseze unui medic.

Analgezie
Adulţi : 30-60 mg la fiecare 6 ore, până la doza maximă zilnică de 240 mg.

Efectul analgezic nu se îmbunătăţeşte prin creşterea dozei la valori mai mari decât cele
recomandate.

Vârstnici : Doza trebuie redusă la pacienţii vârstnici cu afectare hepatică sau renală.

Copii şi adolescenţi:

Adolescenţi cu vârsta cuprinsă între 12 ani şi 18 ani:

Doza de codeină recomandată la adolescenţi cu vârsta de 12 ani şi peste trebuie să fie de 30-60
mg, la 6 ore; dacă este necesar, administrarea se poate repeta până la doza maximă de 240 mg
codeină pe zi. Doza este determinată în funcţie de greutatea corporală (0,5-1 mg/kg)

Copii cu vârsta sub 12 ani :

Codeina nu trebuie utilizată la copii cu vârsta sub 12 ani, din cauza riscului de toxicitate la
opioide, ca urmare a metabolizării variabile şi imprevizibile a codeinei la morfină.

Diaree
Adulţi şi adolescenţi peste 12 ani: doza recomandată este de 15-60 mg de trei sau patru ori pe zi.

Vârstnici : Doza trebuie redusă la pacienţii vârstnici cu afectare hepatică sau renală.

Copii cu vârsta sub 12 ani :

Codeina nu trebuie utilizată la copii cu vârsta sub 12 ani(vezi pct. 4.3 şi 4.4). Tuse uscată
iritativă

Adulţi: doza recomandată este de 15-30 mg de trei sau patru ori pe zi.

Vârstnici : Doza trebuie redusă la pacienţii vârstnici cu afectare hepatică sau renală.
Copii şi adolescenţi:

Copiii cu vârsta mai mică de 12 ani:

Codeina este contraindicată la copii cu vârsta sub 12 ani pentru tratamentul simptomatic al tusei
şi/sau răcelii.

Copiii şi adolescenţii cu vârsta cuprinsă între 12 şi 18 ani

Codeina nu trebuie utilizată la copii cu vârsta cuprinsă între 12 și 18 ani cu funcţie respiratorie
compromisă pentru tratamentul simptomatic al tusei şi/sau răcelii .

Mod de administrare Administrare orală.

Contraindicații

 Hipersensibilitate la substanţa activă, la alte opioide sau la oricare dintre excipienţii

enumeraţi ;

 Insuficienţă respiratorie acută;

 Afecţiuni obstructive ale căilor respiratorii – de ex. emfizem;

 Astm bronşic – opioidele nu trebuie administrate în timpul crizelor de astm;

 Insuficienţă hepatică;

 Traumatisme craniene sau stări în care presiunea intracraniană este crescută;

 Alcoolism acut;

 Risc de ileus paralitic;

 La toţi copiii şi adolescenţii (cu vârsta cuprinsă între 0-18 ani) la care se efectuează
tonsilectomie şi/sau adenoidectomie pentru tratamentul sindromului de apnee obstructivă în
somn, din cauza unui risc crescut de apariţie a unor reacţii adverse grave şi care pun viaţa în
pericol ;

 La copiii cu vârsta sub 12 ani pentru tratamentul simptomatic al tusei şi/sau răcelii1 din
cauza unui

risc crescut de a dezvolta reacţii adverse grave și care pun viaţa în pericol;

 La femei în timpul alăptării ;

 La pacienţii cunoscuţi ca fiind metabolizatori ultra-rapizi ai CYP2D6.

Atenționări

Codeina fosfat trebuie utilizată cu prudenţă în următoarele situaţii :

 Datorită conţinutului în lactoză, pacienţii cu afecţiuni ereditare rare de intoleranţă la

galactoză, deficit de lactază (Lapp) sau sindrom de malabsorbţie la glucoză-galactoză nu
trebuie să utilizeze acest medicament.

 Datorită riscului de stimulare sau deprimare a SNC la utilizare concomitentă a opioidelor cu

IMAO, asocierea acestora nu este recomandată .

 Administrarea codeinei trebuie evitată în cazul insuficienţei hepatice severe, deoarece poate
precipita coma.

-Insuficienţă renală.

-Hipotiroidism.

 Afecţiuni inflamatorii ale intestinului – codeina reduce peristaltismul, creşte tonusul şi

fragmentarea la nivelul intestinului şi poate creşte presiunea în colon; de aceea trebuie
utilizată cu prudenţă în diverticuloză, colită acută, diaree asociată colitei
pseudomembranoase sau după intervenţii chirurgicale pe intestin.

 Convulsii – codeina le poate induce sau exacerba.

 Abuz sau dependenţă medicamentoasă (inclusiv alcoolism).

 Calculi biliari sau alte afecţiuni biliare – derivaţii opioizi trebuie evitaţi în acest caz
deoarece produc contracţie biliară.

 Intervenţii chirurgicale la nivel gastro-intestinal – opioidele vor fi utilizate cu prudenţă după

operaţii recente deoarece pot afecta motilitatea gastro-intestinală.

 Intervenţii chirurgicale pe tractul urinar – după intervenţii recente, pacienţii pot fi mai
predispuşi la retenţie urinară provocată de spasmul sfincterului uretral sau constipaţie,
cauzate de codeină.

-Feocromocitom - opioidele pot stimula eliberarea de catecolamine prin inducerea eliberării

histaminei endogene.

 Hipertorfie de prostată.

 Insuficienţă corticosuprarenală, de ex. boala Addison.

 Hipotensiune şi stări de şoc.

  Miastenia gravis.

 Funcţie respiratorie redusă sau antecedente de astm.

 Sarcină şi alăptare .

 Pacienţii vârstnici pot metaboliza şi elimina analgezicele opioide mai lent decât cei tineri .

 Raportul beneficiu-risc în cazul tratamentului pe termen lung trebuie evaluat periodic de

către medicul prescriptor.

Metabolizare

Codeina este metabolizată de către enzima CYP2D6 hepatică în metabolitul său activ,
morfina. Dacă un pacient are deficit al acestei enzime sau dacă aceasta îi lipsește complet,
efectul analgezic așteptat nu va fi obținut. La ora actuală este estimat că 7% din populația
caucaziană are un asemenea deficit. Dacă pacientul este un metabolizator rapid sau
ultrarapid există un risc crescut de a dezvolta efecte secundare de toxicitate opioidică, chiar
și la dzoe terapeutice. Acești pacienți convertesc rapid codeina în morfină, și au niveluri
serice mai ridicate de morfină decât cele așteptate. Simptomele generale ale toxicității
opiodice sunt confuzie, somnolență, respirație superficială, mioză, greață, vărsătură,
constipație și inapetență. În cazurile severe pot apare depresie circulatorie sau respiratorie,
care pot amenința viața și foarte rar pot fi fatale.

Utilizare post-chirurgicală la copii

Au existat raportări în publicaţii despre faptul că administrarea post-chirurgicală a codeinei

la copii, după tonsilectomie şi/sau adenoidectomie efectuate pentru tratamentul sindromului
de apnee obstructivă în somn, a provocat evenimente adverse rare, dar care au pus viaţa în
pericol, inclusiv deces . Toţi copiii au fost trataţi cu doze de codeină aflate în intervalul de
doze adecvat; cu toate acestea, s-a evidenţiat că aceşti copii erau, fie metabolizatori ultra-
rapizi, fie metabolizatori rapizi, în ceea ce priveşte capacitatea lor de a metaboliza codeina
la morfină.

Copii şi adolescenţi cu funcţie respiratorie compromisă Codeina nu este recomandă la copii şi

adolescenţi cu funcție respiratorie compromisă, inclusiv tulburări neuro-musculare, afecţiuni
cardiace și respiratorii severe, infecții pulmonare sau ale tractului respirator superior,
traumatisme multiple sau intervenții chirurgicale extensive. Aceste condiții pot agrava
simptomele toxicității morfinice.

Codeina figurează pe lista substanţelor dopante (este interzisă la sportivi).

