REVISTA

FUNDAŢIILOR REGALE
ANUL II. i AUGUST 1935 NR. 8.

P r . V A S I L E R A D U şi G A L A
GALACTION Cartea lui I o v 241
PAUL ZARIFOPOL . . . . R â s şi comic 260
G. LESNE A Versuri 267
TEODOR RÂŞCANU . . . Holera 271
SILVIU RODA Versuri 281
PERICLE MARTINESCU . Moartea p r i n autosugestie . . 283
EM. GIURGIUCA . . . . Amiază 300
P. P . N E G U L E S C U . . . . Cosimo dei Medici 301
AL. E M . L A H O V A R Y . . . Amintiri diplomatice . . . . 318
SEXTIL PUŞCARIU . . . Poezia şi d r a m a lui Lucian
Blaga 338
EM. BUCUŢA Scrisorile trimise d e Duiliu
Zamfirescu lui T i t u M a i o -
rescu 353
IOAN BUDU Dionisie Marţian 377
ŞERBAN C I O C U L E S C U . Aspecte epice c o n t e m p o r a n e . 409

C R O N I C I
CONGRESUL CĂMINELOR CULTURALE (428); O FAMILIE DE
SPIRITE de Vladimir Streinu (436); CRONICA PLASTICĂ de G. M.
Cantacuzino (445); D . P R O F E S O R N . I O R G A ŞI P R O B L E M A STATULUI
de Julian M. Peter (447); O NOUĂ ISTORIE A ROMÂNILOR de Z.
Pâdisanu (455); ACTUALITĂŢI CULTURALE E U R O P E N E de D. I.
Si.chianu (458); A C T U A L I T Ă Ţ I F R A N C E Z E de Al. Vianu ( 4 6 1 ) ; C A U Z E L E
CRIZEI de St. Antim (466).

REVISTA REVISTELOR

N U M Ă R U L — 240 P A G I N I - 2 5 L E I
 R EV IS TA
FUNDAŢIILOR REGALE
REVISTĂ L U N A R Ă DE LITERATURĂ, ARTĂ
ŞI CULTURĂ GENERALĂ

COMITETUL DE DIRECŢIE:

I. A L . B R A T E S C U - V O I N E Ş T I , O. G O G A , D. G U Ş T I ,
E. RACOVITÄ, C . - R Ä D U L E S C U - M O T R U , I. SIMIONESCU

Redactor şef: Redactori:

PAUL ZARIFOPOL CAMIL PETRESCU

fi.I - 1.V.1934) RADU CIOCULESCU

R E D A C Ţ I A
ŞI ADMINISTRAŢIA:
B U C U-R E Ş T I " I I I
39, B-DUL LASCAR CATARGI, 39

T E L E F O N 2-40-70

ABONAMENTUL ANUAL LEI 300

PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEL 1.000

EXEMPLARUL 25 LEI

C O N T C E C P O S T A L NR. 1210

A B O N A M E N T E L E S E P O T F A C E Şl A C H I T A P R I N O R I C E
O F I C I U P O S T A L D I N Ţ A R Ă

M A N U S C R I S E L E N E P U B L I C A T E N U S E Î N A P O I A Z Ă

EDITATĂ D E S E C R E T A R I A T U L GENERAL
AL F U N D A Ţ I I L O R C U L T U R A L E R E G A L E
 REVISTA
FUNDAŢIILOR REGALE
A N U L I I , N o . 8, A U G U S T 1 9 3 5

B U C U R E Ş T I
M O N I T O R U L OFICIAL ŞI I M P R I M E R I I L E S T A T U L U I
I M P R I M E R I A NAŢIONALĂ
 CARTEA LUI IOV
(urmare)

