Anda di halaman 1dari 4

Dezvoltarea economică versus dezvoltarea ecologică

Omenirea se află în prezent în pragul unor situaţii de criză conjugate, fără precedent
în istorie, care se vor adânci şi vor persista pe termen lung. Marile probleme decurg
din epuizarea, în viitorul apropiat, a unor resurse naturale vitale – energie, minerale, apă
potabilă, soluri fertile, suprafeţe împădurite. Din păcate, acest lucru se datorează marilor
întreprinzători ai lumii, care nu au fost preocupaţi şi care nici acum nu sunt cu adevărat
preocupaţi de producerea de bunuri şi servicii fără a periclita ireversibil echilibrul eco-
sistemic global al planetei.
Dezvoltarea economică haotică desfăşurată până în deceniul 8 al secolului trecut, a
supus mediul înconjurător unor riscuri majore, precum:
- epuizarea resurselor naturale neregenerabile şi în special a celor de origine fosilă;
- deteriorarea solului, erodarea acestuia şi extinderea deşertificării unor ample suprafeţe ale
Terrei (anual circa 6 milioane de hectare de teren cultivabil);
- ameninţarea biodiversităţii planetare manifestată prin dispariţia a numeroase specii de plante
si animale, fără să apară altele in loc;
- poluarea apei şi aerului la nivelul întregii planete, în special în zonele puternic industrializate
şi urbanizate;
- prezenţa unor afecţiuni patologice, ce influenţează imunitatea şi rezistenţa organismului
uman, în special în zonele defavorizate;
- extinderea fenomenului de ploi acide ca urmare a sporirea emisiilor de bioxid de sulf cu
consecinţe grave asupra ecosistemelor şi a populaţiei;
- emisiile de CO2 in atmosfera şi efectul de seră precum şi impactul acesta asupra climei
planetei ce a dus la secete prelungite in cele mai diferite colturi ale planetei, precum si la
începerea topirii calotei de gheata din emisfera nordica.
- reducerea stratului protector de ozon nu numai in emisfera sudica, ci si in cea nordica, cu
consecinţe catastrofale asupra a tot ceea ce este viu pe Terra.
Între factorii care stau la baza creşterii economice si, pe un plan mai larg, a
dezvoltării, se afla factorul ecologic sau de mediu. Mediul natural influenţează dinamica
economica, iar creşterea economică, la rândul ei, afectează natura cu toate componentele ei.
Desfăşurându-se in condiţiile unor resurse limitate si in mare măsura neregenerabile si
nerecuperabile, procesul creşterii economice nu este un set continuu de fluxuri circulare, ai
cărui poli sunt producţia si consumul final. Aceasta înseamnă ca, pe de o parte, dezvoltarea
economica este dependenta de mediul natural, de calitatea lui. Pe de alta parte, orice activitate
economica provoacă dereglări intre natura si economie, intre om si mediul sau natural. Acest
raport bilateral intre activitatea economica si mediul natural este pus in evidenta prin noţiunile
de entropie, entropic, antientropic.
Relaţia dintre creşterea economica (dezvoltarea social-economica) si mediul natural a
fost înţeleasă si tratată in moduri diferite. Acestea din urmă s-au conturat in concepţiile
geocentrică, biocentrică si antropocentrică.

Concepţia geocentrică considera ca protecţia Terrei, protecţia factorilor de mediu este