Interacțiuni
Asocieri contraindicate

 Inhibitori de monoaminooxidază IMAO(de ex. linezolid, moclobemid, selegilină), datorită

riscului posibil de stimulare sau deprimare. Codeina nu se administrează în timpul
tratamentului cu IMAO şi timp de două săptămâni după întreruperea administrării IMAO.

Asocieri care necesită precauţii

o la nivel respirator

 Alcool, antihistaminice sedative – potenţează efectul sedativ şi hipotensor, cresc riscul de

deprimare respiratorie.

 Hipnotice şi anxiolitice - potenţează efectul sedativ, cresc riscul de deprimare respiratorie.

o la nivel gastro-intestinal

 Anticolinergice (de ex. atropină) – risc de constipaţie severă ce poate duce la ileus paralitic
şi/sau retenţie urinară.

 Metoclopramid şi domperidonă – antagonizează efectul asupra activităţii gastro-intestinale.

 Antidiareice (de ex. loperamid, caolin) – risc crescut de constipaţie severă.

o la nivel SNC

 Anestezice, antipsihotice – potenţează efectul sedativ şi hipotensor.

 Antidepresive triciclice - potenţează efectul sedativ.

 Antagonişti morfinici, de ex. buprenorfină, naltrexonă, naloxonă – pot declanşa sindromul

de abstinenţă.

 Chinidină – reduce efectul analgezic.

 Medicamente antihipertensive – potenţează efectul hipotensor.

Interacţiuni farmacocinetice

 Ciprofloxacină – premedicaţia cu opioide trebuie evitată deoarece acestea reduc

concentraţia plasmatică a ciprofloxacinei.

 Ritonavir poate creşte nivelele plasmatice ale analgezicelor opioide de tipul codeinei.

 Mexiletina – absorbţia mexiletinei poate fi întârziată.

  Cimetidina inhibă metabolismul analgezicelor opioide şi creşte concentraţia plasmatică a
codeinei.

Sarcina
La evaluarea raportului beneficiu-risc trebuie ţinut cont de faptul că derivaţii opioizi traversează
bariera placentară. Studiile la animale au demonstrat întârzierea osificării la şoareci şi resorbţie
crescută la şobolani.Utilizarea cronică a codeinei de către mamă poate determina dependenţă
fizică la făt şi sindrom de abstinenţă la nou născut. În timpul travaliului derivaţii opioizi pătrund
în circulaţia fetală şi pot provoca deprese respiratorie la nou-născut. Malformaţiile respiratorii la
nou-născuţi pot fi asociate cu expunerea la codeină în timpul sarcinii. Pe perioada travaliului, pot
să apară stază gastrică şi risc de pneumonie de inhalaţie la mamă. Administrarea trebuie evitată
spre sfârşitul travaliului şi în timpul delivrenţei unui prematur.

Alăptarea
Codeina nu trebuie utilizată în timpul alăptării . La dozele terapeutice obişnuite, codeina şi
metabolitul său activ pot fi prezenţi în lapte în doze foarte mici şi este puţin probabil să provoace
efecte negative la sugarul alăptat. Cu toate acestea, dacă pacienta este un metabolizator ultra-
rapid CYP2D6, concentraţii mai mari ale metabolitului activ, morfina, pot fi prezente în lapte şi,
în cazuri foarte rare, pot determina la sugar simptome de toxicitate la opioide, care pot fi letale.

Dacă apar semne de toxicitate ale opioidelor la mamă sau la făt, administrarea oricărui produs ce
conţine codeină trebuie întreruptă şi se va prescrie un tratament analgezic neopioid alternativ. În
cazuri grave, se va avea în vedere prescrierea de naloxonă pentru a contracara efectele.

Condus auto

Codeina poate afecta abilităţile fizice şi psihice necesare în cazul activităţilor care implică un
anumit factor de risc, cum ar fi conducerea vehiculelor şi manevrarea utilajelor. Pot să apară
confuzie, somnolenţă, ameţeală, halucinaţii, vedere dublă sau neclară, convulsii. Efectele
alcoolului sunt potenţate la asocierea cu codeină. Pacienţii care prezintă manifestările de mai sus
nu trebuie să conducă vehicule sau să folosească utilaje.

Reacții adverse

Reacţiile adverse sunt clasificate în funcţie de frecvenţă, folosind următoarea convenţie: foarte
frecvente (≥1/10), frecvente (≥1/100, <1/10), mai puţin frecvente (≥1/1000, <1/100), rare
(≥1/10000,

<1/1000); foarte rare (<1/10000), cu frecvenţă necunoscută (care nu poate fi estimată din datele
disponibile).
Tulburări ale sistemului imunitar (pot fi cauzate de eliberarea de histamină) Frecvente: prurit,
urticarie.

Mai puţin frecvente: eritem facial tranzitor.

Cu frecvenţă necunoscută: erupţie tranzitorie, transpirație abundentă.

Tulburări ale sistemului nervos

Frecvente: somnolenţă, cefalee.

Mai puţin frecvente: confuzie, ameţeală, vertij, stimulare SNC(agitaţie/incapacitate de a sta

liniştit), schimbări ale dispoziţiei, halucinaţii, coşmaruri, toleranţă sau dependenţă, hipotermie,
indispoziţie, oboseală.

Rare: convulsii, creşterea presiunii intracraniene. Cu frecvenţă necunoscută: depresie, disforie.

Tulburări oculare

Mai puţin frecvente: mioză, vedere dublă sau înceţoşată.

Tulburări cardiace

Mai puţin frecvente: bradicardie, palpitaţii, hipotensiune arterială. Cu frecvenţă necunoscută:

hipotensiune ortostatică, tahicardie.

Tulburări respiratorii, toracice şi mediastinale

Mai puţin frecvente: dispnee, deprimare respiratorie (la doze mai mari), edem pulmonar.

Tulburări gastrointestinale

Frecvente: constipaţie (forme mai severe la utilizarea pe termen lung), greaţă, vărsături.

Mai puţin frecvente: spasme la nivelul căilor biliare, xerostomie, dureri abdominale, ileus
paralitic.

Tulburări musculo-scheletice şi ale ţesutului conjunctiv

Rare: rigiditate musculară.

Tulburări renale şi ale căilor urinare:

Mai puţin frecvente: spasme ureterale, retenţie urinară. Cu frecvenţă necunoscută : efect
antidiuretic.

Tulburări ale aparatului genital şi ale sânului

Cu frecvenţă necunoscută : reducerea libidoului şi a potenţei.

Sindromul de abstinenţă

Întreruperea bruscă a tratamentului cu codeină poate favoriza instalarea sindromului de

abstinenţă. Simptomele pot include tremor, insomnie, agitaţie, iritabilitate, anxietate, depresie,
anorexie, greaţă, vărsături, diaree, transpiraţii, lăcrimare, rinoree, strănut, căscat, piloerecţie,
midriază, slăbiciune, pirexie, crampe musculare, deshidratare şi creşterea tensiunii arteriale, a
frecvenţei cardiace şi a frecvenţei respiratorii.

Toleranţa diminuează rapid după o perioadă de abstinenţă, astfel încât o doză tolerată anterior
poate deveni letală.

Tratamentul cronic cu codeină duce la dependenţă şi toleranţă. La întreruperea tratamentului pot

să apară agitaţie şi iritabilitate.

Uneori, cefaleea se poate intensifica dacă se utilizează analgezic pe termen lung.

Supradozaj

Efectele supradozării sunt potenţate de asocierea cu ingestia de alcool sau de medicamente

psihotrope. Simptome

Poate să apară deprimare SNC, inclusiv deprimare respiratorie, care nu devin severe decât în
cazul asocierii cu alte medicamente sedative, inclusiv alcool, sau la doze foarte mari.Pupilele pot
fi punctiforme; greaţa şi vărsăturile sunt frecvente. Uneori pot să apară hipotensiune şi
tahicardie.

Tratament
Tratamentul este simptomatic şi de susţinere, cu permeabilizarea căilor respiratorii şi urmărirea
semnelor vitale până la stabilizare. Pentru supradozare cu peste 350 mg la adult sau peste 5
mg/kg la copil, se va lua în considerare administrarea de cărbune activat în mai puţin de o oră de
la ingestie.