XXI
1. Iov, însă, începu iar şi v o r b i :
2 . «Ascultaţi cu luare aminte ce-am să vă s p u n ! Şi aceasta
să-mi fie toată mângâierea din partea voastră.
3. Ingăduiţi-mă şi eu m ă voi spovedi, iar d u p ă spovada mea,
luaţi-mă în bătaie de j o c .
4. Oare de oameni m ă plâng eu ? Şi dacă e aşa, c u m n ' o să se
scurteze răbdarea m e a ?
5. întoarceţi-vă către mine şi î n m ă r m u r i ţ i şi puneţi mâna
la g u r ă !
6. C â n d m i - a d u c aminte, n u m a i , m ă spăimântez şi carnea mea
prinde să se c u t r e m u r e .
7. D e ce hălăduesc răufăcătorii şi ajung bătrâneţile, ba încă
sporesc în trăinicie ?
8. Prăsila lor stă voinică în faţa lor, lângă ei, şi vlăstarii lor,
în ochii lor.
9. Casele lor s u n t în toată tihna şi fără frică şi varga lui D u m ­
nezeu n u vine peste e i !
10. T a u r i i lor gonesc şi n u dau greş, junicile lor fată şi nu
leapădă;
11. P e copiii lor îi trimit să z b u r d e ca nişte miei şi odraslele
lor dănţuiesc împrejur.
1 2 . Ei înalţă cântece din daira şi din chitară şi tresaltă la sunetul
cavalului;
13. Petrecu-şi zilele în fericire şi întru b u n ă pace pogoară-se
în împărăţia morţii.
 14. Şi tocmai ei îi s p u n lui D u m n e z e u : « Depărtează-te dela
n o i ! Căci nu dorim deloc să învăţăm căile t a l e !
15. Ce este Atotputernicul ca să-i slujim lui şi care este folosul
nostru să n e r u g ă m de el ?»
16. Aşa e că norocul lor stă în mâna l o r ? D a r sfatul nelegiuiţilor
fie departe de m i n e !
17. D e câte ori se stinge candela celor răi şi p r ă p ă d u l de care
s u n t vrednici dă peste ei, şi îi nimiceşte D o m n u l pe răufăcători,
în mânia sa, -
18. Ca să fie ca paiele în bătaia vântului şi ca pleava pe care
o spulberă f u r t u n a ?
19. D u m n e z e u (ziceţi voi) păstrează p e n t r u copiii lui
plata nelegiuirii. D a r s'o răsplătească lui însuşi ca s'o
simtă!
20. Ochii lui singuri să vază pieirea lui şi să se adape din mânia
Celui A t o t p u t e r n i c !
2 1 . Căci ce-i mai pasă de casa sa, d u p ă moarte-i, când n u m ă r u l
lunilor sale a fost retezat?
22. D a r o să înveţe m i n t e cineva pe D u m n e z e u , pe el care j u ­
decă p e cei de s u s ?
23. Acesta moare în plinătatea fericirii sale, în întregime senin
şi liniştit,
24. C â n d coapsele-i sunt pline d e osânză şi măduva oaselor
sale bine a d ă p a t ă ;
25. Celălalt moare cu sufletul amărît fără să fi p u t u t să guste
nimic din traiul b u n .
26. Ci, deopotrivă se culcă în pulbere şi viermii fac linţoliu
peste ei.
27. D a , cunosc gândurile voastre şi nedreptele voastre închi­
puiri despre m i n e ,
28. Căci voi vă î n t r e b a ţ i : « U n d e este casa tiranului şi u n d e
este cortul şi sălaşurile nelegiuiţilor ? »
29. N ' a ţ i întrebat oare pe cei ce vântură căile p ă m â n t u l u i şi
n'aţi luat aminte la parabolele lor,
30. Ca să ştiţi că, î n ziua de prăpăd, cel rău este cruţat, că în
ziua mâniilor el scapă teafăr?
31. Cine îl va m u s t r a în faţă p e n t r u calea vieţii lui şi p e n t r u
isprăvile lui, cine îi va răsplăti?
 CARTEA LUI IOV. 245

32. E l este adus la locul de îngropare şi la m o r m â n t u l lui ve­

ghează strajă.
33. Uşori îi s u n t bulgării pământului şi d u p ă el tot norodul
urmează şi înaintea l u i : gloată fără n u m ă r .
34. A t u n c i c u m m ă mângâiaţi voi cu vorbe goale, şi din r ă s p u n ­
surile voastre ce r ă m â n e altceva decât planuri viclene?

