Raport de cercetare – Sectorial 7.1.2.

„Elaborarea tehnologiilor de
reproducere pentru speciile de peşti
rare, periclitate sau ameninţate cu
dispariţia”

Partener 3. Societatea Ecologică Aquaterra

Participă la elaborarea documentaţiei de omologare.
Participă la elaborarea manualului de prezentare.
Participă la diseminarea pe scară largă a rezultatelor
proiectului.
Introducere.........................................................................................................................4
CAPITOLUL I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND REPRODUCEREA LA PEŞTI.....5
Dezvoltarea elementelor sexuale.....................................................................................5
Ovogeneza....................................................................................................................9
Spermatogeneza.........................................................................................................14
Influenţa factorilor interni asupra maturării celuleor sexuale şi a reproducerii.............17
Influenţa factorilor externi asupra maturării celuleor sexuale şi a reproducerii............19
Celulele sexuale mature.................................................................................................25
Fecundaţia şi dezvoltarea embrionilor in-situ şi ex-situ................................................32
Dezvoltarea post-embrionară.........................................................................................41
CAPITOLUL II. SPECII DE PEŞTI RARE, PERICLITATE, SAU AMENINŢATE
CU DISPARIŢIA DIN FAUNA ROMÂNIEI.................................................................44
Romanichthys valasnicola – aspretele..........................................................................44
Hucho hucho – lostriţa..................................................................................................45
Thymallus thymallus – lipan.........................................................................................47
Aspro zingel (syn. Zingel zingel) – fusar mare, pietrar................................................51
Aspro streber (syn. Zingel streber)...............................................................................52
Lota lota – mihalş..........................................................................................................54
Barbus barbus - mreană, mreană albă, mreană de Dunăre............................................56
Leuciscus leuciscus – cleanul mic................................................................................60
Leuciscus idus – văduviţă.............................................................................................62
Tinca tinca – lin............................................................................................................65
Gobio uranoscopus – porcuşorul de vad.......................................................................67
Carassius carassius – caracudă......................................................................................70
Rutilus pigus – babuşcă................................................................................................72
Misgurnus fossilis – chişcar, ţipar................................................................................75
Cobitis elongata – fâsa mare.........................................................................................78
Umbra krameri - ţigănuş...............................................................................................80
CAPITOLUL III. METODE DE CERCETARE, CAPTURARE A SPECIILOR DE
PEŞTI VIZATE ÎN PROIECT ŞI AMENAJĂRI EXPERIMENTALE REALIZATE ÎN
SCOPUL REPRODUCERII LOR...................................................................................82
Metode de capturare şi unelte de pescuit adaptate fiecărei specii.................................82
Metode de studiu şi prelucrare a materialului piscicol colectat ....................................91
Amenajări experimentale realizate în scopul reproducerii speciilor rare, periclitate sau
ameninţate cu dispariţia din fauna României...............................................................101
CAPITOLUL IV. REZULTATE OBŢINUTE ÎN URMA EXPERIMENTELOR DE
REPRODUCERE...........................................................................................................109

2
 Tehnologia de creştere şi reproducere la speciile Zingel zingel, Zingel streberi şi
Romanichthys valsanicola...........................................................................................109
Tehnologia de creştere şi reproducere la cleanul de baltă (Petroleuciscus (Leuciscus)
celensis syn. Petroleuciscus (Leuciscus) borysthenicus celensis) şi Leuciscus leuciscus
......................................................................................................................................111
Tehnici de reproducere la Umbra krameri...................................................................117
Tehnici de reproducere la Sabanejewia aurata vallachica...........................................122
Reproducerea si cresterea in captivitate a lipanului (Thymallus thymallus) şi lostriţei
(Hucho hucho).............................................................................................................124
Tehnologia reproducerii artificiale a linului (Tinca tinca)...........................................134
Tehnici de reproducere la caracudă (Carassius carassius)...........................................138
Concluzii.........................................................................................................................140

3
Introducere

Speciile reofile şi limnice de peşti rari din fauna României prezintă o foarte mare
importanţă pentru biodiversitatea acvatică a habitatelor dulcicole europene, atât din punct
de vedere economic (lostriţă, lipan, scobar, clean mic, clean de Maramureş, văduviţă,
caracudă, şalău vărgat, mihalş), din punct de vedere ştiinţific (asprete – Romanichthys
valsanicola, ţigănuş - Umbra kramerii), aceste specii fiind cele mai vechi specii de peşti
din fauna europeană de apă dulce, adevărate fosile vii sau paleoendemisme.
Din acest punct de vedere ele trebuie ocrotite în mod special, având atât valoare
ştiinţifică deosebită cât şi valoare ecologică, istoric-evolutivă şi valoare filogenetică,
martor al faunei din paleogen, contemporani cu primele mamifere evoluate şi primele
specii de peşti osoşi. Astăzi există peste 30.000 de specii de peşti osoşi, între timp
supravieţuind doar câteva din primele specii străvechi, majoritatea fiind extincte, lăsând
loc altor specii în procesul de selecţie naturală, speciaţie, radiaţie adaptativă, migrare,
hibridare, prădătorism şi specializare.
Alte specii rare de peşti din fauna ihtiologică de apă dulce a României, deşi sunt
de talie mică sau foarte mică (Pungitius platygaster – pălămida, Umbra krameri -
ţigănuş, Romanichthys valsanicola – asprete, Zingel zingel – fusar, Zingel streberi -
pietrar), au o importanţă ecologică deosebită, jucând un rol ecologic major în reţelele
trofice din habitatele acvatice în care trăiesc.

4
CAPITOLUL I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND
REPRODUCEREA LA PEŞTI

Reproducerea este unul din cele mai caracteristice fenomene vitale ale fiinţelor
având drept rezultat naşterea unor urmaşi care seamănă cu părinţii în toate însuşirile
esenţiale. Reproducerea la peşti se realizează cu o bogăţie incredibilă de produse
sexuale. Este nevoie de un număr atât de mare de gameţi sexuali, deoarece în perioada
timpurie de dezvoltare individuală, peştii sunt supuşi pierderilor din motive fizice,
chimice şi biologice. Icrele neprotejate de părinţi şi larvele constituie pradă pentru
răpitori şi de asemenea sunt expuse efectelor chimice, toxice etc. (H o r v a t h L a s z l o,
2005). Supravieţuirea descendenţilor în număr suficient, în faţa numeroşilor factori ostili
de mediu, este calea de reuşită a larvelor.
Reproducerea reuşită presupune existenţa unui ansambu de condiţii complexe
fiziologice şi de mediu care să se încadreze într-un anume optim.
Prin reproducerea artificială la peşti întelegem complexul de condiţii si mijloace
create de om în vederea realizării procesului de înmulţire şi dezvoltare a descendenţilor.
,,Reproducerea artificială” nu modifică fenomenele naturale esenţiale ale
înmulţirii (maturarea elementelor sexuale, fecundare, dezvoltare embrionară şi
postembrionară), ci, dimpotrivă, le asigură o desfăşurare normală, în condiţii special
amenajate. Scopul final este mărirea efectivului piscicol al bazinelor naturale şi
amenajate şi asigurarea perpetuarii unor specii de mare valoare economică, afectate tot
mai puternic de schimbarea condiţiilor naturale de mediu (poluare, construcţii
hidrotehnice etc.).

Dezvoltarea elementelor sexuale

Înmulţirea la peşti reprezintă în ansamblul său complexul de procese care asigură

formarea de noi generaţii şi perpetuarea speciei şi cuprinde: dezvoltarea elementelor
sexuale în organism, depunerea pontei şi fecundarea icrelor, dezvoltarea embrionară şi

5
dezvoltarea postembrionară (S t r o g r a n o v, 1962, citat de A u r e l i a N i c o l a u,
1973).
Evoluţia organismului pâna la stadiul de adult şi participarea ciclică, la
reproducere este grupată în două perioade mari:
P r i m a p e r i o a d ă cuprinde intervalul de la formarea gonadelor pâna la
maturarea celulelor sexuale, adică dezvoltarea organismului până la atingerea maturităţii
sexuale şi posibilitatea de participare la reproducere. Durata acestei perioade este foarte
variată şi se poate prelungi în funcţie de specie, de la câteva luni la câţiva zeci de ani. De
exemplu, prima depunere a pontei se realizează la: morun după 15-20 de ani; păstrugă
după 10-13 ani; nisetru după 8-15 ani; cegă după 5-10 ani; somn dupa 4-6 ani;
Onchorhyncus după 3-6 ani; scrumbie după 3-4 ani; Gadus după 7 ani; ştiucă după 2-4
ani; biban după 2-3 ani; crap după 3-5 ani; caras după 3-4 ani; gambusie dupa 5-7 ani;
Cynolebias dupa 2-2,5 luni.
De obicei instalarea maturităţii sexuale este condiţionată de atingerea de către
individul respectiv a unor anumite dimensiuni. Astfel, plătica devine matură sexual de
obicei când ajunge la lungimea de circa 27 cm; văduviţa la circa 18 cm etc. (Vasneţov,
1934 citat de Nikolski, 1962).
Trebuie subliniat însă că vârsta la care diferitele specii de peşti ating maturitatea
nu reprezintă o constantă invariabilă, ci se modifică în funcţie de condiţiile de mediu şi în
special de hrană. O alimentaţie abundentă la teleosteeni asigura o creştere rapidă şi
accelerează maturitatea sexuală (V o o d h e a d, 1960 citat de A u r e l i a N i c o l a u şi
colab., 1973).
Modificarea unora dintre condiţiile de viaţă şi reproducere fixate în cursul
dezvoltării filogenetice conduce la încetinirea ritmului de dezvoltare şi de maturare a
celulelor sexuale. De exemplu, creşterea cegii în apă stătătoare este optimă, dar maturarea
gonadelor nu se realizează, de cele mai multe ori celulele sexuale nedepăşind stadiul II;
de asemenea, la sturionii ţinuţi în viviere nu se pot obţine celulele sexuale mature.
Este necesar să se ţină seama de faptul că la dezvoltarea elementelor sexuale, la
peşti, concură un complex de condiţii specifice fiecărei specii. Printre acestea se disting:
temperatura apei, condiţiile hidrochimice şi de oxigenare a apei, caracterul substratului
etc. absenţa unuia dintre factori conduce la dereglarea şi blocarea procesului de maturare

6
şi reproducere. De aceea, pentru a organiza corect lucrările de dirijare a reproducerii în
condiţii naturale sau artificiale este absolut necesară cunoaşterea cerinţelor speciei
folosite. Cu alte cuvinte, succesul activităţilor dirijate este condiţionat de cunoaşterea
aprofundată a caracteristicilor biologice ale speciei, a fazelor obligatorii ale ovogenezei şi
spermatogenezei, a unirii gameţilor şi începutul dezvoltării oului fecundat, a obţinerii
descendenţilor.
A d o u a p e r i o a d ă reprezintă dezvoltarea celulelor sexuale în intervalul de
timp dintre două reproduceri (ciclul sexual), care se desfăşoară de asemenea într-un ritm
variat.
Maturaţia produselor sexuale şi dezvoltarea gonadelor ocupă un timp diferit.
Diferă nu numai epoca primei depuneri de icre, ci şi intervalul dintre două depuneri .
Astfel la Gambusia intervalele dintre epocile de reproducere sunt de câteva luni. La
majoritatea speciilor periodicitatea înmulţirii se apropie de un an, dar la unii peşti
migratori, de exemplu la acipenseride, periodicitatea reproducerii este de doi şi mai mulţi
ani (N i k o l s k i , 1961). Crapul, peştii fitofagi, somnul etc. se reproduc anual. Peştii se
caracterizează printr-o mare varietate a formelor de înmulţire. Fiecărui grup, specie sau
chiar rase biologice le sunt proprii anumite particularităţi. În reproducere, cea mai
răspândită formă este cea realizată prin depunerea elementelor sexuale în apă, unde în
mod liber se realizează unirea gametilor si fecundarea.
După cantitatea de icre depuse se pot distinge două categorii mari şi anume: peşti
cu dezvoltare sincronă a celulelor sexuale şi depunerea întregii cantităţi de icre intr-un
interval scurt de timp (sturioni, somon, şalău, biban etc.) si peşti a căror dezvoltare
asincronă a elementelor sexuale se reflectă în depunerea icrelor în câteva porţii
(scrumbie, crap, lin, caras etc.).
Participarea la reproducere a diferitelor specii depinde de durata activităţii sexuale şi
poate fi:
- unică – peşti monociclici (Petromyzon, Oncorhynchus keta, O. gorbuscha,
Cynolebias, Anguilla). După depunerea pontei indivizii mor.

- repetată – peşti policiclici (majoritatea peştilor), care pot participa la

reproducere de mai multe ori în cursul vieţii.

7
Figura nr. 1. Schema generală a dezvoltării elementelor sexuale la peşti (sursa:
http://www.biologie.uni-hamburg.de)

Multiplele posibilităţi de reproducere au fost determinate de varietatea condiţiilor

de viaţă şi reprezintă capacitatea de adaptare a speciilor la modificările continue ale
mediului înconjurător.
Dezvoltarea celulelor sexuale (gametogeneza) reprezintă un proces îndelungat
care începe încă din stadii embrionare timpurii.
Celulele germinale primordiale (gonocite primordiale) migrează în cursul
organogenezei şi se localizează în regiunea viitoarelor glande genitale. În momentul
diferenţierii sexuale, cănd gonada va evolua în ovar sau testicul, gonocitele care au
parcurs deja numeroase mitoze capătă denumirea de ovogonii sau spermatogonii.
Evoluţia şi citodiferenţierea lor ulterioară este cunoscută sub denumirea de ovogeneză şi
respectiv de spermatogeneză.
La peşti, diferenţierea sexuală se realizează în funcţie de particularităţile de
dezvoltare a speciei şi mai puţin de condiţiile mediului înconjurator. Pentru ca celulele
sexuale tinere să se dezvolte până la maturare sunt necesare o hrană abundentă, care să
asigure sintetizarea de substanţe specifice în celulele sexuale, şi condiţii care să

8
determine diviziunile de maturaţie. Parcurgerea ultimei etape necesită factori noi de
natură internă şi externă, care converg în stimularea maturării şi eliminării celulelor
sexuale (ovulaţie şi spermiaţie) în conditii optime pentru realizarea fecundării şi activării
oului.
Întregul proces al evoluţiei şi diferenţierii celulelor sexuale, manifestat la
diversele specii de peşti în cele mai diferite variante, se desfăţoară după anumite criterii
general valabile, care permit sistematizarea acestuia pe stadii.

Ovogeneza

În dezvoltarea lor, celulele sexuale femele trebuie să acumuleze largi potenţiale şi

un bogat material hrănitor necesar satisfacerii necesităţilor energetice şi ,,plastice’’ ale
noului organism în cursul unei perioade variabile de timp (de obicei până la obţinerea
hranei din afară). De aceea, dezvoltarea celulelor sexuale femele (ovogeneza) prezintă o
serie de particularităţi.
După diferenţiere, celulele sexuale femele (ovogoniile) parcurg o perioadă de
înmulţire intensă, iar garnitura lor de cromozomi este diploidă. Odată cu trecerea la
perioada de creştere (ovocită de ordinul întâi) apar structuri nucleare caracteristice
meiozei. După constituirea lor însă cuplurile de cromozomi se dezagregă, în nucleu sunt
evidenţi numai nucleolii, şi urmează o perioadă lungă de timp până la diviziunea de
maturaţie. În acest interval, ovocitele se caracterizează prin mărirea considerabilă a
nucleului şi a masei de citoplasmă în care se elaborează şi acumulează substanţe
complexe (vitelogeneză).
La exemplarele tinere se observă unul sau două stadii de dezvoltare asemănătoare.
Stadiul I. Macroscopic, gonada are forma unui şnur, uşor transparent, iar sexul nu
poate fi definit. Microscopic se disting ovocite tinere, cu nuclei mari ce ating aproape
jumătate din diametrul ovocitei, cu citoplasmă omogenă, uşor granulară. După variaţia
dimensiunilor ovocitelor se poate aprecia că dezvoltarea la acest stadiu este asincronă. În
stroma ovarului se disting, de asemenea, numeroase ovogonii grupate în cuiburi (la
sturioni) sau dispersate (la unii teleosteeni).

9
 Stadiul II. Dezvoltarea gonadei se face treptat şi trecerea în acest stadiu este
practic greu de definit. Ovarele sunt puţin mai dezvoltate, dar continuă să aibă un aspect
transparent, cu nuanţe de la cenuşiu –verzui la galbui. Ovocitele pot fi observate prin
transparenţa ovarului cu ajutorul lupei, iar cele mai mari chiar cu ochiul liber. Se disting
mai multe categorii de ovocite, dintre care cele mai dezvoltate sunt înconjurate de stratul
celulelor foliculare dispuse în monostrat. Nucleul este mare, iar nucleolii sunt numeroşi şi
repartizaţi în apropierea suprafeţei interne a membranei nucleare.
În cadrul acestei etape, denumită şi etapa de creştere lentă sau previtelogeneză,
masa ovocitului se măreşte. Citoplasma este intens bazofilă şi încep să apară mici picături
osmiofile. Treptat creşte şi numărul nucleilor, care se repartizează în apropierea
membranei nucleare şi trec în citoplasmă, devenind participarea activă a nucleului la
procesele metabolice care se desfăşoară în citoplasmă. La suprafaţa ovocitelor încep să se
formeze microvili. Dezvoltarea ovocitelor devine treptat sincronă, uniformă, la speciile
care depun întreaga cantitate de icre într-un timp scurt, şi accentuat neuniformă la speciile
care depun icrele în porţii.
Greutatea ovarului raportată la cea a corpului femelei, cu excepţia sturionilor unde
se acumulează o cantitate foarte mare de grăsime, nu depăşeşte 1-1,5 % (D r i a g h i n,
1952); creşterea în greutate a ovarului este paralelă cu creşterea greutăţii întregului
organism.
Durata acestor stadii variază în cadrul speciei şi chiar la indivizii aceleiaşi specii.
În condiţii de mediu nefavorabile, procesul poate fi încetinit până la blocarea definitivă.
Dacă, dimpotivă, exemplarelor tinere li se oferă condiţii optime de dezvoltare, procesul
se intensifică şi poate fi de scurtă durată. În acest caz se obţin populaţii precoce, fapt care
are o deosebită însemnătate pentru piscicultură.
La exemplarele adulte, stadiul II este atins curând după reproducere şi reprezintă
începutul unui nou ciclu sexual.
Stadiul III se distinge prin creşterea rapidă a volumului ovocitelor şi începutul
elaborării şi acumulării de substanţe complexe în citoplasmă. Acest stadiu cuprinde
sfârşitul perioadei de creştere lentă (previtelogeneză) şi începutul perioadei de creştere
intensivă sau, după părerea noastră, începutul perioadei de vitelogeneză. La o serie de
teleosteeni, în citoplasma ovocitelor apar vacuole care ating un număr şi o dispoziţie

10
anumită, se elaborează sferule de vitelus lipoproteic, care umplu masa de citoplasmă, iar
vacuolele cu glicoproteine sunt împinse în zona periferică a citoplasmei. În jurul
nucleului se păstrează o zonă clară, fără incluziuni. Microvilii se dezvoltă intens şi
raportul ovocitelor cu celulele foliculare devine mai complex. Acumularea intensă de
material energetic face ca creşterea greutăţii ovocitului să fie rapidă şi să depăşească
ritmul de creştere a corpului.
În acest stadiu de dezvoltare se constată diferenţa între peştii cu depunere totală a
pontei şi cei cu depunere parţială. La prima categorie, ovocitele apar uniforme ca
structură si marchează un grad asemănător al diferenţierii, iar fazele intermediare lipsesc.
La a doua categorie, ovarul prezintă ovocite tinere şi dezvoltate, precum şi stadii
intermediare. Durata acestui stadiu este diferită, variind de la câteva săptămâni la câteva
luni.
Stadiul IV se caracterizează prin intensificarea şi desăvârşirea procesului de
elaborare şi acumulare a substanţelor nutritive (complexe glico-lipo-proteice). In raport
cu aceasta, relaţiile celulelor foliculare cu ovocitele marchează maximum de
complexitate. Nucleul ovocitei migrează spre polul animal, parcurgând în acelaşi timp o
serie de transformări.
Spre sfârşitul perioadei, icrele ating dimensiunile definitive, iar citoplasma
conţine cantitatea maximă de material nutritiv de rezervă, care este repartizat selectiv.
Vitelusul apare sub formă de granule şi plachete viteline de dimensiuni variabile (la
sturioni şi unii teleosteeni) sau poate alcătui o masă omogenă (peşti osoşi). Incluziunile
lipidice se concentreză în una sau câteva picături (somn, şalău). Nucleul îşi modifică
structura şi este situat la polul animal. Procesul de formare a învelişurilor externe ale
ovocitelor este terminat şi legătura cu celulele foliculare este slabă. Ovarul creşte mult în
dimensiuni, ocupând o mare parte din cavitatea corpului, iar greutatea lui aproape se
dublează faţă de cea din stadiul anterior. Culoarea icrelor se accentuează şi variază între
galben şi cenuşiu închis.
La peştii cu depunere totală, ovarele conţin icre uniform dezvoltate şi cu o
structură caracteristică stadiului de maturare, în timp ce la cei cu depunere parţială se
disting mai multe categorii de ovocite.

11
 Se apreciază că acest stadiu începe la şalău în Marea de Azov şi la Abramis în
nordul Mării Caspice toamna, la coborârea temperaturii apei, iar procesul de vitelogeneză
se intensifică începând din octombrie şi durează 6-7 luni.
Peştii migratori au fost studiaţi mai puţin sub acest aspect. În cazul sturionilor,
exemplarele de morun, păstrugă, nisetru, care pătrund primăvara în Dunăre şi se reproduc
în acelaşi an, au ovocitele în stadiul IV de maturare. Deci, perioada de vitelogeneză se
realizează în mare până la pătrunderea exemplarelor în fluviu. Însă, şi printre exemplarele
ce pătrund în Dunăre în cursul verii, şi mai ales toamna, există femele care au icrele
dezvoltate şi marchează aproape sfârşitul stadiului IV, asemănător cegii (C a l o i a n u – I
o r d ă c h e l, 1967, 1968).
Aceste constatări conduc la ideea că exemplarele care vor participa la reproducere în anul
următor coboară la iernat cu celulele sexuale deja dezvoltate, iar primăvara noile condiţii
de temperatură stimulează maturaţia şi determină ovulaţia.
Stadiul V cuprinde o perioadă scurtă de timp (câteva zile). Caracteristicile acestui
stadiu sunt următoarele: atingerea greutăţii şi volumului maxim ale ovarului şi ale icrelor;
posibilitatea eliberării icrelor din folicul şi eliminarea lor prin simpla măsare a
abdomenului sau înclinare a corpului; capacitatea de a depune ponta în condiţii optime de
mediu; capacitatea de fecundare a icrelor; diferenţa în structura ovarelor, în funcţie de
modul cum se depune ponta. La peştii cu depunere totală, în afară de icrele mature, in
ovar se disting numai ovocite tinere (stadiul II). La cei cu depunere parţială, înainte de
prima reproducere se observă în afară de tipul de ovocite menţionat pentru primul grup, şi
stadii intermediare(III şi IV), care continuând să se dezvolte vor asigura seriile de ponte
ce urmează a fi depuse în acelaşi an.
Durata acestui stadiu este strâns legată de temperatură, care poate accelera sau
prelungi timpul până la blocarea totală a reproducerii.
Stadiul VI cuprinde intervalul de timp imediat după depunerea pontei şi se
caracterizează prin epuizarea, slăbirea adulţilor şi scăderea însemnată a greutăţii ovarului
(1,5 – 2,5 % din greutatea corpului). Puternic injectat, ovarul conţine o serie de icre
mature nedepuse, foliculi rupţi şi un complex de ovocite tinere. Începe un proces intens
de resorbţie a icrelor şi a elementelor foliculare rămase; în cazul când reproducerea nu se
realizează, începe resorbţia întregii cantităţi de icre rămasă în ovar. Paralel cu acest

12
proces, ovarul îşi schimbă aspectul şi culoarea, revenind la caracteristicile ovarului din
stadiul II.
La grupul de peşti cu depunere parţială, stadiul VI se prezintă deosebit. După
prima pontă, ovarul continuă să păstreze un aspect normal şi un volum însemnat datorită
ovocitelor în stadiile III şi IV, care continuă să se dezvolte.
Durata stadiului VI variază cu specia şi gradul de slăbire al indivizilor. Urmează
apoi o perioadă de hrănire şi intensificare a metabolismului energetic, care duce la
refacerea organismului şi apoi la metabolismul generativ.
Toate stadiile menţionate reprezintă o încercare de sistematizare şi punctare a
transformărilor importante, care în mod obligatoriu au loc în procesul dezvoltării şi
maturării celulelor sexuale femele. Deşi modificările ovarului şi ale ovocitelor, atât
macroscopic, cât şi microscopic, sunt treptate şi nu înlesnesc precizarea momentului
începerii stadiilor, complexul fenomenelor calitativ noi care apar în cursul dezvoltării
permite reliefarea unor etape, a unor stadii precise. Aceasta a şi determinat introducerea
în ihtiologie a termenului de ,, scară de maturare’’.
Numărul stadiilor şi al fazelor descrise variază însă de la autor la autor în funcţie
de criteriile luate în considerare şi de specia analizată. Astfel, dintre sturioni, pentru
nisetru T r u s o v (1964) stabileşte 6 stadii pentru cegă S i l o v (1964) descrie 9 stadii
(subîmpărţind stadiile II şi IV), I a n c o v i c (1958) 7 stadii, iar noi susţinem 6 stadii
(Meien, 1941; Driaghin,1952), la crap 7 stadii (G h e r b i l s k i i, 1956; K u z m i n,
1957). Cercetări mai recente efectuate de S t e o p o e şi colab. (1967) au condus la 10
stadii (prin divizarea stadiilor IV, V şi VI); aceeaşi diviziune a stării de maturare este
propusă de N i c o l a u şi S t e o p o e (1970) pentru peştii fitofagi.

13
Figura nr. 2. Secţiune transversală prin folicul primar cu oocite primare (stânga ) şi folicul secundar
cu oocite secundare (sursa: http://instruction.cvhs.okstate.edu/)

Figura nr. 3. Reprezentare schematică a unui folicul matur (stânga) şi secţiune transversală prin
ovar de peşte (dreapta) (sursa: http://instruction.cvhs.okstate.edu/)

Spermatogeneza

În aprecierea evoluţiei gonadelor mascule la peşti şi maturarea celulelor sexuale

au un rol important o serie de indicatori, ca: dimensiunile, volumul şi culoarea
testiculului, abundenţa vaselor sanguine, apariţia spermei, starea şi structura celulelor
sexuale, precum şi unele caracteristici:

14
 - unitatea de structură şi dezvoltarea celulelor sexuale;
- deosebirile existente în ciclurile sexuale anuale ale masculilor diferitelor
specii;
- de cele mai multe ori, masculii au elementele sexuale dezvoltate şi sunt
gata pentru reproducere înaintea femelelor;
- posibilitatea procesului de spermatogeneză pe anumite stadii.
Stadiul I. Gonada are aspectul unui filament, de culoare roz sau al unui pliu îngust
al epiteliului peritoneal. Spermatogoniile, cele mai mari celule din întregul ciclu al
celulelor sexuale mascule, au forma rotundă sau uşor ovală şi sunt dispuse în grupuri sau
izolat. Nucleul, puternic dezvoltat, conţine granule de cromatină şi un nucleol central.
Zona generativă ocupă numai o parte a gonadei, aceasta fiind alcătuită, în
principal, din ţesut conjunctiv.
Stadiul II se realizează prin activitatea intensă de înmulţire a spermatogoniilor.
Zona generativă se dezvoltă, cuprinzând aproape întreaga gonadă şi îi imprimă o coloare
roz gălbuie. În gonade, spermatogoniile se grupează în interiorul canaliculelor seminifere
în curs de formare. Ţesutul interstiţial este dezvoltat. Acest moment poate fi considerat
începutul ciclului spermatogenetic.
Stadiile I şi II se întâlnesc de obicei la exemplarele tinere care parcurg prima dată această
fază a dezvoltării individuale. Adulţii, după reproducere reiau ciclul din stadiul II.
Stadiul III. Spermatogoniile nu se mai înmulţesc şi intră în perioada de creştere.
Dimensiunile lor însă se modifică puţin pe baza creşterii nucleului şi a citoplasmei.
Celulele sexuale în acest moment al dezvoltării sunt denumite spermatocite de ordinul I.
În această perioadă începe desfăşurarea procesului de meioză, care va duce la
înjumătăţirea numărului de cromozomi, iar celulele rezultate reprezintă spermatocite de
ordinul II. Treptat, tubii seminiferi se umplu cu spermatocite de ordinul I şi II. A doua
diviziune de maturaţie se desfăşoară normal şi conduce la formarea de spermatide. Unde
procesul de spermatogeneză a fost mai intens, predomină spermatidele.
În continuare urmează o fază caracteristică celulelor sexuale mascule –
spermiogeneza, adică procesul de transformare a spermatidei în spermatozoid.
Stadiul IV. Tubii seminiferi se lărgesc, iar ţesutul interstiţial se reduce mult. Spre
sfârşitul acestui stadiu se remarcă chiar cazuri de unire a mai multor tubi seminiferi şi

15
formarea de mici lacune cu spermatozoizi culoarea testiculuilui devine albă şi volumul
creşte considerabil.
Procesul de spermiogeneză este parcurs în timpul stadiului IV de maturare.
Desăvârşirea lui punctează începutul stadiului următor.
Stadiul V. Testiculul este alb, lucios şi este dezvoltat la maximum. Tubii
seminiferi se extind, de asemenea, la maximum, transformandu-se în parte în lacune pline
cu spermatozoizi. La speciile de peşti caracterizaţi prin depunere totală a pontei se
întâlnesc rar spermatocite şi spermatide. Prin secţionarea testiculului se preling picături
albicioase. La presarea abdomenului, de asemenea se prelinge spermă. La exemplarele
care participă de mai multe ori şi într-un interval mai mare de timp în reproducere,
testiculul prezintă numeroase celule sexuale mai tinere, care asigură formarea de noi
spermatozoizi.
Stadiul VI. După reproducere, aspectul gonadelor este hipertrofiat, cu cute
transversale. Culoarea este alb-cenuşie sau roz-cenişie. Pe secţiunile histologice, lacunele
apar golite complet sau conţin o cantitate mică de spermatozoizi nedepuşi.
Spermatogoniile care au început să se dezvolte în interiorul tubilor seminiferi încă de la
sfârşitul stadiului IV şi în cursul stadiului V încep să crească în dimensiuni.
Spermatozoizii rămaşi sunt resorbiţi, iar diametrul lacunelor se micşorează. La
exemplarele care participă de mai multe ori la reproducere se remarcă şi structuri
corespunzătoare procesului de spermiogeneză.
La majoritatea exemplarelor începe procesul de refacere a gonadei. Ţesutul
interstiţial se dezvoltă puternic. Tubii seminiferi încep să se asemene prin aspectul şi
structura lor cu stadiul II de dezvoltare, iar spermatogoniile ocupă aproape întregul lor
număr.

16
Figura nr. 4. Secţiune transversală prin testicol pentru a observa spermatogonii (stânga),
spermatocite primare (dreapta) şi spermatii tinere si mature (jos) (sursa:
http://instruction.cvhs.okstate.edu/)

Influenţa factorilor interni asupra maturării celuleor sexuale şi a

reproducerii

Un rol de seamă în trecerea organismului la starea de reproducere îl deţin

mecanismele fiziologice interne, influenţate în primul rând de activitatea glandelor
endocrine. Cercetările au stabilit că sfera de influenţă a hormonului gonadotrop asupra
gonadei în perioada trecerii organismului în starea de reproducere nu se limitaeză numai
la procesul ovulaţiei, ci se extinde şi asupra proceselor nucleare ce au loc înaintea acestui
proces. La sturioni, de exemplu, experienţele au demonstrat că, asemănător majorităţii
vertebratelor, maturarea ovocitelor are loc sub influenţa hormonului gonadotrop al
hipofizei şi constă din două perioade. În prima perioadă se produce liza membranei
nucleare şi încep diviziunile de maturaţie sub influenţa hormonului hipofizar, iar în a
doua perioadă, independent de prezenţa hormonului, procesul se poate continua fără alt

17
stimulent, chiar în afara corpului femelei. În vitro, procesul poate fi declanşat numai prin
contactul sucului nuclear extras după începerea lizei membranei nucleare cu citoplasma
ovocitei.
Procesul trecerii peştilor în stare de reproducere poate fi schiţat astfel: condiţiile
optime create de factorii externi (temperatura, curentul apei, substratul etc.) acţionează
prin organele de simţ asupra sistemului nervos central şi stimulează activitatea hipofizei.
Aceasta secretă şi eliberează în sânge hormoni gonadotropi, care stimulează maturarea
ovocitelor şi eliberarea lor din foliculi. Cunoscută fiind legătura stânsă dintre procesul
maturării şi activitatea hormonală, în ultimele decenii au fost întreprinse numeroase
cercetări privind stimularea ciclului sexual cu ajutorul diferitelor produse. Cu cea mai
largă perspectivă s-a dovedit a fi hormonul hipofizar.
Este cunoscut faptul că la peşti hipofiza se caracterizează prin cea mai mare
variaţie a structurii şi creează, din această cauză, dificultăţi în încercările de omologare (S
t e n d e l, 1913). O trăsătură comună însă, pentru speciile de peşti este aceea că în zona
nervoasă a hipofizei nu formează un organ compact, separat, ci se ramifică şi pătrunde
adânc în zona glandulară. În acest fel se realizează un contact intim între rădăcinile
neurohipofizei şi grupele de celule secretoare.
Asupra structurii şi funcţiei hipofizei, în special a variaţiei conţinutului de hormon
gonadotrop în timpul anului s-au întreprins de asemenea studii amănunţite. Rezultatele au
demonstrat că fiecare porţiune a hipofizei peştilor secretă diferiţi hormoni care acţionează
asupra uneia sau alteia din fazele procesului de dezvoltare a celulelor sexuale. De aceea,
în diferitele sezoane ale anului se constată variaţii ale activităţii secretoare ale zonelor
hipofizei, care corespund unor stadii diferite de dezvoltare a gonadelor.
Z a i ţ e v (1971), studiind hipofiza la crap şi ştiucă, prezintă o serie de
caracteristici. În perioada dinaintea reproducerii, toate porţiunile hipofizei sunt puţin
active şi evidenţiază primele semne de pregătire a celulelor secretoare în vederea
elaborării secreţiei. Se stabileşte legătura specifică dintre procesele metabolice ale
adenohipofizei şi nucleii hipotalamici. La ştiucă, spre deosebire de crap, activitatea
adenohipofizei şi a neurohipofizei este mai intensă înainte de reproducere, fenomen care
se explică prin timpul mai rapid de reproducere si pragătire a unei porţiuni mari de icre şi
spermă pentru reproducerea totală. S-a constatat, de asemenea, că există o diferenţă

18
cantitativă şi calitativă a gonadotropinei între mascul şi femelă (B u t l e r, 1941; H i l d,
1941). G h e r b i l s k i i (1939) arată că hipofiza masculuilui de păstrugă influenţează
pozitiv procesul de maturare a icrelor dar conchide că la majoritatea speciilor de peşti nu
există specificitate de sex. Pot exista diferenţe şi la indivizii aceleiaşi specii, în funcţie de
starea organismului. B a r a n i c o v a (1949), studiind masculii de păstrugă la începutul
migraţiei de reproducere şi masculii aflaţi la locul ales pentru depunerea pontei, constată
că la acest din urmă grup cantitatea de hormon este mult mai mică.
Influenţa pe care activitatea gonadotropică o are asupra gonadelor variază şi cu
vârsta indivizilor. Astfel, după unii autori influenţa este minimă înainte de maturitatea
sexuală, iar după alţii ar avea un rol de stimulare sau chiar de accelerare a dezvoltării
sexuale la peştii imaturi (M a t h e w s, 1940; K a w a m u r a şi O t s u k a, 1950).
Au fost experimentate şi o serie de preparate endocrine ca: prolan, foliculină,
gravidan, tiroxin, horiogonin, gonadotropină serică etc. în general, aceste preparate au dat
rezultate pozitive dar nu s-au putut folosi pe scenă industrială.

Influenţa factorilor externi asupra maturării celuleor sexuale şi a

reproducerii

Heleşteele de reproducere trebuie să îndeplinească anumite condiţii de

temperatură, lumină, un anume continut de oxigen solvit în apă, densitate de populare,
lniştea înconjurătoare (lipsa factorilor de poluare fonică sau mecanică – factori de stress
pentru peşti), hrana, dimensiuni şi adâncimi corespunzătoare ale heleşteului. Toate
acestea să se apropie, pe cât posibil, de condiţiile de habitat natural al fiecărei specii.
Pentru a se reproduce, fiecare specie parcurge etapele menţionate anterior într-un
timp mai îndelungat sau mai scurt, dar nu pot fi omise. Succesiunea lor obligatorie
reflectă evoluţia proceselor biochimice şi fiziologice, care au loc atât în gonade cât şi în
restul organismului şi care sunt influenţate de condiţiile mediului înconjurător.
Schimbarea condiţiilor externe poate fi întâmplătoare sau se succedă într-un anumit ritm.
În apele calde, condiţiile sunt relativ stabile şi peştii se reproduc sub influenţa
factorilor interni tot sau aproape tot timpul anului. Acest mod de reproducere reprezintă
tipul iniţial de adaptare pentru înmulţire.

19
 Peştii din zonele temperate şi reci sunt supuşi unor modificări importante ale
condiţiilor de viaţă, fapt care a determinat apariţia unor serii de transformări adaptative.
În linii mari, aceste transformări se reflectă în depunerea icrelor într-un anumit sezon şi în
modul cum se realizează reproducerea. Astfel, se disting grupe de peşti care se reproduc
primăvara, vara sau toamna. Depunerea pontei se face în porţii (la interval de câteva zile
sau luni), sau total (în câteva minute sau ore).
O adaptare cu totul deosebită de tipul iniţial de înmulţire o prezintă keta, anguila
etc., care după prima depunere a pontei mor.
Factorii externi, care se întâlnesc frecvent şi exercită un rol important pentru
fiecare specie de peşti sunt:

Temperatura influenţează puternic maturarea celulelor sexuale şi reproducerea.

În funcţie de ritmurile şi variaţia temperaturii sezonului, depunerea pontei poate fi
primavara devreme sau primăvara târziu (ştiucă, crap, biban, caras etc.). Acest fenomen
este determinat de cerinţele speciei faţă de anumite condiţii de temperatură, de unde şi
denumirea de temperatură de reproducere. Sub nivelul acesteia, depunerea pontei
încetează şi se reia numai după ridicarea temperaturii. Spre exemplu, din cauza diferenţei
de temperatură a apei şi a perioadei de creştere, aceeaşi specie de peşti manifestă diferite
vârste ale maturităţii sexuale. Astfel, în sudul Chinei, femelele de Ct. idella ating
maturitatea sexuală la vârsta de 4 ani, iar cele de H. molitrix la 3 ani (Ni-Da-Şu, 1962); la
nord, în Amur, femelele de Ct. idella ating maturitatea sexuală la vârsta de 9 – 10 ani, iar
cele de H. molitrix la 7 ani (A. N i c o l a u, 1973).
Chiar dacă mai multre specii de peşti suportă temperaturi extreme, nu se
recomandă creşterea reproducătorilor într-un bazin unde astfel de fluctuaţii au loc.
Dezvoltarea normală a gonadelor cere o anumită cantitate ,, (sumă)’’ de temperatură care
se exprimă în grade zile.
În zonele temperate dezvoltarea gonadelor la unele ciprinide, de exemplu: crapul
comun, crapul chinezesc, lin, etc., poate fi accelerată prin încălzirea mediului, cu ajutorul
căruia epoca de reproducere poate fi devansată cu o lună. De asemenea maturarea
gonadelor la crap poate fi sensibil amânată dacă este supus la temperaturi joase,

20
piscicultorul având astfel la îndemână un instrument comod fie de a devansa, fie de a
întârzia reproducerea peştilor.

Lumina. Intensificarea luminii, care variază de asemenea cu sezonul, poate sluji

ca activator sau semnal al maturării celulelor sexuale şi reproducerii. Trebuie subliniat
însă faptul că influenţa luminii este corelată de obicei cu temperatura şi că nu exercită
asupra tuturor speciilor un efect stimulator.
Nevoia de lumină variază în funcţie de specie. La salmonide dezvoltarea gonadală
este fotoperiodică, pe când la peştii de apă caldă, este afectată dacă condiţiile de
iluminare se îndepărtează de normal. Mulţi peşti, peştii pisică mai cu seamă, suferă într-
un mediu prea luminos. Mai multe specii, în special cele care se reproduc în râuri preferă
apele tulburi: ele se agită când mediul înconjurător este foarte luminos şi transparent
ceeace exercită un efect negativ asupra dezvoltării gonadelor lor. Reproducătorii care au
suferit un tratament hormonal evită lumina şi îşi petrec timpul căutând un adăpost obscur
(W o y n a r o v i c h E., et L. H o r v a t h, 1981) .

Oxigenul. Concentraţiile scăzute de oxigen, reduc sau împiedică reproducerea la

speciile Pimnehpalus promelas (B r e m g, 1971) şi Pomoxis nigromaculatus (C a l s o n
- H e r n a n, 1978), în timp ce creşterea concentraţiei de oxigen declanşează ovulaţia la
specia Cyprinus carpio.
Oxigenul este esenţial pentru supravieţuire; când cantitatea de oxigen dizolvat
este de 2,0mg/l, activităţile fiziologice normale sunt drastic reduse, iar consumul excesiv
de energie de către peşti, afectează negativ dezvoltarea gonadelor. În acest caz, mulţi
reproducători nu reuşesc să se reproducă în normalitate. Este important, deci, alimentarea
bazinului să se facă cu apă proaspătă şi bine aerată.

Curentul apei. Unele specii de peşti se reproduc numai în ape curgătoare

(sturioni, keta etc.). Menţinuţi în ape stătătoare, adulţii de nisetru, morun, păstrugă şi cegă
îşi întrerup procesul de reproducere.
Speciile migratoare (sturioni, salmonide, clupeide etc.), în perioada migraţiilor de
reproducere pătrund în fluvii cu gonadele încă nematurate. Procesul maturării lor se

21
realizează în cursul migraţiei contra curentului, în condiţiile unei stări fiziologice
deosebite a organismului. Apa curgătoare stimulează dezvoltarea gonadelor, în special
atunci când celulele germinale se dezvoltă la stadiul IV, accelerând metabolismul şi
transferul sau depozitarea nutrienţilor în gonade. Mai multe date experimentale (Iliescu,
1995) arată că apa curgătoare poate stimula hipotalamusul să sintetizeze şi să elibereze
LRH, care la rândul lui, stimulează glanda hipofiză să elibereze hormonul stimulării
sexuale.

Substratul este atât de specific şi conservator încât a determinat gruparea

speciilor în categorii bine distincte: pelagofile, fitofile, litofile, psamofile şi ostracofile.
Chiar dacă există toate condiţiile necesare, cu excepţia substratului, reproducerea nu are
loc. Un exemplu concludent îl reprezintă crapul, care nu se mai reproduce când plantele
din heleşteu sunt acoperite cu mâl, deşi temperatura este optimă. Dacă pe fundul apei sunt
puse plante proaspete, depunerea are loc la un interval scurt de timp.