un scop principal, pământul urmând a fi aparat fără rezerve. Intr-o asemenea concepţie, omul
este doar unul din elementele ce se cer conservate, pentru ca 'natura să rămână neatinsă in
puritatea sa'. Conservaţionismul exagerat ap[rut in baza acestei optici (natura-om) a condus la
ideea „creşterii zero”.
Concepţia biocentrică pune in centrul preocupărilor ecologice organismele vii,
îndeosebi formele de viaţă nonumane, deoarece - spun unii specialişti - acestea nu se pot
prezerva singure, aşa cum o face omul. In viaţa speciilor, omul ar trebui sa intervină doar
pentru conservarea acestora. Dar, in condiţiile in care existenta umana se asigura numai prin
folosirea rationala a naturii, milioanele de oameni ce sunt subnutriţi (unii chiar înfometaţi) cu
greu pot fi convinşi, de pildă, să nu se atingă de peştele Oceanului Planetar decât in anumite
limite.
Concepţia antropocentrică are ca punct de sprijin ideea ca totul trebuie subsumat
trebuinţelor crescânde şi tot mai diverse ale oamenilor. In fata acestui obiectiv, nimic nu mai
contează. A te posta de partea dreptului absolut al omului in raport cu natura este însă o mare
greşeală. In schimb, s-a spus si se repeta in cele mai diverse ocazii si de către oamenii de toate
orientările: “Nu se mai poate accepta distrugerea naturii, ca un sacrificiu pe altarul creşterii
economice”.
Reţinând elementele raţionale din toate aceste concepţii , din lucrările fundamentale
privitoare la relaţia mediu natural - creştere economică, se poate formula o concepţie
sintetizatoare sub forma imperativului reconcilierii omului cu natura si cu sine însuşi. Aceasta
ar însemna respectul faţă de legile naturii in activitatea economică, respect pentru echilibrul
ecologic, pentru sănătatea Terrei, pentru progresul social (in om si pentru om).
În spiritul celor arătate mai sus, protecţia mediului natural reprezintă protecţia
societăţii si a dezvoltării ei, iar protecţia omului înseamnă protejarea tuturor factorilor de
mediu. Pentru ca asemenea principii sa fie transpuse in viaţa, este necesar ca problemele
relaţiilor omului cu mediul natural sa fie studiate şi înţelese în toată complexitatea lor. Apoi,
ele trebuie cuprinse in norme juridice adecvate (pozitive). Dar, mai ales, sa se găsească
pârghiile economice de intervenţie in direcţia rezolvării lor.
O pârghie economica de intervenţie in acest scop o constituie internalizarea costurilor
cu protecţia mediului, adică transformarea costurilor sociale aferente poluării in costuri
interne ale întreprinderilor şi suportarea lor de către unităţile producătoare si nu de către
societate. Cu toate ca o asemenea soluţie s-ar impune de la sine, prin logica lucrurilor, iniţial,
aceasta problema a dat naştere la multe controverse. Dar, viaţa a demonstrat ca includerea
acestor cheltuieli in costul produsului (serviciului) a cărui realizare le-a generat este mult mai
eficace in lupta contra poluării si degradării decât subvenţionarea de către stat a procesului
întrucât, sporeşte preocuparea unităţilor economice pe linia prevenirii poluării. Ori, prevenirea
poluării, a degradărilor provocate in biosfera etc., costa substanţial mai puţin decât remedierea
poluării.
Unii dintre noi ar putea considera că încetarea creşterii economice, este soluţia cea mai
raţională, din moment ce între ţările lumii există discrepanţe în ce priveşte nivelul de
dezvoltare economică, tehnologică, ştiinţifică, etc. Urmare a acestei discrepanţe, observăm
tendinţa tărilor dezvoltate de a amplasa investiţii de capital în ramurile nepoluante la ei acasă
şi ramuri puternic poluante în ţările în curs de dezvoltare, fără eforturi deosebite de
implementare a tehnologiilor curate. De asemenea tot aici trebuie de menţionat şi consumul
unor cantităţi enorme de materii prime importate din ţările în curs de dezvoltare, preluate la
preţuri derizorii. Evident, că pentru ţările în curs de dezvoltare, soluţia nu poate fi căutată în
stoparea creşterii economice, dar în căutarea şi utilizarea unor instrumente economice şi
politice, în primul rînd, eficiente pentru a pune de acord cerinţele obiective ale creşterii
economice cu cele ale protecţiei mediului înconjurător, asigurând astfel o alocare eficientă şi
raţională a resurselor. Respectiv, cei care consumă resurse şi poluează mediul trebuie să
suporte restricţii economice prin preţuri mai ridicate, prin taxe progresive şi alte instrumente,
indiferent de unde vine investiţia şi unde ajunge.
Dacă nu va exista un sistem eficient de contabilizare a resurselor, deficitul ecologic,
mai devreme sau mai târziu, v-a împinge această societate în criză. Deşi o categorie de ţări