XXII

1. A t u n c i Elifaz T e m a n i t u l răspunse şi g r ă i :
2. « I i aduce oare o m u l v r e - u n folos lui D u m n e z e u ? N u ! Ci
lui singur îşi aduce, dacă este înţelept.
3. O a r e îl încântă p e cel Atotputernic că t u eşti drept, sau are
el v r e - u n câştig dacă u m b l i fără vină în cărările vieţii tale?
4. O a r e p e n t r u cucernicia ta te ceartă el când intră cu tine la
judecată ?
5. Sau tocmai p e n t r u multa ta răutate şi p e n t r u nelegiuirile
tale cele fără de sfârşit?
6. Căci zălogeai p r e fraţii tăi, pe degeaba, şi luai cămaşa de p e
golani;
7. A p ă n u dădeai să bea celui sleit de sete şi flămândului n u - i
dădeai p â i n e ;
8. Cei cu b r a ţ puternic, ei stăpâneau ţara şi cei cu obraz subţire
se aşezau în e a ;
9. P e văduve le alungai cu mâinile goale şi agonisita orfanilor
o nimiceai.
10. P e n t r u aceea, laţuri stau de j u r împrejurul tău şi frica te
spăimântă d e o d a t ă ;
1 1 . L u m i n a ta s'a prefăcut în întunerec şi n u mai vezi şi n ă -
boiul apelor te-a covârşit.
12. N u este D u m n e z e u prea înalt în ceruri ? Ia vezi creştetul
stelelor, cât s u n t ele d e s u s !
13. A t u n c i c u m să zici t u : « C e bagă D u m n e z e u d e s e a m ă ?
C u m poate să facă judecată prin negureala norilor ?
14. Norii s u n t p e n t r u el u n zăbranic, d e aceea n u vede şi el se
plimbă n u m a i p e deasupra bolţii cereşti».
15. Vrei oare să u r m e z i calea de odinioară p e care au u m b l a t
oamenii urîciunii,
 16. Cari au fost răpiţi fără de vreme, când apele se revărsară
peste vetrele lor,
17. Şi cari ziceau lui D u m n e z e u : « D e p ă r t e a z ă - t e dela n o i !
Şi ce o să n e facă Atotputernicul ?»
18. Şi tocmai el u m p l e de bunătăţi casele l o r ! — Ci sfatul celor
răi departe de m i n e să r ă m â n ă ! —
19. Iar cei drepţi văd şi se b u c u r ă şi cel neprihănit râde de e i :
20. « I a t ă c u m s'a nimicit strânsura lor, şi focul c u m a mistuit
ce-a mai rămas din e a ! »
2 1 . T e rog cercetează-1 şi fii cu el în p a c e ! Prin aceasta feri­
cirea ta îţi va veni la loc.
22. Primeşte din gura lui pravila şi p u n e cuvintele lui la inimă.
23. Dacă t e întorci spre cel Atotputernic şi te zmereşti şi dacă
depărtezi avuţia nedrepată din corturile tale,
24. A t u n c i în praf aurul tău şi în pietrele pâraelor comorile
Ofirului,
25. Căci cel Atotputernic îţi va fi ţie bulgări de aur şi grămezi
d e argint —
26. A t u n c i te vei desfăta întru Cel Prea î n a l t şi vei înălţa către
D o m n u l faţa t a ;
27. A t u n c i ridica-vei rugăciuni către el şi te va asculta şi j u r u i n -
ţile tale le vei î n d e p l i n i ;
28. Dacă pui ceva la cale, el va sări p e n t r u tine şi p e d r u m u r i l e
tale va străluci lumina.
29. Căci el pogoară pe înfumurat şi pe m â n d r u , iar p e cel cu
ochii zmeriţi îl m â n t u e ş t e .
30. El izbăveşte p e omul nevinovat şi t e va izbăvi şi p e tine,
când mâinile tale vor fi curate.