Prezenţa indivizilor de sex opus. S-a demonstrat că pentru realizarea

reproducerii în condiţii normale este necesară prezenţa adulţilor de sex opus. În natură se
observă că la locurile de reproducere sunt prezente şi active ambele sexe. La
reproducerea dirijată, la bazinul circular, a speciilor sânger şi novac, pe lângă
intervenţiile făcute în vederea stimulării maturării şi ovulaţiei, a menţinerii unei
temperaturi constante şi optime, alţi factori care contribuie la realizarea reproducerii, se
referă la menţinerea împreună, după injecţia I-a, a reproducătorilor de ambele sexe.
Sunetele produse de masculii speciei Tilapia mosambica au grăbit reproducerea
femelelor izolate, cu aproximativ 10 zile, sugerând că acestea au avut efect asupra
dezvoltării gonadelor şi desăvârşirii ovulaţiei (M a r s h a l l , 1972).
Alături de factorii menţionaţi, o mare importanţă în declanşarea reproducerii la
aceeaşi specie, revine stimulatorilor vizuali. Femelele izolate, care sunt private de
contactul vizual cu masculii conspecifici de aceeaşi vârstă s-au reprodus cu 10 zile mai
târziu decât loturile la care contactul vizual cu partenerii a fost permis (S i l v e r m a n,
1978).

22
 Starea de stress. Manipularea repetată a peştilor, în scopul stimulării hormonale,
contribuie la scăderea nivelului extradiolului plasmatic, la exemplarele în cauză. De
asemenea, factorii poluanţi duc la perturbarea metabolismului steroizilor, printr-o reacţie
de stress.
Influenţa hranei. Gonadele la peşti se pot dezvolta la maximum, numai în
condiţii nutriţionale specifice şi raţionale. În stadiile de dezvoltare timpurii (II sau III) ale
ovarului, la sânger şi novac, indicele gonadei este, în general, de 5 – 6%. La sfârşitul
primăverii (sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai), odată cu creşterea temperaturii,
ovarele încep să crească rapid şi indicele gonosomatic creste la 12 – 20%. Dacă,
condiţiile de prematurare sunt bune şi există suficientă hrană disponibilă, gonadele se vor
matura mai devreme şi fecunditatea va fi mai mare. Dacă aceste condiţii nu se pot realiza,
dezvoltarea gonadei poate fi limitată sau chiar inhibată.

Apa ce alimentează staţiunile de reproducere. Apa care alimentează staţia de

incubaţie trebuie să intrunească urmatoarele condiţii fizico-chimice:
- temperatura apei să se încadreze în optimul biologic al speciei. Deviaţiile prea
mari şi brusce, în plus sau în minus, faţă de temperatura optimă, atrag fie încetinirea
funcţiilor vitale ale organismului, fie accelerarea lor, producand chiar moartea
embrionilor. În timpul embriogenezei, este de dorit ca temperatura să nu scadă sub
optimul termic, deoarece creşte perioada de embrionare cu reducera procentului de
eclozare şi de asemenea să nu crească peste optimul termic al speciei deoarece apar
malformaţii ale indivizilor, şi implicit procent scăzut de supravieţuire.
- oxigenul solvit în apa de alimentare constituie cel mai valoros şi important
parametru, atât pentru viaţa peştilor cât şi pentru viaţa celorlalte organisme.
Cantitatea de oxigen solvit în apa de alimentare a bazinelor piscicole şi a staţiei de
reproducere se cere să se manţină în limitele de 6 – 8 mg/l.
- pH-ul (concentraţia ionilor de hidrogen) exprimă gradul de aciditate sau
alcalinitate a unei ape. Valoarea optimă a pH-ului pentru peşti şi alte vieţuitoare acvatice
se află în zona neutră, sau uşor alcalină. Limitele optime ale pH-ului sunt cuprinse între
7,2 – 7,6. pH-ul

23
 - substanţa organică (SO) - constă în oxidarea substantelor organice din apă prin
metoda cu permanganat de potasiu. În general, apele utilizate în piscicultură conţin ceva
mai multă substanţă organică (40-60 mg/l KMnO4 şi sunt considerate valori admisibile.
Pentru staţiile de reproducere substanţa organică nu trebuie să depăşească 15 – 30
mg/l KMnO4.
- Calciul determină alcalinitatea unei ape piscicole şi este indispensabil pentru
stabilirea puterii de tamponare. Valori de 80 – 120mg/l se înscriu în optimul unei ape
bune din punct de vedere piscicol.
- Magneziul se găseşte în apă în cantităţi mici. Într-o apă piscicolă trebuie să
existe între Ca şi Mg raportul de 5 :1.
- Duritatea apei este dată de carbonaţii de calciu şi magneziu, şi trebuie să nu
depăşescă intervalul 6 – 20 grade germane în heleştee, (optimul pentru staţiile de
reproducere este 7 – 11 grade germane, iar pentru şalău, 5 – 8 grade germane). La un grad
duritate corespund 10 mg CaO.
- Fosforul este elementul biogen de cea mai mare importanţă pentru bazinele
piscicole. În apele cu productivitate bună concentratia optimă este de 0,05 - 1,5 mg/l,
limitele admise fiind cuprinse între 0,5 – 2mg/l PO43-.
- Azotul, ca şi fosforul este un element biogen de mare importanţă pentru apele
piccicole. Provenienţa lui în apele piscicole este de origine organică şi minerală. Se
formează prin oxidarea nitriţilor, prin transformarea azotului proteic din substanţele
organice de natură animală sau vegetală căzute prin fundul apelor. Nivelul optim al
azotului în apele piscicole este de 1 – 3 mg/l, maxima admisă ridicându-se la 30 mg/l pe
timp de vară şi variază cu temperatura, concentraţia de oxigen dizolvat, concentraţia de
substanţe organice şi cu pH-ul. Cantitatea maximă de azotiţi acceptată în apele piscicole
este de până la 0,3 mg/l.
Cantitatea de azotaţi din apa ce alimentează staţiile de reproducere trebuie să se
menţină la limita inferioară admisă, pentru a nu influenţa procesul de embriogeneză al
icrelor.
- Suspensiile. Valoarea maximă admisă a suspensiilor în apele piscicole este de
80 mg/l. Pentru staţiile de reproducere este bine ca substanţa în suspensie să se încadreze
în intervalul 5 – 15 mg/l, maxima admisă fiind de 40 mg/l.

24
Celulele sexuale mature

Icrele, la majoritatea peştilor, sunt rotunde, cu dimensiuni ce variază în funcţie de

specie între limite destul de largi, 0,30 – 20 mm. La speciile de importanţă economică
cuprinse în lucrarea de faţă diametrul variază între 1 şi 4 mm. Dimensiunile icrelor
reprezintă un caracter constant al speciei. În cursul sezonului de reproducere, media
dimensiunilor icrelor poate să scadă, dar amplitudinea de variaţie a dimensiunilor rămâne
aproape neschimbată (R a s s, 1953).
Între dimensiunile icrelor şi condiţiile de dezvoltare a speciei există o corelaţie
strânsă. Astfel, diametrul icrelor este cu atât mai mare cu cât arealul de răspândire a
speciei este situat mai la nord. Creşterea diametrului se observă nu numai pe direcţia sud
- nord ci şi în zonele cu diferenţe de nivel ale apei. În ambele cazuri determinantă este
temperatura (R a s s, 1941; M a r s h a l l, 1953). La formele nordice sau la cele care se
reproduc la temperaturi scăzute, mărirea icrelor este legată de creşterea cantităţii de
rezerve viteline acumulate.
Există, de asemenea, o corelaţie între dimensiunile icrelor şi fecunditatea relativă
(cantitatea relativă a numărului de icre, raportată la unitatea de greutate a peştelui).
La sturioni, icrele sunt rotunde sau uşor alungite. Structura lor se caracterizează
prin repartizarea neuniformă a citoplasmei şi a incluziunilor viteline şi pigmentare. Polul
animal ocupă o treime din icră, este uşor recunoscut după pigmentaţia exterioară şi
conţine citoplasmă, material nuclear, mici granule viteline şi incluziuni lipidice.

Tabel 1. Dimensiunile icrelor la diverse specii de peşti şi locul depunerii pontei (dupa G h i n z b u rg,
1968)
Specia Condiţii de dezvoltare a icrelor Diametrul
icrelor (mm)
Huso huso Bentonice 3,6 – 4,0
Acipenser guldenstadti pe substrat tare 3,2 – 3,8
,, stellatus 2,7 - 3,2
,, ruthenus pietriş 2,0 – 2,5
,, sturio 2,6 – 2,

25
 Oncorhynchus keta Bentonice, în cuiburi acoperite cu 7,0 – 8,0
Salmo trutta m. lacustris nisip şi pietriş 5,3 – 6,0
,, salar 5,0 – 6,0
Silurus glanis Bentonice pe plante (sunt păzite de 3,5
mascul)
Esox lucius Bentonice 2,5 – 3,0
Coregonus lavaretus 2,2 – 3,2
,, albula 2,0 – 2,2
Leuciscus idus 1,9 – 2,3
Perca fluviatilis Bentonice, depunere în bandă pe 1,8 – 2,0
obiecte submerse
Abramis brama Bentonice, pe plante 1,6 – 1,8
Rutilus rutilus caspicus 1,6 – 1,8
Cyprinus carpio 1,5 – 1,8
Carassius carassius 1,5 – 1,7
Lucioperca lucioperca Bentonice 1,3 – 1,4
Tinca tinca Bentonice, pe plante 1,0 – 1,2
Lota lota 1,0 – 1,1
Noemacheilus 0,9 – 1,0

Porţiunea vegetativă cuprinde plachete viteline mari şi picături de grăsime, printre

care se repartizează puţină citoplasmă. Aceste caracteristici fac ca după fecundare,
segmentaţia icrelor la sturioni să fie totală şi inegală.
La teleosteeni, icrele sunt în general rotunde. Conţinutul bogat în incluziuni ocupă
aproape întreaga icră, iar citoplasma este împinsă la periferie. Numai în centrul polului
animal, citoplasma formează o îngroşare, a cărei mărime variază de la specie la specie.
După fecundare, citoplasma fără incluziuni se grupează la polul animal, la nivelul
îngroşării, care se măreşte mult, şi devine blastodisc. Legat de tipul accentuat telolecit al
structurii icrelor, segmentarea este inegală şi se realizează numai la nivelul blastodiscului
(W a l d e y e r, 1960).

26
 În procesul fecundării, un rol de seamă îl au zona corticală a citoplasmei şi
granulele corticale al căror conţinut este eliberat la suprafaţa membranei plasmatice şi
formează spaţiul perivitelin, precum şi învelişurile externe ale icrei, care pot permite sau
nu pătrunderea spermatozoizilor.
În condiţii normale de dezvoltare şi maturare (parcurgerea diviziunilor de
maturaţie), icrele au o capacitate ridicată de fecundare şi au un procent mare de
fecunditate. După eliberarea icrelor în apă, această capacitate scade, până se pierde total.
Acelaşi fenomen se constată şi în cazul păstrării icrelor în alt mediu.

Tabel 2. Păstrarea capacităţii de fecundare a icrelor la diverse grupe de peşti, menţinute în medii
diferite (după G h i n z b u r g, 1968)
Timpul păstrării capacităţii de
fecundare
Specia Temperatur În apă În soluţie În lichid Autori
a (cond. fiziologică Ovarian
(oC) nat.)
Huso huso 12,0 - 13,5 - - 18 ore Ghinzburg
(1968)
Acipenser
guldenstadti 14,1 – 15,4 4 – 12 ore - 12 – 18
colchicus 19,4 – 21,2 6 – 8 ore 8 – 16 ore ore ,,
Acipenser 8 – 16 Persov (1941)
ruthenus ore Ghinzburg
23 – 25 până la - (1968)
10 Caloianu
,, stellatus ore - Ghinzburg
- - (1968)
Caspialosa 0–5 2 ore -
kessleri 15– 30 -
pontica min 72 ore Krîjanovskii
Oncorhynchus (1956)
keta 9,8 – 10,1 Yamamoto
8–9 (1951)

27
 3,4 15 min - 105 ore Hamano (1957)
Smirnov (1963)
1,7 – 8,9 12 min -
0,4 – 1,0 240 ore Witler şi
,, 0–5 - Humphreys
gorbuscha 10 1,5 min - 360 ore (1967)
24 - 72 ore Novikov (1953)
Salmo salar 3,5 1 min 60 – 192
8 0,5 min ore
,, trutta 13 - Ghinzburg
m.lacustris - (1968)
- - - 48 – 96 Hamano (1957)
,, irideus 4 – 10 - ore ,,
Esox lucius 1 min 24 – 48
- ore
Lindroth (1946)
-
8 ore
Carassius Hamano (1951)
auratus Evtiuhin (1933)
Lucioperca
lucioperca

Se poate observa că menţinerea icrelor în apă (în condiţii de salinitate

corespunzătoare reproducerii), durata de păstrare a capacităţii de fecundare la păstrăv,
ştiucă, etc. este foarte scurtă (câteva minute). Această pierdere rapidă a posibilităţii de
fecundare este determinată de faptul că icrele se activează din primele secunde ale
contactului lor cu apa şi deci pătrunderea spermatozoidului devine imposibilă. La alte
specii, activarea se produce mai târziu sau deloc şi astfel timpul de realizare a fecundării

28
este mult mai lung. de exemplu, la păstrugă, nisetru, cegă, scrumbie etc. se poate prelungi
câteva ore.
Spermatozoizii. Structura spermatozoidului la peşti este foarte variată şi depinde,
în mare parte, de modul cum se face fecundarea. La peştii care eliberează produsele
sexuale în apă, unde are loc şi fecundarea, gameţii masculi sunt consideraţi de tip primitiv
(G h i n z b u r g, 1968).
În structura spermatozoidului se disting 3 porţiuni: capul, zona intermediară şi
coada.
Forma capului, deşi foarte variată, este constantă şi specifică fiecărei specii. Ea
poate fi aproape sau perfect sferică, ovoidală, în formă de pară (la majoritatea
teleosteenilor) sau alungită (la sturioni şi unii teleosteeni). Cea mai mare parte a capului
este ocupată de nucleu, la care anterior este situat acrosomul. Datorită densităţii,
materialul nuclear apare fără structură şi în secţiune capul spermatozoidului prezintă un
aspect omogen. Acrosomul, cunoscut şi sub denumirea de corpuscul apical sau
perforator, este o formaţiune caracteristică spermatozoizilor alungiţi (Nath, 1956) şi
deţine un rol important în procesul de unire a gameţilor. Contrar unor păreri anterioare,
după care acrosomul ar avea o funcţie mecanică de străpungere a învelişurilor icrei, în
prezent s-a demonstrat că el conţine lizină, care dizolvă aceste învelişuri, la locul de
contact cu spermatozoidul. În acelaşi timp, este prima porţiune a spermatozoidului care
vine în contact cu suprafaţa ovocitei şi îşi modifică simţitor forma.
Zona intermediară reprezintă porţiunea la formarea căreia participă centrul
celular şi mitocondriile. În această zonă se află unul sau doi centrioli, de la care porneşte
filamentul axial.
Coada este formată dintr-un filament (alcătuit de fapt dintr-un mănunchi de
fibrile) înconjurat de un strat de citoplasmă, limitată la exterior de membrana plasmatică;
de obicei, vârful cozii este mai subţire.
Acest plan general de organizare a spermatozoidului prezintă variaţii şi
particularităţi specifice diferitelor grupuri. De exemplu, la sturioni, forma corpului este
alungită, puţin mai largă în zona posterioară, iar acrosomul are forma unui căpăcel
(capişon), rotunjit în afară. Zona nucleară a capului formează o mică proeminenţă care
pătrunde în acrosom. zona intermediară este cilindrică şi se termină anterior cu centriolul,

29
iar posterior cu inelul distal. Mitocondriile formează un strat uniform în jurul
filamentului. Lungimea totală a spermatozoidului este de circa 50 μ (Ginzburg, 1968).
Spermatozoizii teleosteenilor au o structură mai simplă, dar ca dimensiuni se apropie de
sturioni. Forma corpului poate varia foarte mult. La cele mai multe specii (scrumbie,
ştiucă, caras, păstrăv, biban) acrosomul lipseşte. La baza capului se pot distinge 2
centrioli, de la nivelul cărora porneşte filamentul axial, iar zona intermediară a
spermatozoidului are aspectul unei formaţiuni rotunde sau plate, care se află la baza
capului şi uneori (la salmonide) are o adâncitură. Filamentul cozii trece excentric sau
chiar periferic. Coada spermatozoidului are vârful mai adâncit.
Sperma. La toate speciile de peşti care eliberează produsele seminale în apă,
sperma reprezintă totalitatea spermatozoizilor în lichidul spermatic. De obicei este albă
sau uşor gălbuie şi adeseori este cunoscută sub denumirea de lapţi. Volumul de spermă
secretat de masculi este considerabil şi variază în funcţie de: dimensiunile masculului,
durata timpului de participare la reproducere şi a numărului de porţii de spermă,
cantitatea de icre depusă odată de femelă, raportul numeric dintre masculi şi femelele
cârdului respectiv, condiţiile mediului în care se reproduc etc.
Concentraţia de spermatozoizi pe unitatea de volum variază după specie. De exemplu, la
sturioni, unde masculii elimină un volum mare de spermă, concentraţia de spermatozoizi
în unitatea de volum este de 5 – 10 ori mai mică faţă de multe specii de salmonide şi
ciprinide (G h i n z b u r g, 1968). Sperma la sturioni conţine între 1 şi 4 – 5 miliarde de
spermatozoizi la 1 cm3, are culoarea şi consistenţa laptelui, în timp ce la păstrăv este
foarte consistentă (20 miliarde spermatozoizi /1 cm3 - Billard, 1971).
Mobilitatea spermatozoizilor şi capacitatea de fecundare. Îndată ce vin în
contact cu apa, spermatozoizii se activează şi încep să se deplaseze energic şi orientat.
Mişcările lor sunt în general ondulatorii, ades în spirală şi numai rareori liniare. La peşti,
spermatozoizii sunt antrenaţi de curentul lichidului spermatic şi nu se orientează
împotriva acestuia. Când ating în drumul lor o suprafaţă tare, încep să descrie o mişcare
în cerc, care poate fi executată la unele specii pe direcţia acelor de ceas, iar la altele în
direcţia inversă (G i b b o n s, 1962).
Din momentul activării, spermatozoizii se comportă asemănător. La început se
deplasează energic şi orientat, apoi treptat mişcările lor devin mai lente, oscilatorii şi

30
rămân imobili. Viteza de deplasare variază cu specia. Dintre grupele studiate, o viteză
considerabilă a fost observată la păstrăv (160 μ/s), coregoni (180 μ/s), după care urmează
morunul şi ştiuca (100 μ/s), Abramis (50 μ/s), Leuciscus (33 μ/s) (Turdakov, 1962).
La marea majoritate a peştilor însă, viteza de deplasare a spermatozoizilor se
aseamănă cu cea a altor grupe de animale (echinoderme, mamifere), (Bishop, 1962).
Durata mişcărilor de deplasare este, de asemenea, variabilă. Se remarcă diferenţe între
specii, în cadrul aceleiaşi specii şi între spermatozoizii aceleiaşi porţii de spermă; în cel
din urmă caz, deosebirea este provocată probabil de vârsta diferită a spermatozoizilor şi
de gradul lor de maturare, ca rezultat al modului în care a decurs procesul de
spermiogeneză.
Unul din factorii de bază care influenţează intensitatea mişcărilor şi durata lor este
temperatura. Cu cât acesta creşte, intensitatea mişcărilor spermatozoizilor este mai mare.
Consumul rezervelor energetice în acest caz este mai rapid şi conduce la scurtarea duratei
de activitate a spermatozoidului. Durata activităţii este invers proporţională cu
concentraţia lor în apă. Acest fenomen, stabilit de multă vreme la ariciul de mare şi
cunoscut sub denumirea de efect de diluţie’’ (,,dilution effect’’), este determinat de câţiva
factori care concură în acelaşi timp: concentraţia de oxigen şi de acid carbonic, pH-ul
apei (Mohri şi Yasumasu, 1963). Perioada în care spermatozoizii sunt activi este mai
lungă la peştii care se reproduc în apă sărată şi salmastră decât la majoritatea peştilor ce
se reproduc în apă dulce (salmonide, ciprinide, percide etc.). Spermatozoizii sunt activi în
apă 2 – 3 minute la sturioni şi la ţipar până la câteva ore.
Trebuie să se ţină seama şi de faptul că durata mişcărilor active ale
spermatozoizilor este corelată şi cu condiţiile de reproducere. Astfel, la speciile care
depun icrele în apă rece şi curent puternic (salmonide), această perioadă este mai scurtă
decât la speciile care se reproduc în sezonul de primăvară (ştiucă, lin, caras). În aceleaşi
condiţii de temperatură, spermatozoizii de ştiucă sunt mai puţin timp activi decât cei de
lin şi caras, care se reproduc mai târziu. Ţinând seama însă de faptul că odată cu creşterea
temperaturii activitatea spermatozoizilor se scurteză, perioada absolută de activitate este
asemănătoare (Lindroth, 1946).
Pentru utilizarea practică a spermatozoizilor prezintă interes comportamentul lor
şi în alte medii. Astfel, în cazul creşterii conţinutului de săruri în apă (şi în principal a

31
clorurii de sodiu) peste concentraţia optimă, durata de mişcare a spermatozoizilor scade,
unii spermatozoizi rămânând de la început imobili. La majoritatea speciilor dulcicole
studiate, spermatozoizii nu se mai activează la o concentraţie de săruri care trece peste 13
o
/oo. La alte specii sunt mai sensibili (de exemplu, la nisetru ei rămân imobili la o
concentraţie de 8 o/oo). La peştii care se reproduc în apă sărată, dimpotrivă, spermatozoizii
nu mai devin activi în apă dulce.
Trebuie menţionată, de asemenea, activitatea spermatozoizilor în lichidul din
cavitatea corpului. La unii peşti, prin diluarea spermei cu lichid din cavitatea corpului,
spermatozoizii se activează ca şi în apă. La alte specii (ştiuca) se activează mai slab decât
în apă, dar pot rezista o perioadă mai lungă de timp. La scrumbie, morun, nisetru,
păstrugă şi ţipar, spermatozoizii rămân inactivi în lichidul din cavitatea corpului.
În general, capacitatea de mişcare şi de deplasare a spermatozoizilor este corelată
cu posibilitatea lor de a fecunda. Pentru a se realiza fecundarea, spermatozoizii trebuie să
efectueze mişcări active, orientate, şi, apropiindu-se de micropilul icrei, să pătrundă în
interior. Mişcările oscilatorii nu asigură fecundarea.
Condiţii de păstrare a spermei. Spermatozoizii în lichidul spermatic sunt
imobili şi se caracterizează printr-un nivel scăzut al metabolismului, ceea ce ajută să-şi
păstreze mult timp rezervele energetice. Cu cât temperatura este mai scăzută, durata de
păstrare a spermei creşte, fapt care dă posibilitatea conservării lor pe o perioadă de timp
mai lungă la staţiunile de reproducere artificială. Există şi posibilitatea ca spermatozoizii
care au fost la început activaţi şi curând au rămas inactivi să-şi păstreze însuşirile
caracteristice. Acest fenomen este realizabil numai la spermatozoizii aflaţi în lichidul din
cavitatea corpului său în soluţie fiziologică, medii care, spre deosebire de ,, apa dulce’’,
păstrează timp îndelungat structura acestora.

Fecundaţia şi dezvoltarea embrionilor in-situ şi ex-situ

Fecundarea
Mecanismul de unire a gameţilor explicat judicios pe baza studiilor de
microscopie electronică este grupat în două faze.

32
 Faza I. Activarea spermatozoidului şi realizarea reacţiei acrosomului. Primul
contact între gameţi determină modificări ale structurii spermatozoidului şi în special ale
acrosomului. Când spermatozoidul atinge icra se declanşează reacţia acrosomului. La
suprafaţa zonei anterioare a capului apare un orificiu, iar la suprafaţa zonei anterioare a
acrosomului o veziculă. Lizina secretată de acrosom produce liza învelişurilor icrei. Unul
sau mai mulţi tubuli acrosomici care se formează ajung în contact cu membrana
plasmatică a icrei. În locul de contact, plasmalema spermatozoidului şi cea a icrei se
contopesc, iar conţinutul tubului acrosomic se uneşte cu citoplasma. Din acest moment,
ambii gameţi sunt reuniţi dintr-o singură celulă – zigotul.
Spermatozoizii pot declanşa reacţia acrosomică şi emiterea de tubuli sau filamente
acrosomice nu numai în contact cu icrele ci chiar şi la atingerea unor obiecte tari
(exemplul cel mai caracteristic îl constituie Lampetra).
Acest proces, general pentru toate speciile în liniile sale principale, prezintă
variaţii specifice pentru fiecare specie. La sturioni, deşi are loc reacţia acrosomică,
pătrunderea spermatozoidului se face prin micropil, nu prin procesul de liză al
învelişurilor icrei. La teleosteeni, icrele prezintă constant micropil, iar unii spermatozoizi,
în cursul evoluţiei, au pierdut acrosomul, şi în consecinţă şi reacţia acrosomică.

Faza II. Activarea oului. Din momentul când tubul acrosomic sau în cazul
spermatozoidului fără acrosom, capul spermatozoidului atinge zona corticală a
citoplasmei şi se uneşte cu ea se declanşează reacţia corticală a oului. Dacă în prima fază,
spermatozoidul a fost activ, în cea de-a doua fază el devine imobil şi se activează în
schimb oul. Un rol de seamă în această fază îl deţin membranele plasmatice ale
gameţilor. Aşa cum a fost descris la Hydroides şi Saccoglossus (Colwin şi Colwin, 1963,
1964) în zona de contact a tubului sau a fasciculului de tubuli acrosomici cu zona
corticală a citoplasmei oului, membranele plasmatice ale gameţilor se unesc într-o
membrană unică a zigotului. În citoplasmă pătrund numai nucleul şi unele componente
ale spermatozoidului.
La sturioni, procesul este puţin deosebit, deoarece, aşa cum s-a mai subliniat,
reacţia acrosomică nu mai serveşte ca mijloc de îndepărtare a învelişurilor icrei;

33
spermatozoidul ajuns la membrana plasmatică determină activarea oului şi, ca urmare, în
zona micropilului se observă modificarea zonei corticale şi eliminarea conţinutului
granulelor corticale. În acest timp, spermatozoidul se află încă în micropil şi ulterior este
antrenat în citoplasma icrei.
La teleosteenii cu spermatozoizi fără acrosom, procesul este diferit. Pătrunzând
prin micropil, spermatozoidul atinge suprafaţa membranei plasmatice şi pătrunde cu
capul în citoplasma oului care se activează.
Substanţele specifice ale celulelor sexuale care influenţează unirea gameţilor.
Este cunoscut faptul că atât icrele şi lichidul ovaruian cât şi sperma conţin substanţe care
influenţează gameţii. Spermatozoizii devin mult mai activi în apropierea icrelor datoriţă
unor produse de secreţie a acestora, care se află în lichidul ovarian sau în apă (Lampetra,
Salmo, Coregonus, Clupea harengus etc.). Efectul acestor substanţe nu este însă
stimulator pentru toate speciile. De exemplu, spermatozoizii de morun, nisetru, păstrugă,
scrumbie, ţipar etc. rămân inactivi în lichidul ovarian. Aceste reacţii diferite, la diverse
grupe de peşti, conduc la ideea că substanţele nu sunt indispensabile pentru unirea
gameţilor, dar pot deţine un rol important în condiţiile naturale de înmulţire. Există şi
pericolul ca aceste substanţe să aibă un efect negativ. Spermatozoizii, sub influenţa
substanţelor stimulatoare secretate de icre, declanşează reacţia acrosomică. Dacă însă,
emiterea filamentului acrosomic se realizeză la o distanţă mare de icră, spermatozoidul
nu va mai putea determina liza învelişurilor externe ale icrei şi chiar dacă mai este încă
mobil nu va mai reuşi să pătrundă.
O altă substanţă secretată de icre este cea care determină aglutinarea
spermatozoizilor omologi. La păstrăv, coregon şi ştiucă, numai la câteva secunde după
contact, spermatozoizii formează aglomerări, se lipesc între ei şi alcătuiesc în final
grămezi; treptat mişcările lor slăbesc şi se opresc. La Lampetra şi Salmo irideus,
aglutinarea se produce chiar şi numai prin adăugarea de apă în care au stat icrele. La
Lampetra, păstrăv de lac şi Thymallus aglutinarea este produsă şi cu lichidul ovarian
diluat în apă. La păstrăvul de râu, coregon şi ştiucă nu există însă substanţă aglutinantă
nici în apa în care au stat icrele, nici în lichidul ovarian.
Substanţa care produce aglutinarea spermatozoizilor la peşti se află în interiorul
icrei. Ea a fost observată la icrele nefecundate de păstrăv de lac, care o elimină în mediul

34
înconjurător. La păstrăvul de râu, coregon şi ştiucă nu este eliberată din icră. În
experienţele efectuate la păstrăvul de lac s-a demonstrat că substanţa aglutinantă este
secretată în cursul fecundării în lichidul perivitelin. Se consideră că această substanţă este
localizată în granulele sau vacuolele corticale, organite celulare al căror conţinut
formează lichidul perivitelin. Când spermatozoidul ajunge în contact cu oul şi îl
activează, aceste vacuole sau granule corticale îşi elimină conţinutul la suprafaţa
membranei plasmatice, formând între acesta şi învelişurile de la exterior un strat protector
(perivitelin) care împiedică pătrunderea în continuare a altor spermatozoizi.
Dintre substamţele secretate de gameţii masculi s-a amintit deja lizina, care
produce dizolvarea învelişurilor groase ale icrei. Un rol important are, de asemenea,
substanţa care inhibă mobilitatea spermatozoizilor în lichidul spermatic şi asigură în felul
acesta prelungirea duratei de rezistenţă a spermatozoizilor. Ea are o acţiune antagonistă
substanţei secretate de icră, dar prin eliberarea spermei în apă şi diluarea concentraţiei
efectul său este anihilat.
O altă substanţă care poate fi extrasă din spermă inactivează şi produce
modificarea şi aglutinarea învelişurilor externe ale icrei.

Realizarea condiţiilor de unire a gameţilor pe cale artificială

Cunoaşterea însuşirilor gameţilor la diversele specii de peşti cu importanţă
economică a permis practicienilor elaborarea unor metode, care să permită realizarea
fecundării în condiţii artificiale.
Metodele, variate şi în permanent proces de îmbunătăţire, au la bază aceleaşi
principii: colectarea icrelor şi a spermei în condiţiile păstrării însuşirilor lor biologice
specifice şi plasarea lor în condiţii care să asigure unirea lor normală şi formarea
zigotului.
După modalităţile de colectare şi amestecare a gameţilor se pot distinge câteva
metode, denumite în piscicultură metode de fecundare:
- metoda umedă, conform căreia colectarea icrelor şi a spermei se face
direct în apă, concomitent, apoi se amestecă şi se lasă câteva minute pentru
fecundare.

35
 - metoda uscată. Sperma colectată în vase uscate se toarnă direct peste
icrele prelevate de la femelă, în aceleaşi condiţii, separat. După amestecarea
lor uniformă se adaugă apă şi se lasă timpul pentru fecundare.
- metoda semiuscată. Icrele şi sperma se colectează în vase uscate, separat,
dar înainte de amestecare sperma este diluată cu apă, într-un raport
corespunzător speciei folosite.
De importanţă egală pentru toate metodele aplicate este dozarea spermei. O
cantitate mică, conţinând un număr redus de spermatozoizi, duce la un procent mic de
fecundare, în timp ce o cantitate mare provoacă fenomenul de polispermie şi o viabilitate
scăzută a embrionilor.
De asemenea, pe lângă respectarea caracteristicilor celulelor sexuale mascule şi
femele ale speciei respective, este necesară considerarea factorilor de mediu
(temperatură, oxigenarea şi salinitatea apei, prezenţa ionilor de calciu etc.).

Dezvoltarea
Dezvoltarea individuală începe după reproducere, odată cu formarea zigotului şi,
în interdependenţă cu factorii mediului înconjurător, trece printr-o serie de transformări
complexe şi specifice. Pe baza diferenţierii primare se formează primordiile de organe,
apoi sistemele şi organele, se intensifică creşterea, se măreşte masa corpului, după care
urmează starea adultă, îmbătrânirea şi moartea. Într-un anumit moment al ontogenezei se
maturează organele generatoare care produc celule sexuale. Acest proces biologic
deosebit de complex şi în acelaşi timp specific fiecărei specii se desfăşoară după anumite
legităţi, fapt care a permis sistematizarea sa pe perioade.
Terminologia utilizată pentru definirea unor intervale din dezvoltarea
organismului variază în funcţie de autori şi de criteriile adoptate în aprecierea lor. Optând
pentru folosirea unei terminologii bazate pe mai multe criterii de apreciere sau pe un
criteriu de valoare deosebită în dezvoltare, prezentăm în continuare periodizarea pe care o
considerăm corectă şi pe care o vom utiliza în descrierile ulterioare.
Prin studii amănunţite, efectuate asupra stadiilor succesive a numeroase specii de
peşti osoşi, Vasneţov (1953) şi şcoala sa au elaborat teoria etapelor de dezvoltare a

36
peştilor. Prin etapă de dezvoltare ei definesc intervalul de timp relativ stabil din
dezvoltarea unei specii cuprins între două modificări calitative bruşte.
După Krîjanovskii (1949), în fiecare stadiu de dezvoltare se produc modificări
calitative importante. S-ar părea că dezvoltarea este doar un proces treptat, după cum
treptat este şi indicatorul său, creşterea. Se acumulează modificări calitative ale structurii
şi deci ale funcţiei organismului, precum şi mici schimbări în relaţiile cu mediul
înconjurător. Acestea se continuă până la o anumită limită, când se produce trecerea la o
relaţie calitativ nouă faţă de mediu, trecerea la o etapă nouă de dezvoltare a organismului.
Grupe de etape reunite prin anumite caracteristici comune constituie perioade de
dezvoltare. De exemplu, toate etapele perioadei embrionare de dezvoltare se caracterizeză
prin folosirea vaselor sanguine (de la suprafaţa sacului vitelin şi a corpului embrionului)
ca organe de respiraţie şi prin dezvoltarea embrionului izolat de mediul înconjurător.
Odată cu trecerea în perioada larvară apare respiraţia branhială şi rămân numai urme ale
vechiului sistem respirator, iar contactul corpului cu mediul exterior este direct.
În funcţie de speciile şi criteriile folosite în aprecierea caracteristicilor dezvoltării,
durata şi denumirea perioadelor şi etapelor poate fi diferită .
În raport cu această periodizare, în ontogeneză considerăm că se disting
următoarele perioade: embrionară, larvară, de pui şi adultă. În cadrul fiecărei perioade se
disting etape, faze şi stadii.
În prezent, prin studierea şi elaborarea teoriei etapelor de dezvoltare a peştilor s-a
realizat faptul că în cadrul perioadelor, specii aparţinând diferitelor grupe biologice
parcurg un număr variat de etape de dezvoltare, iar conţinutul lor este de asemenea diferit
(Disler, 1960).

Dezvoltarea embrionară
Această perioadă cuprinde intervalul de timp în care oul, după fecundare,
parcurge o serie de procese calitativ deosebite: segmentarea şi formarea blastulei,
gastrulaţia şi formarea foiţelor embrionare, conturarea şi dezvoltarea embrionului,
diferenţierea principalelor sisteme şi organe, apariţia funcţiilor unor sisteme etc. perioada
se încheie odată cu eclozarea embrionului. La eliberarea embrionului din icră un rol de

37
seamă îl deţine glanda de eclozare, al cărei produs de secreţie contribuie la slăbirea
rezistenţei învelişurilor externe ale oului şi micşorează efortul depus de embrion.
Deşi procesul de dezvoltare al embrionului are loc în interiorul icrei, el necesită existenţa
anumitor condiţii ale mediului exterior. Printre acestea de mare importanţă sunt:
temperatura, regimul de oxigenare, salinitatea, lumina etc.
Regimul termic constituie unul din factorii hotărâtori în embriogeneză, deoarece
acest proces se poate desfăşura numai în anumite limite. Dacă se consideră normală
viteza de dezvoltare în condiţii optime de temperatură, scăderea acesteia provoacă
încetinirea procesului de dezvoltare, iar sub o minimă limită, dezvoltarea se opreşte şi
survine moartea. De asemenea, creşterea temperaturii apei determină în primă fază
intensificarea ritmului de dezvoltare, dar apoi, treptat, îngreunează procesul şi peste
temperatura maximă embrionul moare.
]Menţionăm însă că limitele de temperatură trebuie stabilite experimental,
deoarece marea variaţie a speciilor în special a arealului de răspândire le poate influenţa
considerabil. Calcularea temperaturii necesare pentru întreaga perioadă embrionară se
face cu ajutorul indicelui zile – grade sau ore – grade. Deşi util pentru practică, acest
indicator trebuie considerat cu atenţie, el variind odată cu temperatura anumitor etape din
dezvoltarea embrionului.
Modificarea condiţiilor de temperatură poate provoca dereglarea procesului de
diferenţiere şi dezvoltare a noului organism. Astfel, în condiţii de temperatură ridicată,
embrionii pot ecloza înainte de vreme şi sunt mai mici ca lungime şi greutate faţă de cei
normali. Pot prezenta, de asemenea, o serie de anomali în structura inimii şi a capsulelor
nazale, nu au elemente sanguine formate, iar cavitatea bucală este închisă. Aceşti
embrioni nu sunt viabili şi la câtva timp după eclozare mor.

Tabel 3. Limitele temperaturii de dezvoltare embrionară la unele specii de peşti (după Cerfas, 1950)
Temperatura (oC)
minimă optimă maximă
specia

Nisetru 1–2 16 – 20 -
Păstrugă aprox. 5 aprox. 10 – 12 aprox. 30

38
 Cegă 1–2 12 – 15 -
Morunaş aprox. 5 18 – 19 -

Şalău 4 10 – 15 30
Biban aprox. 3 14 30 – 32

Crap 5 18 - 20 aprox. 30

Embrionii manifestă în anumite situaţii de dezvoltare o anumită sensibilitate

deosebită faţă de variaţia temperaturii. Cauzele acestui fenomen încă nu sunt elucidate.
Explicaţia poate fi dată în parte de modificările proceselor oxidoreducătoare, dereglarea
schimbului normal de gaze, precum şi de modificarea bruscă a structurii proteinelor.
Regimul gazos deţine în cursul perioadei embrionare un rol tot atât de important
ca şi temperatura. Dacă, de exemplu, temperatura creşte, procesul de embriogeneză se
intensifică, iar necesitatea de oxigen creşte pentru a asigura procesele oxidative. În natură
însă, odată cu ridicarea temperaturii apei, cantitatea de oxigen scade, iar când descreşte
temperatura, cantitatea de oxigen creşte. În acest ultim caz însă, necesităţile embrionului
se reduc şi surplusul este inutil. Pentru satisfacerea necesităţilor de oxigen ale
embrionului, modificările adaptative ale speciilor au mers în direcţia depunerii pontei în
anumite locuri (pe plante în zona apropiată de maluri, la un curent puternic al apei etc.).
În natură, cantitatea de oxigen din apă variază foarte mult şi în consecinţă
influenţează cursul dezvoltării embrionare a peştilor. Gradul de nocivitate, pe care lipsa
oxigenului o produce, depinde de stadiul de dezvoltare în care se află embrionul. La
începutul perioadei embrionare, deficitul de oxigen nu influenţează intensitatea respiraţiei
embrionului şi nici procesul de dezvoltare; în stadii mai înaintate însă, cerinţele faţă de
oxigen cresc.

Tabel 4. Cantitatea de oxigen (în mg) folosită, într-o oră, de 100 de embrioni în diferite stadii ale
dezvoltării embrionare (după Cerfas, 1950)

39
 stadiul Salmo Nisetru de Caras
(to apei Don (to apei 21oC)
10oC) (to apei 9 -
12oC)

Începutul
segmentării 0,020 0,2 0,003
Gastrulaţie 0,028 0,7 0,010

Închiderea
blastoporului 0,076 0,3 0,015

Înainte de eclozare 0,620 0,7 0,026

Salinitatea. Se disting două grupe adaptate la dezvoltarea în apă dulce sau apă
sărată. Schimbarea concentraţiei în ambele cazuri duce la perturbarea şi întreruperea
dezvoltării.
Acest factor este important în dezvoltarea speciilor semimigratoare (şalău, plătică,
babuşcă), care s-au adaptat la reproducerea în zonele deltaice sau predeltaice unde
concentraţia de săruri variază considerabil. Se pare că la creşterea salinităţii rezistă cel
mai bine embrionii de şalău şi babuşcă, în stadiul următor fecundării, precum şi în stadii
mai târzii.
Lumina constituie pentru majoritatea speciilor de peşti un factor negativ –
creşterea intensităţii luminii determină înmulţirea cazurilor de anomalii în dezvoltare şi
chiar în inhibarea evoluţiei embrionului.
Sensibilitatea embrionului faţă de condiţiile externe variază în funcţie de stadiul
de dezvoltare. Numeroase observaţii întreprinse în acest sens au stabilit o succesiune de
stadii sensibile, care alternează cu stadii mai puţin sensibile. La majoritatea speciilor,
condiţiile nefavorabile de mediu influenţează asupra fazelor de segmentare, gastrulaţie,
începutul formării embrionului, închiderea blastoporului sau înainte de eclozare. Analiza
particularităţilor fiecărei specii evidenţiază şi alte stadii ce apar specific sensibile. Aceste

40
stadii au fost considerate de mulţi autori ca perioade critice în dezvoltarea embrionară şi
trebuie luate în considerare în staţiunile experimentale sau industriale unde se realizează
incubaţia în condiţii artficiale.

Dezvoltarea post-embrionară

Această perioadă începe odată cu eliberarea embrionului din învelişurile icrei.