Dacă sunt prezente coma sau deprimarea respiratorie se va administra naloxonă. Naloxona este
un antagonist competitiv cu timp de înjumătăţire mare; poate fi necesară administrarea repetată a
antidotului în cazul supradozajului sever. Pacientul trebuie urmărit cel puţin 4 ore după ingestie
sau chiar până la 8 ore în cazul supradozajului cu forme farmaceutice cu eliberare prelungită.

Proprietăți farmacodinamice

Grupa farmacoterapeutică: antitusive, exclusiv combinaţii cu expectorante, alcaloizi de opiu şi

derivaţi
Codeina este un analgezic cu utilizare similară morfinei dar mai puţin potent ca analgezic decât
aceasta şi cu efect uşor sedativ. Se utilizează şi pentru acţiunea antitusivă şi antidiareică.

Codeina este un analgezic slab, cu acţiune centrală. Codeina îşi exercită efectul prin intermediul
receptorilor opioizi µ, cu toate că are afinitate scăzută pentru aceşti receptori, iar efectul
analgezic este determinat de conversia la morfină. Codeina, în special în asociere cu alte
analgezice, cum este paracetamolul, s-a arătat că este eficace în durerea nociceptivă acută.

Proprietăți farmacocinetice

După administrare orală, codeina şi sărurile ei sunt rapid absorbite din tractul gastrointestinal;
concentraţia plasmatică maximă este atinsă după aproximativ o oră de la administrare. Timpul de
înjumătăţire plasmatică al codeinei este de 3 până la 4 ore iar raportul potenţei analgezice la
administrare orală/intramusculară este de aproximativ 1:1,5. Codeina este metabolizată în ficat
unde suferă O- şi N-demetilare pentru a forma morfina şi norcodeina. Împreună cu metaboliţii
săi, este eliminată în principal prin rinichi, predominant sub formă de glucuronoconjugaţi.

MEPERIDINA ȘI DERIVAȚII FENILPERIDINICI INRUDIȚI

Meperidina este un derivat fenilperidinic al morfinei care a aparut in 1930 ca un potențial agent
anticolinergic. Provoaca tahicardie și vedere incețoșata. Meperidina difera de morfina prin
efectul antitusiv mult mai putin pronunțat .

Difenoxilatul este un derivat de meperidina folosit ca antidiareic. La doze mici nu produce efecte
„morfin-like” .

Difenoxinul este un metabolit al difenoxilatului cu efecte similare.

Loperamidul este un derivat piperidinic al difenoxilatului ce acționeaza atat la nivelul intestinului

cat și la nivelul SNC pentru a reduce motilitatea gastrointestinal

Petidina (meperidina)

Descriere
Petidina este un analgezic opioid de sinteza, cu actiune rapida, utilizata in trecut pentru a trata
durerile moderate sau severe. Datorita neurotoxicitatii metabolitilor petidinei (caracteristica
unica a acesteia, in comparatie cu alti opioizi) in prezent este utilizata rar, in cazuri speciale.
Efectele petidinei sunt asemanatoare morfinei, actiunea antitusiva si antidiareica fiind mai
redusa. Durata efectului este de 120-150 minute (este mai liposolubila decat morfina) cu actiune
antimuscarinica redusa.
Petidina isi exercita efectul analgezic prin acelasi mecanism ca si morfina, adica actionand la
nivelul receptorilor μ. In plus fata de efectele de tip opioid si anticolinergic, petidina actioneaza
ca un anestezic local.
Asemanator altor opioide, petidina determina dependenta fizica si psihica si sindrom
de abstinenta. De fapt, petidina poate determina adictie mai puternica in compartie cu alte
opioide datorita actiunii foarte rapide, "rush"-ului asociat si efectelor de tip stimulante ale SNC
asemanatoare cocainei.
Dupa absorbtie, petidina sufera hidroliza hepatica, cu transformare in acid petidinic care este
apoi demetilat la norpetidina. Metabolitii petidinei se conjuga cu acidul glucuronic si apoi sunt
excretati in urina.
Efectele toxice ale metabolitilor (convulsivante si halucinogene) nu pot fi contracarate de
antagonistii receptorilor opioizi (naloxon sau naltrexon).
Intoxicatia cronica
Consumul de droguri are urmatoarele particularitati stadiale:
- consumul experimental (in scop recreational);
- consumul regulat - consumatorul incepe sa lipseasca din ce ince mai mult de la scoala/serviciu,
se ingrijoreaza sa nu piarda sursade procurare a drogului;
- preocuparea zilnica - consumatorul pierde motivatia (scoala/serviciul ii devin indiferente);
- dependenta - consumatorul nu poate face fata treburilorzilnice fara drog, neaga problema pe
care o are, se produceinrautatirea conditiei fizice, dupa consum isi pierde controlul.
Consumul cronic de petidina este caracterizat de:
1. Dependenta psihica- de fapt singura caracteristica,atat necesara cat si suficienta pentru a
defini dependenta de drog.Dependenta fizica si toleranta pot fi prezente, dar niciuna nu estenici
necesara, nici suficienta, prin ea insasi pentru a definidependenta de drog. Dependenta psihica
reprezinta necesitatea de ordinpsihologic de a lua drogul, denumita in terminologia actuala
"craving"(dorinta intensa de a retrai efectele substantei psihoactive), sireprezinta cauza
recaderilor dupa perioade lungi de abstinenta.
2. Toleranta - caracterizata prin necesitatea de doze semnificativ crescute pentru a obtine starea
de intoxicatie sau efectul dorit sau prin efect diminuat substantial lacontinuarea folosirii aceleiasi
cantitati.
3. Dependenta fizica - implica dezvoltarea tolerantei si asimptomelor de retragere (abstinenta) la
incetarea folosirii drogului,ca o consecinta a adaptarii organismului la prezenta continua a
unuidrog. In cadrul sindromului de dependenta,dependenta fizica reprezinta factorul de
conditionare secundara, legatde teama de privare de drog si de incercarea permanenta de a
evitasenzatiile neplacute cauzate de absenta drogului.
Dependenta fizica se dezvolta ca rezultat al unei adaptari aorganismului in ceea ce priveste
raspunsul la administrarea repetata aunei substante (drog), aceasta afectand echilibrul a diverse
sisteme;ca rezultat, aceste sisteme sufera adaptari pentru a ajunge la un nou echilibru, pe fondul
interventiei repetate a substantei respective. In acord cu aceste mecanisme, dependenta fizica este
definita ca o starede adaptare a organismului in care efectele primare ale unei substante(drog) si
recontroalele generate de organism se echilibreaza deasemenea maniera incat nu functioneaza
normal decat in conditiilep rizelor regulate de substanta (drog). La oprirea brutala aadministrarii,
recontroalele nu mai sunt compensate de efectele substantei, conducand la o tulburare
functionala, adesea cu manifestariclinice zgmomotoase, care pot imbraca aspecte periculoase, cu
riscvital - sindromul de retragere.
4. Sindrom de abstinenta - este caracterizat prin simptomele (incadrare si grad de severitate
variabile) care apar la incetarea sau reducerea dozei unui drog, inspecial narcotic, la care
individul este adictiv si care a fostconsumata in mod repetat, obisnuit, pe o perioada prelungita
si/sau indoze mari. Exista tendinta ca in prezent sa se inlocuiasca termenul de"sindrom de
abstinenta" cu "sindrom de retragere". Sindromul de retragere, expresie a dependentei fizice, este
unul din indicatorii sindromului de dependenta.
5. Efecte halucinogene.

FENTANIL ȘI DERIVAȚII FENILPIPERIDINICI inrudiți sunt medicamente extrem de

potente. Sunt folosite ca adjuvente in anestezie. Fentanilul este de 80 pana la 100 de ori mai
potent dacat morfina. Sufentanilul este de 500 pana la 1000 de ori mai potent dacat morfina, iar
alfentanil de 20 de ori mai potent .