XXIII
1. I o v răspunse şi z i s e :
2. « Ş i d e data aceasta plângerea m e a este amarnică. G r e u
apasă m â n a lui peste suspinul m e u !
3. O , dacă aş şti u n d e să-1 găsesc! D u c e - m ' a ş p â n ă la conacul l u i !
4. A ş r â n d u i în faţa lui pricina m e a şi gura mea aş u m p l e - o
cu dovezi;
7. Aş şti atunci cu ce cuvinte mi-ar r ă s p u n d e şi aş băga în cap
ce mi-ar grăi.
 CARTEA LUI IOV 247

6. Oare întru mulţimea puterii sale se va certa cu mine ? N u !

Ci el î m i va da ascultare.
7. Acolo u n o m drept ar sta cu el d e vorbă, şi m ' a ş izbăvi p e
vecie d e judecătorul m e u .
8. Iată m e r g spre Răsărit, dar el n u este, apoi către A p u s şi
nu-1 z ă r e s c ;
9. L a Miazănoapte l-am căutat şi n ' a m dat cu ochii de el, m ' a m
răsucit spre Miazăzi şi tot nu l-am văzut.
10. T o t u ş i el m ă cunoaşte şi când u m b l u şi când stau, şi dacă
m ă lămureşte în cuptor, ies ca aurul d e curat.
11. P e u r m e l e lui s'a ţ i n u t piciorul meu, a m păzit căile lui şi
dela ele nu m ' a m abătut.
12. Dela porunca buzelor sale n u m ' a m depărtat, în sân a m
ţ i n u t pitite cuvintele gurii sale.
13. D a r el a luat o hotărîre şi cine poate să-1 întoarcă! Şi ceea
ce sufletul său a poftit aceea va şi face.
14. Astfel el va îndeplini ceea ce mi-a hărăzit şi la fel cu acestea
la el s u n t m u l t e .
15. D e aceea m ă îngrozesc în faţa lui, iar când m ă gândesc la
el, m ă scutură fiorii.
16. D u m n e z e u a muiat inima mea şi Cel Atotputernic m ' a
u m p l u t de s p a i m ă ;
17. Istovit s u n t d e atâta întunecoasă taină, şi de atâta beznă
câtă acopere faţa m e a » .

XXIV
1. Dece p e n t r u Cel Atotputernic veacurile stau ascunse şi ce
ce îl slujesc n u văd zilele lui de judecată ?
2. S u n t oameni răi cari m u t ă hotarele, fură t u r m e l e cu cioban
cu t o t ;
3. M â n ă dindărăt măgarul orfanilor şi zălogesc boul v ă d u v e i ;
4. M ă t u r ă p e săraci din cale şi caliGÜ din ţară t r e b u e să se
ascundă deavalma.
5 . Şi aceştia ca asinii din pustie, ies la treabă adulmecând d u p ă
pradă — pustia le scoate de mâncare p e n t r u copii — ;
6. Seceră şi ei noaptea prin holde şi brăcuesc via b o g a t u l u i ;
7. Petrec noaptea în golătate, căci n ' a u veşmânt p e ei şi n ' a u
nici o cergă când dă frigul.
248 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE

8. D i n ploaia munţilor sunt udaţi leoarcă şi negăsind alt adăpost

se aciuiază lângă stânci.
9. (Cei dintâi) z m u l g dela ţâţă p e orfan şi iau zălog copilul
săracului;
10. (Cei din u r m ă ) cutreeră goi, fără cămaşă şi, flămânzi, d u c
în spate znopi de g r â u ;
11. I n t r e zidurile (stăpânilor) ei storc u n t d e l e m n u l , calcă jghia-
burile cu struguri, şi m o r d e sete.
12. D i n oraşe cei p e j u m ă t a t e morţi se vaetă şi sufletul r ă n i ­
ţilor strigă d u p ă ajutor, dar D u m n e z e u n u ia aminte răgăciunea!
13. M a i s u n t răzvrătiţi împotriva zilei, cari n u cunosc cărările
ei şi nu r ă m â n în potecile e i :
14. C â n d s'a d u s lumina, ucigaşul se scoală ca să omoare p e
nevoiaş şi pe sărman şi prin întunerec se strecoară tâlharul.
15. Iar ochiul precurvarului pândeşte a m u r g u l zilei şi zice
în g â n d : « Ochiu de o m nu mă v e d e ! » şi-şi p u n e pe faţă u n
bariz.
16. I n puterea nopţii, ei sparg casele, iar ziua se dau afund;
n u s u n t prieteni cu lumina soarelui;
17. Căci p e n t r u ei dimineaţa este tot u n a cu u m b r a m o r ţ i i ;
când se crapă de ziuă spaimele dau peste e i ;
18. Şi atunci, sunt mai uşori (de picior) ca şuvoiul apei. D a r
partea u n o r a ca aceştia este blestemată p e p ă m â n t şi nu mai dau
cu ochii de cărarea viei (părinteşti).
19. P r e c u m uscăciunea, p r e c u m arşiţa zvântează apele zăpezilor
topite, tot aşa împărăţia morţii p e cei plini d e păcate.
20. Sânul care 1-a născut îl uită, viermii se desfătează din el,
nimeni nu-1 mai ţine minte şi astfel nelegiuirea e frântă ca u n
copac.
21. Căci împila p e femeea stearpă, fără copii, şi celei văduve
n u - i făcea niciun b i n e .
22. D a r Cel ce prin puterea sa struneşte p e cei puternici, se ridică
şi atunci (nelegiuitul) n u mai crede că trăieşte]
23. El îl lasă să se sprijinească, în toată pacea, dar ochii D o m ­
nului, stăteau asupra căilor lui.
24. Sus au stat, dar scurtă vreme, şi acum n u mai s u n t şi lasă
capul în jos ca nalba când o culegi şi ca u n vârf de spic, pe
care-1 t a i .
 25. E s t e altfel decât aşa? Cine m ă va dovedi de minciună şi
va face de nimic cuvântul m e u ? »

XXV
1. Atunci Bildad din Şua prinse vorba şi z i s e :
2. « E l e stăpân a toate şi el insuflă spaimă, ca u n u l care ţine
în locurile înalte deplina rânduială.
3 . Poţi să n u m e r i , oare, oştirile lui ? E s t e cineva peste care să
n u se ridice lumina lui ?
4. Şi atunci c u m poate o m u l să se socotească d r e p t , î n faţa lui
D u m n e z e u şi c u m poate să fie curat cel născut din femee ?
5 . Vezi, până şi luna nu străluceşte în destul şi stelele n u s u n t
prea curate în ochii săi!
6. C u atât mai p u ţ i n o m u l : o gânganie! şi fiul o m u l u i : u n
vierme!»

XXVI
1 . D a r I o v îi răspunse şi z i s e :
2. « C u m dai t u ajutor celui fără p u t e r e ! C u m mântueşti t u
braţul cel vlăguit?
3 . Cât de bine sfătueşti t u pe nerod şi vădeşti prisosul tău d e
isteţime!
4. Cui ai înşirat t u aceste vorbe şi d u h u l cui purces-a
dela tine ?
5 . U m b r e l e (strămoşilor) se c u t r e m u r ă ; se c u t r e m u r ă apele
şi cei ce locuiesc într'însele;
6. Desgolită stă împărăţia morţii în faţa D o m n u l u i ; Abadonul
este fără d e zăbranic.
7. El a întins Miazănoaptea peste g e n u n e ; el a spânzurat pă­
m â n t u l deasupra golului;
8. E l încue apele în norii săi şi norul n u se sfâşie sub povara l o r ;
9. E l acopere faţa lunii când e plină şi întinde noureala peste ea.
10. El a tras u n cerc p e faţa apelor, până la hotarul dintre lumină
si î n t u n e r e c .
1 1 . Stâlpii cerului se clatină şi stau î n m ă r m u r i ţ i la certarea
Domnului.
12. P r i n puterea lui el a domolit marea şi cu înţelepciunea lui
a zdrobit p e R a h a b ;
 13. Prin d u h u l său s'au limpezit cerurile şi mâna sa a străpuns
balaurul fugar.
14. Iată, acestea s u n t n u m a i depărtate căpătâie ale lucrărilor
sale! Cât de slab e m u r m u r u l pe care-1 p r i n d e m n o i ! . . Iar cât
despre tunetul uriaşei lui puteri, cine poate să-1 înţeleagă?