Larva ajunsă în contact direct cu mediul înconjurător manifestă o serie de necesităţi
corespunzătoare caracteristicilor sale morfobiologice.
La eclozare, larvele diferitelor specii de peşti prezintă un grad diferit de
dezvoltare şi organizare a principalelor sisteme şi organe. Sacul vitelin dezvoltat le
asigură hrănirea endogenă în cursul primelor etape de dezvoltare postembrionară şi
continuarea proceselor de diferenţiere şi creştere.
În condiţii optime de mediu, dezvoltarea larvară se caracterizează prin
modificarea şi dezvoltarea formelor externe, continuarea proceselor de diferenţiere
(organogeneză şi histogeneză), în vederea îndeplinirii funcţiilor specifice şi schimbarea
modului de comportare.
Ritmul de dezvoltare a larvelor în această perioadă depinde şi de existenţa unor
factori optimi de temperatură, oxigenare, salinitate şi de absenţa unor factori dăunători
(substanţe chimice, suspensii, duşmani etc.).
Perioada larvară, fiind cea mai complexă în dezvoltarea ontogenetică a peştilor, a
constituit obiectul a numeroase cercetări. Criteriile folosite în studiile efectuate pot fi
grupate în: morfologice, ecologice şi fiziologice. Cu totul deosebită apare analiza
histofiziologică-ecologică, elaborată şi introdusă de Gherbilskii (1957) şi aplicată în
prezent tot mai larg în cercetare. O asemenea orientare permite evidenţierea legăturii
strânse dintre structurile fine ale organismului şi funcţiile acestora în procesul formării
unor caractere adaptative, deschizând perspective noi în elaborarea periodizării
ontogenezei.
În dezvoltarea larvară, indiferent de speciile studiate şi etapele diferenţiate se
constată o serie de caracteristici comune:

41
 - la eclozare, larvele sunt puţin diferenţiate; majoritatea sistemelor şi
organelor sunt încă slab dezvoltate; au un sac vitelin de formă variabilă şi
dimensiuni considerabile;
- hrănirea este asigurată de rezervele nutritive interne (endogenă);
- respiraţia este asigurată de reţeaua sanguină de la suprafaţa sacului vitelin
şi vasele segmentare (de tip embrionar);
- larvele sunt puţin mobile (stirioni) sau pentru o scurtă perioadă de timp
chiar imobile (salmonide, ciprinide).
În funcţie de condiţiile în care se menţin după eclozare, diferitele specii prezintă
unele adaptări caracteristice. Astfel, larvele de salmonide au o reţea sanguină foarte
dezvoltată, care le permite supravieţuirea în aglomerările din cuiburi. De asemenea,
conţin pigment carotinian, care are proprietatea de a absorbi oxigenul din apă. Formele
fitofile (crap, plătică etc.), care se reproduc în ape stătătoare şi la temperaturi ridicate,
secretă o substanţă cleioasă cu ajutorul căreia se lipesc de vegetaţia submersă şi nu cad la
fundul apei unde condiţiile de oxigenare sunt foarte scăzute.
Respiraţia de tip embrionar este înlocuită treptat cu respiraţia branhială activă. Se
dezvoltă toate porţiunile corpului, organele de simţ etc. Pe măsură ce rezervele sunt
consumate, larvele încep să utilizeze şi hrana din mediul extern, imprimând hrănirii un
caracter mixt. Calitatea şi cantitatea de hrană existentă în cursul acestei etape
condiţionează buna dezvoltare a larvelor, deoarece tubul digestiv încă nu este complet
dezvoltat. Diferenţierea tibului digestiv se face diferit. La teleosteeni, sacul vitelin are rol
de organ provizoriu, toate porţiunile tubului digestiv dezvotându-se independent de sacul
vitelin şi de prezenţa vitelusului. La sturioni, datorită participării sacului vitelin apare un
asincronism în dezvoltarea histogenetică, care atrage şi asincronismul dezvoltării funcţiei.
Această evoluţie incompletă a sistemului digestiv constituie cauza marelui procent de
mortalitate în perioada trecerii la hrănirea activă. De aceea, în prezent, cea mai
importantă sarcină a pisciculturii şi în special a sturioniculturii este aceea de a realiza
condiţii de hrană corespunzătoare posibilităţilor de hrănire a larvelor.
Trecute complet la hrănirea activă, larvele continuă dezvoltarea şi creşterea,
căpătând treptat trăsături caracteristice adulţilor şi încep să manifeste un comportament
specific.

42
43
 CAPITOLUL II. SPECII DE PEŞTI RARE, PERICLITATE,
SAU AMENINŢATE CU DISPARIŢIA DIN FAUNA
ROMÂNIEI

Romanichthys valasnicola – aspretele

Descriere. Corpul alungit, gros în partea anterioară, înălţimea maximă reprezintă

14,2—20,8% din lungimea corpului fără caudală, iar grosimea 78 — 108 % din înălţime.
Profilul dorsal convex de la vîrful botului pînă la inserţia primei dorsale, cu o
uşoară scobitură la ceafă. Profilul ventral aproape plan. Lungimea pedunculului caudal
reprezintă 25—31,5%, iar înălţimea minimă 6,9—9,6% din lungimea corpului.
Capul lat, mai gros decît corpul, uşor deprimat dorsoventral; lungimea sa
reprezintă 25,5—29,5% din cea a corpului. Botul obtuz, lungimea lui echivalînd cu 7,9
—9,15% din cea a corpului şi 27 —34% din cea a capului. Ochii mari, situaţi pe
suprafaţa dorsală a capului, privesc în sus. Ei sînt alungiţi, diametrul lor anteroposterior
depăşind pe cel dorsoventral; diametrul anteroposterior al ochiului reprezintă 4,9—6,6%
din lungimea corpului 18,1—22,4% din cea a capului şi 110—183% din
spaţiul interorbitar.
Gura inferioară semilunară; deschiderea ei ajunge pînă sub nări. Distanţa dintre
cele două nări aproximativ egală cu distanţa dintre nara posterioara şi ochi. Marginile
celor două nări sînt prelungite prin câte o răsfrîngere a pielii în formă de pâlnie larg
deschisă; la nara anterioară, această răsfrângere formează un opercul care se aplică peste
orificiul nazal. Distanţa predorsală reprezintă 29,5—35% din lungimea corpului.
Prima dorsală scundă, formată din radii ascuţite şi subţiri, are un şanţ abia schiţat la bază.
Cele două dorsale apropiate. A doua dorsală înaltă, cu un singur ţep subţire şi scurt; radia
a treia este mai înaltă. Anala foarte înaltă şi scurtă. Pectoralele oval-ascuţite; vîrful lor
ajunge pînă în dreptul extremităţii posterioare a primei dorsale. Ventralele, destul de
distanţate între ele, se termină în unghi, radia mijlocie fiind cea mai lungă; vîrful lor
ajunge în dreptul extremităţii anterioare a dorsalei a doua. Lungimea pectoralelor
reprezintă 24 —31%, cea a ventralelor 23 — 30% din lungimea corpului.

44
 Solzii de pe laturile corpului sînt de talie mijlocie şi uniformi; pe spate, înaintea
primei dorsale, precum şi pe partea ventrală, solzi mărunţi.
Capul şi aparatul opercular lipsit de solzi, cu excepţia a două grupe : pe colţul
superior al operculului şi deasupra operculului. Pieptul şi istmul nude, cu excepţia unei
dungi solzoase mediane, care înaintează pînă în dreptul marginii anterioare a ventralelor,
şi a unei mici insule solzoase, situată în mijlocul regiunii pectorale. Linia laterală
completă, aproape dreaptă, se prelungeşte puţin şi pe baza caudalei.
Colorit. Partea dorsală este brună-cenuşie, cu pete marmorate întunecate, imprecis
delimitate; faţa ventrală albă-gălbuie. Pectoralele au 6 şiruri de pete brune, caudala 5,
dorsala a doua 4. Anala şi ventralele cu pete mici, foarte puţin distincte.
Areal de distribuţie. Este endemic în bazinul superior al Argeşului, fiind, în toată
ihtiofauna europeană, genul cu cel mai mic areal. Cunoscut doar în: Argeş, la Oeşti şi
Albeşti; Vâlsan între Brăduleţ şi Vâlsăneşti, Râul Doamnei la Corbi (toate comunele în
raionul Curtea de Argeş), până în anul 1971; în prezent gasindu-se doar în Râul Vâlsan.
Dimensiuni. Atinge 12,5 cm lungime totală (10,5 cm fără caudală).
Ecologie. Trăieşte în râuri de munte (zona lipanului şi a moioagei), în curent
puternic, lingă pietre.

Hucho hucho – lostriţa

Descriere. Corpul alungit şi gros, aproape circular în secţiune. Capul mare
(lungimea sa depăşeşte mult înălţimea maximă), botul conic şi ascuţit. Gura terminală,
foarte mare, descinderea ajunge sub partea anterioară sau sub mijlocul ochiului; marginea
maxilarului şi inserţia mandibulei puţin în urma marginii posterioare a ochiului.
Prevomerul este mai masiv şi mai scurt decât la celelalte salmonide, cu placa
triunghiulară sau trapezoidală purtînd în partea superioară 4—8 dinţi încovoiaţi şi
puternici, dispuşi pe un singur rind transversal; la exemplarele bătrîne, majoritatea
acestor dinţi cade. Manubriul prevomerului este scurt, lat, lipsit de dinţi; la exemplarele
bătrîne el e concrescut cu parasfenoidul. Pe fiecare latură a limbii se află cîte 6—8 dinţi,
18—20 de dinţi ascuţiţi şi încovoiaţi pe falca inferioară, 13—15 pe cea superioară.
Spaţiul interorbitar convex. Diametrul ochiului reprezintă la adulţi 12,1—16,4% din
lungimea capului, iar la tineri 20,5—27%.

45
 Pedunculul caudal scund. Ventralele se inserează sub partea terminală a dorsalei,
anala mult în urma dorsalei şi a ventralelor, iar adipoasa deasupra părţii posterioare a
analei. Linia laterală aproape rectilinie.
Colorit. Partea dorsală vânătă, brună sau cenuşie, flancurile argintii partea
ventrală albă-argintie sau albă-cenuşie. Uneori, mai ales la exemplarele bătrâne,
flancurile bat în roşcat. Pe cap, piesele operculare şi partea anterioară a spatelui, mici pete
rotunde negre, relativ distanţate. Spre partea posterioară şi pe flancuri aceste pete devin
semilunare. Dorsala şi caudala cu puţine pete negre; celelalte înotătoare sunt cenuşii sau
roşcate, lipsite de pete.
Dimensiuni. Pînă la 1,2—1,5 m şi 10—12 kg; exemplarele obişnuite au 2-3 kg.
Areal de distribuţie. Specie endemică în bazinul Dunării: Austria, Bosnia si
Hertegovina, Bulgaria, Croatia, Cehia, Germania, Ungaria, Polania, Romania, Serbia si
Montenegro, Slovenia, Slovacia, Ucraina.
În România trăia până trăia până în 1964 numai în Tisa în raional Sighet, în Vişeu
de la Vişeul de Jos pînă la vărsarea în Tisa, apoi pe Vaser. afluent al Vişeului, de la Cozla
pînă la confluenţa cu Vişeul (circa 24 km) pe o porţiune foarte scurtă pe Novăţ, afluent al
Vaserului, şi pe Ruscova afluent al Vişeului, şi în fine pe Bistriţa moldovenească, de la
haitul Iacobeni (r. Vatra Dornei) până în lacul de baraj Bicaz, şi pe Dorna, afluent al
Bistriţei, de la Poiana Stampei (r. Vatra Dornei) la vărsare.
Sunt oarecare indicaţii că s-ar întîlni ocazional exemplare şi în Suceava în raionul
Rădăuţi şi Moldova în raioanele Cîmpulung şi Fălticeni; sînt probabil exemplare
antrenate de viituri din Bistriţa în Şiret, de unde au urcat ulterior în Suceava şi Moldova.
La sfârşitul secolului al XlX-lea—începutul secolului al XX-lea trăia încă în
Mureş, pînă la Alba-Iulia, Cerna bănăţeană pînă la vărsare, Dunăre în zona cataractelor,
Jiu în Transilvania şi Oltenia, Olt în Transilvania, Oltenia şi Muntenia, Lotru, Argeş,
Râul Târgului, probabil şi în Crişuri, Strei, Timiş, Râul Doamnei, Buzău, Moldova,
Suceava şi Şiret.
Ecologie. Trăieşte în râuri mari de munte (zona lipanului şi moioagei), în apă
adîncă şi la curent puternic, fie printre bolovanii de la fundul şipotelor, fie sub malurile
rîpoase. Ziua stă ascunsă, noaptea iese la vînat.

46
Reproducerea are loc primăvara, la sfîrşitul lui martie sau în aprilie, îndată după
scurgerea sloiurilor şi a apelor provenite din din topirea zăpezii; temperatura oscilează în
această perioadă între 5 şi 10°C.
Hrana constă aproape exclusiv din peşti. Deja puii de cîteva luni încep să
consume puiet de peşte (îndeosebi de Chondrostoma, dar şi din propria specie) şi doar în
lipsa puietului consumă insecte şi larve. Puii mai mari şi larveleii consumă în primul rând
peşti, ocazional păsări sau mamifere acvatice, rar nevertebrate. Peştii consumaţi sînt
îndeosebi ciprinide: Chondrostoma, Barbus meridionalis, Leueiscus cepalus,
Alburnoides, Phoxinus, Gobio etc, apoi Cottus ş.a.
Paraziţi: Basanistes huchonis pe branhii. Dintre bacterii, Bacillus salmonis
provoacă „ciuma" lostritelor. Ciupercile Saprolegnia şi Achlya atacă lostriţa numai în
crescătorii.
Acest peşte a fost distrus în numeroase râuri, atât prin pescuit abuziv, cât şi prin
plutărit şi poluarea râului cu ape industriale.
Importanţă economică. Este cel mai apreciat peşte din ţara noastră. Fiind rar şi
foarte căutat, sunt mari restricţii în pescuitul său : plata unei taxe speciale, interdicţia de a
pescui mai mult de un exemplar. Pescuitul este admis numai cu undiţa. Cel mai bine se
pescuieşte toamna târziu sau iarna; orele indicate sînt cele de seară sau noapte.
Dimensiunea legală minimă pentru pescuit este de 60 cm în România (în alte ţări ea
variază între 54 şi 75 cm). Epoca de prohibiţie este de la 1 martie pînă la 1 iunie.

Thymallus thymallus – lipan

Descriere. Înălţimea corpului reprezintă 19,5—25,5% din lungime, iar grosimea
54—67% din înălţime. Cele două profile uniform de convexe sau cel dorsal puţin mai
convex; înălţimea maximă situată la inserţia dorsalei sau în dreptul primului sfert al
dorsalei.
Lungimea capului prezintă 21—24% din cea a corpului. Ochii situaţi în jumătatea
anterioară a corpului privesc lateral: diametrul lor reprezintă 4,0 — 5,4% din lungimea
corpului, 19,0—24,8% din lungimea capului şi 58—86% din spaţiul interorbitar. Spaţiul
interorbitar convex. Nările mici, egal distanţate de vîrful botului şi de marginea anterioară
a ochiului. Lungimea botului reprezintă 6,4—8,0% din cea a corpului şi 28,8—35% din

47
cea a capului. Gura mică, subterminală, transversală, protractilă; deschiderea ei situată
anterior faţă de nări. Marginea poste-rioară a maxilarului superior ajunge pînă cel mult
sub marginea anterioară a ochiului, inserţia mandibulei în urma mijlocului ochiului.
Marginea fălcilor dreaptă, tăioasă. Dinţi mici, ascuţiţi, dispuşi pe un singur rînd pe
intermaxilar, maxilar şi dentar; cîfce o grupă de dinţi mărunţi pe pre-vomer şi palatine. 9
—10 radii branhiostegale. Deschiderile branhiale largi, membrana branhială se fixează de
istm numai cu capătul anterior.
Lungimea pedunculului caudal reprezintă 14,5—18%, iar înălţimea minimă 6,9—
8,4% din lungimea corpului.
Spaţiul predorsal reprezintă 35,8—38,3%, lungimea bazei dorsalei 21,2—26,2%,
lungimea pectoralelor 16,3—20%, "iar cea a ventralelor 14,5—17,1% din lungimea
corpului. Marginea dorsalei rotunjită în partea anterioară, dreaptă în cea posterioară.
Badiile posterioare ale dorsalei puţin mai lungi decît cele anterioare, dar puternic
înclinate înapoi, astfel încît înălţimea aripioarei scade uşor spre partea posterioară.
Pectoralele ascuţite, ventralele mai degrabă rotunjite. Marginea analei convexă anterior,
uşor concavă posterior. Ventralele se inserează sub partea posterioară a dorsalei; anala în
urma vîrfului posterior al dorsalei şi ventralelor, iar înotătoarea adipoasă deasupra
jumătăţii posterioare a analei. Caudala adînc scobită.
Linia laterală completă, aproape rectilinie. Solzii bine fixaţi, ei lipsesc pe cap,
baza pectoralelor, istm şi porţiuni neregulate din partea anterioară a zonei ventrale a
corpului. Solzii ventrali mărunţi.
Colorit. Capul şi partea dorsală cafenii, laturile corpului gălbui cu luciu metalic
sau argintii cu reflexe vineţii, partea ventrală albă-argintie, uneori bătînd în roşu. Pe
laturile .jumătăţii anterioare a corpului o serie de puncte sau dunguliţe cafenii-închis,
foarte evidente şi persistente. Dorsala întunecată, cu o serie de pete roşii-cărămizii şi
negre, dispuse maimult sau mai puţin ca nişte dungi longitudinale. Caudala cenuşie,
bătînd în roşu sau albastru, cu pete cafenii. Pectoralele gălbui, ventralele şi anala roz-
violacee.
Dimensiuni. Obişnuit 30 — 35 cm, ocazional pînă la 50 cm.
Areal de distribuţie. În Europa până în anul 1964, lipanul popula râuri din
vestul şi nordul Angliei, afară de Scoţia, vestul Franţei, Peninsula Iberică, centrul şi sudul

48
Italiei, vestul şi sudul Peninsulei Balcanice; lipseşte în bazinul Niprului, Bugului,
Donului, Crimeea, Caucaz, precum şi în cursul inferior al Volgăi şi Uralului. în Siberia şi
Mongolia e înlocuit prin specii vicariante.
În România până în anul 1964 avea o largă răspândire faţă de cea actuală: Tisa în
amonte de Sighet şi în dreptul confluenţei cu Săpânţa. Râul Vişeu de la confluenţa cu
pârâul Repedea (amonte de Borşa) pînă la Petrova (r. Vişeu); dintre afluenţi, în Repedea
(pe ultimii 3 km), Izvorul lui Dragoş (3 km), Cisla (13 km), Vaser de la Macherlău pînă
la vărsare şi afluenţii săi Novăţ şi Botizu, Ruscova de la Rica până la vărsarea în Vişeu şi
afluenţii săi Repedea, Crasniţa, Bardi, Socalău, apoi Crasna de la Palin pînă la vărsarea în
Vişeu (toate în raionul Vişeu ; după V. Homei), Iza de la 26 km amonte de confluenţa cu
Valea Sulţii pînă la Strâmtura, apoi pe Mara din amonte de Crăceşti pînă la vărsare,
Săpânţa din amonte de comuna Săpânţa pînă la vărsare (r. Sighet). Someşul Mare de la
Rodna Veche la Feldru (r. Năsăud) ; dintre afluenţi, în Cormaia şi Anieş pînă la vărsare,
apoi în Sălăuţa în amonte de Coşbuc. În Bistriţa transilvăneană de la Repedea pînă la Iad
(r. Bistriţa), iar dintre afluenţi numai în Tureac spre vărsare. În Someşul cald de la Beleş
pînă la unirea cu Someşul Rece ; în Someşul Rece de la Răcătău în aval ; în Someşul Mic
coboară pînă la Floreşti (înglobat oraşului Cluj). În Crişul Repede de la Huedin la Ciucea;
dintre afluenţi, în Drăgan şi Iad. Lipseşte în bazinul Crisului Negru şi Alb.
În Mureşul superior în porţiunea Rostoliţa-Deda (r. Topliţa); dintre afluenţi, în
Belchea, Liban, Voila, Gudea Mare, Gudea Unită, Ilva, Sălard, Băstouţa şi Bistra pînă la
vărsare (r. Topliţa), apoi în Lăpuşna de la Cotul Masăului pînă la Ibăneşti (r. Beghin). în
Arieş şi Arieşel în amonte de Cîmpeni ; dintre afluenţi, în Iară din amonte de comuna Iara
(r. Turda) pînă la vărsare. În Tîrnava Mare pînă la 30 km amonte de Odorhei. Semnalat în
Galda de Sus, afluent al Mureşului din Munţii Trascăului, unde probabil a dispărut. în
Sebeş de la Tărtărău pînă la Căpâlna (r. Sebeş). în Sebeşel, afluent al Beriului (r. Orăştie).
în Strei, în amonte de Pui (r. Haţeg) ; în Râul Mare de la Croch pînă la vărsarea în Strei.
În Timiş din amonte de Teregova pînă la Slatina Timişului (r. Caransebeş) ; dintre
afluenţi, în Hideg, Râul Alb şi Râul Lung pînă la vărsare, apoi în Bistra Bouţarului în
amonte; de Voislova, în Bistra Mărului de la 4 km aval de Poiana Mărului şi pînă la
vărsare, precum şi în Lozna, afluent indirect al Bistrei Bouţarului. Lipseşte în Bega,
Caraş şi Nera.

49
 În Cerna începînd de sub Muntele Godeanu pînă în aval de Băile Herculane
(confluenţa cu Bela Reca). În Jiul de est, de la confluenţa cu Lolaia pînă la Petrila, şi în
afluenţii Voevod, Tăia, Jieţ şi Băniţa (înglobat oraşului Petroşani). În Jiul de vest, de la
confluenţa cu Gârbovul pînă în amonte de Lupeni, iar dintre afluenţi în Valea Butii şi
Lazărul.
În bazinul Oltului: râurile Covasna (r. Sf. Gheorghe), Cormoş (r. Ciuc) şi Lotru
(r. Râmnicu Vâlcea).
În Argeş din amonte de Arefu pînă la Oeşti (r. Curtea de Argeş). în Râul Doamnei
de la Nucşoara la Domneşti (r. Curtea de Argeş). în Râul Târgului, Dâmboviţa,
Ialomiţa, lipseşte.
Lipseşte în Şiret. Există în Suceava, de la Şipotele Sucevei pînă la Straja (r.
Rădăuţi) ; în Moldova de la Moldova-Suliţa pînă la limita nordică a raionului Fălticeni ;
dintre afluenţi, în Putna de la Valea Putnei şi în Moldoviţa de la Argel pînă la vărsare. În
Bistriţa moldovenească din amonte de trecătoarea Rotunda (Transilvania) pînă la lacul de
baraj Bicaz; dintre afluenţi, în Dorna de la ,,Haitul Dornişoarei" pînă la vărsare (precum
şi în afluenţii Dornei : Negrişoara, Teşna, Cucureasa, Coşna şi Bancu), pâraiele Ţibău,
Cârlibaba, Lala, Deaca, Valea Stânii, Putredu, Negra (cu afluentul său Călimănelu),
Bărnărel, Neagra (cu afluentul său Negrişoara), Borca, Bistricioara, Bicaz, Tarcău. În
bazinul Trotuşului, necunoscut. În Buzău din amonte de întorsura Buzăului (Transilvania)
pînă la 12 km amonte de Nehoi.
În Bâsca Mare din amonte de Comandau (r. Tg. Secuiesc), în Bîsca Mică din zona
izvoarelor ; ajunge puţin în aval de confluenţa Bâscelor, dar nu pînă la vărsarea Bâscei
în Buzău.
În prezent populează râurile din ţările: Belgia, Danemarca, Finlanda, Franta,
Germania, Irlanda, Italia, Olanda, Norvegia, Rusia, Slovenia, Suedia, Elvetia, Anglia.
Ecologie. Trăieşte în rîuri de munte, în zona situată în aval de cea a păstrăvului,
evitînd porţiunile prea rapide, cu cascade etc.; nu urcă pe pîraie mici. Râurile din această
zonă au debit mare de apă, curent rapid, dar lipsit de cascade, fund pietros alcătuit din
pietre uniform de mari.
Puietul se hrăneşte la început cu microorganisme ; adulţii se hrănesc în primul
rînd cu larve de insecte acvatice (tricoptere, efemeroptere, ple-coptere etc), insecte

50
aeriene (pe care le prind din zbor, sărind afară din apă), crustacee (gamaride), ocazional
cu icre sau puiet de peşti.
Paraziţii întîlniţi în apele noastre sînt : nematozii Rhabdochona denudată şi Spiro-ptera
denticulata, acantocefalul Achantlweeplialus an-guillae şi trematodul Coitocoecum
skrjabini.
Importanţă economică. Este cel mai valoros peşte din apele de munte, gustul
cărnii este superior celui de păstrăv. Se pescuieşte exclusiv cu undiţa. Epoca legală de
pescuit este între 1 iunie şi 28 februarie, iar dimensiunea minimă de 25 cm.
Este greu de crescut în păstrăvării. Pentru obţinerea de puiet în vederea
repopulării rîurilor, se pescuiesc reproducătorii primăvara şi se mulg la scurt timp:
incubarea icrelor se face în incubatoarele folosite pentru păstrăv (Wacek, Zug, californian
etc). După ecloziune puietul se trece în troaca de alevinaj. Puietul este hrănit la început cu
microorganisme, produse prin cultură ; peste 10 zile el poate fi hrănit cu larve de insecte
sfărîmate, splină, creier, lapte prins (toate trecute prin sită) şi cu plancton. După trei
săptămîni de la ecloziune puietul se trece în heleşteie cu un curent foarte slab (M.
Dimitriu şi M. Jura, 1955).

Aspro zingel (syn. Zingel zingel) – fusar mare, pietrar

Descriere. Corpul alungit, fusiform, aproape circular în secţiune; înălţimea
maximă reprezintă 13—20% din lungimea corpului, iar grosimea 82 — 100% din
înălţime.
Capul mai îngust decît la specia procedentă şi oval (nu triunghiu¬lar) ; lungimea
lui reprezintă 24—30% din lungimea corpului iar diametrul ochiului 4,4—5,9% din
lungimea corpului, 15 — 21% din cea a capului şi 60 —86 % din spaţiul interorbitar.
Botul mai obtuz decât la Aspro streber; lungimea lui reprezintă 9 — 12 % din cea
a corpului şi 36—42,5% din cea a capului.
Pedunculul caudal mult mai gros decât la specia precedentă şi slab comprimată
lateral în partea posterioară, ovoid în secţiune. Lungimea, sa reprezintă 25 —30% din
lungimea corpului, iar înălţimea minimă 4,9 — 6,3%; această înălţime depăşeşte simţitor
grosimea pedunculului, măsurată la nivelul înălţimii minime.

51
 Spaţiul predorsal reprezintă 30 —35 % din lungimea corpului. înotă¬toarele ca la
specia precedentă, dar cele două dorsale au baza mai lungă şi sunt mai apropiate;
ventralele mai scurte (15—20% din lungimea corpului).
Solzii mai mici decât la specia precedentă; pe faţa ventrală, ei se întind mai
anterior decât la A. streber, ajungînd până la baza înotătoarelor ventrale.
Colorit. Spatele şi cea mai mare parte a laturilor sunt cafenii-cenuşii; există
aceleaşi dungi ca la specia precedentă, dar foarte slab marcate şi indistincte. Faţa ventrală
şi abdomenul sunt gălbui.
Dimensiuni. Obişnuit atinge 30 —35 cm; dimensiunea maximă cunoscută este de
48 cm.
Areal de distribuţie. Bazinele Dunării, Prutului şi ale râului Dnestr.
Ecologie. Trăieşte în Dunăre şi râurile mari şi relativ adânci, pe fund de nisip,
pietriş sau argilă. În bălţile Dunării ajunge rar.
Reproducerea are loc în martie şi aprilie în plin curent; ouăle sînt depuse pe
pietre.
Hrana este reprezentată de insecte acvatice (îndeosebi efemeroptere), crustacee,
icre şi peşti mici şi este bentică.
Importanţă economică. Carnea este gustoasă, ca a tuturor percidelor.
Cantităţile pescuite sunt însă mici (câteva sute de kg anual).
În Dunăre se pescuieşte cu năvodul de râu, tifanul, lăptaşe, cu setea de cegă şi la
cârlige; în râuri (îndeosebi în Mureş şi Olt) cu undiţa şi crâsnicul.

Aspro streber (syn. Zingel streber)

Descriere. Corpul alungit, fusiform; înălţimea maximă reprezintă 9 —15 % din
lungimea corpului, iar grosimea este în genere ceva mai mare decât înălţimea (excepţie
fac femelele umflate de icre). Profilul dorsal al corpului urcă lin, uniform şi rectiliniu de
la vârful botului până la inserţia primei dorsale. Profilul ventral aproape plan.
Capul turtit dorsoventral, mult mai lat decât înalt, privit de sus e triunghiular.
Lungimea sa reprezintă 22 —27% din cea a corpului. Ochii mici, situaţi în jumătatea
anterioară a capului, privesc în sus. Diametrul lor reprezintă 3,8—5,8% din lungimea
corpului, 16—23% din cea a capului, 77 —102% din spaţiul interorbitar. Spaţiul

52
interorbitar aproape plan, foarte uşor scobit. Botul obtuz, lat în partea posterioarâ, îngust
în cea anterioară; lungimea sa formează 8,5—10,7% din cea a corpului şi 36 — 43% din
cea a capului. Gura inferioară, semilunară, mică, slab protractilă; deschiderea ei ajunge
sub nara anterioară, marginea maxilarului sub nara posterioară, iar inserţia mandibulei
sub marginea anterioară a ochiului sau puţin mai anterior. Pedunculul caudal lung,
subţire, rotund în secţiune; lungimea sa reprezintă 29—36% din cea a corpului, iar
înălţimea minimă 2,8—6,7%.
Spaţiul predorsal reprezintă 32—36% din lungimea corpului. Dorsalele distanţate;
prima se inserează deasupra marginii posterioare a bazei analei sau puţin în urma
acesteia. Ambele dorsale triunghiulare, fiind înalte anterior, şi înălţimea scăzînd treptat
spre partea posterioară. Pectoralele cu marginea retezată; lungimea lor formează 15—
19% din cea a corpului. Ventralele falciforme mari (19—24% din lungimea corpului), se
inserează în urma pectoralelor. Anala se inserează puţin înaintea dorsalei a doua. Anusul
situat la mică distanţă înaintea analei.
Solzii, mici, acoperă corpul în întregime, afară de faţa ventrală de la jumătatea
distanţei dintre anus şi baza ventralelor spre partea anterioară. Solzii se întind şi pe faţa
dorsală a capului, până la nările anterioare, precum şi pe aparatul opercular, afară de
marginea ventrală a acestuia.
Linia laterală completă, perfect rectilinie.
Colorit. Faţa superioară a capului şi corpului şi cea mai mare parte a laturilor sunt
cenuşii-cafenii, bătând puternic în verde. Pe acest fond se află 5 dungi late negricioase,
foarte evidente : prima înaintea dorsalei întâi, a doua în urma primei dorsale, a treia la
mijlocul dorsalei a doua, a patra pe mijlocul şi a cincea la căpătui pedunculului caudal.
Faţa ventrală albă, înotătoarele incolore.
Dimensiunea maximă cunoscută : 17,5 cm ; obişnuit atinge 14—16 cm.
Areal de distribuție. Austria, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia,
Republica Cehă, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Moldova, Republica Serbă,
Montenegro, Slovacia, Elveţia, Ucraina, România.
În România populează Dunărea şi râurile de deal şi de şes.
Ecologie. Exclusiv în locurile cu curent, pe fund de pietriş, nisip sau argilă;
adesea se îngroapă parţial în nisip. Nu se grupează în cârduri. Stă liniştit pe fundul apei,

53
totdeauna cu capul în amonte; când e deranjat, fuge o distanţă scurtă şi se opreşte. Se
întâlneşte atât în apă mică (35—40 cm adîncime), cât şi în adâncul Dunării. Nu
întreprinde migraţiuni periodice.
Reproducerea are loc primăvara, de la mijlocul lui martie până în mai. Icrele
sunt depuse pe pietre sau pe crengi. Boabele de icre sunt mari. în epoca de reproducere,
femelele devin diforme, corpul lor dilatându-se foarte mult.
Hrana este reprezentată de insecte acvatice, amfipode, viermi, ocazional icre şi
puiet de peşte.
Importanţa economică este redusă şi strict locală, din cauza cantităţilor reduse
care se prind, şi taliei mici. În râuri se prinde mai ales cu undiţa, în Dunăre cu diverse
plase cu ochiuri mici.

Lota lota – mihalş

Descriere. Înălţimea maximă reprezintă 13—21,5% din lungimea corpului fără
caudală şi grosimea 78—120% din înălţime. Profilul dorsal slab ascendent, mai mult sau
mai puţin rectiliniu de la bot pînă la ceafă, iar de la ceafă pînă la inserţia primei dorsale
este aproape orizontal. Profilul ventral aproape orizontal.
Lungimea capului reprezintă 21,5 —25,5% din cea a corpului. Botul lat şi obtuz,
lungimea lui reprezintă 6,3 —6,9% din cea a corpului şi 24,0 — 31,0% din cea a capului.
Ochii situaţi pe faţa dorsală a capului, mici şi depărtaţi; diametrul lor reprezintă 2,3—
3,8% din lungimea corpului, 10,1—16,0% din cea a capului şi 38—56% din spaţiul
interorbitar. Spaţiul interorbitar aproape plan. Nările anterioare mai apropiate de vîrful
botului decît de ochi; în partea lor posterioara cîte un tentacul scurt. Nările posterioare,
puţin mai largi decît cele anterioare, sînt situate mai aproape de ochi decît de vîrful
botului. Gura subţerminală, semi-lunară, orizontală; deschiderea ei situată înaintea
mijlocului ochiului (mai rar sub el), marginea maxilarului în urma mijlocului ochiului,
iar inserţia mandibulei în urma marginii posterioare a ochiului. Dinţi mărunţi pe cele
două fălci, ceva mai mari pe prevomer.
Pectoralele rotunjite, verticale, situate imediat în urma aparatului opercular;
lungimea lor reprezintă 10,5 —13% din cea a corpului. Ventralele orizontale, depărtate
între ele, se inserează înaintea pectoralelor vîrful lor este ascuţit, radia a doua externă

54
fiind cea mai lungă. Lungimea lor reprezintă 10,2—14% din cea a corpului. Spaţiul
predorsal reprezintă 35—39% din lungimea corpului. Cele două dorsale apropiate între
ele. Prima este rotunjită; a doua dorsală şi anala sînt foarte lungi, au marginea dreaptă şi
rotunjită doar la capătul posterior. Inserţia analei situată puţin în urma celei a dorsalei a
doua. Dorsala a doua şi anala foarte apropiate de caudală, dar nu se unesc cu aceasta.
Caudala rotunjită. Pedun-culul caudal se prelungeşte ca un ic alungit în caudală.
Lungimea pedun-culului caudal reprezintă 9—11,2%, iar înălţimea minimă 5,8—6,8%
din lungimea corpului.
Solzii foarte mărunţi şi neimbricaţi, îngropaţi adînc în piele; ei acoperă şi aparatul
opercular, laturile şi partea dorsală a capului, baza dorsalelor şi a analei. Linia laterală
incompletă (ajunge pînă aproape de marginea posterioară a analei), aproape rectilinie.
Colorit. Partea dorsală şi laturile cafenii bătînd în măsliniu, partea ventrală
gălbuie pînă la albicioasă. Pete marmorate foarte neregulate pe tot corpul. înotătoarele au
culoarea părţii învecinate a corpului.
Dimensiuni. în E.P.E. pînă la 50 cm; exemplarele obişnuite au 25 —35 cm. în
U.E.S.S. (îndeosebi în Siberia) atinge 1 m.
Areal de distribuţie. Europa din Anglia şi din Loara pînă în Urali. Lipseşte în
Scoţia, Irlanda, sudul Franţei, Peninsula Iberică, centrul şi sudul Italiei, vestul şi sudul
Peninsulei Balcanice (deşi s-a semnalat în Tesalia); Crimeea, Caucaz, Asia Mică,
RepublicaTurkmenă, bazinul Mării Aral; există în Siberia de la Obi până la Lena
inclusiv, precum şi în Baikal şi în bazinul Amurului.
În România încă din trecut era un peşte rar în Dunăre de la Baziaş pînă la Galaţi,
ocazional în bălţile Dunării; în deltă doar excepţional. Există în majoritatea râurilor mari,
în zonele de munte, de coline şi de şes, dar răspîndirea exactă nu este cunoscută din cauza
rarităţii speciei şi greutăţii cu care este prins. S-a constatat în Tisa în raionul Sighet,
Vişeu şi Iza, în cursul inferior al Someşului Mare din amonte de Năsăud pînă la ieşirea
din ţară şi în afluentul Sălăuţa. În Someşul Mic este semnalat de autorii mai vechi; astăzi
nu mai există. În Crişul Repede de la Huedin în aval; probabil şi în Crişul Negru.
Frecvent în Mureş între Topliţa şi Hueghin (reg. Mureş-Autonomă Maghiară), ajunge
pînă la vărsare. În Târnava Mare la Odorhei şi în aval; în Sebeş la vărsarea sa în Mureş.
în Bega din raionul Lugoj pînă la Timişoara, fiind relativ frecvent în raza oraşului

55
Timişoara. În Timiş de la Caransebeş în aval; în Caras şi Nera în raionul Ora viţa, în
Cerna de la Băile Herculane pînă la vărsare. în Jiu semnalată de Antipa; azi a disparat în
amonte de Filiaşi.
În Olt din zona de izvoare pînă la vărsare, fiind frecvent în raioanele Ciuc şi Sf.
Gheorghe. Semnalat de Antipa în Argeş, în ultimul timp nu s-a mai găsit. În Siret şi Prut
de la intrarea în ţară până la vărsare. Citat în Suceava (Ziemiankovschi, 1947) fără
precizare de localităţi, în Moldova de la Cîmpulung-Moldovenesc pînă în raionul
Fălticeni, precum şi în afluenţii Rişca şi Ozana (Băcescu, 1947). În Bistriţa
moldovenească de la Vatra Dornei la vărsare; dintre afluenţi, este frecvent în Dorna.
Ecologie. Specie dulcicolă (suportînd şi ape uşor salmastre) de ape reci. Preferă
apa curgătoare, întîlnindu-se începînd din rîurile de munte (zona lipanului) pînă la
Dunăre. în Alpi, în nordul Europei şi în Siberia trăieşte şi în lacuri adinei şi reci; la noi nu
se întîlneşte în lacuri; în bălţile Dunării doar exemplare rătăcite. Preferă locurile cele mai
adinei ale- nurilor : sub pietre mari, sub rădăcini. Tinerii preferă fundul pietros,
exemplarele mari trăiesc şi pe fund mîlos. Ziua stă ascuns, noaptea iese după pradă. Nu
iernează; din contra, iarna este mai activ decît vara..
Importanţă economică. Carnea este foarte gustoasă şi apreciată; ficatul se
bucură de o căutare deosebită şi se foloseşte, împreună cu icrele, şi în medicina populară
(B ă c e s c u, 1947). Specia însă este rară şi nu se prinde niciodată în cantităţi mari. în
Dunăre şi lunca inundabilă se înregistrează anual pînă la 3 000 kg. în rîuri se pescuia cu
mreja, sacul, poclăul, prostovolul şi ostia. Actualmente în rîuri este permis pescuitul
numai cu undiţa. Eîurile unde se prind cel mai mult mihalţ sînt Mureşul, Bega şi Oltul
superior.

Barbus barbus - mreană, mreană albă, mreană de Dunăre

Descriere. Corpul alungit, puţin comprimat, înălţimea maximă reprezintă 19,5 -
28% din lungimea corpului, iar grosimea 59—78% din înălţime. Spinurou iji abdomenul
rotunjite. Profilul superior al corpului este o linie ascendentă aproape dreaptă de la vârful
botului pînă la ceafă; în dreptul cefii are loc o ridicare bruscă, iar de aici pînă la inserţia
dorsalei urcă foarte lin.
Lungimea capului reprezintă 25—28,5% din cea a corpului." Ochii mici, situaţi în
mijlocul capului privesc lateral; diametrul lor reprezintă 10—17,5%' din lungimea

56
capului şi 36—62% din spaţiul interorbitar. Fruntea e aproape plană. Botul' lung, ascuţit;
lungimea lui formează 41 — 46%, din cea a capului. Gura inferioară, semilutară, colţurile
ei ajung pînă sub nări. Buzele cărnoase, papiloase; cea inferioară trilobată, dar lobul
mijlociu uneori este slab dezvoltat. Mustaţa anterioară ajunge cel mult pînă sub nara
posterioara; mustaţa posterioara, mai lungă, ajunge pînă sub ochi, rar depăşeşte ochiul.
Pedunculul caudal puternic comprimat lateral; lungimea lui reprezintă 18 —23
%,, iar înălţimea sa minimă 9,5 —11,5 % din lungimea corpului.
Inserţia dorsalei în genere puţin mai apropiată de baza caudalei decît de vîrful
botului. Spaţiul predorsal reprezintă 48 —55,5% din lungimea corpului. Înălţimea
dorsalei formează 18— 22% din cea a corpului; exemplarele la care această lungime
depăşeşte valoarea 20% sînt identice cu rasa borysthenicus din bazinul Nistrului şi
Niprului.Ultima radie simplă a dorsalei este osificată şi puternic zimţată pe faţa sa
posterioara. Marginea dorsalei concavă. Pectoralele ascuţite, lungimea lor reprezintă 17
—21% din cea a corpului; vîrful lor nu atinge baza ventralelor. Inserţia ventralelor situată
exact sub verticala marginii anterioare a inserţiei dorsalei. Lungimea ventralelor este 15
—18 % din cea a corpului. Anala se inserează mult în urma dorsalei; înălţimea ei
descreşte spre partea posterioară, înălţimea ei este dreaptă sau uşor convexă.
Înălţimea analei reprezintă 15,5-24% din cea a corpului; culcând anala, vârful ei
rămîne departe de baza caudalei, cel mult depăşeşte puţin mijlocul pedunculului caudal.
Solzii bine fixaţi, inegali ca mărime, cei din linia laterală mai mari decât cei
vecini, astfel încît numărul de solzi în linia laterală este mai mic decât numărul de serii
transversale de solzi. Solzii de pe piept şi abdomen mărunţi. Pieptul acoperit cu solzi,
istmul nud. Linia laterală dispusă pe mijlocul corpului şi a pedunculului caudal.
Colorit. Spinarea măslinie-cenuşie, flancurile galbene, faţa ventrala albă.
Coloritul e în genere uniform, rar cu pete mai întunecate. Dorsala şi caudala au culoarea
corpului, celelalte aripioare bat în roşu. Axul mustăţilor este roşu.
Dimensiuni. Obişnuit atinge 25 -50 cm (100 -l 000 g), dar ajunge şi de 85 cm
(peste 8 kg).
Areal de distribuţie. Europa înainte de 1964 de la Tamisa şi Oceanul Atlantic
pînă la gurile Dunării şi pînă la nord de Pirinei, Alpi, Dinarici şi Balcani. în Nistru şi

57
Nipru, rasa borysthenicus ; în Europa sudică, nord-vestul Africii, Asia Mică şi Caucaz
diferite specii vicariante.
În România pâna 1964: Dunărea de la Baziaş la vărsare (excepţional în bălţi) şi
toate râurile mari, de la munte la vărsare, fiind mai frecventă în cursul inferior; Tisa,
Vişeu de la barajul Vişeu în aval şi pe ultimii 2 km; din afluenţi, în Vaser şi Euscova; în
Iza la vărsarea în Tisa; Someşul Mare de la Nepos (r. Năsăud), Bistriţa transilvăneană de
la Prundul Bârgăului (r. Bistriţa), Someşul Mic de la Gilău (r. Huedin) şi ocazional în
cursul inferior al afluenţilor; Beretău de la Nuşfalău (r. Şimleu) în aval. Crişul Repede de
la Ciucea, Crişul Negru de la Vascău (r. Beiuş), Crişul Alb de la Sebiş (r. Gurahont). În
Mureş de la Topliţa la vărsare, fiind dominant între Alba-Iulia şi Arad; în Arieş de la
Cîmpeni, în Tîr-nava Mare din amonte de Sighişoara ; semnalat în Ampoi fără indicare
de localitate ; în Sebeş şi Beriu cunoscut numai la vărsare; în Strei de la Subcetate (r.
Haţeg) până la vărsare, urcînd puţin şi pe Râul Mare; în Cerna hunedoreană lipseşte; în
micii afluenţi ai Mureşului dinspre Zărand doar la vărsare şi numai exemplare juvenile. În
Bega de la Tomeşti (r. Făget), până la ieşirea din ţară, fiind frecvent mai ales între
Chizătău şi Timişoara; lipseşte în Beregsău. în Timiş, de la Teregova (r. Caransebeş)
până la ieşirea din ţară, fiind frecvent între Chizătău (r. Lugoj) şi Şag (r. Timişoara) ;
dintre afluenţi, urcă puţin Râul Alb, Râul Lung şi Bistra, poate şi în cursul inferior, al
Bârzavei. În Caras de la Goruia (r. Oraviţa), în Nera de la Borlovenii Vechi (r.
Bozovici) pînă la vărsare; în Berzasca numai la vărsare; în Cerna de la Pecinişca (r.
Orşova), în Bela Reca de la Mehadia; în Bahna şi Topolniţa (r. T. Severin). în Jiul de est
între Lonea şi Petrila; în Jiul de vest de la Uricani pînă la Lupeni (în raza oraşului Pe-
troşani) ; reapare în Jiu la Tîrgu-Jiu, fiind dominant de la Filiaşi pînă aproape de vărsare;
dintre afluenţii Jiului, prezent în Motru din raionul Baia de Aramă, în Gilort de la
Bălceşti (r. Gilort), mai rar în Jaleş, Bistriţa, Tismana.
În Olt din amonte de Miercurea Ciucului până la vărsare, fiind specia dominantă
în raionul Făgăraş, apoi de la Drăgăşani la Slatina; urcă foarte puţin pe afluenţii Oltului
din raionul Făgăraş; pe Cibin urcă pînă la Sibiu; prezent în Lotru, Topolog, apoi în Olteţ
din amonte de Balş. Lipseşte în bazinul Vedei. În Argeş din amonte de Albeşti (r. Curtea
de Argeş) pînă la vărsare, fiind dominant din aval de Piteşti pînă în raionul Olteniţa; în
Vîlsan spre vărsare, în Râul Doamnei de la Domneşti (r. Curtea de Argeş) în Bratia în

58
cursul inferior; în Dâmboviţa din raionul Târgovişte pînă la Bucureşti. Lipseşte în
Colentina. În Ialomiţa de la Pucioasa (r. Tîrgovişte) pînă la confluenţa cu Prahova, apoi
din aval de Slobozia pînă la vărsare; în Teleajen, între Mâneci-Ungureni şi Scăioşi (r.
Teleajen). În Şiret şi Prut de la intrarea în ţară pînă la vărsare; în Suceava de la Brodina
(r. Rădăuţi), în Moldova de la Pojorâta (r. Câmpulung); urcă pentru reproducere pe Suha,
afluent al Moldovei, pînă la Slătioara (r. Fălticeni). În Bistriţa moldovenească de la
Iacobeni (r. Vatra Dornei) la vărsare, fiind dominant de la Piatra-Neamţ la Bacău, şi în
cursul inferior al afluenţilor. În Trotuş trăia de la confluenţa cu Uzul pînă la vărsare; în
Putna spre vărsare (r. Focşani); în Buzău de la 20 km amonte de Nehoi (r. Cislău) pînă la
vărsare şi pe cursul inferior al Bâscei; în Râmnicu Sărat şi Bârlad lipseşte.
În prezent arealul de răspândire al mrenei este: Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia,
Danemarca, Franta, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Maroc, Olanda, Polonia,
Portugalia, Romania, Federatia Rusa, Slovacia, Spania, Elvetia, Anglia
Variabilitatea este puţin pronunţată. Caracterele ce variază mai mult sînt
numărul de solzi în linia laterală şi înălţimea dorsalei. Exemplarele din Delta Dunării şi
râurile din Moldova, avînd o dorsală ceva mai înaltă, se apropie mult de rasa
borysthenicus. În general însă, exemplarele din România sînt intermediare între forma
nominată din apusul Europei şi rasa borysthenicus.
Unele exemplare pescuite recent în lacul de baraj Bicaz au dorsala mai scundă şi cu
radiul spinos mai fin zimţat, apropiindu-se prin aceasta de B. cyclolepis tauricus din
Crimeea. Considerăm însă că ele nu sunt înrudite cu această specie, deoarece B.
cyclolepis (şi îndeosebi subspecia nominată, B. c. cyclolepis din sudul E.P. Bulgaria) se
caracterizează prin înotătoarea anală alungită, pete pe corp şi talia mai mică. În general
specia B. cyclolepis este intermediară între B. barbus şi B. Meridionalis.
Ecologie. Trăieşte exclusiv în ape curgătoare, anume în Dunăre şi râurile mari,
nisipoase şi pietroase, de la munte pînă la şes; este mai frecvent, în râurile de şes. Lipseşte
în râurile mici care izvorăsc din dealuri sau la şes. Primăvara migrează în susul râurilor,
iar la sfârşitul toamnei în SENS invers; totuşi, unele exemplare rămân tot anul în zona
colinară a râurilor, altele în Dunăre.