Fentanil

Descriere
Fentanilul este un analgezic opioid, sintetizat in anii 1950 in Belgia de catre Paul Janssen, cu o
potenta analgezica de aproximativ 80 ori mai mare decat morfina.A fost introdus in practica
medicala in anii 1960 ca anestezic intravenos sub denumirea "Sublimaze". Acest narcotic sintetic
este folosit ca analgezic in procedurile chirurgicale datorita efectelor adverse minime la nivel
cardiac.
Fentanilul este cel mai puternic opioid cunoscut inprezent (cel mai eficient in tratarea durerilor
severe asociateneoplasmelor). Effentora (comprimate bucale ce contin fentanil sub forma de
citrat) este indicat pentru tratamentul durerii episodice intense (BTP) la adulti cu cancer carora li
se administreaza deja tratament de intretinere cu opioide pentru durerea cronica canceroasa. BTP
este o exacerbare tranzitorie a durerii, care apare pe fondul unei dureri persistente altfel
controlate. Pacientii carora li se administreaza tratament de intretinere cu opioide sunt aceia care
iau cel putin 60 mg morfina pe cale orala zilnic, cel putin 25 micrograme fentanil transcutanat pe
ora, cel putin 30 mg oxicodona zilnic, cel putin 8 mg hidromorfona pe cale orala zilnic sau o
doza echianalgezica de alt opioid timp de o saptamana sau mai mult. Doza de Effentora trebuie
sa fie stabilita treptat, individual, la o doza „eficace” care asigura analgezia corespunzatoare si
reduce la minimum reactiile adverse. In studiile clinice nu s-a putut prevedea doza eficace de
Effentora pentru BTP pe baza dozei zilnice de intretinere de opioid. Pacientii trebuie sa fie atent
monitorizati pana se ajunge la o doza eficace.
Consumul ilicit a aparut la mijlocul anilor 1970, fiind comercializat pe piata drogurilor sub
denumirea de "Actiq" sau"Percopop" (drajeu). Peste 12 analogi ai fentanilului au fost fabricati
clandestin in SUA. Derivati precum "China White" (α-metilfentanilul) si 3-metilfentanilul au arie
de vanzare ilegala ca "designer drugs". Efectele biologice ale fentanilului nu se deosebesc de
cele ale heroinei, cu exceptia faptului ca fentanilul poate fi de sute de ori mai potent in unele
actiuni, fiind vandut adesea drept heroina si ducand la efect de supradoza. Fentanilul este mai
periculos decat heroina avand o actiune mai energica decat aceasta; el poate induce rapid stopul
respirator si de aceea consumatorii pot fi gasiti pe strada cu seringile cu care s-au injectat in brat.

Efectele adverse ale fentanilului:

- cele mai frecvente (apar la peste 10% dintre pacienti) sunt - diaree, greata, constipatie, senzatie
de gura uscata, somnolenta, confuzie, astenie, transpiratii abundente;
- mai putin frecvente (apar la 3-10% dintre pacienti) - dureri abdominale, cefalee, anorexie,
scadere ponderala, ameteli, halucinatii, anxietate, depresie, dispnee, hipoventilatie, apnee,
retentie urinara. De asemenea fentanilul poate sa determine afazie.
Forme de prezentare si comercializare
- injectabila (solutiile injectabile la concentratia 0,05 mg/ml, fiole a 2 ml, 5 ml si 10 m;
- comprimate bucale (Effentora);
- plasture pentru absorbtie transdermica;
- sistem terapeutic transdermic.
Modalitati de consum
Ilicit, fentanilul poate fi:
- administrat pe cale orala - drajeu "Percopop";
- prizat;
- fumat;
- injectat i.v.
Combinatia de heroina si fentanil poarte denumirea de "magic" sau "bomb".
Intoxicatia cronica
Consumul de droguri are urmatoarele particularitati stadiale:
- consumul experimental (in scop recreational);
- consumul regulat - consumatorul incepe sa lipseasca din ce ince mai mult de la scoala/serviciu,
se ingrijoreaza sa nu piarda sursade procurare a drogului;
- preocuparea zilnica - consumatorul pierde motivatia (scoala/serviciul ii devin indiferente);
- dependenta - consumatorul nu poate face fata treburilorzilnice fara drog, neaga problema pe
care o are, se produceinrautatirea conditiei fizice, dupa consum isi pierde controlul.
Consumul cronic de fentanil este caracterizat de:
1. Dependenta psihica- de fapt singura caracteristica,atat necesara cat si suficienta pentru a
defini dependenta de drog.Dependenta fizica si toleranta pot fi prezente, dar niciuna nu estenici
necesara, nici suficienta, prin ea insasi pentru a defini dependenta de drog. Dependenta psihica
reprezinta necesitatea de ordinpsihologic de a lua drogul, denumita in terminologia actuala
"craving"(dorinta intensa de a retrai efectele substantei psihoactive), sireprezinta cauza
recaderilor dupa perioade lungi de abstinenta.
2. Toleranta - caracterizata prinnecesitatea de doze semnificativ crescute pentru a obtine starea
de intoxicatie sau efectul dorit sau prin efect diminuat substantial lacontinuarea folosirii aceleiasi
cantitati.
3. Dependenta fizica - implica dezvoltarea tolerantei si asimptomelor de retragere (abstinenta) la
incetarea folosirii drogului,ca o consecinta a adaptarii organismului la prezenta continua a unui
drog. In cadrul sindromului de dependenta,dependenta fizica reprezinta factorul de conditionare
secundara, legatde teama de privare de drog si de incercarea permanenta de a evitasenzatiile
neplacute cauzate de absenta drogului.
Dependenta fizica se dezvolta ca rezultat al unei adaptari aorganismului in ceea ce priveste
raspunsul la administrarea repetata aunei substante (drog), aceasta afectand echilibrul a diverse
sisteme;ca rezultat, aceste sisteme sufera adaptari pentru a ajunge la un nouechilibru, pe fondul
interventiei repetate a substantei respective. Inacord cu aceste mecanisme, dependenta fizica este
definita ca o starede adaptare a organismului in care efectele primare ale unei substante(drog) si
recontroalele generate de organism se echilibreaza deasemenea maniera incat nu functioneaza
normal decat in conditiileprizelor regulate de substanta (drog). La oprirea brutala aadministrarii,
recontroalele nu mai sunt compensate de efectelesubstantei, conducand la o tulburare
functionala, adesea cu manifestariclinice zgmomotoase, care pot imbraca aspecte periculoase, cu
riscvital - sindromul de retragere.
4. Sindrom de abstinenta - este caracterizat prin simptomele (incadrare si grad de severitate
variabile) care apar la incetarea sau reducerea dozei unui drog, inspecial narcotic, la care
individul este adictiv si care a fostconsumata in mod repetat, obisnuit, pe o perioada prelungita
si/sau indoze mari. Exista tendinta ca in prezent sa se inlocuiasca termenul de"sindrom
de abstinenta" cu "sindrom de retragere". Sindromul deretragere, expresie a dependentei fizice,
este unul din indicatorii sindromului de dependenta.