XXVII
1. I o v u r m ă înainte parabola sa şi g r ă i :
2. « P e viul D u m n e z e u care a înlăturat dreptatea mea, pe Cel
Atotputernic, care a u m p l u t de amărăciune sufletul meu,
3. Atât cât mai este suflare în mine şi d u h dela D o m n u l în
nările mele,
4. Buzele mele n u vor s p u n e nicio strâmbătate şi limba mea
n u va rosti nicio înşelăciune.
5 . Departe de mine să vă d a u d r e p t a t e ! Până ce îmi voiu da
d u h u l , n u m ă lepăd de nevinovăţia m e a !
6. I n t r u dreptatea mea m ă ţin tare şi n ' o slăbesc şi inima mea
n u găseşte nicio vină vieţii m e l e .
7. Aibă parte d u ş m a n u l m e u de plata celor fără de lege şi p r o -
tivnicul m e u de plata celor păcătoşi!
8. Care este nădejdea făţarnicului, când el se roagă, când ridică
cugetul său spre D o m n u l ?
9. Auzi-va oare D o m n u l strigătul lui, când va da peste el vre-o
nevoie ?
10. Poate el să se reazime în Cel Atotputernicul şi să cheme p e
D o m n u l ori şi c â n d ?
11. Vreau să vă învăţ care e puterea lui D u m n e z e u şi să nu ascund
ceea ce ştiu despre Cel A t o t p u t e r n i c .
12. Şi dacă aţi văzut acestea voi înşivă, atunci de ce adăogaţi
deşertăciune peste deşertăciune?
13. Că z i c e ţ i : «Aceasta este partea omului păcătos, dela D u m ­
nezeu şi moştenirea p e care o primesc tiranii dela Cel Prea î n a l t :
14. C â n d copiii lui se fac mari, sabia are parte de ei, şi odraslele
n u i se satură de p â i n e ;
15. Cei cari au rămas cu viaţă s u n t răpuşi de ciumă şi văduvele
lor n u - i vor jeli.
16. D e va strânge argintul ca ţărâna şi-şi va grămădi veşminte
ca noroiul,
 17. L e grămădeşte, dar cel drept se va îmbrăca cu ele şi argintul
lui îl vor împărţi cei fără prihană.
18. El şi-a urzit casa ca u n painjen şi ca o colibă p e care şi-o
face jitarul.
19. Se culcă bogat, dar de istov; dă ochii peste cap şi n u mai e s t e ;
20. Spaimele îl ajung de cu ziua şi peste n o a p t e îl smulge vijelia;
21. Vântul dela Răsărit îl ridică şi se duce şi-1 spulberă din
locul l u i ;
22. D o m n u l aruncă asupră-i (săgeţi) fără cruţare, de m â n a lui
el t r e b u e să fugă.
23. I i bat (toţi) din palme, şi din sălaşul lui flueră d u p ă e l . . . »