59
Puietul este frecvent în regiunea colinara şi de şes a râurilor şi pe măsură ce creşte
coboară. Preferă locurile adînci, cu fund nisipos şi cu un curent, moderat; în unele râuri
arată însă preferinţă pentru lespezii mari de piatră.
Este o specie în regres, care devine mai rară în apele noastre (în ultimii doi ani însă
efectivul speciei pare să fi crescut).

Leuciscus leuciscus – cleanul mic

Descriere. Corpul alungit, slab comprimat lateral; înălţimea maximă formează 19
—26% din lungimea corpului fără caudală, iar grosimea 48—61% din înălţime. Spinarea
şi abdomenul rotunjite, necarinate. Profilul superior al corpului, de la bot pînă la inserţia
dorsalei, este o linie regulat convexă; uneori se observă imediat în urma capului o înălţare
mai accentuată a spinării.
Lungimea capului reprezintă 20—25,5% din cea a corpului. Ochii situaţi în jumătatea
anterioară a capului privesc lateral, diametrul lor formează 20—26,5% din lungimea
capului şi 57—89% din spaţiul interorbitar. Fruntea uşor bombată. Botul scurt, ascuţit sau
obtuz, lungimea lui formează 25,5—32% din cea a capului. Gura mică, semilunară,
subterminală, colţurile ei ajung pînă sub nări sau cel mult pînă la jumătatea distanţei
dintre nări şi ochi. Buze subţiri, neîntrerupte.
Pedunculul caudal lungăreţ, comprimat lateral, lungimea sa formează 19,5—
25,5%, iar înălţimea sa minimă 8—10,5% din lungimea corpului.
Inserţia dorsalei situată la egală distanţă de vârful botului şi de baza caudalei sau
ceva mai aproape de baza caudalei. Spaţiul predorsal formează 48 — 53% din lungimea
corpului. Marginea dorsalei dreaptă. Lungimea pectoralelor formează 16—20,5%, cea a
ventralelor 14—17% din lungimea corpului. Vârful pectoralelor nu atinge baza
ventralelor. Ventralele se inserează puţin înaintea dorsalei, vârful lor ajunge pînă aproape
de baza analei, fără a o atinge. Anala se inserează în urma capătului posterior al dorsalei,
marginea ei e concavă. Caudala adînc scobită, lobii ei egali sau aproape egali. Solzii
groşi, bine fixaţi, acoperă istmul în întregime. Linia laterală foarte puţin îndoită, dispusă
pe mijlocul pedunculului caudal sau ceva mai aproape de faţa sa ventrală.

60
 Colorit. Spinarea este cafenie, bătând în măsliniu sau albastru închis, laturile
argintii, solzii de la flancuri adesea mărginiţi de puncte negre fine. Dorsala şi caudala
fumurii, înotătoarele inferioare palid gălbui sau bat în roşu.
Dimensiuni. Obişnuit atinge 14—15 cm fără caudala şi 17—18 cm cu caudala;
talia maximă este de 25 cm.
Areal de distributie. Europa până 1964, la nord de Pirinei, Alpi, Dinarici, şi
Balcani. în Siberia, subspecia baicalensis. În Dalmaţia, Caucaz Turkestan, Transcaucazia
alte subspecii.
În România era rar, lipsind în majoritatea râurilor încă din 1964 când s-a realizat
o repartizare a speciilor de peşti din fauna României. Se cunoaşte pînă atunci doar în
cîteva puncte: Tisa de la Câmpulung pe Tisa în aval. Săpânţa (r. Sighet) din zona
păstrăvului pînă la vărsare. Someşul Mic în jurul Clujului şi la Juc (r. Gherla), Beretău în
raionul Marghita, Crişul Repede la Oradea, Mureş la Deda (r. Topliţa); Bega la Chizătău
(r. Lugoj). Jiu la Peşteana de Jiu (r. Tg. Jiu), unde probabil a dispărut, Olt la Miercurea
Ciucului. Semnalat în Şiret şi Prut, în cursul superior, făiă precizarea de localităţi.
Cleanul mic populează în prezent apele din râuri ce aparţin ţărilor: Afganistan,
Armenia, Austria, Azerbaijan, Belarus, Belgia, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda,
Franta, Georgia, Germania, Ungaria, Irlanda , Cazahstan, Letonia, Lituania, Moldova,
Olanda, Norvegia, Polonia, Romania, Federatia Rusa, Serbia si Montenegro, Slovacia,
Suedia, Elvetia, Ucraina, Anglia.
Variabilitatea este foarte pronunţată, caracterele cele mai variabile fiind
înălţimea şi grosimea corpului, forma şi lungimea botului şi formula dinţilor faringieni.
Ecologie. Trăieşte numai în râuri mai mari, pietroase sau nisipoase, din zona
colinară, fără să urce la munte şi nici să coboare mult la şes ; pe pîraie nu urcă. în râurile
în care există este relativ frecvent, trăieşte pe fundul apei, alături de scobar.
Se reproduce primăvara, depunînd ouăle în curent, pe fund de piatră; indicaţii mai precise
nu avem pentru apele noastre. În epoca de reproducere, faţa superioară a capului şi
corpului (înaintea dorsalei) se acoperă de butoni cornoşi.
Se hrăneşte în primul rînd cu insecte acvatice : efemeride, diptere, tricoptere, mai puţin
cu resturi de plante şi insecte terestre.

61
 Importanţă economică. Din cauza taliei mici şi a rarităţii are importanţă, foarte
redusă şi strict locală. Se pescuieşte cu prostovolul şi alte plase, precum şi cu undiţa.

Leuciscus idus – văduviţă

Descriere. Două rase: idus în Europa Centrală şi Siberia, caracterizate prin ~ 56-
63 de solzi în linia laterală, şi oxianus în bazinul aralic şi alte râuri din Asia Centrală,
caracterizată prin ~53-57 de solzi.
Corpul mai înalt decît la celelalte specii europene ale genului, înălţimea
reprezentînd 23,2—40% din lungimea fără caudală, iar grosimea 40—50% din înălţime.
Profilul dorsal şi cel ventral în genere la fel de convexe.
Lungimea capului reprezintă 22,8—30,2% din cea a corpului, iar diametrul
ochiului 4,3—6,59% din lungimea corpului, 18,5—23,5% din cea a capului şi 38—
71,5% din spaţiul interorbitar. Spaţiul interorbitar (fruntea) convex. Gura terminală,
mică : deschiderea ei şi marginea maxilarului ajung sub nări sau puţin mai posterior, iar
inserţia mandibulei este situată sub partea anterioară a ochiului.
Lungimea pedunculului caudal reprezintă 18,2—22,2% din cea a corpului, iar
înălţimea minimă 26,4—47,5% din înălţimea maximă a corpului şi 45,5—59,8% din
lungimea pedunculului caudal.
Spaţiul predorsal reprezintă 41,6—62% din lungimea corpului, baza dorsalei 8,7
—16,3%, iar înălţimea dorsalei 18,8—24,4%. Inserţia dorsalei situată deasupra marginii
posterioare a bazei ventralei sau puţin mai posterior. Marginea dorsalei uşor concavă.
Lungimea pectoralelor reprezintă 16,4—22,2%, cea a ventralelor 14,3—18,5%, baza
analei 10 — 15,6%, iar înălţimea sa 13,5—20,8% din lungimea corpului. Marginea analei
scobită. Lobul inferior al caudalei mai lung decît cel superior.
Linia laterală uşor îndoită, ceva mai apropiată de faţa ventrală decît de cea dorsală
a corpului.
Colorit. Partea dorsală cenuşie-verzuie sau albăstruie cu luciu auriu, laturile
argintii sau reflex albăstrui, faţa ventrală albă. Dorsala şi caudala cenuşii-violete,
pectoralele, ventralele şi îndeosebi anala roşcate. Irisul auriu.

62
Se întîlnesc exemplare aberante eritreice; în Rusia., Germania şi aceste exemplare sunt
cultivate ca peşti ornamentali sau pentru consum.
Dimensiuni. Obişnuit ating 30—45 cm şi 300—500 g; se întîlnesc şi exemplare
pînă la 60 cm şi peste 1 kg.
Variabilitatea este destul de redusă. Exemplarele din râuri sînt, la dimensiuni
egale, mai alungite decît cele din lunca inundabilă a Dunării. Recent, M. Papadopol a
constatat că exemplarele din complexul Orapina-Jijila şi din gârla Carotişca au un corp
mai alungit (înălţimea 23,2—33,3% din lungime) decît cele din insula Borcea de Jos şi
gârla Filipoiul (Insula Brăilei), la care înălţimea reprezintă 28,2—40% din lungime.
Areal de distribuție. Răspîndire geografică în Europa, în trecut, de la Rin pînă
la Dunăre şi Ural; sudul Suediei. Lipseşte în peninsulele sudice ale Europei; Caucaz, Asia
Mică. Prezent în Siberia, de la Obi pînă la Lena inclusiv.
Afganistan, Armenia, Austria, Azerbaijan, Belarus, Belgia, Bulgaria, China,
Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franta, Georgia, Germania, Ungaria, Cazahstan,
Letonia, Lituania, Moldova, Mongolia, Olanda, New Zealsi, Norvegia, Polonia, Romania,
Federatia Rusa, Serbia si Montenegro,Slovacia, Suedia, Elvetia, Ucraina, Anglia, Statele
Unite, Uzbekistan.
În România (în trecut): Dunărea, de la Bazaş până la vărsare, fiind mai frecvent
în zona Baziaş—Turnu-Severin. Aproape toate bălţile Luncii inundabile a Dunării şi
deltei, în general într-o proporţie redusă; în cantităţi mari în bălţile insulei Borcea de Jos,
apoi în bălţile Brăilei si în Potelu.
Prezent în Eazelm, lipseşte în celelalte lacuri litorale.
În Someş citat în Transilvania fără altă precizare; există în Someşul inferior (r.
Baia-Mare şi Satu-Mare). În Crisul Repede, de la Oradea în aval; probabil şi în Crisul
Negru. În canalul colector al Crişurilor. În Mureş, de la Aiud pînă la vărsare. În Bega de
la Timişoara, în Timiş de Ia Şag (r. Timişoara) în aval, probabil şi în Caraş. În Nera,
Berzeasca, Cerna şi Topolniţa urcă câţiva km de la vărsare. În Jiu nesemnalat; În Olt din
raionul Caracal, în Vedea de la Alexandria pînă la vărsare. În Argeş de lângă Bucureşti,
în Ialomiţa cunoscut doar la vărsare; în Şiret din raionul Tecuci în aval; desigur şi în Prut
(cursul inferior).

63
 Ecologie. Specie tipică fluviilor şi râurilor mari de şes cu apă încet curgătoare; în
ape stătătoare se întîlneşte rar. În bălţile luncii inundabile a Dunării este un semimigrator
tipic, care intră în bălţi primăvara devreme (uneori chiar din februarie) o dată cu prima
viitură. Se înapoiază în Dunăre imediat ce apele încep să scadă; dacă mai tîrziu are loc o
nouă creştere a apei, nu se mai înapoiază în bălţi.
Hrana este foarte variată. Iarna se hrăneşte de preferinţă cu rin-chote, diatomee şi
resturi vegetale, primăvara cu larve de insecte, oli-gochete, ocazional cu moluşte şi pui de
peşti, vara cu larve de chiro-nomide, gasteropode, vegetale macrofite şi plancton (în
zonele inundate, bogate în plancton, majoritatea exemplarelor devin aproape exclusiv
planctonofage). Toamna se hrăneşte de preferinţă cu vegetaţie, larve de chironomide şi de
tricoptere.
Paraziţii semnalaţi în Roamânia: protozoarele Trichodina sp., Myxo-bolus
mulleri, trematodele digenee Asymphyloăora markewitschi, A. demeli, Neascus cuticola,
Tetracotyle sp., Diplostomulum spathaceum, D. clavatum, Coitocoecum shrjabini,
monogeneele Uactylogyrus tuba şi Diplozoon para-doxum, cestodele Caryophylaeus
laticeps, C. fimbriceps, Proteocephalus torulosus, Ligula intestinalis, Cysticercus sp.,
nematodele Capillaria to-mentosa, Hepaticola petruschewslcyi, acantocefalul
Pomphorhynchus laevis, crustaceul Argulus foliaceus, ciuperca Ichtiophonus hoferi.
Importanţă economică. Anual se pescuiesc 12 000—190 000 kg. Locurile de
maximă producţie sînt unităţile insulei Borcea de Jos, apoi bălţile Brăilei şi Potelu. Se
pescuieşte îndeosebi la sacul de leasă, o dată cu scăderea apei, apoi cu năvodul, iar
primăvara cu vîrşe. Dimensiunea minimală pentru pescuit: 20 cm.
Prin talia sa mare şi prin carnea sa grasă şi gustoasă, văduvită este unul dintre peştii cei
mai valoroşi din punct de vedere alimentar.
În prezent nu se cultivă în iazuri sau heleşteie; s-a experimentat cultivarea ei la
Nucet. Este recomandabilă pentru popularea lacurilor de baraj.

64
 Tinca tinca – lin
Descriere. Înălţimea corpului reprezintă 25—34% din lungime, iar grosimea 49
—57% din înălţime. Ambele profiluri convexe, convexitatea celui dorsal mai accentuată;
înălţimea maximă situată la nivelul inserţiei dorsalei.
Capul comprimat lateral, lungimea lui reprezintă 26—31,5% din cea a corpului.
Ochii mici, situaţi în jumătatea anterioară a capului: diametrul lor reprezintă 3,7—5,6%
din lungimea corpului, 13—19% din cea a capului şi 32—50% din spaţiul interorbitar.
Spaţiul interorbitar uşor convex, aproape plan. Botul obtuz, lungimea sa reprezintă 28,5
—34% din cea a capului. Nările situate mai aproape de marginea ochiului decît de vîrful
botului. Sistemul de genipori bine dezvoltat pe cap, reprezentat printr-un şir impar de
pori, care leagă extremităţile anterioare ale liniei laterale, şi 3 perechi de şiruri: o pereche
dorsală, care leagă şirul impar cu nara, o pereche îndoită în formă de S, dispusă paralel cu
ochiul şi care se termină sub nara anterioară, şi o pereche la marginea preopercu-larului.
Gura mică, terminală, uşor oblică; deschiderea gurii şi marginea maxilarului situate sub
nară, iar inserţia mandibulei sub marginea anterioară a ochiului sau puţin anterior. Buzele
groase, nepapiloase. Mustăţile scurte, lungimea lor reprezintă 6,8—9,9% din cea a
capului.
Lungimea pedunculului caudal reprezintă 17—22%, înălţimea minimă 13—15,5%,
iar spaţiul predorsal 50,5—57,5% din lungimea corpului. Dorsala, anala, pectoralele şi
ventralele rotunjite. Inserţia dorsalei situată puţin în urma celei a ventralelor. Lungimea
pectoralelor reprezintă la masculi 19—21%, iar la femele 16—19%din lungimea corpu-
lui; lungimea ventralelor reprezintă la masculi 21—23%, iar la femele 16,5—19,5% din
lungimea corpului. Caudala uşor scobită, lobii ei rotunjiţi. Solzii mărunţi acoperă pieptul
şi istmul în întregime, lipsesc însă complet pe cap, aparatul opercular şi baza
înotătoarelor. Linia laterală completă, aproape rectilinie, dispusă pe mijlocul
pedunculului caudal. Corpul învelit într-un strat gros de mucus.
Colorit. Culoarea fundamentală a corpului este galbenă-ruginie, fiind pe spate
măslinie, aproape neagră, iar ventral ajungînd galbenă-deschis. înotătoarele cenuşii-
fumurii, uneori cu reflexe violacee. Irisul roşu.
Dimensiuni. Obişnuit 25—30 cm, atinge şi 40 cm, respectiv 1 1/2 kg.

65
 Variabilitatea este destul de redusă. Coloritul variază mult în funcţie de condiţiile
mediului, fiind mult mai întunecat în apele' nămoloase. Exemplare eritreice, care în alte
ţări sînt cultivate ca peşti ornamentali, se întîlnesc sporadic.
Areal de distribuţie. Răspândire geografică a linului a fost mult mai mare în
trecut: Siberia (bazinele fluviilor Obi şi Ienisei), cea mai mare parte a Europei (lipsind
numai în nordul Scoţiei, Dvina nordică, Peciora, nordul şi centrul Peninsulei Scandinave
şi Finlandei, precum şi în Crimeea); există în nordul Anatoliei şi în Transcau-cazia;
lipseşte RepublicaTurkmenă şi bazinul Mării Aral.
La nivel mondial în prezent, aparent, are o largă răspândire întâlnindu-se:
Armenia, Australia, Austria, Azerbaijan, Belarus, Bulgaria, Canada, Chile China,
Croatia, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franta, Georgia, Germania, Grecia,
Ungaria, India, Indonesia, Iran, Irlanda, Italia, Japonia, Cazahstan, Kyrgyzstan, Letonia,
Lituania, Macedonia, Moldova, Maroc, Olanda, New Zealsi, Norvegia, Polonia,
Portugalia, Romania, Federatia Rusa, Serbia si Montenegro, Slovacia, Slovenia, Africa
de Sud, Spania, Suedia, Elvetia, Turcia, Ucraina, Anglia, United States , Uzbekistan,
Zimbabue.
În România până la începutul anilor ’70 popula Dunărea şi toate bălţile luncii
inundabile şi ale deltei, fiind foarte abundentă în deltă. Toate lacurile litorale. Braţele
moarte şi bălţile din lungul Someşului de la Dej în aval, iazul de la Apahida (înglobat
oraşului Cluj); cursul inferior şi bălţile din lungul Turului şi Crasnei, canalul colector al
Crişurilor, bălţile din jurul Crisului Alb de la Ineu în aval. lazurile din Cîmpia
Transilvaniei (Zăul de Cîmpie, Ţaga, Bujorul, Sic, Greaca, Tăureni). Braţele moarte şi
bălţile Mureşului de la Tîrgu-Mureş în aval, cursul inferior al Ampoiului, probabil şi al
Tîrnavei, pârâul Beregsău din nordul Banatului şi afluenţii săi; bălţile de la Satchinez (r.
Timişoara). Braţele moarte şi bălţile din lungul Begheiului şi Timişului din raionul Lugoj
în aval. Bălţile Ţeriga, Heleştău şi canalul Subuleasa lîngă Timişoara. Cursul inferior al
Carasului în raionul Oraviţa şi bălţile vecine, lacul Buhui (înglobat oraşului Reşiţa) în
bazinul Carasului. Bălţile şi braţele moarte ale Jiului de la Filiaşi în aval, ale Oltului în
Ţara Bârsei, Făgăraş, raionul Sibiu, precum şi în Câmpia, Română. Neajlovul, bălţile şi
iazurile din lungul său. Pârâul Colentina, iazurile vecine şi lacurile din jurul
Bucureştiului, iazurile din Valea Pasărea (reg. Bucureşti), de la Colacu şi Nucet (r.

66
Tîrgovişte). Lacurile Snagov si Căldăruşani, balta Strachina în bazinul Ialomiţei. Braţele
moarte ale Şiretului şi Prutului de la intrarea în ţară pînă la vărsare. Bălţile din lungul
Moldovei (r. Roman) şi al Bistriţei în (r. Piatra-Neamţ, Buhuşi şi Bacău), lazurile din
nordul Moldovei (reg. Suceava) şi din bazinul Bârladului.
Ecologie. Linul trăieşte aproape exclusiv în apele stătătoare, preferind pe cele
bogate în vegetaţie şi cu fund mâlos. În râuri se întâlneşte destul de rar, în coturile cu apă
liniştită. În bălţile luncii inundabile a Dunării este specie sedentară, nepărăsind bălţile
decît la retragerea totală a apei, la nevoie înfundîndu-se în nămol.
Paraziţii linului constataţi în România: protozoarele Trypanosoma tincae,
Myxobolus ellipsoides, M. pfeifferi, trematodele digenee Asym-phylodora tincae (parazit
specific), biplostomulum spathaceum, D. clava-tum, monogeneele Dactylogyrus
macracanthus, D. similis, Gyrodactilus elegans, acantocefalul Acantliocephalus lucii,
hirundineul Piscicola geometru, crustaceele Ergasilus sieboldi şi Argulus foliaceus, apoi
cisticerci şi Agamonema.
Importanţă economică. În apele din România se pescuiesc anual 144.000 -
863.000 kg: cea mai mare producţie se înregistrează în Deltă.

Gobio uranoscopus – porcuşorul de vad

Descriere. Corpul şi pedunculul caudal groase şi cilindrice. Mustăţile lungi
depăşesc preopercularul; la îmbinarea celor două buze cîte o prelungire posterioară destul
de puternică, ce se aseamănă cu o a doua pereche de mustăţi. Anusul mai apropiat de
anală decît de ventrale. Pieptul şi istmul complet acoperite cu solzi. Coloritul întunecat.
În România trăieşte Gobio uranoscopus fric al cărui corp este alungit, gros,
cilindric, necomprimat lateral; înălţimea maximă reprezintă 14,2—20,8% (în medie 15,7
—18,3%) din lungimea corpului fără caudală. Grosimea puţin mai mică decît înălţimea.
Profilul dorsal slab convex, cel ventral orizontal.
Lungimea capului reprezintă 24—28,4%, lungimea botului 10 —13,5% din
lungimea corpului; iar diametrul ochiului 3,5—6,1% din lungimea corpului şi 51,5 —
89% din spaţiul interorbitar. Botul ascuţit, aproape totdeauna mai lung decît spaţiul
postorbitar. Ochii privesc mai mult în sus. Gura se prezintă ca la celelalte specii ale
genului; la îmbinarea celor două buze există de fiecare parte câte o prelungire posterioară,

67
paralelă cu mustăţile, mult mai dezvoltată decît la celelalte specii ale genului. Lungimea
mustăţilor reprezintă 9,1—16,4% din cea a corpului (M = 10,6 — 11,7% în Transilvania,
Banat şi Muntenia, 13—13,7% în afluenţii Şiretului).
Lungimea pedunculului caudal reprezintă 20,6 —27,4% (M = 23,1 — 26,2%),
înălţimea minimă 5,6 — 7,1% (M = 6,1 — 6,6%), spaţiul pre-dorsal 44—52% (M = 47
—49%), lungimea pectoralelor 19,6—27,2%(M = 22—25,2%), iar cea a ventralelor
16,6—22% din lungimea corpului fără caudală. Ventralele se inserează exact sub inserţia
dorsalei sau puţin mai în urmă. Vârful pectoralelor uneori depăşeşte inserţia ventralelor,
alteori nici nu o atinge. Caudala adânc scobită, lobii ei rotunjiţi, egali, sau cel inferior cu
foarte puţin mai lung. Marginea dorsalei uşor scobită. Anusul mai aproape de anală decît
de ventrale. Pieptul şi istmul complet acoperite cu solzi.
Colorit. Faţa dorsală e cenuşie-verzuie sau brună bătând în roşcat; solzii spatelui
cu margine neagră. În urma dorsalei 2 —3 pete negricioase mari, foarte evidente, care
dau un aspect brăzdat. Pe laturile corpului 7 —10 pete mari rotunde, rar alungite. Pata
ventrală albă-gălbuie. La baza înotătoarei caudale două pete albe foarte evidente. Pe
solzii liniei laterale două pete mici negre, slab pronunţate. Pe radiile înotătoarelor dorsală
şi caudală (rar şi a altor înotătoare) se află două rânduri de pete negre, mai slabe ca la G.
gobio, dar mai puternice ca la celelalte două specii. În formol culoarea se întunecă mult
şi se uniformizează, petele laterale dis-păr dispărând aproape.
Dimensiuni. Până la 10,5 cm fără caudală (12,3 cm lung. totală).
Variabilitatea. Populaţiile din estul ţării, îndeosebi din râul Moldova, au ochii
mai mici şi mai depărtaţi şi mustăţile mai lungi. Există deosebiri între populaţii şi în
privinţa înălţimii corpului, lungimii pectoralelor şi a pedunculului caudal, taliei atinse (în
sudul Banatului exemplarele rămîn relativ mici) şi pigmentaţiei. Coloritul variază mult şi
în cadrul aceleiaşi populaţii.
Areal de distribuţie. Specie endemică în bazinul Dunării. Două rase:
uranoscopus în vest terra typica: râul Isar la Munchen), frici în est. Prima rasă se carac-
terizează prin ochii mai mari şi mai apropiaţi.
În România trăieşte a doua rasă.

68
 În prezent porcuşorul de vad are un are un habitat răspândit în unele râuri din
Austria, Bulgaria, Croatia, Cehia, Germania, Ungaria, Italia, Romania, Serbia si
Montenegro, Slovacia, Slovenia, Ucraina.
În România în trecut specia era mult extinsă porţiunea de munte şi deal a tuturor
râurilor mai mari care izvorăsc la munte. Semnalat în: Vişeu la Vişeul de Sus. Someşul
Mare de la Nepos, raionul Năsăud, pînă aproape de Dej; Bistriţa transilvăneană de la Iad
(r. Bistriţa) pînă la confluenţa cu Someşul Mic de la Gilău (r. Huedin) până la Cluj; urcă
uneori şi în unii afluenţi. În bazinul Crasnei semnalat la Zalău (prezenţa speciei la Zalău
trebuie verificată). În Crisul Repede de la Bratca (r. Aleşd) până la Oradea, în Valea
Iadului de la Remeţi (r. Aleşd); în Crişul Negru de la Vaşcău (r. Beiuş) pînă la Batăr (r.
Salonta). în Mureş frecvent din amonte de Deda, raionul Topliţa, pînă la Reghin, în
cantităţi mai mici pînă la confluenţa cu Arieşul. În Arieş era frecvent între Câmpeni şi
Turda, mai rar până la vărsarea în Mureş. În Tîrnava Mare din amonte de Odorhei unde e
frecvent, până la Daneş (r. Sighişoara). În Sebeş la Petreşti (r. Sebeş), în Beriu la Orăştie.
Semnalat în Strei, fără indicare de localitate. În Bega la Curtea (r. Făget) şi la Chizătău (r.
Lugoj). în Timiş frecvent de la Armeniş (r. Caransebeş) pînă în aval de Caransebeş; în
cantităţi mai mici pînă la Chizătău (r. Lugoj).
Lipseşte în Pogăniş şi Bârzava, probabil si în Caraş. În Nera din amonte de
Bozovici pînă în aval de Slatina (r. Oravita); dintre afluenţi, în Miniş la Bozovici. În
Berzasca lipseşte. în Cerna de la Băile Herculane pînă la vărsarea în Dunăre. În bazinul
Jiului: pârâul Polatiştea la Lainici (înglobat în oraşul Petroşeni), râul Jaleş (r. Tîrgu-Jiu)
Gilort şi afluentul său Blahniţa la Cărbuneşti (r. Gilort). În bazinul Oltului: Râul Brezii şi
Sâmbăta (r. Făgăraş) pînă la vărsarea în Olt, Cibinul în amonte de Sibiu (când râul nu era
poluat ajungea pînă la vărsarea în Olt), pârâul Olăneşti la Râmnicu-Vâlcea. În Argeş din
amonte de Oeşti (r. Curtea de Argeş), până în aval de Curtea de Argeş; în Vâlsan la
Musteşti (r. Curtea de Argeş). În Dîmboviţa în amonte de Bucureşti (robabil şi în
raioanele Muscel şi Târgovişte). În Ialomiţa la Târgovişte si 10 km în amonte. În Şiret
lipseşte, în Suceava de la Dorneşti (r. Rădăuti) până la vărsarea în Şiret; în Moldova de la
Vama (r. Cîmpulung) până la Roman.
Ecologie. Trăieşte în râuri de munte şi deal, localizându-se la vaduri si în
repezişuri, unde apa are o viteză de 70 —115 cm/s, iar fundul e bolovănos. Uneori ajunge

69
şi la şes, dar numai în repezişuri. Puietul stă în apă mai înceată, uneori pe fund nisipos.
Deşi în anumite repezişuri se întâlnesc mulţi indivizi, nu formează niciodată adevărate
cârduri.

Carassius carassius – caracudă

Descriere. Forma corpului foarte variabilă; exemplarele din bălţile mari,
îndeosebi din deltă, dar şi din bălţile din lungul rîurilor, au corpul foarte înalt, aproape
rotund; înălţimea maximă reprezintă la aceste exemplare (43) 48—56% din lungimea
corpului fără caudală, iar grosimea 31,5 —44,5% din înălţime. În bălţile mici, sărace în
hrană, şi în unele râuri exemplarele sunt mult mai alungite, înălţimea reprezentând la
aceştia 30,3—36% din lungime (aşa-zisul C. carassius morpha humilis Heckel).
Între aceste două forme extreme există o întreagă gamă de tranziţii. Profilul dorsal
este în funcţie de înălţime, fiind mult mai convex la exemplarele înalte; în urma cefei o
accentuare a convexităţii dând aspectul unui gheb.
Lungimea capului reprezintă 24,3 —31,0% din cea a corpului, lungimea botului
24,0 —32,6% din lungimea capului, diametrul ochiului 18,4 — 26,0% din lungimea
capului şi 42,2 —64,0% din spaţiul interorbitar. Spaţiul interorbitar convex. Nările mai
apropiate de ochi decât de vârful botului. Gura mică, terminală, puţin oblică în sus;
deschiderea ei în general nu ajunge sub nări, iar inserţia mandibulei este situată sub
marginea anterioară a ochiului sau puţin în urma acesteia. Buzele subţiri, întregi. Mem-
branele branhiale ataşate de istm într-un punct situat aproximativ sub limita dintre
preopercular şi opercular.
Pedunculul caudal scurt, înalt, comprimat lateral; lungimea sa reprezintă 15,7—
21,4%, iar înălţimea minimă 15,0—19,1% din lungimea corpului.
Spaţiul predorsal reprezintă 48,0 —58,0%, baza dorsalei 29,9 —40,3%, lungimea
pectoralelor 15,5—21,8%, iar cea a ventralelor 19,3—24,8% din lungimea corpului.
Marginea dorsalei rotunjită, ultima ei radie simplă, groasă, osificată şi zimţată la partea
posterioară, avînd 28 —29 de zimţi fini şi apropiaţi: primii 16 —17 cu vârful în jos,
ultimii 12 cu vârful în sus sau orizontal. Ventralele se inserează puţin înaintea dorsalei.
Pectoralele şi ventralele rotunjite, caudala adânc scobită, lobii ei rotunjiţi. Marginea
analei trunchiată. Fără solzi axilari la baza ventralelor.

70
Solzii groşi, bine fixaţi, acoperă istmul în întregime. Linia laterală aproape rectilinie.
Colorit. Partea dorsală cafenie, flancurile arămii cu luciu metalic, faţa ventrală
galbenă, bătând uneori în roşu. În bălţile mâloase coloritul este mai întunecat,
partea dorsală aproape neagră. Pectoralele, ventralele şi anala bat în roşu; dorsala şi
caudala fumurii. Irisul gălbui cu marginea aurie. La baza caudalei, exemplarele juvenile
au o pată negricioasă foarte evidentă, care cu timpul se atenuează şi până la urmă dispare.
Dimensiuni. Obişnuit până la 20 cm lungime totală; în bălţile Dunării, unele
exemplare ajung şi de 32 —35 cm. Exemplarele alungite din bălţile sărace în hrană (m.
humilis) depăşesc rareori 12 cm.
Variabilitatea este foarte pronunţată: am indicat marile deosebiri dintre forma
tipică, din bălţile mari, îndeosebi din cele ale Dunării, care atinge o talie mare şi are
corpul foarte înalt, şi morfa humilis (= oblongus) din bălţile mici, sărace în hrană
(îndeosebi dinspre munte, apoi din foste cărămidarii şi cariere de nisip), care rămâne de
talie mică şi are un corp foarte alungit. în râuri, bălţi interioare, iazuri se întâlneşte
întreaga gamă de tranziţii dintre aceste două forme. Caracterele celor două forme nu sunt
ereditare; conform unor experienţe efectuate în Cehia (care ne-au fost comunicate în scris
de dr. O. Oliva), exemplarele de humilis ţinute în bălţi bogate în hrană şi într-o
concentraţie normală dau forma înaltă.
Rase geografice nu se recunosc la această specie; totuşi unele caractere meristice
variază geografic: pentru apele Rusia L. S. B e r g indică formula D III-IV 14-21, A II-III
(5) 6 (-8), L. lat. 32 — 35 (36), deci un număr de radii şi solzi puţin mai mare decât cel
constatat în România.
Areal de distribuţie. Areal de distribuţie extins, care curpinde bazinul Mării
Nordului, Mării Negre şi Caspice şi Marea Egee. La est până în Siberia, vest până la Rhin
şi drenajul estic al Angliei. Absent din Suedia şi Norvegia. În bazinul Baltic, prezent până
la latitudinea de 66o. Introdus la scară largă în Marea Britanie şi Franţa.
Ecologie. C. carassius este peşte tipic de baltă ; se întîlneşte în toate categoriile de
bălţi, începînd din zona de podiş şi deal până în deltă. În unele bălţi mici el este adesea,
alături de Leucaspius, singurul locuitor, îndeosebi de abundent este în bălţile deltei.
Preferă porţiunile cu vegetaţie abundentă şi fund mâlos. Rezistă bine la lipsa de oxigen.

71
 În râuri se întîlneşte rar; ceva mai mult în râurile mici de şes (zona bibanului); în
râurile mari, în zona mrenei şi cea a crapului se localizează în coturi, braţe laterale şi zone
marginale cu vegetaţie.
Din bălţile Dunării se retrage în şenal numai rareori, la secarea completă a apei;
adesea însă rămâne în bălţi şi în acest caz, îngropându-se în mâl, poate supravieţui timp
îndelungat.
Hrana constă din vegetaţie superioară, alge, larve de insecte (îndeosebi
chironomide şi efemeride). Hrănirea încetează iarna, când animalul se îngroapă în mâl.
Paraziţii semnalaţi în România : protozoarele Myxobolus bramae, M. carassii, M.
ellipsoides, Trichodina ăomerguei, trematodele digenee Clino-stomum complanatum,
Coitocoecum sJcrjabini, Asymphylodora markewitschi, Diplostomulum spathaceum, D.
clavatum, Tetracotyle sp., monogeneii Dactylogyrus anchoratus, D. intermedius, D.
vastatar, D. wegeneri, Gyrodactylus elegans, 6. medius, cestodele Caryophyllaeus
laticeps, Cysticercus sp., acantocefalul Ac. lueci, copepodul Ergasilus sieboldi.
Importanţă economică. Anual se pescuiesc 300 000 — 2 500 000 kg, marea
majoritate în bălţile Dunării. Se pescuiesc îndeosebi cu vintire toamna şi cu năvoadele;
iarna cad şi la coteţe. Se comercializează atât proaspăt, cât şi sărat. Carnea este gustoasă,
avînd însă dezavantajul că are multe oase şi că miroase a nămol.
Se cultivă şi în iazuri şi heleşteie, alături de crap ; în bazinele mici este însă
deseori atacat de ciuperca Saprolegnia. În ultimul timp în iazuri este înlocuit de carasul
argintiu.

Rutilus pigus – babuşcă

Descriere. Înălţimea corpului reprezintă 26— 35% din lungimea corpului fără
caudală. Profilurile dorsal şi ventral sânt uniform de convexe sau cel dorsal mai
convex.
Lungimea capului reprezintă 20,8—26,3%, din cea a corpului, iar diametrul
ochiului 4,9 — 7,4% din lungimea corpului, 20—29% din cea a capului şi 50 — 78%,
din spaţiul interorbitar. Spaţiul interorbitar convex.
Botul scurt şi obtuz, lungimea lui reprezintă 26 — 31,3% din cea a capului. Gura
terminală, orizontală sau puţin oblică, deschiderea ei ajunge rar până sub nări, mai adesea

72
puţin înaintea lor, marginea posterioară a maxilarului sub nări, iar inserţia mandibulei sub
partea anterioară a ochiului.
Lungimea pedunculului caudal depăşeşte înălţimea capului şi reprezintă 16,6—
22,8%, iar înălţimea minimă 9—11,5% din lungimea corpului.
Spaţiul predorsal echivalează cu 46—57% din lungimea corpului. Inserţia dorsalei
e situată aproximativ deasupra mijlocului bazei ventralelor, marginea dorsalei uşor
scobită. Lungimea bazei dorsalei reprezintă 13,7—17,6%, iar înălţimea dorsalei 18,2—
25,6 % din lungimea corpului. Pectoralele rotunjite, vârful lor nu atinge niciodată inserţia
ventralelor; lungimea lor reprezintă 16,4—20,8% din lungimea corpului. Ventralele mai
mult sau mai puţin ascuţite, vârful lor nu atinge anusul; lungimea lor reprezintă 16,8—
20% din cea a corpului. Anala se inserează în urma dorsalei, marginea ei este concavă.
Lungimea bazei analei reprezintă 10,6 — 13,3%, iar înălţimea 12—17,6% (excepţional
pînă la 20,4%) din lungimea corpului. Caudala adânc scobită, lobul ei inferior în genere
mai lung decât cel superior. Linia laterală uşor îndoită, situată mai aproape de marginea
ventrală decît de cea dorsală a corpului.
Colorit. Partea dorsală este cenuşie bâtînd în verzui, mai rar în albăstrui, laturile
albe, cu un luciu metalic mat (mai puţin pronunţat decît la Alburnus şi genurile înrudite);
înotătoarele sînt palid portocalii. Irisul e roşu-portocaliu. La unele exemplare vîrful
pectoralelor şi ventralelor este fumuriu.
Dimensiuni. Atinge 26—30, excepţional 35 cm lungime totală; dimensiunile
maxime obişnuite sînt de 19—24 cm lungime şi 70—150 g greutate. Dimensiunile la care
atinge maturitatea sexuală oscilează între 9 şi 19 cm lungime.
Variabilitatea este pronunţată. Exemplarele din bălţile Dunării au un corp mai
înalt şi ajung mai mari decît cele din rîuri; un corp şi mai înalt au exemplarele din lacurile
litorale. în Lacul Boşu, pe cursul Bicazului, exemplarele sînt mai alungite decît în
majoritatea rîurilor şi au un colorit mult mai intens (spinarea aproape negricioasă,
portocaliul înotătoarelor mai aprins).
Ca aberaţii se întîlnesc exemplare eritreice şi exemplare cu înotătoare excepţional
de alungite.