METADONA

Descriere
Metadona a fost sintetizata in Germania in 1937 cand, pentru a suplini rezervele mici de opiu, s-a
ajuns sa se impuna companiilor farmaceutice si chimice germane obtinerea unei substante
opiacee de sinteza.
Efectul metadonei dureaza intre 24 si 72 ore, in stransa legatura cu doza administrata si
metabolismul fiecaruia.
Absorbtia incepe la 30 minute dupa administrare si sunt necesare aproximativ 4 ore pentru
patrunderea ei in sange. Se acumuleaza in ficat, plamani si tesut adipos inainte de patrunderea in
vase.
In cadrul terapiei de substitutie pentru tratarea toxicodependentei de heroina, un rol important il
are metadona,agonist opioid de sinteza cu profil farmacologic similar morfinei. Inadministrarea
orala, data fiind biodisponibilitatea corespunzatoare sitimpul de injumatatire plasmatic lung,
metadona este indicata ca medicatie de substitutie pentru tratamentul dependentei de heroina,
indoze suficiente pentru a diminua simptomele sindromului de abstinenta.
Obiectivele tratamentului de intretinere cu metadona sunt:
1. Sa impiedice pacientul sa intre in sevraj.
2. Pacientul sa se simta bine si sa nu mai aiba pofta de drog.
3. "Sa blocheze" efectele drogurilor.
Majoritatea subiectilor au nevoie de o doza cuprinsa intre 60-120 mg/zide metadona pentru a
stopa consumul de heroina. Cercetarile efectuatepana in prezent au demonstrat ca pacientii care
primesc dozeinadecvate de metadona vor continua sa foloseasca heroina. Acestipacienti nu
raspund la terapiile comportamentale sau au nevoie detratament de intretinere cu metadona pe
perioade mai lungi. Evolutiaeste favorabila in cazul in care se administreaza doze adaptate si
individualizate de metadona. Tratamentul optim poate fi stabilit numaidaca se tine cont de
factorii care determina diferentele de raspuns la medicamente si numai cand nivelul dozelor se
stabileste pe baza diagnosticului, severitatii si stadiului bolii, pe baza prezentei altorafectiuni sau
a unui tratament concomitent, fiind posibila astfel preevaluarea eficacitatii si a limitelor
acceptabile de toxicitate.Exista riscul ca terapia sa fie ineficienta daca aceste evaluari nu sunt
realizate corespunzator inainte de inceperea tratamentului saudaca pacientii nu sunt adecvat
supravegheati in cursul terapiei.
Datorita diferentelor individuale, dozele de metadona care trebuiea dministrate pentru a realiza
un nivel seric optim pot varia in limite largi. Astfel, unii dintre pacienti primesc doze considerate
"inalte",insa concentratia serica este ineficienta.
Unele medicamente interfera cu actiunea metadonei:
- inductori - carbamazepina, fenitoina, neverepin, rifampicina, ritonavir;
- incetinesc metabolizarea - amitriptilina, cimetidina, fluvoxamin, ketoconazol;
- blocheaza opiaceele si pot provoca sevrajul - pentazocin, naltrexon, tramadol;
- interactioneaza initial cu metadona, producand sedare, dupa care areloc efectul contrar putand
provoca sevrajul - benzodiazepine (diazepam,alprazolam), alcool, barbiturice.
Efectele primelor zile de tratament cu metadona sunt: edematierea gleznelor/articulatiilor si a
picioarelor, artralgii. Metadona poate genera o stare de visare, mai putin intensa, dar de durata
mai lunga decat heroina. Metadona scade sensibilitatea, reactia la durere, anxietatea si produce o
stare de bine.

In comparatie cu buprenorfina, metadona prezinta:

1. Buprenorfina
- dozele mari au un risc mai mic de toxicitate;
- simptomele sindromului de retragere sunt mai putin severe;
- potentialul de abuz este mai mic;
- mai accesibila in programele de tratament.
2. Metadona:
- cost mai mic;
- mai eficienta la pacientii cu toleranta crescuta;
- ratele tratamentului de intretinere sunt mai mari.
Administrata in doze mari determina somnolenta sau pierderea cunostintei. Toleranta si
dependenta se dezvolta dupa un consum repetat si se instaleaza relativ rapid. Riscul de supradoza
este foarte mare in cazul utilizarii concomitente a altor medicamente in primele zile.

Cele mai importante efecte adverse ale metadonei sunt:

- vertij;
- fatigabilitate;
- euforie;
- senzatia de gura uscata;
- cefalee;
- confuzie;
- depresie;
- dificultati de vedere si vedere dubla;
- eruptii cutanate;
- transpiratii;
- palpitatii;
- greata si voma;
- hipotensiune;
- deprimare respiratorie.
Tratamentul cu metadona in timpul sarcinii poate provoca avort sau travaliu prematur.
Consumul hazardat (chiar si in tratamentul heroinomaniei) al metadonei se manifesta prin
urmatoarea simptomatologie: vertij puternic, frisoane, hipotensiune, piele rece si lipicioasa,
cianoza, constipatie, bradicardie, mioza, tremor, convulsii, coma, bradipnee, apnee, stop
respirator (uneori fatal in 2-4 ore).

Forme de prezentare si comercializare

- tablete 5 mg (dischete) - in Romania cu denumirea de Sintalgon;
- pulbere dizolvata in apa;
- lichida (fiole de 10 mg la 1 ml fluid), cand poate fi distribuita cu o pompa de masurare
automata.
Modalitati de consum
Metadona poate fi administrata:
- pe cale orala;
- parenteral - i.m. si i.v.
Intoxicatia cronica
Consumul de droguri are urmatoarele particularitati stadiale:
- consumul experimental (in scop recreational);
- consumul regulat - consumatorul incepe sa lipseasca din ce ince mai mult de la scoala/serviciu,
se ingrijoreaza sa nu piarda sursade procurare a drogului;
- preocuparea zilnica - consumatorul pierde motivatia (scoala/serviciul ii devin indiferente);
- dependenta - consumatorul nu poate face fata treburilor zilnice fara drog, neaga problema pe
care o are, se produce inrautatirea conditiei fizice, dupa consum isi pierde controlul.

Consumul cronic de metadona este caracterizat de:

1. Dependenta psihica- de fapt singura caracteristica,atat necesara cat si suficienta pentru a
defini dependenta de drog.Dependenta fizica si toleranta pot fi prezente, dar niciuna nu estenici
necesara, nici suficienta, prin ea insasi pentru a definidependenta de drog. Dependenta psihica
reprezinta necesitatea de ordinpsihologic de a lua drogul, denumita in terminologia actuala
"craving"(dorinta intensa de a retrai efectele substantei psihoactive), sir eprezinta cauza
recaderilor dupa perioade lungi de abstinenta.
2. Toleranta - caracterizata prinnecesitatea de doze semnificativ crescute pentru a obtine starea
deintoxicatie sau efectul dorit sau prin efect diminuat substantial lacontinuarea folosirii aceleiasi
cantitati.
3. Dependenta fizica - implica dezvoltarea tolerantei si asimptomelor de retragere (abstinenta) la
incetarea folosirii drogului,ca o consecinta a adaptarii organismului la prezenta continua a unui
drog. In cadrul sindromului de dependenta,dependenta fizica reprezinta factorul de conditionare
secundara, legatde teama de privare de drog si de incercarea permanenta de a evita senzatiile
neplacute cauzate de absenta drogului.
Dependenta fizica se dezvolta ca rezultat al unei adaptari aorganismului in ceea ce priveste
raspunsul la administrarea repetata aunei substante (drog), aceasta afectand echilibrul a diverse
sisteme;ca rezultat, aceste sisteme sufera adaptari pentru a ajunge la un nou echilibru, pe fondul
interventiei repetate a substantei respective. In acord cu aceste mecanisme, dependenta fizica este
definita ca o starede adaptare a organismului in care efectele primare ale unei substante(drog) si
recontroalele generate de organism se echilibreaza deasemenea maniera incat nu functioneaza
normal decat in conditiile prizelor regulate de substanta (drog). La oprirea brutala aadministrarii,
recontroalele nu mai sunt compensate de efectele substantei, conducand la o tulburare
functionala, adesea cu manifestari clinice zgmomotoase, care pot imbraca aspecte periculoase, cu
risc vital - sindromul de retragere.
4. Sindrom de abstinenta - estecaracterizat prin simptomele (incadrare si grad de
severitatevariabile) care apar la incetarea sau reducerea dozei unui drog, inspecial narcotic, la
care individul este adictiv si care a fost consumata in mod repetat, obisnuit, pe o perioada
prelungita si/sau indoze mari. Exista tendinta ca in prezent sa se inlocuiasca termenul
de"sindrom de abstinenta" cu "sindrom de retragere". Sindromul deretragere, expresie a
dependentei fizice, este unul din indicatoriisindromului de dependenta.
Sindromul de retragere este asemanator cu cel de la morfina si heroina, se instaleaza lent si are
putine simptome severe. Se caracterizeaza prin neliniste, instabilitate, fatigabilitate, anxietate,
depresie, febra, frisoane, tahicardie, crampe abdominale, anorexie, greata, voma, diaree, spasme
intestinale.

PROPOXIFENUL Este inrudit structural cu metadona dar este mai puțin potent ca analgezic.
 PREPARATE CARE CONȚIN OPIU
Folosirea opiumului dateaza cu 4000 ani i.Hr. La acea vreme era folosit in scop medical și
recreațional mai ales pe cale inhalatorie. Astazi se folosesc puține preparate care conțin opiu.

HEROINA .