XXVIII
1. Negreşit, argintul are vâna sa şi s u n t locuri p e n t r u aur, u n d e
este lămurit.
2. Fierul se scoate din p ă m â n t şi din pietroaele topite iese a r a m a .
3. O m u l p u n e capăt întunerecului şi scormoneşte p â n ă la h o ­
tarul hotarelor piatra ascunsă în u m b r ă şi în beznă.
4. U n norod strein a săpat h r u b e p e sub pământ, uitate d e p i ­
ciorul (celor de deasupra) şi departe de oameni scormonitorii
se spânzură (pe funii) şi se clatină încoace şi încolo.
5 . P ă m â n t u l ! . . din el iese pâinea, dar p e dedesubt este răvăşit
ca de foc.
6. I n pietrele locului, se află safir şi a u r în p u l b e r e ;
7. D a r poteca n ' o cunoaşte nici o pasăre de pradă şi ochiul
'eretelui n ' a z ă r i t - o ;
8. Fiarele sălbatece n'au străbătut-o şi leul n ' a trecut p e acolo.
9. O m u l şi-a întins mâna asupra stanelor d e cremene şi răstoarnă
m u n ţ i i din t e m e l i e ;
10. E l sapă h r u b e în stânci şi ochiul său priveşte toate comorile;
11. El scotoceşte izvoarele pâraelor şi cele ascunse le scoate
la l u m i n ă .
12. D a r înţelepciunea — u n d e se găseşte? Şi care este obârşia
pătrunderii ?
13. O m u l n u cunoaşte calea către ea şi pe p ă m â n t u l celor vii
ea n u se află.
14. Adâncul zice; « Ea nu e în sânul m e u », iar marea r ă s p u n d e :
« E a n u e la m i n e ! »
 15. Bulgări de a u r nu p o t fi daţi în locu-i şi preţul ei nu-1
cântăreşti cu a r g i n t ;
16. N u poţi s'o preţălueşti nici cu aurul din Ofir, nici cu corna-
lina cea scumpă, nici cu safirul;
17. A u r u l şi sticla n u stau cu ea alături şi la s c h i m b cu ea n u
ajung odoarele din cel mai curat a u r ;
18. D e mărgean şi de cleştar să n u mai p o m e n i m ; să ai înţe­
lepciune este cu m u l t mai m u l t decât să ai m ă r g ă r i t a r e ;
19. Topazele Etiopiei n u s u n t deopotrivă cu ea şi cu lamura
aurului n u stă în tirizii.
20. Atunci înţelepciunea — de u n d e vine ea ? Şi care este obârşia
pătrunderii ?
21. Ea se ascunde de ochii t u t u r o r fiinţelor şi stă tăinuită chiar
de păsările cerului.
22. A b a d o n şi Moartea m ă r t u r i s e s c : « A u z i t - ä m cu urechile
noastre ceva zvon despre ea ».
23. N u m a i D u m n e z e u ştie calea către ea şi el singur cunoaşte
sălaşul ei,
24. Căci ochiul lui străbate până la capătul pământului, vede
tot ce se găseşte s u b ceruri.
25. A t u n c i când el a dat greutate vântului şi apele le-a c u m ­
pănit cu măsură,
26. C â n d a dat ploilor pravilă şi cărări descărcărilor tunetului,
27. A t u n c i a văzut-o D o m n u l şi a socotit-o, a statornicit-o şi
a cercetat-o cu d e a m ă n u n t u l .
28. I a r către o m a r o s t i t : « I a a m i n t e ! Frica de D u m n e z e u — ea
este înţelepciunea şi ferirea d e rău este p ă t r u n d e r e a ! »