73
 Areal de distribuţie. Răspândire geografică. întreg bazinul Dunării, posibil şi în
cel al Nistrului şi Niprului. Delimitarea faţă de rasa nominată din centrul şi vestul Europei
e dificila.
În România: Dunărea, de la Baziaş până la vărsare, şi toate bălţile luncii
inundabile şi ale deltei, în proporţii variabile; în cantităţi mai mari în Oltina şi Bugeac.
Lacurile litorale : Bazelm, Tatlageac, Taşaul, Siutghiol, Tăbăcărie.
În Tisa de la Sighet în aval, urcă probabil pe Iza. Bîul Tur în raionul Satu-Mare.
În Someş de la Dej în aval. În Crasna în raionul Cărei, în Barcău (= Berătau) din raionul
Marghita, în Crişul Eepede de la Oradea (şi în pîrîul Peţea), în Crişul Negru de la Tinca
(r. Salonta), în Crişul Alb de la Ineu în aval; în canalul colector al Crişurilor şi în unele
bălţi, iazuri şi heleşteie limitrofe.
În lacurile Geaca, Zaul de Cîmpie, Tăureni şi Ţaga din Cîmpia Transilvaniei. În
Mureş de la Eeghin pînă la vărsare şi în bălţile din lunca sa; dintre afluenţi, probabil în
Tîrnava. în Bega de la Chizătău (r. Lugoj) în aval; în cursul inferior al Beregsăului, în
bălţile de la Satchinez, canalul Subuleasa şi balta Ţeriga lângă Timişoara. În Timiş rar de
la Caransebeş, mai frecvent de la barajul Coştei (r. Lugoj) în aval. În Caras în raionul
Oraviţa. În Nera, Berzasca, Cerna urcă câţiva km din Dunăre. În Jiu de la Filiaşi, în Olt
de la Ciceu, în Vedea de la Roşiori pînă la vărsare. În Argeş cunoscut doar la vărsare; în
Dîmboviţa la Bucureşti, în Colentina şi majoritatea lacurilor din Bucureşti. În lacurile
Snagov, Căldăruşani şi Scroviştea. În Ialomiţa cunoscut doar de la Ţăndărei (r. Feteşti)
pînă la vărsare. În Şiret de la confluenţa cu Suceava, în Prut de la intrarea în ţară pînă la
vărsare, precum şi în cursul inferior al afluenţilor acestor două rîuri. În Lacul Roşu
(bazinul Bicazului, în raionul Gheorghieni) trăieşte o populaţie izolată de cea din restul
bazinului Şiretului. Există în majoritatea iazurilor din Moldova; s-a introdus în lacul de
baraj Bicaz.
Ecologie. Trăieşte în apele dulci stătătoare sau încet curgătoare, precum şi în cele
uşor salmastre. în rîuri se localizează în coturile cu apă înceată şi fund mîlos sau în
braţele laterale. în ape stătătoare trăieşte atît în bălţile de inundaţie, cît şi în lacuri şi
iazuri, lipseşte în bălţile foarte mici, în care descompunerea vegetaţiei e foarte accentuată.
în bălţile luncii inundabile a Dunării e o specie sedentară. Imediat după primele inundaţii
(obişnuit în martie, la o temperatură a apei de 2—6°C) se cîrduieşte şi populează

74
terenurile proaspăt inundate, cu apă puţin adîncă. După reproducere se împrăştie în tot
cuprinsul bălţii. La scăderea apelor se retrage în locurile adînci; în Dunăre nu se retrage
decît în caz de secare totală a bălţii. Iernează în locurile cele mai adînci (opuşine).
Babuşca este un peşte omnivor. În majoritatea bălţilor Dunării, elementele
vegetale (fragmente de macrofite şi mai ales alge din perifiton) domină în hrană; la
exemplarele din Razelm domină hrana animală. Speciile consumate sunt aproape
exclusiv bentonice sau din perifiton: chironoinide, lamelibranhiate, oligpchete,
gasteropode. Elementele planctonice sunt consumate numai ocazional; uneori consumă şi
peşti mici (îndeosebi gobiide).
Paraziţi: protozoarul Myxobolus bramae, trematodele digenee Diplo-stomulum
spathaceum, 1). clavatum, Neascus cuticola, Palaeorchis incog-nitus, P. unicus,
Asymphylodora marlcewitschi, PJiyllodistomum elonga-tum, Tetracotyle variegata,
monogeneele Dactylogirus eornu, D. crucifer, I). nanus, D. similiş, I). sphyrna,
Diplozoon paradoxum, cestodele Ligula intestinalis, Caryophyllaeus laticeps, C.
jimbriceps, C. fennica, Cysticercus sp.; nematodul Bhabdochona denudata, acantocefalii
Neochinorhynchus rutili şi Acanthocephalus lucii, crustaceele Ergasilus sieboldi,
Argulus foliaceus, Lernaea cyprinacea.
Importanţă economică. În ultimii 10 ani, cantităţile înregistrate au oscilat între 1
400 şi 3 600 t anual, dar din aceste cantităţi nici 50% nu reprezintă babuşcă adevărată, ci
roşioară (Scardinius), exemplare juvenile de Abramis, Leuciscus idus etc. Din punct de
vedere alimentar, babuşca este superioară roşioarei şi celorlalte ciprinide mici, plasîndu-
se printre peştii de valoare mijlocie.
Se pescuieşte în primul rînd cu setei de babuşcă, apoi cu năvoade, ave şi tifane; la vârşe
cade rar, la sacul de leasă şi mai rar. Dimensiunea minimală de pescuit legală 12 cm.
Carnea este mai gustoasă decît a celorlalte ciprinide mici. Se comercializează de
obicei sărată. Se cultivă ocazional în iazuri, dar în piscicultura raţională nu este introdusă.

Misgurnus fossilis – chişcar, ţipar

Descriere. Corpul alungit şi gros, de înălţime aproape uniformă; înălţimea
maximă reprezintă 11,5—14,3% din lungimea corpului (fără caudală), iar grosimea 61 —
81 % din înălţime. Profilul dorsal şi cel ventral aproape orizontale.

75
 Capul gros, slab "comprimat lateral, lungimea lui reprezintă 15,8 — 18,4% din
cea a corpului, lungimea botului 30,6—42,2% din cea a capului, diametrul ochiului 11,5
—15,4% din lungimea capului şi 54—67% din spaţiul interorbitar. Acest spaţiu e slab
convex. Nările mai apropiate de ochi decând de vârful botului; nara anterioară tubulară,
rotundă, acoperită de un opercul pielos; nara posterioară alungită, simplă. Gura inferioară
semilunară. Buza superioară cărnoasă, continuă. Buza inferioară cărnoasă, prevăzută cu
două perechi de lobi cărnoşi; perechea anterioară (şi mediană) scurţi şi groşi, perechea
posterioară lungi şi subţiri, avînd întrutotul aspectul unor mustăţi. Dintre cele 3 perechi
de mustăţi propriu-zise, perechea a 3-a este cea mai lungă (lungimea lor reprezentând 20
—36% din lungimea capului).
Pedunculul caudal comprimat lateral, îndeosebi în partea posterioară; lungimea sa
reprezintă 16—22,2%, iar înălţimea minimă 7,5 —11.1 % din lungimea corpului .
Spaţiul predorsal reprezintă 53-63%, cel preventral 54-63 %, cel prenal 71-77 %.
Solzii mici, dar foarte evidenţi, imbricaţi. Linia laterală foarte greu vizibilă; în
schimb, sistemul lateral al capului foarte evident. Istmul complet acoperit de solzi, capul
fără solzi.
Colorit. Faţa dorsală cafenie-închis, presărată cu pete negricioase mărunte;
această zonă cafenie este mărginită de o dungă longitudinală îngustă, aproape neagră, ce
se întinde de la colţul superior al opercula-rului până la caudală; în partea posterioară,
dunga e întreruptă, constînd din pete izolate. În jos de această dungă, corpul e cafeniu-
deschis ; urmează o nouă dungă negricioasă, foarte lată, continuă de la ochi până la baza
caudalei. Sub această dungă corpul e galben-ruginiu, presărat cu puncte cafenii; în lungul
acestei zone deschise se întinde o a 3-a dungă negricioasă, îngustă şi întreruptă. Capul
cafeniu-deschis cu pete mici întunecate, înotătoarele fumurii cu pete întunecate.
Dimensiuni. Femelele până la 25 cm, rar 30 cm; masculii mai mici.
Areal de distribuţie. Din Franţa (bazinul Loarei) până la Volga (inclusiv);
lipseşte în Anglia, Scandinavia, Spania, Italia, Dalmaţia, Grecia, Crimeea, Caucaz, Asia
Centrală, bazinul Oceanului îngheţat şi fluviul Ural.
În România până în 1964: în Dunăre de la Baziaş până la vărsare şi în absolut
toate bălţile şi jepşele luncii inundabile şi ale deltei, fiind mai frecvent în deltă. În părţile
îndulcite ale complexului lagunar Razelm; în lacurile litorale Siutghiol şi Tăbăcărie.

76
 În interiorul ţării în aproape toate bălţile, lacurile şi iazurile, în porţiunile încete şi
braţele laterale ale râurilor până aproape de munte.
În bazinul Someşului Mic, în bălţile de la Someşeni (în raza oraşului Cluj) şi în
cele de la Gherla, în braţul Someşului Mic de la Apahida (raza oraşului Cluj). În bălţile
din lungul Someşului începînd de la Ulmeni (r. Cehul Silvaniei) în aval. În bazinul
Crasnei semnalat lingă Zalău, în pîrîul Peţea (r. Oradea); în canalul colector al Crişurilor
şi în toate bălţile şi heleşteiele din bazinul Crişurilor. în iazurile de la Sic, Suat, Geaca,
Ţaga, Bujor şi Tăureni din Cîmpia Transilvaniei. în' braţele laterale şi bălţile Mureşului
de la Târgu-Mureş până la vărsare. în Târnava la vărsarea în Mureş. În pârâul Aranca din
raionul Sânnicolaul-Mare şi în bălţile vecine.
În Bega de la Chizătău (r. Lugoj) până la ieşirea râului din ţară, în toate bălţile şi
braţele ei moarte, în canalul Subuleasa, bălţile Heleştău şi Teriga lângă Timişoara, în
pârâul Ier, afluent al Beregsăului, şi în bălţile de la Satchinez, Bărăteaz şi Biled (Cîmpia
Banatului). în Timiş rar de la Chizătău (r. Lugoj) în aval; în toate braţele moarte şi bălţile
din lungul Timişului de la Găvojdia (r. Lugoj) până la ieşirea din ţară şi în cursul inferior
al pîraielor Şurgan şi Pogăniş în raionul Timişoara, în Caras şi bălţile vecine în raionul
Oraviţa.
În bazinul Jiului nesemnalat. în cel al Oltului semnalat în bălţi şi iazuri lîngă
Braşov, Făgăraş şi Sibiu, apoi în Hîrtibaciula confluenţa cu Cibinul (r. Sibiu).
în bălţile din lungul Vedei şi Teleormanului.
În Argeş cunoscut numai la Olteniţa; în Neajlov de la izvoare până la vărsare şi în
toate bălţile limitrofe.
Există în lacurile Snagov şi Căldăruşani din bazinul Ialomiţei.
În bălţile şi braţele moarte ale Şiretului din raionul Paşcani până la vărsare; în
coturile liniştite ale Sucevei din raionul Rădăuţi până la vărsare. În Şomuz de la
Fălticeni până la vărsare. În bazinul Bistriţei moldoveneşti cunoscut în pârâul Moara
Lupşei (r. Piatra-Neamţ), apoi în pârâul Bahna şi iazurile lui. În bazinul Buzăului citat
numai în balta Jirlău (r. Făurei). În Bârlad şi afluentul său Berhaci din raionul Bârlad. În
Prut şi bălţile vecine de la intrarea în ţară până la vărsare.
Ecologie. Specie dulcicolă de apă stătătoare sau lent curgătoare, răspândită în
toate bălţile, până în zona de coline, mai rară în râurile de şes (începînd din zona mrenei,

77
uneori chiar din cea a scobarului), în râuri se localizează în porţiunile miloase şi în braţele
laterale. Preferă fundul mâlos şi vegetaţia. Având posibilitatea respiraţiei aeriene
(intestinală) este foarte rezistentă la lipsa de oxigen din apă. În caz de secare a bălţii
rezistă mult timp în mâl; se înfundă în mâl şi iarna sau în cursul căldurilor.
Nu întreprinde migraţiuni propriu-zise; primăvara (în epoca de reproducere) este
mult mai mobil decând în restul anului. Când e scos brusc din apă, scoate un zgomot. E
sensibil la schimbările de presiune atmosferică; înaintea furtunilor urcă la suprafaţa apei.
Hrana constă din detritus organic, vegetaţie acvatică, viermi, crustacee, larve de
insecte, moluşte.
Paraziţi constataţi în România: monogeneele Ancyrocephalus cruciatus,
Gyrodactylus cobitis-fossilis, O. gracilis.
Importanţa economică e redusă. În iazurile şi bălţile interioare se pescuieşte cu
coşul, cu mâna. Nu este prea consumat. La Dunăre e folosit mai mult ca nadă vie.

Cobitis elongata – fâsa mare

Descriere. Înălţimea maximă reprezintă 9,7—12,1% din lungimea fără caudală,
iar grosimea maximă 66—86,5% din înălţime. Înălţimea corpului este de la inserţia
pectoralelor până la cea a analei.
Lungimea capului reprezintă 16 —19,6 % din cea a corpului, lungimea botului
7,2 —8,7<5% din cea a corpului şi 40 —46,2% din cea a capului, iar diametrul ochiului
2,2—3,4% din lungimea corpului, 11,3—18,6% din cea a capului şi 100 —140 % din
spaţiul interorbitar. Spaţiul interorbitar aproape plan. Spinul suborbitar mai redus decât la
celelalte specii ale genului, subţire, în mod obişnuit este acoperit de piele. Gura mică,
inferioară. Buza inferioară formează o pereche de prelungiri posterioare ascuţite, avînd
aspectul unor mustăţi mentale. A treia pereche de mustăţi este cea mai lungă; lungimea ei
reprezintă 2,90 —3,90% din cea a corpului şi 15,6—21,4% din cea a capului.
Pedunculul caudal lung, scund, comprimat lateral, fără creastă adipoasă dorsală,
cu o slabă carenă ventrală în partea sa posterioară. Lungimea pedunculului caudal
reprezintă 14,6 —18,4%, înălţimea minimă 5,9—7,4%, spaţiul predorsal 50,0—55,5%,
cel preanal 74,6—80,5%,, cel preventral 50,5—55,5%, lungimea pectoralelor 10,6—
13,1%, iar cea a ventralelor 9,0—11,3% din lungimea corpului fără caudală. Inserţia ven-

78
tralelor situată puţin în urma inserţiei dorsalei. Pectoralele, ventralele şi anala rotunjite,
dorsala cu marginea dreaptă şi colţurile rotunjite, caudala cu marginea dreaptă.
Solzii ovoizi, mai înalţi decât lungi, cu zona focală centrală foarte mare.
Colorit. Culoarea fundamentală este albă, bătând în gălbui; pe acest fond
numeroase pete brune-cenuşii, dispuse în serii regulate. O serie de 12 —19 pete pe linia
mediană dorsală, rotunjite şi relativ apropiate; spaţiul dintre ele prevăzut cu numeroase
puncte brune. Pe laturile corpului 10 —13 (rar 9, 14, 15) pete lungăreţe, rotunjite la
capete, dispuse foarte regulat. Aceste pete laterale se întind atît dorsal, cît şi ventral faţă
de septul longitudinal intermuscular, care se vede prin transparenţă sub forma unei dungi
albăstrui-negricioase.
Între petele dorsale şi cele laterale, pigmentaţia este dispusă sub forma a trei zone
longitudinale : prima (cea mai dorsală) constă din puncte mărunte, foarte apropiate, care,
în spaţiul dintre două pete dorsale, se unesc adesea, dînd pete semilunare. A doua zonă
constă dintr-o singură dungă longitudinală îngustă, continuă, mai rar întreruptă, care se
întinde de la colţul opercularului până sub dorsală. A treia zonă constă din pete mărunte,
anastomozate, care în partea posterioară devin mari şi rotunde şi se contopesc cu petele
din zona I. Pe cap pete scurte, mai mult sau mai puţin şerpuitoare; o dungă oblică lată de
la vârful botului până la ochi, rareori prelungită dincolo de ochi. O pată oblică, neagră,
foarte intensă, la baza caudalei; sub aceasta o pată brună (la puţine exemplare este şi ea
neagră).
Dimensiuni. Masculii adulţi 7,6 —10,5 cm (fără caudală), femelele 12,0 —14,9
cm fără caudală şi până la 16,5 cm lungime totală.
Variabilitatea este redusă la exemplarele din Nera. Din contra, unicul exemplar
din Jiu are corpul mai îngust (comprimat lateral) şi petele laterale mai puţin distincte.
Areal de distribuţie. Sava şi afluenţi, probabil şi mulţi alţi afluenţi ai Dunării în
Iugoslavia şi Bulgaria; râul Nera în Banat , în Jiu a dispărut. E problematică prezenţa în
bazinul rîului Şoca, care se varsă în Marea Adriatică.
În România până în 1964: foarte frecvent în râul Nera, din amonte de Bozovici
până la Slatina-Nera (r. Oraviţa); în cursul inferior al Minişului la Bozovici, probabil şi în
alţi afluenţi ai Nerei. înainte de 1948 exista în Jiu la Peşteana de Jiu (r. Filiaşi), unde a
dispărut din cauza poluării râului.

79
 Ecologie. Trăieşte în râuri din zona de coline, pe fund de nisip, mai rar de pietriş;
în general stă ascuns în nisip. Sunt animale foarte agile şi repezi în mişcări, foarte greu te
poţi apropia de ele. Iarna par a părăsi acest biotop; posibil să se retragă în apa mai adâncă
şi înceată.
Hrana constă din diatomee şi alte alge din perifiton; mai rar consumă mici larve
de insecte.
Importanţă economică. Este consumat de localnici, dar în ciuda abundenţii sale
în Nera se prinde foarte greu, din cauza repeziciunii în mişcare. Este o specie de mare
valoare muzeologică.

Umbra krameri - ţigănuş

Descriere. Capul este comprimat lateral, gura mică, terminală, puţin oblică, cu
dinţi mici, identici. Corpul, moderat alungit, este acoperit cu solzi mari care lipsesc la
baza înotătoarelor. Pedunculul caudal este comprimat lateral. Corpul peştelui nu are linie
laterală. Caudala este rotunjită.
Corpul ţigănuşului este brun, cu reflexe violacee mai întunecate pe spate, ventrala
gălbuie. Pe laturile corpului se văd o serie de pete mai întunecate, negricioase, de forma
neregulată. Pe mijlocul corpului se află o dungă mai deschisă la culoare, înotătoarele sunt
gălbui-cenuşii sau brune uneori.
Dimensiuni. Atinge lungimea de 12 cm. Acest peşte trăieste numai 2 ani, mai rar
3 ani în bazinul Panonic, iar exemplarele din Delta Dunarii ating şi vârsta de 5 ani, vârstă
la care ajung la o lungime de 8-9 cm.
Areal de distribuţie. ţigănuşul este un peste caracteristic bazinului hidrografic al
Dunării mijlocii. Se găseşte în Dunăre şi in foarte multe dintre apele care se varsă în ea,
de la Viena şi până la vărsarea în Marea Neagră. De asemenea, este prezent şi pe cursul
inferior al bazinului Nistrului. În România se găseşte în bazinele Teleormanului şi
Neajlovului, lângă Bucureşti în lacurile Chitila, Pantelimon, Cernica, pe cursul inferior al
Someşului şi Crişurilor, în mlaştinile Ecedului (Carei-Satu Mare), în lacul Razelm, în
unele bălţi de lângă Sulina şi Caraorman şi în balta Cristeşti de lângă Iaşi.
Ecologie. ţigănuşul este o specie de apă dulce. Trăieşte în special în bălţi mici, cu
multă vegetaţie, cu fundul mâlos. La secarea apei din balta rezistă mult timp şi suportă

80
limita maxima a lipsei de oxigen din apă, deoarece poate respira şi cu vezica cu aer,
puternic vascularizată.
Se reproduce în martie-aprilie, mai rar la inceputul lui mai, la o temperatură a apei
de 13-17°C. O femela depune între 800 si 1800 de icre, cu un diametru de 2 mm.
ţigănuşii trăiesc în bancuri mici, mai mult în apropierea fundului apei, ferindu-se de
lumină. Mişcarea înotătoarelor perechi este alternativă, ceea ce este o caracteristică a
speciei. Consumă nevertebrate mici acvatice (larve, moluşte mici, insecte acvatice, larve
de Chironomide), ocazional icre sau alevini de peşti.

81
CAPITOLUL III. METODE DE CERCETARE, CAPTURARE
A SPECIILOR DE PEŞTI VIZATE ÎN PROIECT ŞI
AMENAJĂRI EXPERIMENTALE REALIZATE ÎN
SCOPUL REPRODUCERII LOR

Metode de capturare şi unelte de pescuit adaptate fiecărei specii

Electronarcoza —metodă optima de colectare a peştilor în apele curgătoare

În sens strict, pescuitul electric înseamnă folosirea curentului electric pentru
capturarea peştilor. Totuşi, curentul electric este folosit şi la dirijarea sau imobilizarea
peştilor, la anestezierea sau sacrificarea lor rapida după capturare.
Primele încercări de folosire a curentului electric s-au făcut la sfârşitul secolului
XIX - începutul secolului XX. Ele au urmărit dirijarea mişcărilor peştilor şi nu capturarea
lor. Dezvoltarea puternică a pescuitului electric ca tehnică de pescuit a început abia după
al II - lea război mondial. Cercetările efectuate între anii 1940 - 1950 s-au concentrat în
primul rând pe dezvoltarea echipamentului de teren pentru capturarea peştilor şi pe
studiul reacţiei peştilor în câmp electric controlat. Intre anii 1960 - 1970 s-a acordat mai
multă atenţie efectelor pescuitului electric asupra fiziologiei peştilor şi a altor organisme
acvatice. în ultimii ani, în mod deosebit în deceniul trecut, s-a realizat o dezvoltare şi o
evaluare semnificativă a echipamentului de teren şi a tehnicilor de captură.
Caracteristicile curentului electric
Există două tipuri fundamentale de curent electric:
- curentul continuu - care se deplasează într-o singură direcţie pentru că electrozii
(pozitiv şi negativ) circuitului sunt mereu aceeaşi; curentul se deplasează de la catod
către anod; sursa obişnuită de curent continuu este acumulatorul;
- curentul alternativ - care se deplasează alternativ, în ambele direcţii, deoarece
anodul şi catodul îşi schimbă poziţiile.
În cazul curentului alternativ tensiunea are o variaţie de tip sinusoidal, crescând
de la zero la o valoare maximă şi scăzând din nou la zero, când curentul circulă într-o
anumită direcţie, variaţia repetându-se apoi pentru circulaţia curentului în sens invers. Un

82
ciclu de curent alternativ este o variaţie completă a curentului, care începe şi se termină
la o tensiune de zero volţi şi include câte o deplasare a curentului în fiecare direcţie.
Frecvenţa curentului alternativ se măsoară în cicluri / secundă sau hertzi (Hz). Un hertz
este egal cu 1 ciclu / secundă. Sursa uzuală de curent alternativ este un generator portabil
având în mod normal o frecvenţă de 60, 180 sau 400 Hz.
Atât curentul alternativ cât şi cel continuu pot fi modificaţi pentru a produce
variate forme de curent, cu efecte diferite asupra peştilor. Tipul preferat de curent este cel
intermitent (impulsuri de curent continuu de formă rectangulară).
Cei trei parametri ce caracterizează circuitul electric - tensiune, intensitate şi
rezistenţă, au valori diferite în puncte diferite din apă. Ei trebuie exprimaţi în funcţie de
distanţa liniara, folosind legea lui Ohm, deoarece valoarea gradientul de tensiune şi
intensitatea curentului sunt mai mari în apropierea electrolizilor şi scad rapid cu ditanţa
faţă de electrozi.
Intensitatea de curent reprezintă curentul care trece printr-o suprafaţă plană 1
cm", gradientul de tensiune reprezintă variaţia tensiunii pe distanţa de 1 cm, iar
rezistivitatea este rezistenţa unui cm' de apă şi este egală cu inversul conductivităţii apei.
Conductivitatea apei este influenţată de cantitatea de săruri dizolvate în apă şi
indirect - de temperatură. Sărurile, prin disociere, formează ioni, care facilitează
deplasarea curentului electric prin apă. Se consideră că apa distilată (săracă în săruri) are
cea mai mică conductivitate, in timp ce apele marine au cea mai mare conductivitate (de
500 de ori mai mare decât a apelor dulci). Creştereatemperaturii determină creşterea
mobilităţii ionilor şi implicit creşterea conductivităţii apei (cu 2,5% pentru 10"C).
Aparatul electric de pescuit este alcătuit din: o sursă de curent - generatorul, pus
în funcţiune fie de un motor cu combustie internă (de dimensiuni mici), fie de o baterie
de de acumulatori de 12 V (pentru aparatele mici, portabile); un transformator care
redresează curentul, producând impulsuri de curent continuu; doi electrozi; cabluri de
legătură. La pescuitul electric se folosesc ca materiale anexe mincioguri, vase de
colectare a peştelui şi materiale de protecţie (cizme şi mănuşi izolatoare).
Generatoarele pot avea frecvenţe diferite, de la 60 la 400 Hz şi ele sunt echipate
cu relee de întrerupere ca protecţie împotriva suprasarcinii.

83
 Sistemul de electrozi trebuie ales ţinând seama de anumite cerinţe. In scopul
asigurării unui câmp electric corespunzător pentru prinderea peştelui, sistemul de
electrozi trebuie sa minimalizeze regiunile cu gradient mare de tensiune pentru a elimina
pierderile de putere; electrozii trebuie sa fie reglabili în funcţie de conductivitatea apei,
să fie uşor de montat şi de demontat; să minimalizeze turbulenţa apei, pentru o mai bună
observare. Din aceste puncte de vedere, cei mai buni electrozi sunt cei cilindrici sau
inelari, realizaţi din oţel inoxidabil sau ţeava de cupru. Dimensiunea lor trebuie corelată
cu conductivitatea apei: în ape cu conductivitate mare se recomanda folosirea
electrozilor cu dimensiuni mai mici. La folosirea unui curent alternativ, electrozii nu
trebuie scufundaţi mai mult de 1-2 in iar când se foloseşte curentul continuu, adâncimea
optimă pentru producerea galvanotaxiei este de 0,5 m.
Intensitatea de curent poate fi mărită în apele cu conductivitate scăzută, prin
creşterea numărului de electrozi sau a dimensiunii lor. Creşterea dimensiunii este
preferabila deoarece în acest caz gradientul de potenţial este mai mic lângă electrozi,
faţă de gradientul de potenţial produs de mai mulţi electrozi cu diametru mai mic.
Catodul este inert şi trebuie să aibă suprafaţa de 4-5 ori mai mare decât anodul,
pentru realizarea unei densităţi corespunzătoare de curent în vederea pescuitului. Anodul
este electrodul activ (către care sunt atraşi peştii), are formă circulară şi este montat pe
un mâner izolat cu ajutorul căruia este purtat prin apă. Eficienţa pescuitului depinde şi
de forma şi dimensiunile acestuia.
În cercetările noastre am folosit un aparat electric de pescuit compact, portabil,
cu dublă izolare - FEG 1500 (produs de EFKO - Elektrofischfanggerate GmbH,
Germania 1998). Motorul care pune în funcţiune generatorul este un motor Sachs, cu un
cilindru (capacitate cilindrică - 79 cm') răcit cu aer. Motorul are o putere de 2 kW (2,7
CP) Ia 4500 rotaţii/minut, aprindere magnetică şi foloseşte benzină normală sau fără
plumb. Aparatul este echipat cu generator multifazic cu frecvenţă ridicată şi putere de
2000 W. Tensiunea maximă la borne este de 750 V. Generatorul este protejat împotriva
suprasarcinii. Acest tip de aparat are clasă de protecţie II, izolaţie dublă şi este montat pe
un suport adaptat pentru transportul în spate. Dimensiunile aparatului sunt reduse: 41 x
39 x 60 cm şi 15 kg.

84
 Efectele curentului electric asupra peştilor depind de mai mulţi factori: specia şi
dimensiunile peştelui, caracteristicile curentului şi conductivitatea apei.
Studiile asupra pescuitului electric au demonstrat că speciile de peşti sedentari
sunt mai puţin sensibile la curentul electric decât cele mobile. Efectul curentului electric
este cu atât mai puternic, cu cât dimensiunea peştelui este mai mare, deoarece la aceeaşi
mărime a câmpului electric un peşte mai mare intersectează mai multe linii de câmp (de
potenţial egal) care sunt dispuse concentric, în jurul anodului.
Tensiunea mare a curentului are efect letal asupra peştilor. O tensiune moderată
are efect de şoc iar o tensiune mică le permite să scape. Deoarece şi peştele are
rezistenţă, intensitatea curentului la cele două extremităţi ale acestuia este diferită,
producând în peşte un gradient de tensiune. Gradientul de tensiune cuprins între 0,1-1
V/cm este cel mai eficient pentru „şocarea" peştelui; acest gradient poate fi menţinut în
apele dulci cu conductivitate normală prin ajustarea tensiunii circuitului pentru a
produce un curent de 3-6 amperi. La conductivităţi mari apa are rezistenţă mai mică
decât peştii şi curentul tinde să circule în jurul lor, efectul tensiunii fiind foarte slab.
Acesta este motivul pentru care pescuitul electric nu este folosit pe scară largă în ape
sărate sau salmastre. La conductivităţi scăzute, rezistenţa apei este mai mare decât a
peştelui dar câmpul electric este limitat chiar în jurul electrodului şi peştele poate să nu
fie afectat până la atingerea electrodului, când primeşte brusc un gradient mare de
tensiune şi moare. Gradientul de tensiune poate fi mărit prin creşterea tensiunii sau
mărirea electrodului, ultima soluţie fiind mai sigură (nu prezintă pericol) şi mai puţin
costisitoare.
Peştii reacţionează diferit la şocul electric, în funcţie de tipul de curent şi de
gradientul de tensiune. Sub influenţa curentului alternativ sau a curentului continuu,
peştii din câmpul de „scăpare' răspund prin stress iar cei din câmpul „letal" sunt
electrocutaţi. în câmpul de ,.şoc"totuşi există o mare varietate de reacţii. Orice curent
electric poate provoca electrotiixie (înot forţat), electrotetunie (contracţii musculare) şi
electroniircozii (relaxare musculară) la peşti.
La curent alternativ peştele se aşează perpendicular pe liniile de câmp pentru a
micşora gradientul de tensiune în corp. El se poate undui în ritmul ciclului de curent
alternativ, reacţionând prin oscilotaxie (înot forţat fără orientare); la un curent mai mare

85
are loc (etimiu şi peştele este imobilizat. Curentul alternativ nemodificat este cel mai
periculos pentru peşte putând produce hemoragii, ruperea vezicii înotătoare şi fractura
vertebrelor. Impulsurile de curent alternativ produc reacţii similare dar ele nu sunt atât
de dăunătoare precum curentul alternativ nemodificat.
La curent continuu peştele se întoarce către anod şi intră în gxlvunotiixie (înot
forţat cu orientare) urmată de galvunonurcozii (relaxare musculară determinată de
curentul continuu). Peştii tind să se deplaseze către anod unde sunt uşor de capturat iar
acest lucru poate fi util în apele tulburi. Impulsurile de curent continuu necesită voltaj
mai mic şi de aceea este suficientă o sursă de curent mai micâţ şi mai puţin costisitoare.
Curentul continuu, sub formă de impulsuri sau nu, este mai puţin periculos pentru peşti
decât curentul alternativ.

Colectarea cu setei a peştilor din lacurile de acumulare

Setca fixă. În general, setcile sunt instrumente de pescuit pasiv, care reţin
peştele prin agăţare şi încurcare. Ele sunt plase dreptunghiulare, având la marginea
superioară o frânghie cu plute, numită pluta sau odgonul de sus, iar la partea inferioară -
o frânghie cu plumbi, numită odgonul de jos. Lungimea setcilor variază între 25 - 30 m,
uneori ajungând la 50 - 75 m, în funcţie de tipul de setca şi de caracteristicile zonei de
pescuit. înălţimea lor poate varia între 1 - 8 in, uneori putând ajunge la 12 m. Pentru
construcţia plasei se foloseşte cel mai des fir din relon cu diametrul de 0,2 - 0,5 mm
(uneori mai mult).
La partea superioară, plasa se posădeşte pe o frânghie din relon cu diametrul de 6
- 8 mm, care are rolul de element de contur şi rezistenţă şi pe care se montează
plutitoarele, iar la partea inferioară plasa se posădeşte pe o frânghie din relon cu acelaşi
diametru, având acelaşi rol, dar pe care se montează greutăţile. La capetele celor două
frânghii se lasă câte o porţiune de 0,5 - 0,75 m, necesare gaşelor de împreunare.
Din punct de vedere constructiv, setcile pot fi :
- setei simple, formate dintr-o singură pânză de plasă.
- setei compuse, formate din pânza de plasă a setcii şi din 1 - 2 pânze de plasă, cu
ochiurile mult mai mari, numite sirecuri. Când se cunoaşte direcţia de deplasare a
peştelui, sirecul se montează în spatele pânzei de plasă a setcii, iar când nu se

86
 cunoaşte - se montează câte un sirec de fiecare parte a plasei dese.
Pescuitul cu setei cu sirec nu mai este selectiv deoarece se prind şi exemplare
mai mari decât cele pentru care a fost realizată plasa deasă a setcii, precum şi alte specii.
Lungimea laturii ochiurilor de la sirecuri este de 4 - 6 ori mai mare decât cea a ochiurilor
de la plasa deasă, iar diametrul firului de relon de la sirecuri este de 0,6 - 0,9 mm.
Culoarea plaselor influenţează eficienţa setcilor mărind-o (când este colorată
corespunzător) sau micşorând-o (când nu este), de 2 - 8 ori. Factorii de care trebuie să se
ţină seama în alegerea culorii setcii pentru a nu fi vizibilă pentru peşti, sunt: gradul de
transparenţă a apei, culoarea speciei pescuite, modul şi gradul de iluminare a apei,
adâncimea la care se pescuieşte.
Experienţele au demonstrat că în ape tulburi se impun culori deschise, iar în ape
limpezi -culori închise. Se recomandă să se evite tonalităţi intense şi să se ţină cont de
faptul că influenţa culorii este mai mare ziua, decât noaptea.
După locul unde pescuiesc, setcile se împart în trei categorii, ce diferă prin
modul de armare, de execuţie, instalare şi exploatare. Acestea sunt: setei fixe (folosite în
apele curgătoare, stătătoare şi în zona litoralâ a mărilor şi oceanelor); setei plutitoare (î n
ape curgătoare); setei în derivă (în mări, oceane şi în lacurile mari de acumulare).
Deoarece ultima categorie (setca în derivă) este considerată mijloc activ de pescuit, ea a
fost discutată în subcapitolul Unelte active.
Setca fixă se instalează în calea peştilor migratori. Caracteristicile constructive
sunt in funcţie de specia urmărită, iar dimensiunile de gabarit sunt în funcţie de
caracteristicile zonei de instalare. Setcile fixe instalate în ape stătătoare şi curgătoare
sunt cu 1 - 2 sirecuri, putând reţine exemplare dispersate ale diferitelor specii. La setcile
marine, o caracteristică constructivă este existenţa sardonului, care reprezintă zone de
întărire din plasă, cu firul dublu sau mai gros, ce mărginrşte setca la partea superioară şi
inferioară. Sardonul are lungimea setcii şi înălţimea de 4 - 5 ochiuri. Instalarea setei lor
fixe se poate face în mai multe moduri.
Instalarea setcilor fixe cu ajutorul piloţilor sau ghionderelor se face până la
adâncimi de 1,5 - 2m (mai rar până Ia 3 m). Introducerea piloţilor în substrat se face
manual sau prin hidromecanizare. La capete şi între fiecare pereche de bucăţi de setca se
instalează câte un pilot sau ghionder.

87
 Legarea se face cu gaşele rezultate din capetele libere ale frânghiilor plutitoarelor
şi greutăţilor.
Instalarea setcilor fixe cu ajutorul ţăruşilor se face la apă relativ adâncă (5 - 6
in) şi când condiţiile din zona de instalare impun rezistenţă la furtună sau la curenţi
puternici. Acest gen de instalare se foloseşte în ape curgătoare, în lacuri şi pe platforma
continentală a marilor şi oceanelor. Introducerea ţăruşilor în substrat se face manual, cu
ajutorul sonetei manuale simple sau cu berbec şi prin hidromecanizare. Soneta simplă
este alcătuită dintr-un tub metalic prevăzut cu o fantă longitudinală, fixat la capătul unui
ghionder. Ţăruşul se introduce în tubul sonetei, se apropie de substrat şi cu lovituri
repetate se introduce înclinat cu 10 - 150 în partea opusă setcii. In funcţie de condiţiile
hidrografice ale zonei de instalare modul de fixare a bucăţilor de setcâ diferă. Daca nu
există curent sau curentul are direcţia şi sensul constante, instalarea se face cu 1-2 bride.
Dacă există curent cu direcţie cunoscută dar care îşi poate schimba sensul,
instalarea se face cu 3 - 4 bride permiţând trecerea şirului de setei dintr-o parte in
cealaltă a ţăruşilor. Instalarea setcilor fixe pe ţăruşi se face pe o perioadă mai mare de
timp, deoarece necesarul de forţă de muncă este mare.
Instalarea setcilor fixe cu ajutorul ancorelor se foloseşte atât la apă mică cât şi
la apă adâncă şi se face cu ancore de diferite tipuri care nu încurcă plasele .
Ancora - sapă cu un singur braţ este un tip des întilnit. Pentru a asigura
pătrunderea braţului în substrat, pe fusul ancorei se fixează o traversă din lemn. Faţă de
folosirea ţăruşilor, sistemul de fixare pe ancore prezintă următoarele avantaje: montarea
şi scoaterea instalaţiei pe ancore este uşoară, simplă şi permite mecanizarea acestor faze;
măreşte productivitatea pescuitului datorită uşurinţei cu care se scot şi se reinstalează.
Instalarea setcilor fixe cu ajutorul odgonului (cablului) de lucru se face cu
ajutorul unui odgon din cânepă sau sizal. La capăt, odgonul este prevăzut cu ancore şi
geamanduri de semnalizare iar de odgon se leagă bucăţile de setcâ. La adâncimi mari
sau în lipsa curentului, bucăţile de setcă se prind numai cu camăna de brida odgonului.
Dacă există curent, bucăţile de setcă se prind de odgonul de lucru şi prin frânghia
plutitoarelor şi prin cea a greutăţilor, pentru a evita culcarea lor. Instalarea şi scoaterea
setcilor fixe prin acest mod se face simplu şi uşor, datorită mecanizării acestor etape.

88
 Instalarea setcilor fixe în sistem giruetă se face atunci când curentul apei
transportă corpuri străine (mai ales în timpul apelor mari), care poate obtura setca dacă
aceasta este montată perpendicular pe curent, reducându-i capacitatea de lucru. Pentru
evitarea acestui lucru, se va folosi instalarea în sistemul giruetă. în acest caz, 2 - 4 bucăţi
de setcă se leagă de aceeaşi parâmâ de ancorare la unul din capete, iar celălalt capăt al
grupului de setei se lasă liber. Atât Ia capătul ancorat cât şi la cel liber se instalează câte
o geamandură de semnalizare a poziţiei capetelor setcilor. Următorul set de setei se
instalează la o anumită distanţă de siguranţă faţă de cel precedent. Dacă direcţia
curentului se schimbă, capetele libere ale grupurilor de setei se vor orienta într-o nouă
poziţie, evitând reducerea capacităţii de prindere.
Setca plutitoare. Setcile plutitoare sunt unelte ce prind peştele prin agăţare şi
încurcare, fiind folosite în apele curgătoare. Deplasându-se în aval, odată cu apa râului
sau fluviului, ele devin obstacole în calea peştilor care se deplasează spre amonte,
împotriva curentului. In încercarea de a depăşi pânza de plasă, peştii se agaţă şi se
încurcă în setcâ. Aceste setei sunt foarte productive atunci când se folosesc în perioada
de migraţie a diferitelor specii de peşti. De exemplu, setca de scrumbii de Dunăre are
trei pânze (una deasă, între două sirecuri), fiind făcuta dintr-o singură bucată. Setcile de
scrumbii au o lungime cuprinsă între 100 - 150 m şi o lăţime de 1,5 - 4 m . Frânghia de
sus are o grosime de 25 mm şi are înşirate pe ea plutele, la distanţe egale de 50 - 60 cm.
Frânghia de jos are un diametru de 4 nun, având înşiraţi pe ea plumbii Ia distanţe egale
între ei. La ambele frânghii se lasă în ambele capete câte 0,5 - 0,75 m de frânghie liberă
pentru gafele de împreunare. Plasele sunt legate de frânghii cu câte o sfoară de bumbac,
pe care se înşiră câte cinci ochiuri din plasa deasa şi câte unul din fiecare sirec, legându-
se de frânghie.
Plasa cea deasă este împletită din aţă de cânepă fină sau relon, având latura
ochiului de 30 - 35 mm. Sirecurile sunt împletite din aţă de bumbac ceva mai groasă sau
relon. cu diametrul de 0,5 mm, iar latura ochiului este de 150 - 160 mm. La cele două
margini laterale ale setcii, cele trei pânze sunt înşirate împreună pe o sfoară de relon. ale
cărei capete sunt legate sus şi jos de cele două frânghii. Scrumbiile de Dunăre se prind in
ochiurile setcii, încurcându-se de obicei, cu operculele în aţele subţiri ale pânzei dese.

89
 Şirul de setei plutitoare este format din mai multe bucăţi de setcâ, numărul lor
variind în funcţie de lăţimea cursului de apă şi de mărimea unei bucăţi de setcă. în
funcţie de specia urmărita şi de condiţiile
hidrografice ale zonei de pescuit (toană), setcile plutitoare se deplasează în orizonturi
diferite. După orizontul la care pescuiesc, setcile plutitoare pot fi: de suprafaţă, în masa
apei şi la fundul apei.
Setcile plutitoare de suprafaţă se armează cu plutitoare şi greutăţi în aşa fel încât
frânghia plutitoarelor să fie la suprafaţa apei, frânghia greutăţilor să fie în plan vertical,
iar pânza de plasă să fie uşor tensionată în jos.
Setcile plutitoare în masa apei se armează cu plutitoare în aşa fel încât să susţină
greutatea setcii în apa. Orizontul de pescuit este reglat de lungimea blidelor, flotoarelor
(pachete de plutitoare), ceea ce înseamnă că flotoarele şi plutitoarele de pe frânghia
plutelor susţin întreaga greutate a setcii în apă.
Setcile plutitoare de fund sunt armate cu plutitoare şi greutăţi astfel încât
frânghia inferioară de posădire să rămână în contact permanent cu substratul şi să-i
asigure o uşoară rămânere în urma. Prin aceasta se realizează o înclinare spre înainte a
setcii, care asigură reţinerea exemplarelor bentale ce se depărtează de fundul apei în
timpul trecerii setcii. S-a constatat că aceste exemplare rămân agăţate şi încurcate la 30 -
60 cm de fund.
Armarea cu greutăţi trebuie făcută astfel încât să determine cufundarea setcii
până la fundul bazinului, iar armarea cu plutitoare să se facă în aşa fel încât pânza de
plasă să fie uşor tensionată în plan vertical. Prin măsurători s-a stabilit că viteza optimă
de deplasare a setcilor de fund este 0,4 - 0,5 din viteza curentului apei, iar a setcilor de
suprafaţă sau în masa apei - aceeaşi cu viteza curentului.
Pentru pescuitul cu setcile plutitoare trebuie pregătită o anumită porţiune a
cursului de apă, numită toană. Se impune ca toana să aibă un traseu rectiliniu sau sau cu
o rază mare de curbură, să aibă fundul uniform şi fără obstacole.
Un şir de setei plutitoare, format din mai multe bucăţi de setcă unite între ele,
necesită o barcă şi doi pescari. Tehnica pescuitului cu setcile plutitoare cuprinde mai
multe etape şi anume: pregătirea pentru lansare, lansarea, plutirea, scoaterea şi
descurcarea, revenirea la punctul de lansare. Dacă la o toană pentru setei, distanţa între

90
două bărci de la un mal este de 200 - 300 m, rezultatele pescuitului peştilor migratori
sunt corespunzătoare.
Dacă se lucrează spre ambele maluri, distanţa între setcile în zig-zag este de 100
- 150 ni, asigurându-se randamentul optim.
După terminarea plutirii şi scoaterea setcilor, bărcile se deplasează spre amonte.
Aceasta se face cu şalupe remorcher, pentru a reduce timpul de reîntoarcere la locul de
lansare şi pentru a reduce efortul fizic necesar ramârii spre amonte, pe toată lungimea
toanei.