Descriere
Heroina sau diacetilmorfina este un derivat semisintetic opioid, sintetizata pentru prima oara in
1874 de catre chimistul englez Wright. Heroina e devenit cunoscuta lumii abia dupa 23 de ani,
cand un chimist al companiei farmaceutice Bayer, Felix Hoffman, incercand sa
obtina codeina prin acetilarea morfinei a descoperit un nou compus cu o potenta de 2 ori mai
mare decat a morfinei.
In perioada 1898 - 1910 heroina a fost comercializata ca un substitut al morfinei ce nu provoaca
dependenta si pentru efectul ei antitusiv. Studiile vremii sustineau posibilitatea ca heroina sa aiba
efecte benefice in astm, bronsita, tuberculoza si alte boli pulmonare. Cu toate ca initial a fost
prezentat ca fiind un medicament minune, la inceputul anului 1989 oamenii de stiinta raportau
cazuri in care pacientii dezvoltau toleranta, in timp ce un cercetator german afirma ca este "o
otrava extrem de periculoasa".
In 1913 a fost orpita productia de heroina, deoarece aparuse un numar foarte mare de internari ce
aveau la baza consumul de heroina si o multitudine de persoane ce o utilizau in scop recreativ.
In 1924, in SUA, producerea heroinei a fost interzis, chiar si pentru scopuri medicale. Spre
deosebire de SUA si alte state, heroina inca are indicatii legale in Marea Britanie (sub denumirea
de diacetilmorfina), pentru tratarea durerilor acute, a edemului pulmonar si a durerii cronice.
Astazi heroinei ii revine primul loc in cadrul dependentei induse de morfinomimetice.
"Popularitatea" ei se datoreaza faptului ca este disponibila pe piata ilicita a drogurilor (pretul ei a
scazut semnificativ in anii '90) si latentei mici a efectelor, dupa administrarea i.v. efectele
aparand in aproximativ 1 minut.
Heroina este extrasa prin transformarea morfinei obtinute din opiumul brut, adaugandu-se
diferite substante chimice intr-un proces chimic simplu, in mai multe etape. Gradul de puritate al
heroinei este in relatie directa cu indemanarea si experienta chimistului care o prepara. In ciuda
unor procedee de baza si a substantelor chimice obligatorii pentru obtinerea heroinei, chimistul
are o marja de libertate suficienta in aplicarea unor metode de productie individuale. In
consecinta, formularea heroinei oferite pe piata consumatorilor de droguri poate fi diferita, in
functie de:
- formularea in timpul procesului de productie (bulgare, granule, pulbere);
- substantele chimice si adjuvantii adaugati, ce determina variatii ale culorii;
- variatiile in compozitia chimica.
Heroina pura, "neintinsa" ajunge foarte rar pe piata. De multe ori, laboratoarele de preparare
adauga inca din productie anumite substante, cu intentia de a produce anumite efecte. Astfel, s-a
constatat adaosul de stricnina. Aceasta substanta, utilizata printre altele ca rodenticid, are efect
stimulator, administrata in cantitati mici. Consumatorul ar putea, astfel, constientiza mai bine
trairile din timpul starii de euforie. Acelasi efect stimulator il are si cafeina, frecvent adaugata
heroinei. Facand abstractie de aceste amestecuri preparatei n laborator, traficantul "intinde"
adesea marfa cu glucoza, lactoza, acid citric sau substante farmaceutice (de ex. paracetamol -
subst. activa: acetaminophen). Daca traficantul insa nu are la dispozitie nici unul din acesti
excipienti, nu ezita sa utilizeze alte substante, deosebit de periculoase (detergenti, insectidice,
var).
Forme:
Heroina nr.1: heroina
Heroina nr.2: amestec de morfina si heroina
Heroina nr.3: heroina cristalizata cu puritate de 30-60% (Hongkong Rocks)
Heroina nr.4: heroina deosebit de concentrata din Turcia, de puritate de pana la 90% ("miere
turceasca")
Heroina este usor absorbita dupa administrarea parenterala sau orala. Timpul de injumatatire este
scurt, este biotransformata rapid prin hidroliza la 6-monoacetilmorfina (6-MAM) siapoi lent in
morfina. Ocazional, in plasma toxicomanilor au fost detectate cantitati mici de codeina, insa se
presupune ca acesteaprovin din acetilcodeina prezenta ca impuritate in probele de
heroinaprocurate de pe piata drogurilor.
Metabolitii rezultati sufera glucuronoconjugare si sunt eliminati 90% pe cale renala, retsul de
10% sunt excretati prin bila.
Forme de prezentare si comercializare
Heroina in Asia de Sud-Vest are doua forme de prezentare:
- pulbere fina (uneori cu aglomerari de particule ce se sfarama usor), de culoare bej-maroniu
deschis, cu miros caracteristic de opiu, cu un continut tipic in heroina de 60%. Compozitia
tipica - acetilcodeina 5%, monoacetilmorfina (6-MAM) 3%, narcotina (noscapina) 10% si
papaverina 4%.
- pulbere fina alba sau aproape alba, cu miros mai slab decat cealalta, cu un continut in heroina
de 80-90% ("heroina de grad farmaceutic"); heroina se afla sub forma de sare
(clorhidrat). Compozitie tipica - acetilcodeina 3%, 6-MAM 2%, narcotina (noscapina) si
papaverina nu au fost detectate

Heroina in Orientul Mijlociu are doua forme de prezentare:

- pulbere bej-maronie, uneori cu aglomerari de particule cu un continut in heroina de
50%. Compozitia tipica - acetilcodeina 3%, 6-MAM 2%, narcotina (noscapina) si papaverina nu
au fost detectate.
- pulbere fina alba sau aproape alba, cu un continut in heroina de 70-80%; de regula este
"diluata" cu cafeina, iar continutul in heroina este redus la 30-40%. Compozitie tipica -
acetilcodeina 2-3%, 6-MAM 2%.

Heroina pentru fumat "Chinese nr.3"

- se prezinta ca un aterial granulos tare, de culoare cenusiu-maroniu murdara. "Penang Pink" este
o varietate cu granule roz-rosii. Compozitie tipica - heroina 20%, cafeina 40%, urme de alti
alcaloizi.

Heroina injectabila "Chinese nr 3"

- pulbere fina, alba, fara aglomerari de particule, ce prezinta un miros slab.
Compozitie - continut ridicat in heroina; narcotina si papaverina nedetectate; 6-MAM sub 3% iar
continutul in acetilcodeina este apreciabil mai mare decat in produsul echivalent de puritate mare
din Asia de SV.

Heroina "Black tar"

- specifica vestului si SV SUA, este produsa in Mexic. Se prezinta ca o masa lipicioasa sau tare,
de culoare de la maron inchis pana la negru.
Denumiri stradale ale heroinei:
- "snack';
- "H";
- "skag";
- "junk";
- "Boy";
- "Horse".
Modalitati de consum
Heroina poate fi administrata:
1. Prin injectare
- i.v. - latenta efectelor este de 7-8 secunde.
Este cea mai frecventa forma de consum a heroinei. Pentru injectia intravenoasa, se plaseaza intr-
o lingura o cantitate de 50 - 150 mg heroina in apa; amestecul se incalzeste pana cand cea mai
mare parte a substantei se dizolva. Pentru o mai buna solubilitate se adauga acid citric.
Dependentii de heroina filtreaza apoi solutia obtinuta printr-un tampon de vata sau un filtru de
tigareta, o aspira intr-o seringa si o injecteaza ulterior in vena.
- i.m. (brate, gambe, glezne, sub limba) - latenta efectelor este de 5-8 minute.
2. Oral.
3. Prizare - picul efectelor in 10-15 minute. Se realizeaza cu ajutorul unor dispozitive speciale
(tub de metal sau plastic, carton rulat, paie de baut).
4. Fumat - "chasing the dragon". Picul efectelor se realizeaza in 10-15 minute.
Aceste ultime doua modalitati usureaza "initierea" in consumul de heroina.
Heroina poate fi fumata in asociere cu cocaina crack (combinatia se numeste "speed balls"),
generand euforie mai intensa decat componentele luate separat si in acelasi timp creaza o
dependenta marcata.
Actiune toxica
Circuitul dopaminergic al recompensei explica in buna masura potentialul adictiv al opiaceelor,
acestea facilitand efectele dopaminei la nivelul neuronilor tinta. Opiaceele actioneaza nu numai
asupra structurilor centrale ale circuitului recompensei, ci si asupra altor structuri care sunt
modulate in mod natural de catre endorfine, astfel influentand indirect nivelele de dopamina.
Intoxicatia acuta
Efectele heroinei sunt similare morfinei, dar mai brutale si cu o nota speciala de impulsivitate.