dispune de anumite rezerve ecologice, aceasta nu înseamnă neapărat că le şi gestionează
corect. Aceasta o demonstrează creşterea amprentei ecologice pentru unele tari europene, in
timp ce indicele dezvoltării umane nu a urcat foarte mult.
Amprenta ecologică este un indicator obiectiv ce exprimă sintetic presiunea pe
care omenirea o exercită asupra biosferei, prin consum. În crearea amprentei ecologice
globale , o mare pondere au: suprafeţele agricole, suprafeţele marine de pescuit,
suprafeţele ocupate de construcţii industriale, amenajările de infrastructură, aşezările
umane din urban şi rural, suprafeţele destinate depozitării şi neutralizării unor deşeuri,
suprafeţele destinate extragerii şi depozitării unor minereuri sau hidrocarburi, suprafeţele
despădurite şi cele de curând reîmpădurite ş.a.
Conceptul de amprentă ecologică globală a fost utilizat întâia oară în anul 1992, de
către ecologul canadian William Rees de la Universitatea Britanică din Columbia. Amprenta
ecologică se calculează prin raportarea consumului uman de resurse naturale la
capacitatea pământului de a le regenera şi se exprimă în hectare globale.
În era globalizării, prin cerere, consumatorii pot amprenta ecologic, mai puternic
decât oricând, zona lor de rezidenţă, dar şi suprafeţe cu mult mai mari aparţinând unor ţări
exportatoare de bunuri şi servicii.
Dezvoltarea sustenabila a tuturor tarilor lumii, presupune unirea eforturilor nu doar la
nivel naţional dar şi la cel global în vederea stabilirii unui compromis a acestora faţă de
capitalul natural şi modalităţile de exploatare a acestuia. Dar până atunci, trebuie să înţelegem
că omul este cel care trebuie să-şi schimbe comportamentul faţă de mediu, devenind un
protector al acestuia, şi după cum se afirmă să-şi găsească locul într-un sistem ecologic ciclic,
care este capabil de reproducere continuă a formei materiale. Raţionamentele economice
trebuie să rezulte în exploatarea tot mai redusă a unor substanţe utile şi căutarea unor noi
resurse substituibile, regenerabile, care să poată satisface nevoile mereu în creştere a
populaţiei. În cadrul acestui sistem este foarte importantă identificarea posibilităţilor de
reciclare a deşeurilor care pot genera economii importante de energie si materie primă.
Un model economic sustenabil presupune aplicarea unor standarde ecologice şi de
calitate racordate la cerinţele europene care au trecut examenul vremii, şi utilizarea în acelaşi
timp a unor tehnologii de producţie modernizate ce oferă o serie de avantaje concurenţiale,
atât pe piaţa naţională cât şi cea externă.
O soluţie optimală de remediere a situaţiei ar fi conlucrarea specialiştilor mediului şi
economiştilor în scopul identificării mărimii costului de distrugere a climei, al ploilor acide şi
al poluării aerului, asigurând astfel restructurarea economiei globale în vederea restabilirii
echilibrului între economie şi ecosistemul în care este amplasată.
Însă, situaţia creată de-a lungul anilor, dovedeşte lipsa unei motivaţii economice
serioase, ce ar stimula utilizatorii de resurse naturale şi poluatorii de mediu în direcţia
întreprinderii de acţiuni hotărâte de micşorare a nivelului de poluare şi de ecologizare a
producţiei.
În acelaşi timp, situaţia se agravează mult deoarece avantajele ecologice nu sunt
reflectate în beneficiile individuale ale poluatorilor, iar implementarea politicilor şi strategiilor
ecologice ale întreprinderilor rezultă a fi mult prea costisitoare. După cum se vede, problema
nu este mărimea costului suportat pentru realizarea acestei transformări, ci cât de mult ne va
costa dacă nu reuşim să realizăm această transformare.
Obligaţi să eficientizăm şi să raţionalizăm tranziţia ţării noastre la economia de piaţă,
aş vrea să aduc în încheiere o expresie formulată de Oysten Dahle, şi care e bine să fie ştiută
şi de politicienii noştri: “Socialismul a colapsat din cauza că nu a permis preţurilor să
spună adevărul economic. Capitalismul poate colapsa din cauza că nu permite
preţurilor să spună adevărul ecologic”

BIBLIOGRAFIE:

1. Chiriac, D., Humă, C., Cace, S., Aspecte privind ecologizarea localităţilor din
România şi efectele acesteia asupra calităţii vieţii , „Revista Calitatea Vieţii”, X IV, nr.
1–2, Editura Academiei Române, 2003.
2. Rees, W., Ecological footprints and appropriated carrying capacity: what urban
economics leaves out, „Environment and Urbanisation”, Vol. 4, no. 2, Oct 1992.
3. William K. Reilly, Dezvoltare economica si câstig ecologic, in revista Sinteza, nr.
89/1991.
4. http://ec.europa.eu/environment/international_issues/rio20_en.htm