Metode de studiu şi prelucrare a materialului piscicol colectat

Determinarea speciilor
Studiile de ihtiologie presupun parcurgerea unor etape obligatorii. Scopul (sau
obiectivul cercetărilor) este cel care stabileşte care sunt acele etape, precum şi algoritmul
care trebuie urmat.
După realizarea capturii, folosind una dintre metodele descrise mai sus, pentru
cele mai multe studii se impune determinarea pe specii a materialului colectat.
Determinarea speciilor se realizează pe baza unor caractere morfologice ale
speciilor colectate, folosind chei de determinare pentru fiecare unitate sistematică şi
descrierea (caracterizarea) speciilor respective din literatura de specialitate (pentru
fauna ihtiologică a României, cel mai complex determinator este „Pisces -
Osteichthyes", P. Bănarescu, 1964). Cheia de determinare este un instrument
indispensabil în determinarea speciilor deoarece ea urmăreşte un anumit algoritm care
limitează la minimum posibilităţile de eroare. Ulterior, confruntarea cu descrierea
.ştiinţifică amănunţită a speciilor şi cu imagini (desene, fotografii) din literatura de
specialitate, vine să confirme sau să infirme corectitudinea determinării realizate.
Identificarea speciilor presupune cunoaşterea particularităţilor morfo-anatomice
ale individului: formă, culoare, număr de înotătoare, numărul şi felul radiilor, prezenţa
(şi numărul) sau absenţa solzilor pe linia laterală, diversele raporturi între parametrii
biometrici, prezenţa de excrescenţe particulare cum sunt spinii etc

91
 Dacă prin aceste modalităţi este dificilă determinarea precisă a speciei, se
apelează la metode speciale de determinare (după preparate de schelet sau alte organe).
Aceasta presupune:
- utilizarea razelor X (Roentgen) pentru determinarea numărului de vertebre;
stabilirea numărului de cromozomi; determinarea de proteine specifice din sânge sau
alte organe, cum ar fi forme ale hemoglobinelor, transferinelor etc; determinarea faunei
parazite; determinarea diferenţelor în parametrii fiziologici (hematologici, serologici,
hormonali etc).
Aceste metode speciale fac posibila determinarea nu numai a speciilor, ci şi a
subspeciilor, liniilor, raselor geografice care fac parte din specia respectivă.

Eşantionarea
Prelevarea probelor din captură (eşantionarea) se face randomizat (Ia
întâmplare). în aşa fel încât eşantionul prelevat să reflecte cât mai exact structura şi
compoziţia capturii.
Dacă numărul de exemplare capturate este redus (sub 50-100 indivizi), întreaga
captura se va folosi la determinări. Când captura este mare (200 -500 indivizi), numărul
de eşantioane prelevate poate fi minim iar numărul de indivizi dintr-un eşantion va fi de
50-100.
Examinarea eşantioanelor presupune numărare, studii de biometrie (măsurători),
gravimetrie (cântăriri), prelevarea de solzi sau alte structuri dure folosite într-o etapă
ulterioară (determinarea vârstei), determinarea sexului şi a gradului de maturare a
gonadelor, determinarea gradului de infestare cu paraziţi, a frecvenţei indivizilor cu
malformaţii, conservarea tubului digestiv (pentru determinări legate de regimul
alimentar), determinarea indicelui de îngrăşare etc.

Prelucrarea biometrică
Prelucrarea biometrică a peştilor presupune determinarea variabilităţii
caracterelor la indivizi izolaţi sau la grupe de indivizi, pe baza măsurării, cântăririi şi
prelucrării statistice a datelor obţinute.

92
 Caracterele determinate prin studii de biometrie sunt: caractere metrice
(lungimi, grosimi), caractere gravimetrice (greutatea) şi caractere meristice - care
presupun numărarea de radii, solzi, spini branhiali.
Datele biometrice uzuale, care servesc la determinarea creşterii în lungime a
peştilor şi la determinarea condiţiei fiziologice generale, se obţin prin măsurători
realizate cu ajutorul unor instrumente speciale (ihtiometre) sau alte instrumente de
măsură (riglă, şubler). Acestea sunt:
- (L) - lungimea totală a peştelui - care se măsoară de la vârful botului la vârful
lobilor
înotătoarei codale;
- (1) - lungimea corpului - care se măsoară de la vârful botului la baza înotătoarei
codale;
- (Ic) - lungimea capului - care se măsoară de la vârful botului Ia marginea
posterioară a osului opercular;
- (H) - înălţimea maximă a corpului - care se măsoară in regiunea cea mai înalta
a corpului, de la linia ventrală la linia dorsală;
- (G) - grosimea maximă a corpului - care se măsoară acolo unde corpul are
grosimea cea mai mare.
În determinările sistematice se mai realizează o serie de măsurători specifice
(biometrie taxonomică) care ajută la clasificarea peştilor (specii, subspecii, linii,
populaţii) (P. Bănarescu, 1964). Acestea sunt:
- (lb) - lungimea botului - care se măsoară de la vârful botului la marginea
anterioară a orbitei, pe linia mediană a capului;
(hc) - înălţimea capului - care se măsoară pe linia verticală ce porneşte de la
extremitatea posterioară a deschiderii branhiale;
- (hf) - înălţimea frunţii - care se măsoară pe verticala de la marginea superioară
a orbitei până la linia dorsală a capului;
- (C) - circumferinţa maxima a corpului - care se măsoară la nivelul grosimii
maxime şi a înălţimii maxime;
- (Ip) - lungimea pedunculului caudal - care se măsoară de la extremitatea
posterioară a înotătoarei anale la baza înotătoarei caudale;

93
 - (h) - înălţimea minimă a corpului - care se măsoară acolo unde înălţimea
corpului este cea mai redusa, de obicei Ia extremitatea posterioară a pedunculului caudal;
- (D) - distanţa predorsală - care se măsoară de la vârful botului la baza primei
radii din înotătoarea dorsală;
- (Dl) - distanţa postdorsală - care se măsoară de la baza primei radii din
înotătoarea dorsala la baza înotătoarei caudale;
- (Dv) - distanţa preventrală - care se măsoară de la vârful botului la baza
înotătoarei ventrale;
- (Da) - distanţa preanală - care se măsoară de la vârful botului la extremitatea
anterioară a înotătoarei anale;
- (ld) - lungimea bazei înotătoarei dorsale - se măsoară de Ia baza primei radii la
cea a ultimei radii din înotătoarea dorsală;
- (hd) - înălţimea maximă a dorsalei - se măsoară de la baza la vârful celei mai
lungi radii din înotătoarea dorsală;
- (la) - lungimea bazei analei - se măsoară de la baza primei radii la cea a ultimei
radii din înotătoarea anală;
lungi radii din înotătoarea dorsală;
- (la) - lungimea bazei analei - se măsoară de la baza primei radii la cea a ultimei
radii din înotătoarea anală;
- (hp) - înălţimea pectoralei - se măsoară de Ia baza la vârful celei mai lungi
radii din înotătoarea pectorală;
- (hv) - înălţimea ventralei - se măsoară de la baza la vârful celei mai lungi radii
din înotătoarea ventrală;
- (Ies) - lungimea lobului superior al caudalei - se măsoară de la baza înotătoarei
codale la vârful lobului superior;
- (Ici) - lungimea lobului inferior al caudalei - se măsoară de la b;iza înotătoarei
caudale la vârful lobului inferior;
- (Dpv) - distanţa dintre pectorală şi ventrală - se măsoară de la baza pectoralei la
baza ventralei;
- (do) - diametrul ochiului - se măsoară de la extremitatea anterioară la cea
posterioară a orbitei, pe linia mediană.

94
 Caracterele gravimetrice se determină cu ajutorul balanţelor. Greutatea
individuală se determina pe exemplarele vii (normale sau anesteziate), pe exemplarele
moarte (de curând) sau pe exemplarele congelate sau conservate. Greutatea variază rapid
şi în limite largi (20-30% pierdere de apă in 4 ore de la captură) şi de aceea, la aprecierea
greutăţii pe material conservat se folosesc indici de corecţie.
Precizia determinărilor de lungime şi greutate trebuie să fie ridicată, cu abateri sub 1-3%.
Caracterele meristice sunt:
- numărul solzilor pe linia laterală;
- rândurile transversale de solzi - care se numără în regiunea cea mai înaltă a
corpului;
- numărul radiilor din înotători;
- formula dinţilor faringieni;
- numărul spinilor branhiali de pe primul arc branhial.
În funcţie de scopul cercetărilor, toate datele obţinute prin determinările
biometrice pot fi prelucrate statistic pentru calculul valorii unor estimatori pentru
aprecierea variaţiei, a limitelor acesteia, a valorii medii, a deosebirilor şi semnificaţiei lor
etc.

Determinarea vârstei
În determinările asupra vârstei peştilor se impune respectarea unor condiţii
şi anume:
- realizarea unor eşantioane reprezentative de indivizi din speciile existente
reprezentând tot spectrul dimensional;
- înregistrarea datei şi locului de colectare pentru fiecare specie;
- determinarea şi înregistrarea sexului şi a gradului de maturare a gonadelor, a
lungimii şi greutăţii fiecărui individ;
- determinarea creşterii pentru fiecare sex;
- stabilirea corelaţiei între lungime şi greutate pentru fiecare sex şi pentru
întreaga populaţie;
- determinarea indicelui (coeficientului) de condiţie în funcţie de vârstă, sex,
sezon etc.

95
 Pentru determinarea vârstei peştilor s-au folosit mai multe metode şi anume: o
metodă empirica ce se bazează pe observarea directă a indivizilor aflaţi în captivitate sau
a indivizilor marcaţi şi recapturaţi, o metodă statistică - metoda determinării frecvenţei
distribuţiei dimensionale în populaţie (metoda Petersen), care nu este însă foarte precisă
şi nu necesita analiza unui număr mare de exemplare şi o metodă anatomică, bazată pe
analiza solzilor, a oaselor şi a altor structuri. Dintre toate aceste metode, cea mai des
folosită este cea anatomică, deoarece ea este şi cea mai exactă. Baza metodei anatomice
de determinare a vârstei este existenţa semnelor regulate de creştere periodică în
structurile osoase (dure) ale organismului, pentru care poate fi stabilită o scală adecvată a
timpului. Acesta este un concept analog celui de determinare a vârstei arborilor prin
numărarea inelelor anuale pe o secţiune transversală prin baza trunchiului. Ca şi la arbori,
modificările sezonale ale creşterii peştilor (în apele zonei temperate) sunt în general
înregistrate ca benzi de contrast în anumite părţi ale organismului, cum sunt solzii,
otoliţii, radiile înotătoarelor, coloana vertebrală şi oasele.
În prezent se fac eforturi deosebite pentru dezvoltarea unei tehnici automate de
determinare a vârstei peştilor. Această tehnică foloseşte instrumente sofisticate de analiză
a imaginilor, cuplate la computer pentru a citi semnele de pe solzii peştilor. Avantajele
acestei tehnici sunt: obiectivitate crescută, evaluare rapidă a măsurătorilor care iau timp
şi stabilirea rapidă a vârstei unui număr mare de indivizi.

Determinarea vârstei după solzi

Deşi solzii constituie structurile dure cel mai uşor de colectat, prelevarea lor
trebuie făcută cu grijă şi după o tehnică standard. Nu toţi solzii unui peşte pot fi folosiţi
la determinarea vârstei ci numai cei dintr-o anumită zonă a corpului (de regulă regiunea
de mijloc de pe o parte a corpului). Pentru unele specii, aria de prelevare a solzilor se
află deasupra liniei laterale iar pentru alţii - sub linia laterală, în apropierea înotătoarei
pectorale (când înotătoarea este lipită de corp).
Înainte de prelevarea solzilor se îndepărtează mucusul, impurităţile şi epiderma
de pe aria respectivă prin râzuirea uşoară şi completă către partea posterioară a corpului.
Solzii se desprind printr-o mişcare rapidă şi precisă spre extremitatea anterioară, cu

96
ajutorul unui cuţit sau bisturiu şi se iau pe lama acestuia, cu care se introduc apoi într-un
plic de hârtie.
Determinarea vârstei se poate face fie pe solzi, fie pe impresiunile acestora.
Solzii sunt mai puţin preferaţi deoarece sunt acoperiţi de pigmenţi sau de diferite
impurităţi, nu au transparenţă, nu sunt perfect plaţi creând probleme în timpul examinării
la microscop. Atunci când trebuie folosiţi solzi proaspeţi se montează 6-10 solzi între
lame de sticlă, deşi realizarea impresiunilor de solzi pe o lamă de plastic este o metodă
mai bună. Aceasta se realizează cu ajutorul unei prese manuale sau mecanice şi pot fi
mărite şi vizualizate în lumină.
Examinarea solzilor se poate face la microscop sau lupă binocular. Aceştia vor fi
orientaţi cu suprafaţa ornamentată spre sursa de lumină şi cu partea anterioară în sus.
Tipurile de solzi folosite în
Solzii regeneraţi, oare se formează în urma pierderii solzilor primari, nu vor fi folosiţi la
determinarea vârstei deoarece ei nu prezintă striurile solzilor primari. Focarul lor
prezintă o zonă clara (luminoasă) înconjurată de striuri neregulate. Determinarea vârstei
după otoliţi
Otoliţii sunt formaţiuni calcaroase de formă oval-turtită până la fusiformă, de
dimensiuni diferite, prezente în veziculele urechii la peşti. Ei sunt în număr de trei (la
teleosteeni) denumiţi: sugirtu (în sacula) care, fiind cel mai mare, este preferat pentru
determinarea vârstei, lapillus (în utricula) şi iisteriscus (în lagenâ). Pe faţa concavă a
otolitului se observă o depresiune centrală (sulcus acusticus) care se întinde de la capătul
anterior la cel posterior şi care este foarte utila pentru localizarea centrului otolitului.
După prelevarea lor, otoliţii se păstrează în alcool, glicerina sau amestec de
alcool si glicerina 3:2 pentru clarificare. Nu se va folosi formol sau acid deoarece
acestea ii dizolvă. Uneori sunt necesare tratamente speciale ale otoliţilor. De exemplu,
otoliţii de dimensiuni mici (cum sunt cei de hering, scrumbie ere), fixaţi în răşină devin
mai clari deoarece răşina măreşte contrastul între zonele de iarna şi cele de vară. In unele
cazuri se impune examinarea pe secţiune transversală, alteori e necesara şlefuirea fină a
otolitului până când toate inelele devin vizibile.
Straturile depuse în timpul creşterii active din perioadele calde apar ca zone
luminoase, iar cele depuse în perioadele de creştere lentă (lunile de toamnă şi iarnă) apar

97
ca zone întunecate sau hialin-translucide. Două zone - una luminoasă şi una întunecată,
reprezintă împreună un an de creştere. Vârsta (in ani) se stabileşte prin numărarea
zonelor întunecate.
Avantajele folosirii otoliţilor pentru determinarea vârstei sunt că reflecta toate
momentele vieţii (deoarece se formează în timpul dezvoltării embrionare) şi că reflectă
vârsta mai clar decât solzii în unele cazuri (la peştii mai bătrâni). Un dezavantaj major
însă este că prelevarea lor necesita distrugerea peştelui iar acest lucru devine o problemă
pentru speciile cu valoare economică, pentru trofee şi pentru speciile ameninţate (A.
Jearld Jr., 1983).

Determinarea vârstei după alte structuri dure (osoase)

La peştii osoşi fără solzi sau otoliţi satisfăcători pentru determinarea vârstei se
folosesc alte structuri: radiile înotătoarelor pectorale (după alţi autori - dorsale),
vertebrele, oasele operculare. cleitrum.
Radiile înotătoarelor sunt preferate vertebrelor deoarece colectarea lor nu
necesită sacrificarea peştelui, se realizează uşor (atât în teren cât şi în laborator),
prepararea lor este mai rapidă iar inelele false apar mai rar decât în cazul solzilor.
Condiţia este selectarea celor mai potrivite radii. Singurul dezavantaj al folosirii
radiilor este că primul inel poate fi invizibil la peştii mai bătrâni.
În radii, inelele anuale de creştere apar concentrice în jurul cavităţii centrale iar
la vertebre - în jurul corpului central. La oasele operculare şi dentare, striurile (benzile)
de creştere se află de-a lungul marginii lor de creştere.
La elasmobranhi determinarea vârstei nu se poate face după structurile folosite la
peştii osoşi (dinţii se reînnoiesc, în cea mai mare parte a scheletul este cartilaginos) şi
singura structură care poate fi folosita este centrul vertebral (care este însă incomplet
mineralizat). Inele anuale sunt depuse concentric şi reflectă perioadele de creştere lentă
sau rapidă. O bandă luminoasă opacă şi una întunecoasă translucidă (vizualizate în
lumină reflectată) constituie o zona anuală de creştere.
Un aspect important în determinarea vârstei prin metoda anatomică este
stabilirea timpului de formare a inelelor, care necesită informaţii referitoare Ia
reproducere, migraţie, resursele de hrană ale populaţiei din care s-au prelevat probele

98
precum şi date cu privire la condiţiile de mediu (latitudine, temperatura medie a apei
etc). Toţi aceşti factori influenţează rata de creştere şi implicit formarea inelelor în
structurile dure.
Pentru speciile zonei temperate, unde există modificări sezonale distincte,
benzile clare (luminoase) se formează în cursul lunilor de vară. Acest lucru este specific
speciilor de apă dulce, unde schimbările de temperatură şi chimism ale apei sunt
radicale, spre deosebire de cele din mediul marin.
Timpul de formare a inelului poate varia şi cu vârsta, indivizii mai tineri dintr-o
populaţie reluându-şi creşterea mai devreme decât cei bătrâni.
Un alt aspect care trebuie luat în seamă la determinarea vârstei după structurile
dure este formarea inelelor aberante (anomalii) cum sunt cele întrerupte sau cele false, ce
pot apărea ca urmare a modificărilor fiziologice sau stressului - care încetinesc creşterea.
De regulă, întreruperile apar în perioadele de creştere rapidă iar inelele false - în
perioadele de creştere lentă. Adesea, aceste semne accesorii se deosebesc greu de inelele
adevărate si pot conduce la estimări greşite ale vârstei.
Tendinţele comune la toate structurile dure folosite în determinarea vârstei sunt
erorile asociate cu:
- absenţa primului inel;
- aglomerarea inelelor cu creştere vârstei;
- estimarea greşită a vârstei datorită anomaliilor;
- pierderea inelelor periferice datorită resorbţiei sau eroziunii calciului (A. Jearld
Jr., 1983).

Determinarea raportului între sexe

Stabilirea raportului între sexe (sex ratio) impune determinarea sexului
indivizilor din proba prelevată.
Pentru a determina sexul peştelui se studiază gonadele. La stadiile de dezvoltare
avansată (III, IV, V, VI) a gonadelor, determinarea sexului este uşor de realizat. La
femelele adulte ovulele se disting uşor în ovare iar la masculii adulţi testiculele sunt tipic
netede, albicioase şi in aparenţă negranulare (trebuie observate atent pentru a nu fi

99
confundate cu corpii graşi). La indivizii imaturi, forma gonadei poate fi un indiciu al
sexului.
La unii peşti există dimorfism sexual (în special în apropierea perioadei de
împerechere) ce se reflectă în culoare, proporţiile corpului, apariţia de excrescenţe etc.
Pentru uşurarea stabilirii gradului de maturare gonadelor (mai ales în teren) şi
pentru a delimita mai uşor diferitele stadii ale ciclului sexual, au fost elaborate
numeroase scale ale maturaţiei, aplicabile la diferite grupuri de peşti. în toate aceste
scale sunt evidenţiate particularităţile maturării produselor sexuale. La baza lor stă însă,
o scală cu valoare universală, extrem de simplă şi care avansează doar o idee generală cu
privire la derularea maturaţiei gonadelor la peşti (G. V. Nikolski, 1962):
- stadiul I (imaturitatea) - indivizi tineri care nu au participat niciodată la
reproducere; gonadele sunt de dimensiuni foarte mici;
- stadiul II (stadiul de repaus) - produsele sexuale nu au început să se dezvolte
sau au fost deja eliminate; procesul inflamator din jurul orificiului genital s-a încheiat;
gonadele sunt de dimensiuni foarte mici şi icrele nu se văd cu ochiul liber;
- stadiul III (maturarea) - icrele se văd cu ochiul liber; are loc o creştere foarte
rapidă a gonadelor; testiculele îşi schimbă culoarea din transparente în roz-pal;
- stadiul IV (maturitatea) - produsele sexuale au ajuns la maturitate, gonadele au
mineralizat). Inele anuale sunt depuse concentric şi reflectă perioadele de creştere lentă
sau rapida. O bandă luminoasă opacă şi una întunecoasă translucidă (vizualizate în
lumină reflectată) constituie o zonă anuală de creştere.
- stadiul V (reproducerea) - produsele sexuale sunt eliminate la cea mai uşoară
presiune exercitată pe abdomen; greutatea gonadelor scade rapid;
- stadiul VI (de după reproducere) - produsele sexuale au fost eliminate, orificiul
genital este încă inflamat; gonadele au forma unor saci goliţi de conţinut, la femele - cu
icre izolate rămase neeliminate iar la masculi - cu resturi de spermă.
La aceasta schema generală au fost aduse modificări şi completări, în funcţie de
caracterul diferit al reproducerii peştilor.
Deoarece între greutatea gonadelor şi dimensiunile peştelui exista o strânsă
corelaţie, în analize se foloseşte coeficientul de maturitate, exprimând greutatea

100
gonadelor în procente din greutatea întregului corp sau din greutatea corpului fără
viscere.
Dinamica dezvoltării gonadelor depinde de cantitatea şi calitatea hranei
consumate, de intensitatea luminii, de regimul termic etc.
La majoritatea peştilor, dezvoltarea gonadelor este corelata cu apariţia caracterelor
sexuale secundare; diferenţa de dimensiuni între masculi şi femele, lungimea şi forma
înotătoarelor (mai mari Ia masculi), structura înotătoarelor şi altele.

Amenajări experimentale realizate în scopul reproducerii

speciilor rare, periclitate sau ameninţate cu dispariţia din
fauna României

În vederea reproducerii acestor specii rare de peşti în cele 2 baze de cercetare

amenajate de noi (Centrul Educaţional Aquaterra şi staţia Frasin), am realizat simularea
condiţiilor ecologice naturale de habitat pentru speciile de peşti rare crescute, atât în
bazine betonate, bazine rotunde şi dreptunghiulare din polietilenă, bazine de sticlă şi
bazine din răşini şi fibre poliamidice.
În cadrul Complexului Educaţional Ecologic Aquaterra am realizat un număr de
550 de acvarii de diferite forme şi dimensiuni, dotate cu reţele de alimentare pentru
fiecare bazin, cu conducte, furtune, pietre aeratoare, filtre de substra, filtre cu burete
poliuretanic şi conducte de aer cu rol de filtrare (aşa numitele filtre interioare), filtre
exterioare (pond, Tetrapond, Fluval).
Am amenajat şi un număr de 20 de acvarii biotop cu sisteme recirculante şi
filtrare exterioară a apei, pompe de contracurent de apă (power-head) pentru a imita
condiţiile naturale de viaţă a peştilor din habitatele sau ecosistemele reofile (de apă
curgătoare) ale României.
De asemenea, am amenajat 2 laboratoare speciale: Fluvarium I şi II în care am
amenajat un număr de 33 de bazine betonate necesare pentru creşterea peştilor ameninţa
şi cu dispariţia de talie mare, pe care experimentăm tehnici de reproducere în captivitate.
După construcţia bazinelor s-au realizat sistemele de alimentare electrică cu prize
antigron (antiex) a fiecărui bazin în parte şi sistemele de iluminare cu lămpi cu tuburi de

101
neon încapsulate pentru a preveni uzura rapidă a componentelor lămpilor (drosere, capete
de tuburi, capete sau papuci de racordat starterele, startere, tuburi de neon).
De asemenea, am realizat sistemele de filtrare exterioară a bazinelor utilizând mai
multe tipuri de materiale filtrante. Sistemele de filtrare exterioare a apei de acvacultură şi
sistemele de filtrare propuse de noi prezintă avantajul că permit dezvoltarea exuberantă
de biomasă bacteriană - a bacteriilor care se înmulţesc pe materialele filtrante adecvate în
vederea scoaterii din circuit a nitriţilor, nitraţilor, elementelor organice, amoniacului,
hidrogenului sulfurat şi a bacteriilor fermentative anaerobe (Thiobacterium thiooxidans,
Clostridium sp.), sau chiar a unor drojdii şi levuri.
De aceea, am plasat în toate bazinele de creştere, în vederea păstrării unei bune
calităţi a apei, o sumedenie de sisteme alternative de aerare suplimentară: conducte de aer
cu 20-30 de ramificaţii cu furtun varnish şi pietre aeratoare, pompe de curent de apă şi
contracurent, care pe lângă efectul benefic de creare de curenţi de apă, saltă şi antrenează
în permanenţă sedimentele de fund (de substrat) eliminând tot şi produşii toxici de
dezasimilaţie – deşeuri de pe substrat – în principal NH3 și H2S care în loc să se
acumuleze pe substrat sunt eliminaţi în aşa fel încât să nu pericliteze viaţa peştilor.
Oxigenarea sau aerarea puternică a apei de acvacultură din bazine am asigurat-o şi prin
realizarea unor filtre exterioare, utilizând mai multe tipuri de materiale filtrante.
Materialele filtrante utilizate sunt:
• Cărbune activ. Produs în brichete lenticulare de 3-5 mm în diametru.
• Brichete de ceramică. Au porozitatea de 57% şi sunt de forma unor
microcilindri găuriţi la capete. Bacteriile filtratoare se dezvoltă în pori.
• Pietriş mărgăritar de râu. Se foloseşte pietriş cu diametrul de 1-2 cm.
• Nisip cuarţic. Folosit pentru filtrarea fizică şi mecanică.
• Burete poliuretanic poros. Se foloseşte burete poliuretanic cu porozitate
foarte mare.
• Vată minerală de tip perlon. Această vată realizează filtrarea iniţială a
apei (mecanică).
• Brichetele şi cilindrii perforaţi din plastic (PVC sau polietilenă).
Filtrul bacterian de bacterii aerobe se dezvoltă foarte bine pe substrat de tip
plastic. Este motivul pentru care a apărut acest sistem de sfere performante cu

102
lamele care măresc foarte mult suprafaţa de dezvoltare a bacteriilor în film
filtrator. Apa care scaldă sferele pătrunde în ele şi bacteriile, care se dezvoltă
pe şi în sfere realizează filtrarea. Contactul cu aerul (mediu de atmosferă
umedă) favorizează filtrarea aerobă şi mineralizarea substanţelor organice din
apă.
• Pietriş spart de marmură de 1-2 cm. Este folosit atât pentru reglarea
echilibrului apei (menţinerea pH-ului) cât şi pentru activarea proceselor de
filtrare microbiană.
• Turbă uscată acidă de tip Poiana Stampei. Este folosită pentru
menţinerea unui pH acid. În creşterea intensivă a peştilor, datorită intenselor
procese de metabolism şi densităţilor mari de peşti, se realizează o producţie
intensivă de H2S, amoniac, dar mai ales nitriţi, nitraţi şi CO2 care duc la
bazificarea mediului, degradându-i calitatea. Turba are pe de o parte rol de
filtru organic eficient, pe de altă parte duce la restabilirea pH-ului neutru spre
acid (6.5-7.5) atât de necesar pentru creşterea peştilor reofili (de apă
curgătoare) cum este şi cazul peştilor din cadrul prezentului proiect.
• Perlit. Se utilizează în sera biofiltru în compoziţia substratului de
dezvoltare a rizosferei rădăcinilor care se vor scălda permanent în apa de
acvacultură a peştilor în timpul recirculării, din apă plantele preluând direct
substanţa organică şi sărurile minerale în exces, rezultând apă curată după
filtrare.

103
Figura nr. 5. Schema generala a sistemului de filtrare și aerare.

În cadrul bazei noastre de cercetare (Centrul Educaţional Ecologic Aquaterra) am

utilizat ambele sisteme de filtrare exterioară, însăşi proiectarea lor şi modul de realizare
făcând actualmente obiectul unor experimentări şi proiectări pentru brevetarea acestora în
vederea aplicării unor tehnologii de filtrare originale româneşti şi ieftine în sistemele de
acvacultură din ţară, pentru implementarea finanţării şi realizării unor ferme intensive şi
superintensive de acvacultură a peştilor, alternative actuală de dezvoltare a sectorului
piscicol de producţie.
Sistemele actuale de filtrare se bazează pe principiul că bacteriile aerobe se
dezvoltă din ce în ce mai bine pe un support organo-mineral (tuf vulcanic, brichete de
ceramică), support anorganic neted (sfere de plastic, brichete de plastic), acestea putând fi
imersate cu tot cu filtrul situate în exteriorul bazinului (filtru extern). Mai mult decât atât,
apa care provine din bazinele de filtrare şi care este adusă în sistemele recirculante
trebuie să nu se acumuleze în filter, ci să curgă susurând printer şi prin materialul filtrant,
aidoma apei din izvoarele montane şi pâraie, prin acest process având loc, de fapt, în
filtru dezvoltarea exuberantă a biomasei bacteriene, în paralel cu conversia detritusului
organic în biomasă bacteriană, şi în felul acesta se realizează purificarea apei. După
recirculare, apa este deversată printr-un sistem de tip cascadă în bazinele de acvacultură a

104
peştilor, după ce trece prin conducta cu filtru UV pentru sterilizarea de germeni bacterieni
şi virali paraziţi.
După amenajarea instalaţiilor, în funcţie de biomasa de peşti crescuţi, am realizat
amenajarea cu pietre, rădăcini, scorburi, pentru crearea de adăposturi subacvatice a
peştilor, la fel ca în habitatele acvatice reofile şi limnice din râurile , bălţile şi lacurile din
apele dulcicole ale României (sectorul românesc al bazinului hidrografic al Dunării).
În cea de-a doua bază de cercetare pe care noi am construit-o în mediul natural, în
zona de refugiu montan a speciilor rare de peşti, situată în oraşul Frasin, sat Plutoniţa,
judeţul Suceava, în zona bazinelor hidrografice ale râurilor Suceava, Moldova, Bistriţa,
afluenţii nordici de pe latura estică a Carpaţilor Orientali, am realizat amenajări de habitat
artificial în care am oferit condiţii ecologice în eleştee special construite pentru creşterea,
maturarea, reproducerea şi repopularea cu puiet de o vară, de 2 ani sau de 3 veri a
speciilor rare de peşti din zona montană: lostriţa (Hucho hucho), lipan (Thymallus
thymallus), fusar (Zingel zingel), pietrar (Zingel streberi), porcuşor de vad (Gobio
uranoscopus), păstrăv indigen (Salmo trutta fario).
Bazinul pentru creşterea juvenililor şi adulţilor de lostriţă este un bazin de mari
dimensiuni: 30 x 17 m ca suprafaţă, cu fundul bazinului pietruit, fiind apoi aşezate pietre
şi un substrat natural de nisip şi pietriş de 0.3-0.5 mm grosime, în vederea realizării unui
substrat asemănător celui natural, în care să se poată refugia hrana vie - nevertebrate
zoobentonice – plecoptere, trichoptere, odonate, efemeroptere, şi chiar şi o serie de peşti:
zvârlugă (Sabanejewia aurata moldavica), zglăvoc comun (Cottus gobio), zglăvoc
răsăritean (Cottus poecilopus), grindel (Orthrias barbatulus), moioagă (Barbus
meridionalis petenyi), procuşor (Gobio gobio), peşti specifici de substrat.
Pe marginea bazinului semioval sau semirotund, în vederea unei bune oxigenări a
apei, am realizat o sumedenie de adăposturi confecţionate din rădăcini şi trunchiuri de
molid, brad alb, brad, salcie albă, luate direct din bazinele naturale ale râurilor Moldova,
Suha Bucovineană – afluenţi învecinaţi.
Adâncimea bazinului este de 2.8-3 m, exact cum necesită lostriţa ca adâncime a
apei în care se simte în siguranţă. Cele circa 60 de adăposturi submerse create pe
marginea bazinului asigură un refugiu ideal pentru ihtiofauna însoţitoare din natură. De
exemplu, pentru bazinul hidrografic al râului Bistriţa, în reţeaua NATURA 2000, pentru

105
conservarea lostriţei se prevede segmentele reofile situate între localităţile Cârlibaba şi
Iacobeni şi Dorna Arini – Cheile Zugrenilor.
Lostriţa necesită atât un râu cu debit mare, o calitate a apei de tip salmonicol (pH
6.5 – 7.5, chiar 5.5, duirtate 8-10 g la 0/00, O2 dizolvat de 20-22 g la 0/00), temperatura apei
vara de 8-160C (nu mai mult de 180C în zilele de caniculă) şi transparenţă maximă de 4-5
m în apă. De altfel, aria de răspândire a lostriţei se suprapune atât în Carpaţi cât şi în
restul Europei peste zona ecologică a păstrăvului indigen (Salmo trutta fario) şi a altor
specii de păstrăvi (Salvelinus alpestris – Alpi şi nordul Europei, în jurul Mării Baltice).
Am reconstruit habitatele de lostriţă , atât eleşteul (volum, adâncime, refugii) cât
şi fauna de nevertebrate şi ihtiofauna de peşti însoţitori din zona montană.
Celelalte bazine sunt de dimensiuni mici: 7 x 5 m (10 bazine), 15 x 10 m (4
bazine) şi sunt destinate creşterii reproducătorilor din alte specii rare de peşti: clean mic
(Leuciscus leuciscus), fusar (Zingel zingel), pietrar (Zingel streberi), zglăvoc răsăritean
(Cottus poecilopus).
De asemenea, aceste bazine au fost şi ele amenajate cu rădăcini şi lespezi mari
care să constituie refugii pentru peşti.
Toată microstaţia de creştere a fost îngrădită cu gard de plasă galvanizată pentru a
preîntâmpina atât braconajul cât şi atacul vidrelor, care ar putea compromite munca. S-a
realizat cu mari eforturi amenajarea de protecţie a staţiunii (amenajare hidrotehnică cu
gabioane şi consolidarea malurilor) şi amenajarea aducţiunii de apă din pârâu (apă
curentă proaspătă în permanenţă).
S-au achiziţionat şi sistemele de creare de curent de apă şi cascade (pompe de tip
power-head) care sunt necesare pentru creşterea puietului.
S-a realizat de asemenea şi parteneriatul cu Regia Naţională a Pădurilor şi
Direcţia Silvică Vâlcea – păstrăvăria Brădişor, în vederea realizării unui plan de
reconstrucţie şi repopulare a râurilor din Carpaţi cu lostriţă şi un plan de management al
lostriţei în toată ţara în vederea reconstrucţiei ecologice a habitatelor de lostriţă la nivel
naţional, în primul rând în bazinele hidrografice ale râurilor Bistriţa Moldovenească cu
afluentul Bistricioara, Vişeul – afluent al Tisei şi Tisa în Maramureş, râul Mureş (în
cursul superior), Someş (în cursul superior) şi apoi extinderea repopulării pas cu pas în
toate habitatele de lostriţă în care aceasta a existat de-a lungul anilor în arcul Carpatic.

106
 Este o activitate de perspectivă care va dura cel puţin 20-30 de ani de acum
încolo.
Menţionăm, lucru foarte important, că la păstrăvăria (ferma salmonicolă) Brădişor
de pe lacul Brădişor (lac de acumulare situat pe râul Lotru) se găsesc un număr de 39 de
indivizi reproducători de lostriţă (Hucho hucho) de dimensiuni mari (90-115 cm) de 4-15
kg greutate, de provenienţă din păstrăvăria I şi II Ceahlău, deci din genofondul de lostriţă
de pe râul Bistriţa Moldovenească.
Acest lot de lostriţă, datorită unor inundaţii catastrofale în perioada 1999-2000,
care au afectat serios păstrăvăriile Ceahlău I şi II, a fost salvat (atunci în stadiul de puiet
de 1-2 veri) şi a fost transportat cu hidrobioanele la păstrăvăria Brădişor unde este şi
astăzi.
Aici a avut loc, în colaborare cu noi, reproducerea lostriţei în ultimii 2 ani, având
deja puiet de 1-2 veri. În schema logică de creştere şi repopulare, lostriţa de la Brădişor
(deoarece provine din ihtiofauna Bistriţei Moldovenească) ar trebui utilizată pentru
reproducerea numai pentru repopularea râurilor de pe latura estică a Carpaţilor Orientali –
Moldova şi nordul Munteniei şi râurile de pe latura sudică a Carpaţilor Meridionali şi
Banat (Muntenia, Oltenia Banat), populaţiile de refugiu de lostriţă din Bistriţa fiind din
aceeaşi macropopulaţie geografică existentă în trecut şi care din punct de vedere genetic
constituie deja aproape o subspecie genetică.
Populaţiile de lostriţă din râurile Vişeu-Tisa, Mureş şi Someş constituie cealaltă
macropopulaţie de lostriţă cu care trebuie începută munca de evaluare şi formare a unui
lot de reproducători în viitor şi cu care se va realiza şi reconstrucţia ecologică a râurilor
din centrul Transilvaniei şi Crişana (zona Crişurilor – Alb, Negru şi Repede) în planul de
reconstrucţie ecologică a habitatelor de lostriţă şi planul de management al lostriţei în
România.
Menţionăm, de asemenea, că în cadrul staţiei de reproducere a speciilor rare de
peşti din Frasin – Suceava realizăm deja şi un laborator de stimulare hormonală pentru a
obţine un succes cât mai mare în activitatea de reproducere a altor specii care se reproduc
extrem de greu în captivitate pe cale naturală sau chiar utilizând injecţii de stimulare cu
hormoni (injecţia I – seara la orele 22-24 şi injecţia II – dimineaţa, orele 6-7), hipofizari
(extract de hipofiză de crap, de somn european, de somni nordamericani sau africani –

107
Clarias gariepinus, Clarias ngamensis, Ictalurus punctatus), hormoni analogi sintetici
produşi din extract de placentă – hormoni corionici placentari de bovine, hormoni
corionici placentari de ovine, caprine sau chiar de placentă umană.

108
 CAPITOLUL IV. REZULTATE OBŢINUTE ÎN URMA
EXPERIMENTELOR DE REPRODUCERE

Tehnologia de creştere şi reproducere la speciile Zingel zingel,

Zingel streberi şi Romanichthys valsanicola

Pentru specia Zingel asper (fusar de Rhon), specie înrudită cu Romanihcthys

valsanicola, nu s-a reuşit reproducerea până astăzi utilizând toată gama de hormoni
naturali şi sintetici, decât atunci când s-a utilizat extract de hipofiză umană procurată cu
autorizaţie specială de echipa de lucru de la Reservation Naturelle de France – Echipa
d’Ardeche, Provence) din Munţii Ardeni, unde există o bază specială – Fluvarium
Francez, asemănător cu cel realizat de noi acum.
Celelalte 2 specii de peşti (Zingel zingel şi Zingel streberi), ca şi Romanichthys
valsanicola, nu au făcut obiectul unei reproduceri stimulate hormonal sau ajutate în
captivitate până acum, cele 3 specii având o biologie a reproducerii şi o ecologie
insuficient cunoscută. În parteneriat cu alte echipe de ihtiologi şi acad. Petru Bănărescu,
preşedinte de onoare al S.E. Aquaterra în perioada (1991 - 2009), noi am încercat
reproducerea aspretelui (Romanichthys valsanicola) în Germania – Institutul Federal de
Ecologie de la Bonn, sub conducerea ihtiologilor Rudiger Bless şi Peter Szivanowitz,
care au încercat însă fără succes, realizând un acvariu biotop ca să reproducă aspretele.
Inconvenientul a fost ca i s-a oferit în creştere şi maturare o hrană nonspecifică –
larve de chironomide (Chironomus plumosus) care au dus la nesincronizarea atingerii
maturităţii sexuale la masculi şi femele de asprete, chiar dacă acvariul a fost dotat cu
toate sistemele speciale de iluminat şi intensitatea luminii a respectat ciclurile diurn-
nocturn şi sezonier din natură. În consecinţă a avut loc îngrăşarea masculilor şi femelelor
până la starea de obezitate, pietrificarea icrelor la femelă şi îmbătrânirea precoce a
acestora.
Într-o a doua etapă s-a încercat reproducerea aspretelui în Franţa în fluvariul
francez, în cadrul bazei realizate de către membrii echipei Reservation Naturelle de
France, echipă care nu a reuşit până acum să reproducă aspretele.

109
 Însă noi beneficiem acum de experienţă şi cercetările de biologia captivităţii
realizate de către cele 2 echipe de naturalişti şi sperăm să realizăm reproducerea cu
condiţii seminaturale a aspretelui.
Un semnal încurajator este acela că, prin realizarea unui plan de reconstrucţie
ecologică a râului Vâlsan în perioada 1999-2003 şi prin realizarea de asemenea a unui
plan de monitorizare anuală drastică a efectivelor de asprete ca şi a unui plan de salvare a
speciei (plan de management al aspretelui) s-a realizat creşterea efectivului speciei în râul
Vâlsan de la 15-20 de exemplare (1990-1994) la circa 30 de exemplare (1999-2002) şi
circa 200 de exemplare (2005 - 2009).
În ultimii ani (2004-2009), pentru monitorizarea efectivului speciei, am utilizat şi
metoda telemetriei (Crăciun Nicolai şi Adrian Ionaşcu), prin această metodă reuşind să
evaluăm cât mai precis efectivele peştelui şi biologia hrănirii, micromigraţii de hrănire şi
ecologia sau tehnologiile de hrănire a aspretelui încercate în Germania (începând din
1991) şi cele începute în 2002 în Franţa au dat greş din cauza necunoaşterii biologiei
hrănirii, ecologiei şi în final a reproducerii aspretelui, dar şi a altor specii înrudite (fusar,
pietrar), care sunt adevărate fosile vii în lumea peştilor din zilele noastre (Charles
Brutton, 1994), Universitatea din Johannesbourg, Africa de Sud.
Tehnologia reproducerii în captivitate a speciilor rare de peşti trebuie să aibă la
bază cunoaşterea foarte amănunţită a biologiei acelor specii de peşti în natură: habitat
natural, adăpost, curent de apă, gaze dizolvate în apă, dar mai ales a hranei asigurate
(monospecifică – mai puţin diversă, mediu sau diversă, sau foarte variată).
Acest caracter – hrană foarte diversă – este atributul câtorva specii de peşti –
asprete, fusar, pietrar – pe care noi deja l-am descoperit si îl vom implementa printr-o
suită de tehnici de hrănire cu hrană vie suplimentară din mai multe tipuri de hrană
naturală, prin realizarea unei hrăniri cu hrană vie produsă în Centrul Educaţional
Ecologic Aquaterra şi în incinta bazei de cercetare Plutoniţa, Frasin (în curs de
amenajare).