Efectele care apar pe termen scurt:

- la nivelul SNC - confuzie, delir, analgezie;
- la nivel cardiovascular si respirator - bradicardie, hipotensiune, bradipnee, deprimare
respiratorie;
- la nivelul tractului gastrointestinal - greata, varsaturi, constipatie, sindrom dispeptic;
- mioza si xerostomie (senzatie de gura uscata);
- la nivelul aparatului urinar - retentie de urina;
- la nivel muscular - ataxie, spasticitate musculara;
- din punct de vedere psihologic determina somnolenta, euforie, disparitia anxietatii;
- la nivel tegumentar - urticarie, rush.

Efectul cautat de consumatorii de heroina este "flash"-ul sau rush-ul ("caldura ce urca din corp in
cap", "fericirea intensa"), o senzatie brutala si efemera de placere intensa, de bine fizic si psihic,
care apare in momentul injectarii. Totalitatea efectelor resimtite de catre cei care consuma
heroina se mai numeste "kick" (energie, avant, putere mobilizatoare). Termenii sugereaza functia
puternica de amplificare a senzatiilor prin care heroina poate domina comportamentul persoanei
dependente, mai ales daca este administrata injectabil. Administrarea heroinei este insotita de un
sentiment placut de relaxare, senzatie de securitate si protectie totala, inlaturarea durerii, fricii,
foamei, tensiunii sau anxietatii. Euforia cufunda subiectul intr-o stare de relaxare si vis.

Dupa valul de euforie intensa urmeaza o perioada de"liniste", ce poate dura pana la o ora.
Subiectii care isi injecteaza cateva doze de heroina pe zi oscileaza in mod tipic intre starea de rau
- "sick" si cea de euforie - "high", spre deosebire de metadona, in cazul careia subiectul, dupa
administrarea, ramane in perioada de normalitate. Efectele heroinei dispar in 3-5 ore in functie de
doza. Subiectii isi administreaza intre 2-4 doze pe zi (de obicei 3 doze) consumand zilnic 0,5 - 3
g heroina de concentratie medie.

Supradozarile sunt frecvente, deoarece potenta produsului cumparat de pe piata drogurilor este
imprevizibila sau heroina se afla in amestec cu agenti opioizi mai potenti, cum ar fi derivatii
fentanilului sintetizati in laboratoare clandestine. Preparatela care contin heroina in asociere cu
fenciclidina ("Angel Dust") sunt raspunzatoare de multe cazuri letale inregistrate in randul
heroinomanilor. De asemenea, supradozarile sunt frecvente si la toxicomanii care utilizeaza
heroina concomitent cualcoolul, benzodiazepinele, cannabisul si amfetaminele.
Intoxicatia acuta cu heroina poate surveni si la asa numitii "body packers" sau "mules" ("catari")
- traficanti de heroina care transporta heroina inghitand pachetelele cu drog sau introducandu-le
in rect sau vagin, in momentul in care aceste pachetele se rup si sunt absorbite doze letale de
heroina in organism.
"Body-stuffers" sunt persoanele care inghit pachetele cu droguri, de obicei pentru a evita
arestarea.
Intoxicatia cronica
Consumul de droguri are urmatoarele particularitati stadiale:
- consumul experimental (in scop recreational);
- consumul regulat - consumatorul incepe sa lipseasca din ce ince mai mult de la scoala/serviciu,
se ingrijoreaza sa nu piarda sursade procurare a drogului;
- preocuparea zilnica - consumatorul pierde motivatia (scoala/serviciul ii devin indiferente);
- dependenta - consumatorul nu poate face fata treburilor zilnice fara drog, neaga problema pe
care o are, se produceinrautatirea conditiei fizice, dupa consum isi pierde
controlul. Administrarea injectabila a heroinei de sapte pana la zece ori poate determina, in
imprejurari favorizante, dependenta, cu toate consecintele ulterioare. Capacitatea de a da
dependenta a heroinei este extrem de mare, mai mare decat la orice alta substanta.

Consumul cronic de heroina este caracterizat de:

1. Dependenta psihica- de fapt singura caracteristica,atat necesara cat si suficienta pentru a
defini dependenta de drog.Dependenta fizica si toleranta pot fi prezente, dar niciuna nu estenici
necesara, nici suficienta, prin ea insasi pentru a definidependenta de drog. Dependenta psihica
reprezinta necesitatea de ordinpsihologic de a lua drogul, denumita in terminologia actuala
"craving"(dorinta intensa de a retrai efectele substantei psihoactive), sireprezinta cauza
recaderilor dupa perioade lungi de abstinenta.
2. Toleranta - caracterizata prinnecesitatea de doze semnificativ crescute pentru a obtine starea
deintoxicatie sau efectul dorit sau prin efect diminuat substantial lacontinuarea folosirii aceleiasi
cantitati.
Toleranta se dezvolta rapid pentru actiunea euforizanta, astfel incat consumatorii de heroina tind
sa-si creasca zilnic doza in functie si de rezervele financiare si de posibilitatea procurarii
drogului. Se poate ajunge la o crestere de pana la 100 de ori a dozei initiale. Chiar si in cazul
subiectilor cu toleranta ridicata supradozarea ramane un pericol real.
Frecventa injectiilor respectiv a cantitatii injectate per doza trebuie crescuta mai repede, decat in
cazul celorlalte stupefiante comparabile ca efect. De acest fapt se leaga potentialul criminogen
ridicat al heroinei. Deoarece pretul este ridicat si cantitatea consumata atinge ordine de marimi
considerabile, dependentului nu-i ramane alta posibilitate, decat sa-si asigure cantitatea necesara
prin comiterea de asa-numite "infractiuni de procurare". Infractionalitatea directa si indirecta
legata de procurarea heroinei apare mai rapid si se manifesta mai intens decat in cazul
dependentei de alte substante.
3. Dependenta fizica - implica dezvoltarea tolerantei si asimptomelor de retragere (abstinenta) la
incetarea folosirii drogului,ca o consecinta a adaptarii organismului la prezenta continua a
unuidrog. In cadrul sindromului de dependenta,dependenta fizica reprezinta factorul de
conditionare secundara, legatde teama de privare de drog si de incercarea permanenta de a
evitasenzatiile neplacute cauzate de absenta drogului.
Dependenta fizica se dezvolta ca rezultat al unei adaptari aorganismului in ceea ce priveste
raspunsul la administrarea repetata aunei substante (drog), aceasta afectand echilibrul a diverse
sisteme;ca rezultat, aceste sisteme sufera adaptari pentru a ajunge la un nouechilibru, pe fondul
interventiei repetate a substantei respective. In acord cu aceste mecanisme, dependenta fizica este
definita ca o starede adaptare a organismului in care efectele primare ale unei substante(drog) si
recontroalele generate de organism se echilibreaza deasemenea maniera incat nu functioneaza
normal decat in conditiileprizelor regulate de substanta (drog). La oprirea brutala aadministrarii,
recontroalele nu mai sunt compensate de efectelesubstantei, conducand la o tulburare
functionala, adesea cu manifestariclinice zgmomotoase, care pot imbraca aspecte periculoase, cu
riscvital - sindromul de retragere.
4. Sindrom de abstinenta - estecaracterizat prin simptomele (incadrare si grad de
severitatevariabile) care apar la incetarea sau reducerea dozei unui drog, inspecial narcotic, la
care individul este adictiv si care a fostconsumata in mod repetat, obisnuit, pe o perioada
prelungita si/sau indoze mari. Exista tendinta ca in prezent sa se inlocuiasca termenul
de"sindrom de abstinenta" cu "sindrom de retragere". Sindromul deretragere, expresie a
dependentei fizice, este unul din indicatoriisindromului de dependenta.
Simptomele sindromului de retragere apar la cateva ore de la administrarea ultimei doze de drog,
ating un maxim in 24 si 48 de ore si regreseaza in aproximativ o saptamana.
Simptomele sindromului de retragere sunt opusul efectelor acute ale substantei si includ:
- tulburari vegetative usoare (transpiratii, senzatie de frig, frisoane) pana la colaps circulator
grav;
- durere la nivelul membrelor, abdomenului, oaselor si muschilor;
- greata, diaree, tuse, lacrimare, rinoree;
- deshidratare marcata, dezechilibru acido-bazic;
- tulburari de somn persistente, dureri colicative si crize convulsive.
5. Euforie.
Complicatiile asociate consumului cronic de heroina:
- hepatite virale ce pot fi agravate de consumul concomitent de alcool;
- pneumonii, abcese pulmonare, fibroza pulmonara, edem pulmonar (in supradozare);
- tulburari imunologice (imunosupresia duce la cresterea incidentei si cronicizarii infectiilor
virale si bacteriene si la depresarea apararii imune anticanceroase;
- tulburari neurologice - neuropatii, ambliopie (determinata de chinina prezenta ca adulterant);
- abcese ale extremitatilor, carii dentare si leziuni asociate, reducerea masei musculare,
modificari trofice si leziuni la nivelul picioarelor;
- scabie, ulceratii si flebite (inflamatii ale venelor) la nivelul membrelor inferioare;
- boli cu transmitere sexuala;
- infectia HIV, tuberculoza;
- crize psihiatrice/comportament suicidar.
Oscilatia intre starea de bine, euforica si semnele deabstinenta precoce produce dereglari in
homeostazia sistemelor inreglarea carora sunt implicate opioidele endogene. De exemplu,
datoritaimplicarii sistemului opioid in reglarea neuroendocrina, in cazul heroinomanilor se
manifesta perturbari neuroendocrine (cicluri neregulate la femei, perturbari sexuale la barbati -
scaderea libidoului si impotenta). Amenoreea secundara (absenta ciclului mentrual) este
reversibila dupa mai multe luni de abstinenta fortata. Uneori amenoreea lasa sa treaca,
neobservata, o sarcina (aceasta fiind observata doar intr-un stadiu avansat). Nou-nascutii din
mame dependente prezinta un sindrom de abstinenta neonatal care apare, de obicei, la 12 - 48 de
ore, ocazional la 96 de ore dupa nastere. Tabloul clinic al acestui sindrom include in primul rand
insomnia, exagerarea reflexelor, tremorul (tremuratura involuntara), varsaturi, hiperactivitatea,
tonus muscular crescut, dispnee, febra si diaree. Mai rar pot aparea: stranutul, transpiratiile si
crizele convulsive. Sindromul pune in pericol viata nou-nascutului.
In concluzie, dependenta de heroina produce tulburari comportamentale majore si o degradare
fizica si psihica a individului, care fac existenta acestuia incompatibila cu o viata normala. Rata
mortalitatii in randul utilizatorilor de heroina este foarte ridicata, cazurile letale fiind datorate
supradozarii, sinuciderilor sau implicarii in acte de violenta (sunt frecvente cazurile de moarte
violenta).