110
 Tehnologia de creştere şi reproducere la cleanul de baltă
(Petroleuciscus (Leuciscus) celensis syn. Petroleuciscus
(Leuciscus) borysthenicus celensis) şi Leuciscus leuciscus

Cleanul de baltă de Comana este o micropopulaţie de clean izolată probabil în

urma modificărilor climatice survenite la nivel planetar, la nivel continental şi la nivel
local (regional – sudul României) din bazinul ponto-deltar al Dunării la nivelul cel puţin
al ultimei glaciaţiuni din ciclul Donan, Gimz Mindel, Diss şi Wurn (glaciaţiunea
Wurniană) când apele Dunării, după ce treceau prin braţul atunci activ al Mostiţii, cu
multe coturi, zona umedă a Bălţilor Brăilei se varsă în golful Tulcea, care a dăinuit până
acum 37000 de ani, atestat chiar de cele mai vechi hărţi greceşti. Între timp, sedimentele
au umplut golful Tulcei şi s-a format Delta Dunării.
În ultimii 11300-11500 de ani (postglaciar) când s-au întâmplat toate acestea s-a
izolat şi micropopulaţia de clean de baltă de la Comana, care prezintă şi câteva trăsături
speciale care fac ca specia aceasta să prezinte la Comana o micropopulaţie izolată
geografic care în această perioadă de timp de minim 5000-12000 de ani a acumulat deja
câteva caractere morfologice distincte: irisul roşu ca focul în perioada de reproducere
(martie-mai), coloritul lateral şi pe spate sidefiu-albastru reflectorizant (albastru ca cerul),
intensificarea coloraţiei închise cenuşii-albăstrui, uneori cu tentă măslinie a benzii
laterale difuze de pe părţile laterale ale pedunculului caudal până la baza cozii.
De asemenea, din punct de vedere biometric, am demonstrat că această specie are
talia puţin mai mică decât cleanul de baltă din Delta Dunării şi are corpul mult mai scurt,
adaptare morfologică şi ecologică la condiţiile staţionare tipice din habitatele acvatice din
complexul de bălţi şi canale ale pârâului Valea Gurbanului Comana şi Neajlov până la
confluenţa cu Câlniştea (în amonte la Călugăreni) şi până la confluenţa cu Argeşul (în
aval).
Aceste habitate din ecoregiunea Comana, în comparaţie cu habitatele acvatice din
Delta Dunării, confluenţa Nistrului cu Marea Neagră – limanul Nistrului, bălţile mari din
jurul Mării de Azov – reţeaua de canale de scurgere din bălţi spre mare sunt mult mai
mici (microhabitate acvatice) cu o diversitate mare a ihtiofaunei şi cu o diversitate mare a
faunei de amfibieni şi reptile, dar mai ales nevertebrate acvatice, unele relicte ponto-
caspice, la fel cum este cleanul de Comana.

111
 Din acest motiv considerăm că aceastp specie – cleanul de baltă – evoluează spre
o nouă specie la Comana, aici fiind în prezent întrunite condiţiile de izolare geografică
(alopatrică) a micropopulaţiei Comana de clean de baltă, în timp ce toate celelalte
populaţii din Delta Dunării comunică între ele, şi mai mult, pot comunica prin mare (în
trecut, în perioadele glaciare) cu habitatele dulcicole de vărsare în Marea Neagră şi Marea
Azov a celorlalte fluvii şi râuri. În timpul glaciaţiunilor, când Marea Neagră şi Marea
Azov erau dulcicole (salinitate de 3-5 0/00) răspândirea faunei de peşti şi implicit a
cleanului de baltă în Bulgaria, Ucraina, Turcia a avut loc direct prin apele Mării Negre şi
ale Mării Azov, prin deplasare costieră din aproape în aproape şi colonizare a habitatelor
reofile ale râurilor tributare acestor 2 mări.
Am studiat, prin cercetări de teren, efectuate în anii trecuţi (1990-2006),
reproducerea şi răspândirea cleanului de baltă (Petroleuciscus (Leuciscus) borysthenicus)
din Delta Dunării şi din ecoregiunea Comana.
În Delta Dunării, cleanul de baltă a fost descris imprecis prin pescuiri de către
L.E. Tălău şi colaboratori şi determinat de Petru M. Bănărescu (1954), dar nu s-a ştiut
exact habitatul tipic în Delta Dunării. În perioada 1996-2006, în cercetări de tern am găsit
cleanul de baltă răspândit pe bratele Deltei Dunării (Sf. Gheorghe, Sulina) dar destul de
rar în capturi izolate, dar l-am găsit foarte frecvent în capturi izolate de zeci de exemplare
pe segmente scurte, reofile, cu viteză sau cursul apei mai mare, de la nivelul revărsărilor
naturale din Delta Dunării. Aceste revărsări au suprafeţe mici şi sunt microhabitate cu
lungimi reofile (canale de legătură) de 15-30 m, alteori de 500-1000 m lungime, fiind
revărsate dintre lacurile şi bălţile din Deltă şi braţele principale. De altfel, aici se
întâlneşte caracterul de reofilie sau apă curgătoare, ori, toţi clenii sunt, fără excepţii, peşti
de apă curgătoare (ca şi toţi membrii familiei Leuciscine) (Bănărescu, 1996). Din aceste
considerente, cleanul de baltă s-a format ca specie căutând şi în Delta Dunării habitate
reofile, unde, mai ales pe timpul verii, în zilele caniculare când cleanul, fiind mai oxifil,
adică mai sensibil la lipsa de O2 din apă, poate supravieţui în aceste microhaibtate unde
apa prin revărsare se oxigenează şi chiar se autoepurează.
Mai mult, noi credem că, în conformitate cu legea biogenetică fundamentală
(ontogenia repetă filogenia – Ernst Haekel, 1908), puietul la cleanul de baltă, la fel ca la
toate speciile subfamiliei, are o şi mai mare nevoie de habitate reofile, bogate în oxigen,

112
în curent de apă, având loc mai bine dezvoltarea embrionară şi schimbul eficient de gaze
prin difuzia liberă a gazelor pe baza diferenţei de presiune parţială a gazelor solvite în
apă.
Ori, primăvara, înainte de înflorirea apei, în februarie-aprilie, în Delta Dunării,
temperatura apei e încă scăzută, transparenţa e ridicată, microflora algală e dominată de
specii de apă rece (microalge verzi, diatomee), microfaună cu copepode de iarnă-
primăvară, puternic oxifile. Aceste microhabitate din Delta Dunării asigură condiţii
optimale de dezvoltare ontogenetică a embrionilor de clean de baltă şi eclozarea lor cu
succes , ca şi hrănirea lor eficientă cu zooplancton de iarnă-primăvară.
În cadrul complexului de microhabitate de la Comana, subspecia sau semispecia
de clean de baltă de Comana a găsit aceleaşi microhabitate pe tot traseul Văii Gurbanului,
între comuna Pietrele, Vlad Ţepeş, Comana, revărsarea în Neajlov, în dreptul localităţii
Comana şi chiar mai departe, pe Neajlov, în segmentele cele mai reofile unde se
întâlneşte alături de specii reofile tipice: mreană (Barbus barbus), clean comun
(Leuciscus cephalus), porcuşor (Gobio gobio), etc.
Cunoscând, prin cercetări de teren, aceste cerinţe ecologice ale speciei şi
microhabitatele de referinţă în care trăieşte şi se reproduce cu succes, am purces la
amenajarea unor acvarii experimentale asemănătoare habitatelor naturale.
Am realizat mai multe variante experimentale, după cum urmează:
1. Acvariul 1: 100 x 50 x 60 cm, amenajat cu rădăcini şi pietre în planul din
spate, liber pentru înotul peştilor în faţă;
2. Acvariul 2: 150 x 60 x 40 cm, amenajat cu plante de Potamogeton crispus
pe toată lungimea;
3. Acvariul 3: 150 x 60 x 40 cm, amenajat cu plante de Echinodorus
amazonicus cu frunză mare, alungită, netedă;
4. Acvariul 4: 150 x 60 x 40, amenajat cu rădăcini, pietre şi plantat cu
Vallisneria spiralis, Potamogeton crispus şi Egeria sp.;
5. Acvariul 5: 150 x 60 x 40 cm, amenajat cu rădăcini, Echinodorus
amazonicus, Echinodorus cordifolius.
În variantele experimentale de creştere a cleanului de Comana pe care le-am
realizat, am constatat că adaptarea peştilor şi acceptarea hranei, comportamentul de

113
cârduire compactă şi izolarea unor perechi de reproducători formate din 1-2 masculi şi o
femelă s-a realizat în acvariile cu plante cu limbul frunzei gros (Potamogeton crispus,
Echinodorus amazonicus, Echinodorul cordifolius) şi mai puţin în cele în care sunt numai
rădăcini şi pietre.
Adăpostirea se realizează foarte eficient în orice tip de adăpost (rădăcini, plante
cu limbul lat, pietre). Comportamentul de repaus şi odihnă se instalează şi ziua, nu numai
noaptea, în zilele înnorate, cu intensitatea luminii sub 8-900 de lucţi.
Comportamentul de înmulţire (nupţial), de formare a perechilor, cârduirea
reproducătorilor, cârduirea în perechi, cârduirea în jurul tufelor de plante,
comportamentul de depunere a pontei, de fecundare a icrelor de către mascul s-a
manifestat doar în 2 tipuri de acvarii:
1. acvariu plantat cu Potamogeton crispus;
2. acvariu plantat cu Echinodorus amazonicus.
În ambele variante experimentale, în timpul reproducerii s-a manifestat şi
comportamentul de sărire din apă, comportament competitiv al masculilor între ei,
comportament de alergare şi obosire a femelei de către 1-2 masculi.
Aceste tipuri de comportament prereproductive sau prenupţiale au un rol
fiziologic clar: creşterea libidoului sexual la ambele sexe, creşterea presiunii abdominale
atât la masculi şi mai ales la femele prin activităţile intens locomotorii realizate de peşti,
creşterea activităţilor de maturare a spermatozoizilor şi ovocitelor (finalizarea
spermatogenezei şi ovogenezei) şi realizarea, într-un final a depunerii icrelor pe plante.
Depunerea are loc în porţii de 100-200 de icre care sunt depuse în apropiere unele
faţă de celelalte (3-4 mm distanţă) atât pe faţa superioară a limbului frunzei cât şi pe faţa
inferioară.
Eclozarea icrelor a avut loc în toate variantele experimentale realizate în
primăvara anului 2008 (15 mai-15 iunie) şi în primăvara anului 2009 (10 mai-10 iunie) în
28-65 de ore de la momentul depunerii (dar nu mai mult de 3 zile).
Larvele, după eclozare, devin active în circa 3-8 ore, fiind planctonice şi au încă
de la început un înot rapid în masa apei, în treimea superioară a acvariului. După 2 zile
manifestă deja comportamentul de agregare (asociere) în cârduri, în vederea apărării
eficiente în comun (în grup monospecific) cu şanse individuale crescute de supravieţuire.

114
 Hrănirea puietului. De la fiecare femelă s-au obţinut minim 350-450 pui eclozaţi
(vitalitatea puilor este foarte mare). Reacţia lor de răspuns la stimuli (aprinderea luminii,
atingerea apei, vibraţii produse de lovirea geamului bazinului) se instalează în circa 2-2
ore şi 20 de minute şi se soldează la început cu reacţia de apărare individualistă de înot în
zig zag neregulat individualist şi, după circa 2-2 ore şi 20 de minute cu reacţia de asociere
(cârduire primară) în 3, 5-7 şi apoi 20-30 de indivizi.
Treptat, după 2 zile, maxim 3, se formează cârduri permanente de pui şi se
realizează şi o distanţă specifică în cârd, între pui, de circa 23-35 mm.
Acceptarea hranei de către pui se realizează :
1. individual: în primele 2-3 zile;
2. în cârd: după 2-3 zile de hrănire.
Hrana care a fost utilizată pentru nutriţia puietului piscicol de clean de Comana a
fost:
a. infuzori (Clasa Ciliophora): parameci din genul Paramecium, cultivaţi în
baterii de 20 de borcane de sticlă, depozitate la umbră, pe stative de metal, la o
temperatură de circa 180C. Hrănirea infuzorilor s-a realizat cu câte un vârf de lingură (3-5
mg) de gălbenuş de ou şi 3-5 g de lapte praf per bazin de 10 l (3 zile) şi 3-5 grame de
coajă de banane (din ziua a 4-a până în ziua a 8-a de cultură).
Recoltarea infuzorilor s-a realizat prin scurgerea pe un filtru planctonic a apei din
bazinul de acvacultură într-un alt bazin de volum egal şi relansarea în acvariul cu puiet de
clean de Comana a filmului cu infuzori (plimbarea în zig-zag a filmului în vederea
eliberării lor din fileu).
b. după 3 zile, puietul a crescut de 4-5 ori în dimensiune, necesitând o hrană mai
eficientă. De aceea, am pregătit cu 4 zile înainte (în 5 bazine aerate puternic cu apă
încălzită la 32-330C şi salinitate de 40-42 g/0/00, volume de 10 l) culturi de Artemia salina
(Ord. Phyllopoda) a căror naupli i-am recoltat zilnic de 7-10 ori pentru hrănirea puietului
de clean de Comana.
Continuarea hrănirii puietului timp de 45 de zile (10-15 iulie) a dus la atingerea
taliei de juvenil în numai 2 luni.
c. hrănirea puietului cu Tubifex mărunt. După nutriţia cu nauplii de Artemia
salina, puietul de clean de Comana, în timp de 3 spăptămâni, cnd puietul a atins talia de

115
3.4-3.8 cm, am început hrănirea cu porţii mici (3 hrăniri pe zi) cu tubifex tocat mărunt,
folosind un dispozitiv confecţionat artizanal, cu 10 lame de bărbierit (tocător de tubifex).
Tubifex-ul tocat astfel este spălat apoi cu apă în jet, în plasă (mincioc) de resturile şi
detritusul organic din tubul lor digestiv, apoi este administrat peştilor.
Acest tip de hrană a fost administrată în 3 porţii pe zi.
d. hrănirea puietului cu dafnii (crustacee, cladocere din ordinul Cladocera). În
acvacultură, în bazine mari betonate şi în numeroase acvarii (5) de dimensiuni standard
(800 l) am realizat cultura de cladocere vii (dafnii) din 3 specii: Daphnia pulicaria,
Daphnia longispina.
Puietul de clean de Comana a fost hrănit odată pe zi cu această hrană în perioada
iunie-iulie, 2 hrăniri pe zi, realizându-se doar în ultima săptămână înainte de repopulare.
De asemenea s-a făcut şi hrănirea cu 2 mese pe zi în ultimele 3 zile cu larve de
chironomide (Chironomus plumosus).
S-a folosit o hrană diversă, progresivă, tipică pentru speciile care cresc în natură.
Prin creşterea puietului în talie, capacitatea sa de a ataca şi consuma o hrană mai mare şi
mai rapidă în mişcări este mai mare.
De aceea, având şi o talie mai mare puietul acumulează creşterea în biomasă cât
mai accentuată până în momentul repopulării.
Hrana administrată în captivitate îl face cât mai apt pentru a reuşi să
supravieţuiască în natură, unde odată eliberat puietul trebuie nu să găsească hrană vie la
discreţie, ci să caute prin autodezvoltarea comportamentelor tipice. Comportamentul de
explorare, comportamentul de apărare, comportamentul de hrănire, comportamentul de
adăpostire şi disimulare, comportamentul de cârduire, teritorial, agonistic vor fi
dezvoltate pentru asigurarea supravieţuirii.
În jurul perioadei de 1-10 august, în anul 2008 şi în anul 2009 am realizat
repopularea Văii Gurbanului cu puiet de clean de Comana cu 458 de indivizi (2008) şi
645 de indivizi (2009) în segmentul reofil situat între balta cu ţigănuş (Umbra krameri)
din dreptul cimitirului Comana şi primul pod CFR situat în amonte de baltă (circa 850 de
metri).

116
 În această zonă au fost prelevaţi mai mulţi ani la rând reproducătorii primăvara, în
timpul iernii adulţii şi subadulţii retrăgându-se în bălţile adânci (pe valea Gurbanului) sau
în adânciturile mari, sub maluri (râul Neajlov).
În concluzie putem afirma că cleanul de Comana se reproduce mai uşor în acvarii
mai lungi, cu pompe de contracurent, populate cu plante cu limbul lat. Reproducerea are
loc dimineaţa devreme, în cârduri mixte, cu cel puţin 5-6 masculi şi femele.
O pereche trebuie să aibă 1-2 masculi şi 1 femelă. Hrănirea puietului s-a realizat
diferenţiat pentru a creşte şansele de supravieţuire în natură, după efectuarea repopulării.
Hrănirea puietului s-a făcut folosind doze regulate administrate la intervale scurte
de timp (1-2 ore) timp de 6-7 săptămâni.
Repopularea a fost făcută la începutul lunii august, în aceleaşi locuri de unde au
fost prelevaţi reproducătorii, cleanul de Comana fiind din ce în ce mai rar, chiar şi în
acele habitate de unde a fost prima dată descris (1986, Bănărescu, Nalbant, Crăciun).

Tehnici de reproducere la Umbra krameri

Ţigănuşul (Umbra krameri) este o fosilă vie în fauna de apă dulce europeană.
Ordinul Esociformes cuprinde doar 6 specii grupate în 2 familii: Fam. Esocidae (4
specii), între care şi ştiuca europeană (Esox lucius) şi familia Umbridae cu doar 2 specii –
Umbra krameri (Europa) şi Umbra limi (bazinul hidrografic al fluviilor din America de
Nord – Bănărescu, 1996).
În cadrul cercetărilor de teren efectuate am descoperit 2 populaţii distincte de
Umbra krameri: una din complexul de canale, bălţi, pârâuri de şes Colentina-Cernica-
Tânganu şi complexul de habitate acvatice Balta Comana-Neajlov (coturi, meandre, braţe
moarte)-Valea Gurbanului (habitate limnice şi lentice).
Atât în primul habitat cât şi în al doilea am găsit aceeaşi biocenoză, respectiv
aceleaşi specii de peşti însoţitori cu Umbra krameri şi aceleaşi specii de plante acvatice
submerse, palustre, emerse, higrofite, hidrofite.
Fauna de peşti însoţitori găsită la Comana, în habitatele cu Umbra krameri este
compusă din caracudă (Carassius carassius), murgoi bălţat (Pseudorasbora parva), caras

117
(Carassius auratus gibelio), ghiborţ (Gymnocephalus cernuus), clean de Comana
(Petroleuciscus borysthenicus celensis), ştiucă (Esox lucius), zvârlugă (Cobitis
megaspilla), zvârlugă comună (Cobitis danubialis), sorete sau boarţă (Rhodeus sericeus
amarus), biban (Perca fluviatilis), şalău (Stizostedion lucioperca), crap (Cyprinus
carpio), moşul cu ghimpi (Pungitius platygaster), ţipar (Misgurnus fossilis), guvizi
(Neogobius fluviatilis, Proterorhinus marmoratus).
Ihtiofauna însoţitoare întâlnită în habitatele de Umbra krameri din zona Cernica-
Colentina-Tânganu este reprezentată de Misgurnus fossilis, Cyrpinus carpio, Carassius
auratus, Cobitis danubialis, Scardinius erythrophtalmus, Gymnocephalus cernuus,
Lepomis gibbosus, Stizostedion lucioperca, Neogobius fluviatilis, Neogobius
gymnotrachelus, Proterorhinus marmoratus, Barbus barbus, Leuciscus cephalus, Gobio
gobio, Leucaspius delineatus, Alburnus alburnus.
În habitatele din Delta Dunării (confluenţa canalului Dranov cu Razelmul şi la
ţărmul Bălţii Împuţita, pe Braţul Sf. Gheroghe, în apropierea localităţii Sf. Gheorghe) au
fost de asemenea pescuiţi indivizi din specia Umbra krameri. Ihtiofauna din această zonă
este în mare aceeaşi, la care se adaugă următoarele specii: Neogobius melanostomus,
Cobitis tanaitica, Bentophyllus stellatus, Knipowitschia cameliae, Knipowitschia microps
leopardinus.
Flora submersă la Comana cu habitatele naturale, în urma exploatărilor în teren în
teren s-a constatat a fi reprezentată de următoarele specii:
1. Plante submerse: Lemna trisulca, Egeria sp., Vallisneria spiralis,
Potamogeton crispus;
2. Plante hidrofite: Carex danubii, Carex vulpina, Juncus effusus, Juncus
gerardii, Schoenoplectus lacustris, Bolboschaemis maritimus, Typha
lacksmanni, Phragmites communis;
3. Flora plutitoare este reprezentată: Lemna minor, Lemna major, Lemna
gibba, Salvinia natans, Hydrocharis morsus.
Lemna trisulca formează adăposturi submerse canale, tuneluri care se deschid în
camere, coturi, orientate tridimensional şi de dimensiuni variabile, situate uneori sub
plaurul de stuf şi de alte specii de plante submerse: Cyperaceae şi Juncaceae.

118
 Acestea constituie primăvara (aprilie - mai) locurile ideale de terittorializare a
familiilor de Umbra krameri şi reproducerea efectivă a acestei specii.
Cercetând condiţiile de reproducere în natură şi analizând critic compoziţia şi
dispunerea spaţială a micro- şi macrovegetaţiei submerse, de mal şi plutitoare de la
Comana, Cernica, Sfântu Gheorghe timp de mai mulţi ani la rând (1990-2007) ne-am
gândit să simulăm aceste condiţii de habitat în captivitate pentru reproducerea speciei
Umbra krameri.
Am realizat amenajarea unor acvarii speciale de reproducere după cum urmează:
1. Acvariul 1 cu dimensiunile 80 x 60 x 50 cm. Dotări – Lemna trisulca (în
masa apei), Lemna gibba, Lemna minor, Hydrocharis morsus-ranae.
2. Acvariul 2 cu dimensiunile 100 x 60 x 50 cm, plantat numai cu Lemna
trisulca, cu pietre, rădăcini (6 masculi şi 6 femele).
3. Acvariul 3 cu dimensiuinle 220 x 70 x 55 cm cu plante: Echinodorus
amazonicus, Echinodorus cordifolius, Echinodorus tenellus, Vallisneeria
gigantea, Egeria sp. (14 masculi şi 14 femele).
4. Acvariul 4 cu dimensiunile 100 x 30 x 25 cm, plantat cu Vallisneria
spiralis, Potamogeton crispus (3 masculi şi 3 femele);
5. Acvariul 5 cu dimensiunile 80 x 60 x 50 cm, cu rădăcini, pietre, plantat cu
doar o plantă de Alisena plantago-aquatica (4 masculi şi 4 femele).
În toate acvariile s-au lansat un număr egal de masculi şi femele şi s-a urmărit
comportamentul de teritorialitate, cel de hrănire, comportamentul de reproducere cu toate
fazele sale.
Manifestarea comportamentului de hrănire este aceeaşi în toate bazinele.
Peştii nu acceptă decât hrană vie. Hrana preferată este reprezentată de Daphnia
sp. şi alte specii de dafnii: Daphnia pulicaria, Daphnia magna, Daphnia longispina, apoi
copepode din genul Cyclops (aprilie).
Acceptă cu greu alte tipuri de hrană: tubifex tubifex, se şi îmbolnăvesc şi mor, de
la Tubifex luând numeroşi paraziţi (se ştie că tubifex poartă numeroşi paraziţi,
transmiţând boli la majoritatea speciilor de peşti de apă dulce). De asemenea, mulţi
ţigănuşi au făcut Saprolegia (ciupercă parazită cu o rată de atac crescută la peştii din

119
captivitate) datorită şocului de adaptare în captivitate – spaţiu restrâns, hrană schimbată,
habitat mai mult sau mai puţin asemănător celui natural.
În experimentările efectuate în 2008-2009, în primăvară, am realizat sterilizarea
apei cu substanţe dezinfectante specifice pentru acvaristică (Aquasafe, Baktopur) şi s-a
prevăzut atât o filtrare interioară a apei (filtru cu burete) cât şi exterioară (filtru exterior
cu canistre de filtrare cu materiale filtrante speciale – cărbune activ, burete poliuretanic,
tuf vulcanic calcinat, brichete de ceramică, sfere de plastic şi turbă fibroasă acidă).
Cea mai eficientă în menţinerea unui mediu bine oxigenat, cu un pH acid a fost
turba acidă – în acvariile unde am folosit mai multă turbă acidă peştii au fost foarte
sănătoşi, au acceptat hrana şi s-au reprodus.
Comportamentul de teritorialitate s-a manifestat prin creşterea
comportamentului agresiv al masculilor între ei, declanşându-se lupte dure, mortale. La
masculi se dezvoltă pe operculi, în circa 2 săptămâni (10-25 mai) câte o pată verde
operculară (cu rol de semnalizare vizuală).
Pata este mai dezvoltată la masculii care înoată pe substrat şi fecundează ponta de
icre.
Femela îşi delimitează un teritoriu pe substat mai mic, sapă o groapă în nisip,
deupune ponta şi îşi alege masculul potrivit. Pe cei mai mici masculi îi alungă. La fel şi
masculii se bat între ei, cei mai mici se decolorează şi înoată pe o parte deasupra apei,
stau sub limbul frunzelor plutitoare de nuferi (Nymphaea, Echinodorus, Potamogeton
lucius, Potamogeton perfoliatus) sau stau în poziţie oblică, nemişcată, în colţurile
acvariului, vânturând branhiile cu înotătoarele pectorale (ventilaţie sincronizată a
branhiilor). În tot acest timp culoarea peştilor este decolorată, albicioasă, cu puncte
cenuşii ca de nisip.
Indivizii dominanţi (masculii), sunt bruni-închişi la culoare. Postura lor agresivă
se manifestă prin ridicarea dorsalei, deschiderea gurii şi a operculului – postură
monstruoasă, înotul agresiv în zig-zag, mai întâi în jurul altui mascul inferior (primele
atacuri sunt mimetice, lovind o ţintă imaginară, timp de 7-10 s de la declanşare).
Dacă indivizii dominaţi mai mici nu se ascund rapid şi nu părăsesc teritoriul şi
masa apei (unde sunt vulnerabili), următoarele atacuri lovesc pedunculul codal,
abdomenul, operculul. În circa 60% din cazuri, loviturile se manifestă între dorsală şi

120
codală. Zonele lovite se umplu cu micelii de Saprolegia, peştii se îmbolnăvesc şi mor.
Chiar şi o singură lovitură primitî în regiunea pedunculului codal în circa 5-10 zile poate
cauza moartea.
Femela acceptă în general un singur mascul reproducător. În unul din cele 5
acvarii, o femelă a acceptat pe rând (la interval de 2-2 ore şi jumătate) 2 masculi de forţe
aproximativ egale, în bazinul în care erau cei mai mulţi masculi. Comportamentul agresiv
a fost mai puţin intens în acest acvariu.
De asemenea, în aceste bazine s-au manifestat cele mai multe lupte cu atacuri
ritualizate (atacuri false, mimetice).
Fecundaţia icrelor s-a realizat în proporţie foarte slabă (circa 15% în captivitate).
Date în literatură cu privire la procentul de fecundare în natură nu există şi ar fi aproape
imposibil de gasit cuiburile de Umbra krameri în bălţi pline de vegetaţie, cu adâncime
mică şi cu ochiuri foarte mici în masa de plante submerse de Lemna trisulca (Bănărescu
et al. 1996).
Pata verde este tranzitorie la femelă – dispare după ce aceasta începe să păzească
ponta de icre, şi la masculii dominanţi la câteva zile (4-5) după terminarea reproducerii.
Comportamentul agresiv al masculilor se menţine în continuare după terminarea
fecundaţiei şi depunerii icrelor în toate acvariile. De aici rezultă şi faptul că după
reproducere şi fecundaţie trebuie scoşi toţi masculii, rămânând cu femela cel mult un
singur mascul.
S-au obţinut în 2 variante experimentale în anul 2009 atât fecundaţia icrelor, paza
icrelor şi ventilaţia lor până la eclozarea puilor, cât şi creşterea puietului numai de către
femela lăsată în bazin singură.
Într-un alt experiment de depunere şi pază a pontei de ambele sexe (10 femele şi
10 masculi), masculul a alungat femela de la cuib şi aceasta a adoptat postura de atenuare
a comportamentului agresiv al masculului fecundat, la fel ca şi masculii dominaţi.
Acest tip de comportament agresiv arhaic manifestat atât faţă de mascul cât şi faţă
de femelă demonstrează pe de o parte vechimea speciei, dar şi complexitatea relaţiilor
dintre sexe în funcţie de respectarea sau găsirea condiţiilor standard de habitat. Puietul
eclozat este lăsat liber. Nu formează cârduri. Se adăposteşte inidividual. În acvarii înoată
uneori explorând adulţii.

121
 Adulţii nu atacă puii, chiar dacă provin din progenitura altor familii.
Comportamentul explorator al puilor este foarte intens, mai intens ca la alte specii -
comportament de învăţare prin încercare şi eroare, înot explorator în zig-zag în
jurulsubstratului, înot lateral în jurul altui peşte, înot în zig-zag de fugă şi de disimulare şi
dezagregare în peisa.

Tehnici de reproducere la Sabanejewia aurata vallachica

Sabanejewia aurata vallachica trăieşte în râurile din Moldova, până inclusiv în

râul Ialomiţa. Cum bazinul Argeşului începe spre vest, în restul Munteniei şi Olteniei, în
toate râurile până în Banat şi o parte din Transilvania şi pe alocuri chiar în bazinul
Argeşului apar populaţii hibride de S.a. vallachicha X S.a. balcanica. În râul Maramureş,
la Stânceni există o populaţie de S.a. radnensis, iar la adâncime mare în Dunăre, Mureş şi
Timiş apare şi S.a. bulgarica.
Zvârluga de râu, după unii autori este deja separată în 4 specii, cele 4 subspecii
fiind ridicate la rang de specii, prin analize genetice de secvenţiere a genomului (Kotlik et
al. 2004).
Noi am reprodus specia S.a. vallachica în condiţii de laborator folosind mai multe
variante experimentale după cum urmează:
1. 20 de adulţi în acvariu cu dimensiunile 100 x 40 x 40 cm. Acvariul a fost
plantat cu Echinodorus amazonicus.
2. 20 de adulţi în acvariu cu dimensiunile de 100 x 40 x 50 cm, plantat cu
Vallisneria spiralis.
3. 26 de adulţi, în acvariu cu dimensiunile 100 x 60 x 40 cm plantat cu
Echinodorus tenellus, Echinodorus amazonicus, Bacopa amplexicaulis.
4. Acvariu cu Heleocharis acicularis cu dimensiunile de 100 x 60 x 50 cm
cu 20 de adulţi.
În toate cele 4 acvarii s-au plasat pompe de creare de curent şi contracurent de apă
(pompe power-head), prin care a fost creeat un curent continuu. Prin plasarea unui geam

122
incomplet în acvariu situat pe mijloc şi sprijinit cu 2 baghete de silicon deasupra, am
realizat o circulaţie în contracurent de apă în acvariu.
Acvariul a fost realizat cu perdea de aer şi pietre aeratoare cu alimentarea de la
pompe de aer. Hrănirea a fost făcută cu Tubifex. Faţă de alte specii de peşti, zvârlugile
preferă tubifexul viu şi netocat pe care şi-l procură aducând hrana prin filtrarea
substratului nisipos, retinând hrana iar firele de nisip sunt eliminate în zona operculilor.
Nu a fost oferit tuby tocat indivizilor, ci doar tuby viu, iar indivizilor foarte mari
le-au fost oferite chironomide (o masă/săptămână).
În urma creşterii efectuate în cele 4 bazine de reproducere, S.a. vallachica s-a
reprodus în 2 variante experimentale: în acvariu cu Vallisneria sprialis şi în acvariu cu
Heleocharis acicularis.
Depunerea icrelor s-a realizat pe substrat şi la baza tulpinilor plantelor submerse.
Puii apăruţi s-au hrănit singuri încă de la început, filtrând substratul în preajma adulţilor,
parţial afânat de aceştia. Prin imersare în nisip şi afânare de către adulţi a nisipului în
râuri se favorizează dezvoltarea algelor verzi şi a diatomeelor între particulele de nisip,
chiar şi a speciilor de microfaună (viermi laţi, viermi cilindrici, protozoare ciliate fixate,
larve de insecte acvatice, rotiferi) care constituie hrana zvârlugilor.
Mai mult, puii cresc împreună cu adulţii (comportament social), comportament
observat în ambele variante experimentale în care zvârlugile s-au reprodus.
În observaţiile efectuate în natură prin pescuirile cu plasa reofilă de tip acad. Petru
Bănărescu şi în pescuirile efectuate cu aparatul de pescuit electric, s-a descoperit că pe
substratul nisipos situat la cotul pârâurilor şi al râurilor, pe suprafeţe de 5-6 (10 m2), în
general cât substratul este nisipos, în aval şi la coturi, peştii formează asocieri, în substrat
întâlnindu-se împreună adulţi, subadulţi, pui de 1-2 săptămâni.
Până la 2 săptămâni, puietul foarte mic a fost găsit în râuri imersat în nisipul de la
malul pârâului unde adâncimea apei de-abia are 1-3 cm şi aici adulţii practic nu stau,
fiind vulnerabili pentru prădători, în timp ce puii foarte mici nu sunt vulnerabili, în aceste
zone de mal.
În cazul reproducătorilor, în acvarii s-au obţinut un număr mic de pui (15-20 pui).
Se pare că prolificitatea la zvârlugă este foarte mic, iar supravieţuirea puilor este
direct legată de cantitatea şi diversitatea hranei zoobentonice existente.

123
 Puietul, în condiţii naturale, formează grupuri la malul apelor, tot pe substrat
nisipos, fiind atât consumator de hrană din substrat în care se scufundă, cât şi de pe
substrat. El a fost găsit asociat cu cel de S. romanica (în Argeş şi afluenţi) sau cu alte
specii: puiet de Barbus meridionalis petenyi, Orthrias barbatulus (Moldova şi afluenţi
2008, 2009).
În stadiul de puiet, peştii se imersează în nisip mai rar. Pe măsură ce talia lor
creşte (până la jumătate din talia adultului), imersarea devine o măsură preventivă de
siguranţă şi de apărare dar şi ca un comportament de repaus.

Reproducerea si cresterea in captivitate a lipanului (Thymallus

thymallus) şi lostriţei (Hucho hucho)

Maturitatea sexuala a lipanilor este atinsă la vârsta de 2-3 ani (la doi ani pentru
masculi şi la trei ani pentru femele).
Prolificitatea este ridicată faţă de alte salmonide (10000-13000 icre per kg
greutate corporală).
Dimensiunea icrelor este de 2,5-3,5 mm, acestea fiind acoperite cu o soluţie
lipicioasă, care în mediul natural asigură fixarea acestora de substrat, lipanul fiind
clasificat din punct de vedere al depunerii pontelor în categoria peştilor litoreofili. De
obicei icrele provenite de la femele vârstnice sunt mai mari, ceea ce înseamnă că au un
conţinut mai mare de vitelus şi conferă şanse mai mari de supravieţuire pentru
descendenţi.
Culoarea icrelor variază de la galben-pal la galben-ruginiu, în funcţie de stadiul
maturării şi probabil calitatea şi cantitatea hranei ingerate în timpul dezvoltării. În cursul
experimentului pentru lotul de reproducători de pe râul Neagra-Broşteni icrele au fost mai
bine conformate şi colorate mai intens, fenomen pe care l-am considerat ca fiind
rezultatul intensităţii hrănirii. Acest aspect a fost constatat ulterior şi în supravieţuirea
diferenţiată a zigoţilor obţinuţi în urma fecundării pentru cele două loturi experimentale.
Volumul de spermă eliberat de către masculi este de asemenea diferit la indivizi
de talii diferite, fiind însă mult mai mic (câteva picături).

124
 Reproducerea lipanului se realizează în primavară, de obicei pe parcursul lunii
aprilie. Durata şi intensitatea reproducerii depind de valorile temperaturii apei, şi se
realizează la temperaturi mai mari de 6-8 grade Celsius. Orice creştere bruscă a
temperaturii va determina intensificarea maturării ovarelor. Perioada depunerii pontelor
poate să difere de la un an la altul, în funcţie de temperatura medie înregistrată în timpul
iernii.

Reproducerea artificială a lipanului

Pentru asigurarea succesului activităţii de reproducere şi supravieţuirii
descendenţei este necesar ca măsurile care sunt luate să se refere atât la verificarea
echipamentelor şi instalaţiilor necesare dar şi la pregătirea reproducătorilor.
Lucrările premergatoare constau în pregătirea bazinelor de stocare, a casei
incubatoarelor, a barajelor de colectare a apei, canalelor de distribuire, bazinului de
decantare, robineţilor de reglare a debitelor, verificarea circulaţiei apei prin incubatoare şi
dezinfectarea instalaţiilor, a incubatoarelor şi trocilor de predezvoltare.
O prima operaţie constă deci în verificarea circuitului apei în instalaţiile ce vor fi
utilizate se verifică astfel priza de apă care asigură irigarea incubatoarelor şi trocilor.
Această verificare constă în decolmatare (indepartarea malului depus) şi îndepărtarea
materiilor organice care obturează deschiderea canalelor de aducţiune. Pentru eliminarea
riscurilor de colmatare accidentală, priza de apă trebuie să fie prevăzută cu site care să
impiedice pătrunderea diferitelor materiale de dimensiuni mari care ar putea închide
accesul apei spre casa incubatoarelor. Se verifică şi se decolmatează întregul sistem de
canale/ţevi de aducţiune a apei. Se decolmatează bazinul de decantare a apei. Se acoperă
fisurile apărute în beton şi se verifică funcţionarea robineţilor care reglează debitul apei
pentru fiecare incubator.
Operaţia de verificare a instalaţiilor se realizează cu cel puţin o săptămână înainte
de mulgerea reproducătorilor atât pentru ca timpul disponibil să fie suficient pentru
executarea unor operaţii de anvergură (ex. decolmatarea canalelor de aducţiune a apei)
dar şi pentru că este necesară o anumita perioada de timp pentru executarea altor operaţii
(ex. dezinfectare), dar şi pentru verificarea funcţionarii instalaţiilor anterior inceperii
procesului tehnologic şi eventual ajustarea echipamentelor funcţie de necesitaţi.

125
 Pentru dezinfectarea incubatoarelor, trocilor şi bazinului de decantare se poate
utiliza var nestins. Dezinfectarea se realizeaza printr-un curent slab de apa care circula
prin instalaţie sau prin închiderea circuitului apei pentru o anumita perioada de timp sau
numai prin aplicarea soluţiei pe pereţii bazinului, ai trocilor sau incubatoarelor. De
asemenea, este bine ca un curent de apă sa cureţe si sistemul de aducţiune al apei. Pentru
dezinfectarea bazinelor se poate utiliza şi soluţie de sare în concentraţie de 8-10 %,
aplicată pentru perioada cît mai îndelungată pe pereţii trocilor şi incubatoarelor, formol
(1-2 %), piatra vanata (25-50 grame/100 litri apa) sau alte soluţii recomandate pentru
dezinfectare. Nu recomandăm utilizarea soluţiei de verde de malachit care are efect
cancerigen.
În privinţa pregătirii reproducătorilor aceasta operaţie este de durata şi trebuie să
înceapa cu o alimentaţie corespunzătoare, care va asigura succesul supravieţuirii
generaţiei descendente. Pentru experimentul realizat, avînd în vedere ca peştii utilizaţi au
fost pescuiţi din mediul natural nu s-a putut realiza hranirea artificiala şi din acest motiv
supravieţuirea s-a realizat pe baza hrănirii naturale, cu organismele care s-au aflat în
bazinele de creştere, ajunse odata cu apa de irigare. Acest lucru a fost posibil prin
asigurarea unei densitaţi scazute de peşti în cele doua bazine şi administrarii de hrană
naturală vie, capturată pe pîrîul care alimenteaza pastrăvaria. Cu toate acestea au fost
constatate diferenţe în calitatea elementelor sexuale eliberate la cele două loturi, la unul
dintre ele realizîndu-se o hrănire deficitară din cauza epuizării resursei trofice naturale
(din deriva).
În vederea selecţiei de reproducători pentru dezvoltarea liniilor de peşti destinate
creşterii pentru consum, aceasta trebuie să se realizeze pe baza descendenţilor obţinuţi
din aceste loturi, care vor fi invaţaţi să utilizeze hrană artificială.
Indisponibilitatea unor spaţii suficiente de cantonare şi numarul redus de
exemplare ne-au determinat să menţinem împreuna pe tot cursul anului indivizii din
ambele sexe şi consider ca în cazul realizării tehnologiei de creştere în captivitate a
lipanilor în scop de repopulare este necesar sa fie cît mai puţin alterate comportamentele
din mediul natural. Din acest motiv am optat şi pentru creşterea exemplarelor în bazine
de pămînt care au putut susţine în anumita măsură şi funcţia trofică a indivizilor.

126
 Pentru loturile de peşti care sunt hrănite cu hrană artificială hrănirea este sistata cu
24 ore înainte de mulgere.
Recomandăm selectarea ca reproducători a indivizilor cu vîrsta cuprinsă între 4 si
6 ani (femele) şi 3 si 5 ani (masculi).
Selectarea indivizilor pe sexe a fost realizată înaintea perioadei de mulgere, cînd
indivizii au fost menţinuţi în vase speciale, care anterior au fost dezinfectate cu soluţie de
sare 8 %. Dupa anestezierea peştilor cu soluţie MS-222 s-a procedat la mulgerea acestora,
încercînd să realizăm un raport la fecundare de 2 masculi la 3 femele. Am utilizat acest
raport între genitori deoarece volumul de lapţi eliberat de către masculi este mic si se
pierde parţial în cursul operaţiei de mulgere.
Anestezierea se realizează în vase separate, cu volum de 50-100 litri apă în care să
poată fi ţinuţi mai mulţi reproducători. Anterior introducerii peştilor se cîntăresc 5-10
grame de MS-222 şi se dizolvă în 100 litri apă. Peştii introduşi în această soluţie îşi reduc
mişcările respiratorii dupa cîteva minute, moment în care poate începe recoltarea
elementelor sexuale. Este necesar să se observe permanent peştii narcotizaţi pentru a
putea interveni rapid în cazul morţii lor aparente, prin introducerea lor în apă curata. De
asemenea, în cazul trecerii prin această soluţie a unui numar mare de peşti trebuie sa se
asigure sublimentarea oxigenului dizolvat (prin adăugare de apa în lipsa unor instalaţii
speciale de oxigenare).

Recoltarea şi fecundarea icrelor de lipan

Este necesar ca recoltarea elementelor sexuale să se realizeze în spaţii special
amenajate, să nu fie expuse luminii solare directe, temperaturilor scazute sau curenţilor
puternici de aer. Temperatura aerului este bine să fie apropiată de valorile temperaturii
mediului acvativ. În nici un caz nu se va realiza mulgerea reproducătorilor în condiţii în
care temperatura aerului se afla în jurul valorii de 0 grade Celsius.
Pentru indivizii capturaţi din mediul natural şi parcaţi în bazinele pastrăvăriei
Valea Stanii încă din luna martie s-a constatat iniţierea comportamentului de reproducere,
prin constituirea unor grupuri de peşti (carduirea). Totodata, desenul şi coloraţia corpului
s-au accentuat. Acestea sunt primele semne care marchează începutul perioadei de
reproducere.

127
 Pentru determinarea perioadei optime de mulgere este necesar ca reproducătorii să
fie testaţi. Aceasta se realizează prin palparea abdomenului femelelor şi constatarea
posibilei eliberari a icrelor. Icrele ajunse la maturitate sunt uşor eliberate de catre femele,
au culoare gălbuie şi sunt translucide. Icrele supramaturate devin albiciase şi trebuiesc
eliminate de la fecundare deoarece induc o rata mare de mortalitate la puieţi sau sunt
eliminate chiar din faza de fecundare.
Recoltarea elementelor sexuale este mai dificilă decît în cazul pastrăvului,
deoarece lipanul nu depune icrele într-o singură pontă. Se cunoaşte că în mediul natural,
între perioadele de depunere a pontelor, în locuri diferite, există perioade de repaus.
Existenţa acestor perioade presupune şi existenţa unor stadii de dezvoltare diferenţiata a
icrelor din ovarele femelei. În condiţiile reproducerii artificiale, forţarea eliminarii
întregului conţinut de icre din ovare la o singura mulgere ar avea ca rezultat obţinerea
unui procent însemnat de incomplet maturate, care ar cauza pierderi importante la
generaţia descendenta. Din acest motiv considerăm ca este necesară testarea unor produşi
naturali sau compuşi chimici de sinteza cu efect asemanator extractului de hipofiză de
crap, care ar grăbi maturarea tuturor ovocitelor din ovare şi eliberarea lor ar putea fi
obţinuta la o singură mulgere. Acesta ar fi un avantaj destul de mare pentru păstravar
deoarece ar reduce perioada efectuării operaţiei de mulgere şi ar ameliora simţitor
pierderile cauzate de stadiile de dezvoltare imature sau supramaturate ale ovocitelor.
După recoltarea elementelor sexuale este necesar să se realizeze un tratament
profilactic al reproducătorilor pentru reducerea impactului cauzat de către organismele
patogene asupra peştilor. Dacă există spaţii de parcare suficiente pentru reproducători şi
operaţiile de manipulare nu afectează în măsură importanţa peştii recomandăm că
tratamentul sa se efectueze la cîteva zile dupa mulgere (aproximativ o săptamînă). Altfel
tratamentul se va realiza imediat după mulgere, în vase speciale, într-o soluţie de sare 6-
8%, timp de expunere 15-20 secunde sau sulfat de cupru (piatra vanata) în soluţie de 25-
50 grame la 100 litri apă (timp de expunere 10-15 secunde). Rolul acestui tratament este
de a cicatriza rănile tegumentare apărute în timpul manipulării peştilor şi de a stimula
secreţia celulelor mucoase din stratul epidermic. Tratamentul va fi repetat de cîte ori este
nevoie pentru a preîntampina apariţia petelor necrotice pe tegument şi fixarea ciupercilor

128
din genurile Saprolegnia si Achlia sau a altor organisme patogene care se fixează şi se
dezvoltă în masă în leziunile tegumentului.
Elementele sexuale rezultate din mulgerea reproducătorilor se colectează în vase
cu pereţii netezi (porţelan sau smalţuiţi) pentru a nu produce fisuri ale membranelor
ovocitelor care prin eliberarea conţinutului ar putea afecta procesul de fecundare. Vasele
de colectare vor fi dezinfectate anterior utilizarii. În vasul de mulgere este necesar să se
acumuleze numai elementele sexuale şi să se elimine pe cît posibil impuritaţile (materii
fecale sau mucus tegumentar). Permanent se va asigura amestecarea elementelor sexuale
pentru asigurarea fecundării icrelor cu ajutorul unor pene fine (recomandat de gască).
Elementele sexuale astfel obţinute se lasa 3-5 minute în castroane, după care urmează
spălarea repetată a acestora cu apă curată, la temperatura apei în care au fost ţinuţi peştii.
Rolul acestor spalări este de a elimina membranele rupte de ovocite şi conţinutul lor, şi al
altor impuritaţi dar şi de a elimina materialul lipicios care acoperă membranele ovocitelor
şi care în timpul incubării ar cauza agregarea icrelor, facilitând apariţia şi dezvoltarea
micetelor.
După spălare, icrele sunt lăsate în apă curată timp de 10 –30 minute, moment în
care se constată creşterea diametrului acestora, ceea ce înseamnă că fecundarea s-a
realizat, iar ulterior vor fi aşezate în incubator. În momentul dispunerii în incubatoare se
are în vedere egalizarea temperaturii icrelor din vasul de colectare cu temperatura
mediului acvatic, operaţie care se realizează timp de 10-15 minute.
Incubarea icrelor este recomandat să se realizeze în incubatoare de tip Zug în care
se realizează un curent ascendent permanent de apă care asigură barbotarea icrelor şi
impiedică agregarea lor. Numărul de icre dispuse într-un incubator depinde de capacitatea
acestuia, şi poate să fie de 10000-30000 într-un incubator cu volum de 10 litri. Fluxul de
apă care irigă incubatorul trebuie să poata fi uşor controlabil (prin robineţi) pentru a
asigura barbotarea uşoară a tuturor icrelor şi totodata menţinerea lor în incubator.
Funcţionarea deficitară a incubatorului poate compromite în totalitate lotul de icre aflate
la incubat.
Un debit de 1-2 litri de apă pe minut este suficient pentru asigurarea concentraţiei
de oxigen necesare în perioada incubării. Importanţa deosebită are menţinerea unui curent
permanent de apă care să asigure barbotarea icrelor în incubatoare.

129
 Durata perioadei de incubare variază în funcţie de temperatura mediului acvatic,
fiind cuprinsă între 180-240 grade-zile. Temperatura optima din timpul incubarii este de
10-12 grade Celsius. Mai puţin exigent decât păstravul în funcţie de valorile temperaturii
apei, variaţiile termice circadiene suportate de lipan sunt de 3-5 grade. Scăderea
temperaturii mediului acvatic la valori mai mici de 5 grade Celsius induce în timp
pierderi masive în randul icrelor aflate la incubat. Constanta temperaturii apei asigură
dezvoltarea normală a embrionilor şi reducerea pierderilor. Etapele cu sensibilitate
deosebită în dezvoltarea embrionară se manifestă în perioada de diferenţiere a
primordiilor organelor (începutul segmentării zigotului) şi până la definitivarea
constituirii embrionului. De asemenea, o altă perioadă de risc în dezvoltarea individuală
apare în timpul eclozării şi perioada de alevinaj, când alevinii sunt expuşi unor fluctuaţii
de temperatură.
Efecte nocive asupra peştilor în timpul dezvoltării embrionare au si şocurile
mecanice.
Efecte nefavorabile asupra dezvoltării embrionare pot avea şi scăderea
concentraţiei oxigenului dizolvat (în cazul întreruperii fluxului de apă), apariţia unor
substanţe chimice toxice în apă, dezvoltarea excesiva a microorganismelor.
Operaţii de curăţare sau transport ale icrelor fecundate se vor realiza numai în
primele ore de după fecundare, după care este necesar ca acestea să nu mai fie supuse
şocurilor termice sau mecanice.
Operaţia de eliminare a icrelor moarte, care se albesc şi devin opace este mai
dificilă decât în cazul incubatoarelor Wacek, dar avantajul utilizării incubatoarelor Zug
este acela ca acestea se pot elimina pe la partea superioară a incubatorului, ca de altfel şi
membranele celulare rezultate dupa începerea ecloziunii, prin mărirea uşoară a debitului
de apa în incubator.
Incubarea icrelor se va realiza în camere întunecoase, acestea fiind protejate de
pătrunderea luminii directe.
Pentru menţinerea calităţii apei în perioada incubarii icrelor este necesar ca
bazinul de decantare si bazinul de filtrare sa fie perfect functionale, limitand patrunderea
diferitelor materii organice sau anorganice care se afla in mod obisnuit in suspensie. Daca

130
suprafaţa bazinului de decantare este mare el poate avea şi rolul de preîncălzire a apei,
scurtând astfel durata incubării icrelor.
Ţinând cont de perioada scurtă de incubare a icrelor de lipan propunem însă
realizarea unor instalaţii de recirculare şi termostatare a apei care nu numai că vor reduce
perioada de incubare dar vor asigura şi creşterea procentului de supravieţuire. Aceasta
instalaţie poate funcţiona şi în perioada de predezvoltare asigurând un ritm accelerat de
creştere a puieţilor în condiţiile utilizării unor debite destul de mici de apă.
Recomandăm retehnologizarea instalaţiilor de creştere şi predezvoltare numai în
cazul în care se doreşte că puietul obţinut să fie destinat obţinerii viitorilor reproducători,
care vor constitui liniile de cultură piscicolă, cu scop economic.

Predezvoltare
Se recomandă ca incubatoarele Zug să fie aşezate deasupra unor troci în care
puieţii vor putea ajunge fie singuri, înotând în sensul curentului de apă, fie vor fi
deversaţi la încheierea perioadei de incubare. Cele mai utile troci sunt cele confecţionate
din fibră de sticlă, acestea fiind uşor de manipulat şi transportat şi totodată pot fi uşor
curăţate, iar tratamentele sunt mai uşor de realizat. Trocile vor fi dezinfectate imprealabil
cu substanţele utilizate şi pentru dezinfecţia bazinelor.
La scurt timp după eclozare puieţii se ridică la suprafaţa pentru a-şi umple cu aer
vezicile inotatoare.
Perioada resorbtiei sacilor embrionari este variabilă, funcţie de temperatură apei,
care influenţează viteza reacţiilor metabolice şi deci intensitatea creşterii. Este
recomandat ca hrănirea artificială a puieţilor să înceapă atunci când mai mult de1/2 din
sacul embrionar a fost resorbit.
Hranirea puietilor destinati repopularilor trebuie sa se faca cu organismele care
constituie in mod natural hrana acestora si in acest sens fie se vor realiza culturi speciale
pentru obtinerea microorganismelor acvatice (cladoceri, rotiferi, copepode), fie se vor
confectiona viviere speciale in care pestii vor putea fi mentinuti in bazine speciale.
Hrănirea puieţilor destinaţi creşterii pentru consum trebuie să se realizeze cu
hrană granulată specială, destinată speciilor de peşti cu creştere dificilă, granulaţia
furajului fiind corespunzatoare taliei peştilor.

131
 Densitatea de încărcare a trocilor este corespunzătoare taliei peştilor şi debitului
de apă utilizat.
În condiţiile creşterii intensive, în primele faze de după eclozare, până la resorbţia
sacilor vitelini se poate realiza o densitate de 15 000-20 000 puieţi pe troacă, la un debit
al apei de 5-10 litri pe minut şi o temperatură de 10-12 grade Celsius. Creşterea
temperaturii apei peste aceste valori va necesita creşterea debitului de alimentare. Se va
avea grijă ca la admisia apei în troci să nu se formeze bule de gaz, care ar putea favoriza
embolia gazoază la puieţi. Operaţia de curăţare a trocilor se va realiza zilnic, îndepărtând
prin pipetare resturile membranelor icrelor şi alevinii morţi pentru limitarea riscurilor de
dezvoltare a organismelor patogene.
În perioada de alevinaj nu recomandăm efectuarea de tratamente profilactice.
După 10-15 zile de la eclozare (funcţie de valorile temperaturii apei şi deci de
intensitatea hrănirii active) densitatea de creştere a indivizilor se va reduce la 10000-
15000 exemplare pe troacă (1 m2).
La vârsta de aproximativ o luna de zile densităţile de creştere se vor reduce la
2500 – 5000 exemplare pe troacă (m2) crescând debitul apei la admisie la 10-15
litri/minut. În această perioadă se pot efectua şi unele tratamente profilactice.
Când puieţii ating o greutate individuală medie de 3 grame, densitatea de creştere
se reduce la 1500-2000 de exemplare pe troacă, menţinând debitul de apă de 15-25
litri/minut.
Când puieţii ating greutatea medie individuală de 3-5 grame ei pot fi trecuţi în
bazine de predezvoltare.
În perioada dezvoltării în troci puietii vor fi tinuţi sub observaţie atentă, verificând
permanent debitele apei la admisia în troacă, nivelul zilnic al mortalităţii, ritmul de
creştere al peştilor şi starea generală de sănătate a puieţilor, pentru a putea interveni în
timp util în vederea limitării pierderilor.

Hrănirea se va realiza conform tabelelor de furajare propuse de firmele

producătoare (număr de tainuri, cantităţi şi recepturi administrate în funcţie de
temperaturi şi talia pestilor).
Creşterea puieţilor destinaţi repopularii trebuie să se realizeze în condiţii apropiate
de cele naturale. După eclozare alevinii vor fi ţinuţi în troci până la resorbţia sacilor

132
vitelini şi vor fi hrăniţi cu hrană vie naturală, recoltată cu filee planctonice din culturile de
microorganisme special constituite sau din lacuri şi bălţi aflate în apropiere. O altă
variantă de creştere se bazează pe creşterea în viviere complet închise şi protejate
împotriva prădătorilor care vor fi amplasate în râuri pe braţe moarte, în zonele în care se
doreşte să se realizeze repopulările. De asemenea ar fi interesant de realizat testarea
creşterii larvelor de lipan în viviere scufundate în lacuri de acumulare bogate în
zooplancton, şi verificarea hrănirii şi ritmului de creştere al lipanului.
Recoltarea microorganismelor destinate hrănirii puieţilor de lipan crescuţi pentru
repopulare se va realiza cu filee planctonice de diferite mărimi (50 si 80 microni). În
cazul creşterii lipanilor pentru repopulare nu se poate vorbi de densităţi de creştere, fiind
necesar să beneficieze de întregul spaţiu disponibil pentru a-şi putea selecta habitatul
corespunzător.
Pentru realizarea repopulărilor este necesar ca pentru fiecare populaţie de lipan
identificată să se realizeze loturi de reproducători în păstrăvării. Deoarece în această
situaţie se pune în discuţie şi specializarea personalului precum şi realizarea unor anexe
speciale pentru obţinerea de hrană vie, considerăm că ar fi necesară dezvoltarea unei baze
de reproducere în captivitate a lipanului, în care să se constituie loturi de reproducători
pentru populaţiile de peşti periclitate. Acest lucru s-a încercat şi a reuşit parţial în cazul
acestei teme, când s-a realizat transportul de peşti de la distanţe apreciabile, de la care s-
au obţinut elementele sexuale, s-a reuşit fecundarea artificială, dar nu am găsit
modalitatea de hrănire a larvelor de lipan.
Dezvoltarea unei asemenea baze necesită însă investiţii în amenajarea spaţiilor şi
retehnologizare.

Creşterea în bazine a puieţilor destinaţi consumului

Este recomandat ca bazinele de creştere (predezvoltare a puieţilor să aibă
dimensiuni mai mici pentru a facilita activităţile de curăţare a materiilor organice
acumulate, a peştilor care mor, a algelor dezvoltate pe pereţii, să permită efectuarea
tratamentelor fără a periclita supravieţuirea peştilor.
Caracteristicile constructive ale acestor bazine sunt similare celor utilizate în
creşterea păstrăvilor.

133
 Densitatea de creştere a puieţilor de lipan în bazine este de 250 1000 ex./m2,
funcţie de vârsta peştilor (talie), temperatura şi debitul apei.
Debitul de apă la admisia în bazin, depinzând de asemenea de numărul de indivizi
din bazine, greutatea medie individuală şi temperatura apei, trebuie să fie cuprins între 30
şi 100 litri/minut.

În unele lucrări de specialitate se propune pentru creşterea puietului utilizarea

bazinelor circulare, cu scurgere de fund, centrală şi cu sistem de irigare al bazinului care
să asigure un curent de apă circular permanent în bazin. Aceste bazine sunt mai
avantajoase din punct de vedere al circulaţiei apei şi preluării substanţelor rezultate din
metabolismul peştilor.
Este bine ca bazinele să fie acoperite cu materiale sintetice uşoare pentru a limita
expunerea directă a peştilor la razele ultraviolete, care străbat straturile superficiale ale
apei, şi în condiţiile unei irigări insuficiente ar putea cauza supraîncălzirea apei din
bazine.
Hrănirea se va realiza conform indicaţiilor specificate de producătorul furajului
granulat.

Tehnologia reproducerii artificiale a linului (Tinca tinca)

Baza tehnică a staţiunii de reproducere şi reproducerea artificială a linului

În vederea reproducerii artificiale a linului, pe lângă materialul biologic constituit
în lotul de reproducători, ce vor fi utilizaţi în pocesul de reproducere, mai este nevoie de
următoarea bază tehnico - materială: bazine de prematurare, bazine de maturare,
incubatoare şi căzi folosite la incubarea şi predezvoltarea larvelor.
Bazinele de iernat. Linul iernează împreună cu celelalte ciprinide în bazinele
destinate pentru acest scop. Primăvara, reproducătorii de lin sunt reţinuţi şi se introduc în
bazinul de prematurare.
Bazine de prematurare. Sunt bazine mici, cu alimentare şi evacuare continuă. Ca
bazin de prematurare pentru lin, se utilizeaza bazinele de maturare (20 - 30 mp şi

134
adâncimea de 0,5 – 0,7 m), sunt aceleaşi bazine utilizate şi la maturarea crapuli, a peştilor
fitoplanctonofagi sau a altor specii de peşti răpitori.
Reproducătorii separaţi pe sexe se menţin în bazinele de maturare unde se
furajează până în preziua stimulării hormonale.
Bazine pentru maturarea reproducătorilor. Maturarea reproducătorilor după
stimularea hormonală se face în căzi PVC cu dimensiunile de 2,5 x 2,5 x 1 m, sau din
fibră de sticlă (3 x 0,80 x 0,75 m), cu alimentare şi evacuare permanentă.
Staţia de reproducere artificială. Constucţie ce adăposteşte :
- minilaborator prevăzut cu microscop, lupă binocular, cântar electronic, de asemenea,
inventarul specific reproducerii artificiale (sticlărie de laborator, seringi, tifon, finet,
vase de colectare a produselor seminale, recipienti din plastic de diverse dimensiuni,
etc.);
- platformă cu mese pentru porţionarea, cântărirea şi fecundarea icrelor ;
- aparate pentru incubarea icrelor de lin ;
- platformă pentru căzi, utilizate la creşterea larvelor de lin în prima etapă, sau bazinele
de dezvoltare postembrionară.
Aparate de incubare. Incubatorul Nucet este format dintr-o cutie metalică, cu
dimensiunile 60 x 60 x 55 cm, în care se introduce un juvelnic, cu dimensiunile 52 x 52 x
46 cm, din sită de nytal, cu ochiuri de 0,5 mm; juvelnicul este susţinut de un stelaj
metalic din fier beton, cu dimensiunile 56 x 56 x 55.
Pentru faptul că, icrele de lin sunt de dimensiuni mici, juvelnicele în care se pun
ramele cu icre la incubat, sunt din nytal cu ochiul de 200 µ , pentru a împiedica evadarea
alevinilor.
Apa intră în juvelnic printr-un robinet montat deasupra incubatorului.
Incubatoarele echipate corespunzător, cu cadru metalic pentru fixarea ramelor cu icre
şi ,,T-uri’’ ce se racordează la pipa de alimentare cu apă a incubatorului, prin intermediul
unui furtun ce are în prelungire o piesă din ţeavă în formă de ,,T ‘’– latura orizontală a
acestei piese fiind găurită, astfel încât, apa de alimentare să fie dispersată pe toată
suprafaţa incubatorului.

135
 Pentru fecundare, se folosesc tăvi pentru întinderea icrelor pe rame. După ce
icrele au fost puse în contact cu sperma, se întind pe ramele de nytal care sunt imersate în
apa din tăvi.
Tăvile, sunt confecţionate din tablă galvanizată. Dimensiunile acestora sunt (180
x 67 x 6,5 cm).
Căzi pentru creşterea linului în prima etapă de dezvoltare. Sunt confecţionate din
fibră de sticlă cu dimensiunile: 220 x 60 x 40 cm.
Aceste căzi au un filtru, de forma unei mânecuţe, montat pe un arc (pentru a mări
suprafaţa de filtrare). Filtrul se fixează la ţeava de preaplin care este în formă de ,,L’’ cu
latura mică în interiorul căzii, iar cea mare în exterior.
Reglarea nivelului apei în căzi se face prin ridicarea sau coborârea părţii
exterioare a acestei ţevi.

Selectarea lotului de reproducători

Reproducătorii de lin se separă pe sexe la temperatura de 18oC. Trebuie neapărat
separat pe sexe pentru a evita pontele spontane. Separarea pe sexe a reproducătorilor este
o operaţiune simplu de făcut, deoarece, la această specie, masculul prezintă o dezvoltare
pronunţată a centurii pelviene şi a înotătoarelor de la acest nivel, cu arcuirea şi îngroşarea
pe o parte a acestora.
Pentru reproducerea artificială sunt folosiţi reproducatori de talie mică; femelele
cu greutatea medie în jur de 300 g/ex, iar masculii sunt ceva mai mari.

Stimularea hormonală
Femelele se pot stimula hormonal în două moduri:
- stimularea hormonală cu extract hipofizar de crap (10 mg/kg corp), într-o
singură doză (intraperitoneal);
- stimularea hormonală cu extract hipofizar prin administrarea dozei (9 - 10
mg/kg corp), în două injecţii intraperitoneale succesive (2 - 3 mg şi respectiv,
6 - 7 mg/kg corp), la 8 ore interval, obţinând un rezultat mai bun.
- la masculii de aceeaşi talie hipofizarea se face într-o singură doză 6 mg/kg
corp.

136
 După o perioadă de maturare de 12 - 18 ore la 24 - 25oC, se face prelevarea
icrelor. La prelevarea icrelor apar două situaţii:
- femele care cedează aproape integral cantitatea de icre într-o singură porţie;
- femele la care prelevarea icrelor se face în mai multe reprize, la interval de o
oră.

Fecundarea
Icrele obţinute sunt cântărite, se pun în contact cu sperma (se face fecundarea
uscata) şi apoi se întind pe rame.
Pentru prevenirea apariţiei ciupercii parazite Saprolegnia sp, după 24 ore se
procedează la îmbăierea icrelor cu formalină 0,5 ml : 1 l apă, timp de 15 minute.
Icrele de lin sunt micuţe şi gălbui (în medie 1425 boabe/g), au dimensiuni
cuprinse între 0,4 - 0,5 mm, ajungând după fecundare, prin hidratare, la dimensiunea de
0,6 - 1 mm.

Embrionarea
Perioada de incubaţie durează de la 52 – 60o zile, în funcţie de temperatură. La o
temperatură a apei de 20oC, perioada de incubaţie durează 60-70o zile.
Procentul de embrionare este de 63 – 72%, iar cel de eclozare este comparabil cu
acesta.
Larvele eclozate sunt foarte mici şi sensibile, stau mult timp agăţate de juvelnic şi
rame, prin urmare, nu trebuiesc scoase ramele de incubare până ce larvele nu se desprind
singure de pe substrat. De asemeni trebuie evitate manipularile în această perioadă.
Larvele eclozate se menţin în incubatoare, timp de 4 - 5 zile (cu curent de apă).

Creşterea larvelor de lin în prima etapă de dezvoltare

Alevinii sunt ţinuţi în incubatoare până la resorbţia sacului vitelin. După această
fază, larvele se transvazează în alte incubatoare cu juvelnice curate, pentru a putea fi
observate şi supraveghiate mai bine.
Hrana larvelor în această fază este constituită din organisme planctonice
minuscule şi în completare se hrănesc cu gălbenuş de ou mixat, timp de încă 6 - 7 zile şi

137
apoi se face transferul lor în căzi hrănindu-se în continuare cu galbenuş de ou mixat,
completat cu prestarter, până la vârsta de 21de zile, când sunt populate în bazine de
pământ.

Tehnici de reproducere la caracudă (Carassius carassius)

Sisteme de producţie
Sistemele de producţie cele mai des folosite pentru creşterea şi reproducerea
caracudei sunt bazinele de pământ, dar culturile de orez sunt de asemenea folosite în
unele zone, în special China.
Pregătirea bazinelor. Bazinele de pământ sunt folosite atât pentru creştere, cât şi
pentru reproducere la caracudă. Dimensiunea bazinelor variază de la 0.07-0.2 ha, cu o
adâncime de 1.5-2 m. Bazinele sunt curăţate chimic pentru a elimina potenţialele
organisme periculoase, iar în prealabil sunt uscate complet. Varul este cel mai des utilizat
compus chimic pentru dezinfecţia bazinelor şi se aplică în cantităţi de 900-1125 kg/ha.
Fertilizantul organic (bălegar sau resturi vegetale) se aplică cu 5-10 zile înainte de
introducerea peştilor, în funcţie de temperatura apei, având rolul de a creşte biomasa de
hrană naturală disponibilă (zooplancton). Cantitatea de fertilizant organic folosit este, în
mod obişnuit, de 3000 kg/ha, dacă se foloseşte fertilizant de origine animală, sau 4500
kg/ha în cazul resturilor vegetale. Se poate folosi şi o combinaţie a celor 2 fertilizanţi
descrişi mai sus, dar cantităţile trebuie ajustate.
Producţia de larve. Caracuda selecţionată, matură şi fără probleme de sănătate
este selectată şi eliberată în bazinele de reproducere. Injecţia cu hormoni poate fi folosită,
dar specia se reproduce foarte bine şi fără injecţie. Avantajul acestei injecţii la specia
Carassius carassius constă în sincronizarea depunerii. Cel mai important aspect al
reproducerii este asigurarea unui substrat format din iarbă, vegetaţie acvatică, frunze,
ramuri de copac în coloana de apă, unde pot fi ataşate icrele depuse. Ouăle pot fi lăsate să
eclozeze în mod natural, direct în bazinele de pământ, unde a avut loc şi reproducerea sau
pot fi mutate în bazine de eclozare împreună cu substrat şi fixate în coloana de apă.

138
 Pentru o rată a natalităţii mai bune, ouăle pot fi puse la incubat în bazine sau piste
cu flux continuu de apă. Aici se pot aduce icrele împreună cu substrat, sau acestea sunt
desprinse de substrat şi sunt eliberate în bazine (piste). Adezivitatea icrelor poate fi
eliminată prin mixarea lor cu soluţie de argilă prealabil depozitării în bazinele de
incubare. Larvele sunt mutaţi în bazinele de creştere imediat ce pot înota liber şi se pot
hrăni singuri.
Bazinele de creştere. Monocultura este metoda folosită pentru creşterea larvelor
de caracudă. Densitatea obiţnuită se încadrează în limitele de 1.5-2.25 milioane de
larvei/ha. Numărul exact depinde de durata perioadei de creştere (2-3 săptămâni, care la
rândul ei depinde de temperatura apei) şi de dimensiunea dorită. Fertilizarea organică este
practicată, folosindu-se între 1500 şi 3000 kg/ha la fiecare 4-5 zile în cazul fertilizanţilor
animali sau vegetali. Laptele de soia poate fi folosit ca fertilizant sau direct ca hrană
pentru larve, pentru a înlocui nevoie de fertilizanţi organici. În mod normal se aplică 3-5
kg de soia uscată la 100.000 de peşti, zilnic. Aplicarea unei paste de soia sau a altor
produse secundare provenite din procesarea cerealelor este necesară după cea de-a cincea
zi de creştere, în cantităţi de 1.5-2.5 kg la un stoc de 100.000 de peşti. Ratele normale de
supravieţuire sunt în jurul valorilor de 70-80%, dar pot depăşi şi 90% dacă se acordă o
atenţie deosebită.
Peştii ajung la dimensiunea de 3 cm după aproximativ 2-3 săptămâni de creştere.
Este necesară o atenţie deosebită la colectarea şi menţinerea peştilor la densităţi foarte
mari pentru aproximativ câteva ore, pentru a creşte rezistenţa peştilor la transport.
Creşterea alevinilor. Larvele la această dimensiune sunt pregătite pentru a fi
mutate în alte bazine de creştere, până la dimensiunea de 6-7 cm. Peştii sunt introduşi în
densităţi de 150.000-300.000 alevini/ha. La sfârşitul acestei perioade, alevinii ajung la
dimensiuni de 10 cm şi 25 g sau chiar mai mult. Rata de supravieţuire este de 80-90%.
Iniţial, alevinii sunt hrăniţi în special cu hrană naturală cu adaos de fertilizant sau lapte de
soia.
După ce ajung la dimensiunea de 6-7 cm, hrana poate fi completată cu cea
disponibilă în comerţ (hrană peletată, produse secundare ale cerealelor), astfel încât la
sfârşitul primului an peştii ajung la peste 10 cm şi sunt destul de mari pentru a fi eliberaţi,
oferindu-le o mai mare şansă de supravieţuire.

139
Concluzii

• Reproducerea şi dezvoltarea la peşti este influenţată de numeroşi factori interni şi

externi;
• Comportamentul nupţial şi de reproducere poate fi indus adulţilor prin metode de
stimulare hormonală şi prin aproximarea condiţiilor de habitat şi a regimului
alimentar;
• Metoda optimă pentru colectarea reproducătorilor şi a indivizilor pentru studiu a
fost electronarcoza;
• În vederea reproducerii speciilor rare de peşti, cele 2 baze de cercetare de care
S.E. Aquaterra dispune au fost amenajate respectând condiţiile ecologice naturale;
• Au fost realizate 550 de acvarii de diferite forme şi dimensiuni, dotate cu reţele de
alimentare pentru fiecare bazin, cu conducte, furtune, pietre aeratoare, filtre de
substrat, filtre cu burete poliuretanic şi conducte de aer cu rol de filtrare (aşa
numitele filtre interioare), filtre exterioare (pond, Tetrapond, Fluval);
• Au fost amenajate 20 de acvarii biotop cu sisteme recirculante şi filtrare
exterioară a apei, pompe de contracurent de apă (power-head) pentru a imita
condiţiile naturale de viaţă a peştilor din habitatele sau ecosistemele reofile (de
apă curgătoare) ale României;
• Au fost amenajate 2 laboratoare speciale: Fluvarium I şi II cu 33 de bazine
betonate necesare pentru creşterea peştilor ameninţaţi cu dispariţia de talie mare,
pe care se experimentează tehnici de reproducere în captivitate;
• Încercările de reproducere a speciilor Romanichtys valsanicola, Zingel zingel şi
Zingel streberi au fost fără succes, biologia şi ecologia lor fiind insuficient
cunoscute, lucru care a dus la o maturizare asincronă a indivizilor; efectele
stimulării hormonale nu sunt cunoscute la aceste specii, această tehnică nefiind
aplicată;

• În urma cercetărilor de teren efectuate, au fost acumulate cunoştinţe solide privind

speciile Leuciscus leuciscus, Leuciscus iduus şi Leuciscus (borysthenicus)

140
 celensis, lucru care a condus la experimente de reproducere încheiate cu succes în
cadrul Centrului Educaţional Ecologic Aquaterra;
• Comportamentul nupţial s-a manifestat în acvariile plantate cu Potamogeton
crispus şi în cele cu Echinodorus amazonicus:
• În anii 2008 şi 2009, la începutul lunii august, s-a realizat repopularea Văii
Gurbanului cu pui de Leuciscus (borysthenicus) celensis – 458 de indivizi (2008)
şi 645 de indivizi (2009);

• Umbra krameri preferă hrană reprezentată de Daphnia sp. şi alte specii de dafnii:
Daphnia pulicaria, Daphnia magna, Daphnia longispina, apoi copepode din
genul Cyclops (aprilie);
• A fost observat comportamentul de curtare şi reproducere la ţigănuş, iar
reproducerea s-a realizat cu succes.;
• Fertilitatea icrelor la această specie pare a fi destul de scăzută din observaţiile
efectuate (aproximativ 15%), neexistând date în literatură în această privinţă
pentru a putea determina o rată a succesului;

• Sabanejewia aurata vallachica s-a reprodus în 2 variante experimentale: în

acvariu cu Vallisneria sprialis şi în acvariu cu Heleocharis acicularis;
• Depunerea icrelor s-a realizat pe substrat şi la baza tulpinilor plantelor submerse.
Numărul puilor a fost scăzut – 15-20 de pui, iar supravieţuirea lor este corelată cu
cantitatea de hrană disponibilă pe substrat - zoobentos;

• Maturitatea sexuală la lipan se atinge la 2-3 ani, iar prolificitatea este ridicată faţă
de alte salmonide (10000-13000 icre);
• Reproducerea lipanului se realizeaza in primavara, de obicei pe parcursul lunii
aprilie. Durata si intensitatea reproducerii depind de valorile temperaturii apei, si
se realizeaza la temperaturi mai mari de 6-8ºC;
• Ţinând cont de perioada scurtă de incubare a icrelor de lipan este necesară
realizarea unor instalatii de recirculare şi termostatare a apei care nu numai că vor

141
 reduce perioada de incubare dar vor asigura şi creşterea procentului de
supravieţuire;
• Hrănirea puieţilor destinaţi repopularilor trebuie să se facă cu organismele care
constituie în mod natural hrana acestora şi în acest sens fie se vor realiza culturi
speciale pentru obţinerea microorganismelor acvatice (cladoceri, rotiferi,
copepode), fie se vor confecţiona viviere speciale în care peştii vor putea fi
menţinuţi în bazine speciale;

• Reproducerea la lin (Tinca tinca) a fost realizată cu succes folosind tehnica

stimulării hormonale;
• Reproducătorii de lin se separă pe sexe la temperatura de 18oC;
• Pentru reproducerea artificială sunt folosiţi reproducatori de talie mică; femelele
cu greutatea medie în jur de 300 g/exemplar, iar masculii sunt ceva mai mari;
• Perioada de incubaţie durează de la 52 – 60 zile, în funcţie de temperatură;
procentul de embrionare este de 63 – 72%, iar cel de eclozare este comparabil cu
acesta;
• Larvele eclozate se menţin în incubatoare, timp de 4 - 5 zile (cu curent de apă);
• Hrana larvelor este constituită din organisme planctonice minuscule şi în
completare se hrănesc cu gălbenuş de ou mixat, timp de încă 6 - 7 zile şi apoi se
face transferul lor în căzi hrănindu-se în continuare cu galbenuş de ou mixat,
completat cu prestarter, până la vârsta de 21de zile, când sunt populate în bazine
de pământ sau transportate în locaţiile de repopulare;

• Sistemele de producţie cele mai des folosite pentru creşterea şi reproducerea

caracudei (Carassius carassius) sunt bazinele de pământ;
• Caracuda selecţionată, matură şi fără probleme de sănătate este selectată şi
eliberată în bazinele de reproducere; injecţia de hormoni este folosită doar pentru
sincronizarea reproducerii;
• Ouăle pot fi lăsate să eclozeze în mod natural, direct în bazinele de pământ, unde
a avut loc şi reproducerea sau pot fi mutate în bazine de eclozare împreună cu
substrat şi fixate în coloana de apă;

142
• Pentru o rată a natalităţii mai bune, ouăle pot fi puse la incubat în bazine sau piste
cu flux continuu de apă;
• Caracuda obţinută în urma reproducerii artificiale a fost eliberată la o dimensiune
de aproximativ 10 cm, pentru a maximaliza şansele indivizilor de supravieţuire.

143
Bibilografie

1. ALEXANDRESCU I.,Călăuza crescătorului de peşti în iazuri şi heleşteie, Ed.

Ceres, Bucureşti, 1973.
2. ALEXANDROVNA, I.V., Gametoghenez i polovî tikli veslonosa (Polyodon
spathula Walbaum), Autoreferat Moscova 1989, 1989.
3. ANTALFI A., TOLG I., Halgazdasagi, ABC Mezogazdasagi, Kiado – Budapest,
1971 .
4. BALLARD, W.W., R.G. NEEDHAM, 1964 – Normal embrionic stage of
Polyodon spathula (Walbaum). Journal of Morphology 114(3):465 – 477.
5. BĂNĂRESCU P., 1964, Fauna Republicii Populare Române, PISCES –
OSTEICHTHYES (peşti ganoizi şi osoşi), Volumul XIII.
6. BILLARD R., BRETON B., JALABERT B., 1971, Ann. Biol. Anim. Bioch.
Biophys., 11,2, 190 – 212.
7. BILLARD R., COSSON J., PERCHEC G., LINHART O., 1993 – Biology of
sperm and artificial reproduction in carp. The Carp Aquaculture 129 (1995), p.
133, Elsevier Science B. V.
8. BREMG W. A., 1971, Chronic effects of low dissolved oxigen concentrations on
the fathhead minow (Pimnephales promelas), Fish. Res. Board. Can., 20: 1119 –
1123,.
9. BUCUR C., 1990, Cercetări privind unele modificări ale ovarului post-pontă la
peştii fitofagi din S.C.P. Nucet – jud. Dâmboviţa - lucrare de licenţă, Bucureşti,
(nepublicata).
10. BUŞNIŢĂ, 1973, Reproducerea artificială şi dezvoltarea la peşti , Ed. Academiei
RSR, Bucureşti.
11. CĂRĂUŞU S., 1952, Tratat de ichtiologie, Ed. Academiei Republicii Populare
Române,
12. COSTACHE MIOARA., D. VIZITIU., V. VIZITIU., COSTACHE MIHAIL.,V.
MIRCEA, STOICESCU C., 1992, - Studiul evoluţiei caracteristicilor
bioproductive la rasele de crap Frasinet, Ineu şi Ropşa, în urma aplicării selecţiei
masale. Referat de cercetare (nepublicat).

144
13. COSTACHE, M., VIZITIU, D., STOICESCU, C., NIŢĂ, M., 2000 – Rezultatele
cercetăriilor privind aclimatizarea speciei Polyodon spathula (Walb.) desfăşurate
la SCP Nucet, în perioada 1999-2000 – lucrare prezentată la Simpozionul
,,AGRICULTURA 2000’’ – Bucureşti, noiembrie 2000.
14. CRISTEA ANGHEL, 1980 – Un nou sistem de distribuire a apei în incubatorul
tip Nucet - Buletinul de Cercetări Piscicole, Anul II (XXXIII) nr. 1, p. 107 – 113.
15. DETLAF, T.A., A.C. GINSBURG, 1954 – Zarodyshevoe razvitie Osetrovykh ryb
Sevriugi, Osetra I Belugi, v sviazi voprosami ikh razvedeniia. (The embryonic
development of sturgeon, related to propagation problems.) Akademia Nauk
CCCP, Moscow, 213p.
16. DUMITRESCU I., BOGDAN A., NAFORNITA M., TURLINE O., 1982 –
Reproductie animala – Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti
17. ENE, C. 1980 – Primele rezultate la reproducerea dirijată a peştilor fito şi
planctonofagi în Staţiunea Nucet, 115 – 122.
18. ENE C., NICHIFOR F. 1984 – Reproducerea artificiala si dirijata a pestilor fito si
planctonofagi in anul 1983, la statia Nucet. Rezultate si concluzii. Consfătuirea
cadrelor din piscicultură, Nucet p. 19 – 28.
19. ENE C., NICHITEANU E. 1985 – Tehnologii si instalatii perfectionate de
reproducere si predezvoltare – Consfătuirea pe probleme de piscicultura si
mecanizarea operatilor din sectorul piscicol, Galati 19-21 martie p.40-48
20. ENE C., 1984, - Perfectionarea tehnologiilor de reproducere dirijata a speciilor
de pesti fitoplanctonofagi - Consfătuirea cadrelor din piscicultură, Nucet, 22 – 24
martie; p. 38 – 43.
21. GHERACOPOL O. 1981, Piscicultură - curs (partea II, III, IV), Galaţi .
22. GHINZBURG A. S., 1968, Opladotvarenie u rîb i problema polispermii, Izd.
Nauka, Moskva.
23. KAZANSKII B.N., 1956 – Osetrovoe hoziaistvo v vodoemah SSSR, Moscova, 56
– 64.
24. HORVATH L., 2005, Pestele şi crescătoriile de peşte, Ed. M.A.S.T. Bucureşti,.
25. ILIESCU V., 1995, Raport privind piscicultura în fermele piscicole integrate la
Asian Pacific Regional Research and Trading Center.

145
26. MARSHALL J. A., 1972, Influence of male sound production on ovipozition in
femele Tilapia mosambica (Pisces, Cichlidae), Bull. Ecol. Soc. Am.,.
27. MESTER, L.E., O. ZARNESCU., C. TESIO., D. VIZITIU., C. DUMITRU 1997
– Observatii asupra ovogenezei la Polyodon spathula ( Walbaum) aclimatizat in
Romania – Studii si cercetari de biologie - Seria Bilogia Animala Tom. 49,
nr.1:3-11
28. MESTER, L.E., O. ZARNESCU., C. TESIO., D. VIZITIU.,C. STAICU., C.
STOICESCU 1997 B – Observatii asupra spermatogenezei la Polyodon spathula
(Walbaum) aclimatizat in Romania – Studii si cercetari de biologie - Seria
Bilogia Animala Tom. 49, nr.1:27-34
29. MIHĂLCIOIU L., GHE. ANDREI, 1995 – Aprecierea şi certificarea calităţii
materialului seminal prin spermograme uzuale la Esox lucius şi Cyprinus carpio
(Koi), Galaţi, 92 – 98.
30. MIKEEVA A. P., 1962, Consfărtuirea Unională în problema folosirii în scopuri
piscicole a speciilor Ctenopharyngodon idella şi Hypophthalmychthys molitrix,
Bul. ICPP nr. 4, anul XXI.
31. NICHIFOR F., 2004, Teză de doctorat, Universitatea Dunărea de Jos – Galaţi,
(nepublicat).
32. NICOLAU AURELIA şi ECATERINA POPESCU, 1968 – Reproducerea
artificială a peştilor fitofagi în condiţiile climatice ale României – Buletinul
I.C.P.P., Anul XVII, nr. 2, p. 15 – 22.
33. NICOLAU A., GH. BREZEANU, MARIA CALOIANU-IORDĂCHEL, A.,
1973, reproducerea artificială şi dezvoltarea la peşti, Ed. Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti.
34. NICULESCU-DUVĂZ, M., 1944 – Creşterea şalăului, Institutul de Cercetări
Piscicole al României, Colecţia Îndrumări, nr. 4,
35. NICULESCU-DUVĂZ M., G. CAZACU., CAZACU C., ANGELESCU N.,
1980 – Experimentarea valorificării şalăului (Stizostedion lucioperca) ca specie
complementară în policultură – Buletinul de Cercetări Piscicole, Anul II (XXXIII)
nr. 1, p. 97 –106.
36. NIKOLSKII G. V., 1956, Rîbî basseina Amura, Izd. A.N. SSSR Moscova.

146
37. NIKOLSKII G. V., - 1962, Ecologia peştilor (traducere), Edit. Acad, Bucureşti.
38. POPA CARMEN, 1999, - Studii privind reproducerea artificială a speciei Esox
lucius (nepublicat).
39. POPA CARMEN, ELENA JECU 2002 – Selectia si ameliorarea pestilor – Ed.
Macarie Targovoste.
40. POPESCU ECATERINA, EFRIM NICHITEANU, 1973, metode îmbunătăţite în
tehnologia reproducerii artificiale şi creşterii puilor de peşti fitofagi şi
planctonofagi aclimatizaţi la noi în ţară, Galaţi, 69 – 76.
41. POPOVA G. V., 1968, Novîe issled. Po ekolog. I razvedeniu rastitelnoiadnîh rîb,
Moscova, 180-186.
42. SAAD, A., BILLARD R., 1987 - Composition et emplor d’un diluer
d’insemination chez la carp, Cyprinus carpio, Aquaculture 66.
43. SILVERMAN H.I., 1978, Effects of different levels of sesony contact upon
reproductive activity of adult male and female Tilapia mossambicus, Pisces,
Cichlidae, Anim. Behav., 26: 1081 – 1090.
44. STEOPOE I., AURELIA NICOLAU, ALEXANDRA CRISTIAN, 1967 –
Contribuţii la studiul ciclului ovarian şi al dezvoltării gonadelor la crap - Buletinul
I.C.P.P., Anul XVI, 1967, nr. 3, p. 28 – 42.
45. USATÂI M., O. CREPIS, V. CARLOV, T. CUBRAC, V. MAHNIŢCHI, O.
STRUGULEA., 1995 - Particularităţile acţiunii complexe a factorilor exogeni
asupra eficacităţii reproducerii Hypophthalmichthys molitrix (Val.), Aristichthys
nobilis (Rich.) şi Ctenopharyngodon idella (Val.) în condiţii industriale ,-
Simpozion Internaţional Acvacultura şi Pescuitul – Galaţi 18 – 22 septembrie.
46. WOYNAROVICH E., HORVATH L., 1981, FAO, Document tehnique sur les
peches No201, Rome 1981, La reproduction artificielle des poisons en eau chaude.

Articole publicate sau în curs de publicare:

Sahlean, T.C. şi colaboratorii. 2009. A review of the historical and present
distribution of the Danube salmon (Hucho hucho L.) in Romania (în curs de
pregătire).

147