MORFINA

Morfina este standardul la care se raporteaza celelalte medicamente analgezice. Morfina este cel
mai important alcaloid din opiu, avand ca actiuni farmacologice principale efectul asupra SNC si
asupra tractului gastrointestinal

Principala utilizare se datoreaza efectului analgezic fiind indicat in durerea cronica si mai putin
in cea acuta (indicata mai mult prin traditie in edemul pulmonar acut).

Doza analgezica obisnuita este de 10 mg administrata subcutanat. Efectul analgezic e maxim la 1

h si se mentine aproximativ 4-6 h. Eliminarea morfinei se face prin metabolizare hepatica, avand
un T1/2 de 3 ore. Unul din metabolitii sai, glucuronilmorfina, are efect analgezic mai intens
decat morfina dar se elimina renal rapid .

Actiunea analgezica este intensa si selectiva. Morfina este mult mai eficace fata de durerea
tonica decat fata de durerea fazica. In conditii clinice este mult mai eficace fata de durerea
provocata de o boala decat fata de durerea provocata experimental .

Efectul analgezic al morfinei se manifesta mai putin asupra intensitatii perceptiei dureroase cat
mai ales asupra componentelor afective ale durerii. Foarte adesea, bolnavii sub tratament cu
morfina declara ca percep durerea dar aceasta nu ii mai deranjeaza. Eficacitatea foarte mare a
morfinei fata de durerea tonica ar putea fi datorata in buna masura inlaturarii componentei
afective a durerii si mai putin ridicarii pragului sensibilitatii dureroase .

Morfina diminueaza intensitatea oricarui stimul negativ din punct de vedere afectiv.

Morfina este indicata pentru tratamentul durerii moderate și severe și a durerii cronice. Este
folosita preoperator pentru efectele sale anxiolitice și pentru a reduce doza de anestezice. Este
folosita curent in tratamentul dispneei din edemul pulmonar. De asemenea este folosita in
infarctul miocardic datorita efectelor bradicardice și vasodilatatoare. Morfina și alți opioizi au
efect sedativ intens și o depresie respiratorie crescuta cand sunt combinați cu alte sedative, ca
alcoolul sau barbituricele.

Au fost raportate și mecanisme periferice ale efectului analgezic al morfinei a caror importanța
devine din ce in ce mai apreciata .

In administrarea cronica, principala reactie adversa este toxicomania si dependenta, foarte

cunoscuta sub numele de morfinomanie. Forma completa a morfiomaniei implica dependenta
fizica, psihica, toleranta si psihotoxicitate.

Toleranta nu se instaleaza pentru toate efectele morfinei. Se instaleaza pentru majoritatea

efectelor psihofarmacologice cum ar fi euforia, efectul anxiolitic, cresterea capacitatii de
imaginatie dar si pentru reactiile adverse ale drogului cum ar fi efectul de deprimare al respiratiei
si cel vomitiv.

In ceea ce priveste efectul analgezic se dezvolta toleranta fata de efectul morfinei in durerea
fazica, dar toleranta este extrem de slaba fata de efectul analgezic al morfinei in durerea tonica.

Morfina actioneaza agonist asupra tuturor receptorilor opioizi (µ, k si δ) cu exceptia receptorilor
ORL, dar are un efect mai intens asupra receptorilor µ.

Utilizarea morfinei este mult restrictionata datorita riscului de a dezvolta toxicomanie si

dependenta si sunt consideratesubstante toxice si stupefiante sau droguri de mare risc
 BIBLIOGRAFIE

1.E. Proca, G. Litarczec -Terapia pre- şi postoperatorie a bolnavului chirurgical, Tratatul

de patologie chirurgicală, Ed. Med., Buc., 1999

2.Papilian V., Anatomia Omului, vol.I, Aparatul Locomotor, Ediţia a-VIII-a, Editura ALL,
Bucureşti, 1993.

3.Wiener, Stanlez L., Diagnostic diferenţial în durere acută, Editura Internaţională,

Bucureşti, 1998.

4.Sbenghe T., Recuperarea la domiciliul bolnavului, Editura Medicală, Bucureşti, 1996

5.Ostin C. Mungiu, Algeziologie specială, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

6.Dunărea G. Ionescu, Diaconescu V., Ostin C. Mungiu, Algeziologie experimentală,

Editura Polirom, 2001.

7.Anuşca D., Artroza - Ghid clinic şi terapeutic, Editura Angora, Craiova, 2000.

8.Arseni C., Oprescu I., Durerea, Editura Medicală, Bucureşti, 1982.

9.Sandu, L. - Cum tratăm durerea, Ed. Medicală, Bucureşti, 1991

10.C Borundel : Medicina interna pentru cadre medii, ed Bic All, Bucuresti, 2000

11.Lucretia Titirca: Urgentele medico-chirurgicale: sinteze pentru asistentii medicale, ed

Medicala, Bucuresti, 2009

12.Lucretia Titirca: Ingrijiri speciale acordate pacientilor de catre asistentii medicali, ed

Viata Medicala Romaneasca, Bucuresti, 2006