XXIX
1. D a r Iov merse mai departe cu parabola sa şi g r ă i :
2. « O, de-aş putea să fiu iar ca în lunile de altă dată, ca în zilele
când D u m n e z e u veghea asupra m e a !
3. P e când ţinea luminoasă candela-i deasupra capului m e u
şi î n t r u lumina lui răzbeam prin î n t u n e r i c ;
4. Şi p r e c u m e r a m în zilele toamnei mele, când D u m n e z e u
ocrotea cortul m e u ,
5 . C â n d Cel Atotputernic era mereu cu mine şi împrejurul
m e u copiii mei,
 6. Când picioarele mele se scăldau în lapte şi teascul m e u
revărsa pârae de u n t d e l e m n .
7. Atunci când ieşeam la poarta de sus a cetăţii şi aşezam în
piaţă jilţul m e u ,
8. Dacă m ă vedeau cei tineri se dedeau înapoi cu sfială, iar cei
bătrâni se ridicau şi rămâneau în picioare;
9. Fruntaşii conteneau cu vorba lor şi-şi p u n e a u m â n a la gură,
10. Vocea căpeteniilor amuţea şi limba li se lipea de cerul
gurii,
11. Urechea care m ă auzea mă fericea si ochiul care m ă vedea
mărturisea p e n t r u m i n e .
12. Căci m â n t u i a m pe sărman din m â n a împilătorului şi p e
orfan şi p e cel fără de ajutor.
13. Binecuvântarea celui gata să piară venea peste m i n e şi fă­
ceam inima văduvei să se b u c u r e .
14. M ă î m b r ă c a m întru dreptate şi ea mi-era veşmânt, j u d e -
cata-mi nepărtinitoare era p e n t r u mine mantie şi t u r b a n .
15. Ochi eram p e n t r u cei orbi, şi picioare p e n t r u ologi tot
eu e r a m .
16. E r a m părinte p e n t r u săraci şi pricinile celor p e care n u - i
cunoşteam le descurcam.
17. Sfărâmam colţii jăcmănitorului şi-i zmulgeam prada
dintre d i n ţ i .
18. Şi ziceam întru m i n e : « M ă voi sfârşi la cuibul m e u şi ca
pasărea Phoenix voi înmulţi zilele m e l e ! »
19. Rădăcina mea se întindea către apă şi roua se lăsa noaptea
p e ramurile m e l e ;
20. Slava mea se înnoia p e n t r u m i n e şi arcul m e u întinerea în
mâna mea.
21. T o ţ i m ă ascultau şi tăceau şi aşteptau m u ţ i povaţa m e a ;
22. D u p ă ce sfârşeam vorba, ei n u mai r ă s p u n d e a u şi cuvintele
mele picurau peste e i ;
23. Şi adăstau la mine ca la ploaie, şi căscau g u r a ca la ploaia
târzie.
24. Dacă z â m b e a m la ei, n u le venea să creadă şi n u lăsau să le
scape nici o rază din lumina feţei m e l e .
25. L e d ă d e a m î n d r u m ă r i şi le e r a m căpetenie, stăteam ca u n
rege în fruntea oştirii şi c u m îi d u c e a m e u : duşi se lăsau şi ei.
 XXX

1. Iar a c u m îşi râd de mine unii, cari n ' a u ajuns la anii mei,
şi p e părinţii cărora n u - i socoteam destul de vrednici, să-i p u n
alături cu câinii t u r m e i m e l e !
2. Căci la ce mi-ar fi fost b u n ă puterea mâinilor l o r ? T o a t ă
tăria lor este sleită!
3. Sfrijiţi d e calicie şi de foamete, ei rod rădăcini în bărăgane
şi m a m a lor e sterpiciunea şi pustietatea.
4. Ei culeg ierburi sărate de prin mărăcini şi rădăcinile de
enuper s u n t demâncarea l o r ;
5 . S u n t alungaţi din obştia oamenilor şi toţi îi huiduesc ca p e
nişte tâlhari.
6. Şi atunci t r e b u e să-şi facă sălaş în pripoare, în crăpăturile
p ă m â n t u l u i şi ale stâncilor;
7. U r l ă p r i n tufişuri şi stau clae peste grămadă p e s u b scaeţi.
8. N e a m de oameni ticăloşi! Feciori ai n i m ă r u i a ! Buni de scos
cu harapnicul din ţ a r ă !
9. Şi acum a m ajuns cântecul lor! M ' a m făcut de poveste
între e i !
10. C u scârbă m ă privesc, stau departe de mine şi nu se sfiesc
să m ă scuipe în faţă.
11. Cel ce s'a deslegat din funie m ă chinueşte, tocmai cel ce
şi-a zmuls zăbalele dela b o t !
12. L a dreapta stă în picioare toată liota, picioarele mi le-au
prins în laţ şi d r u m u r i aştern împotrivă-mi.
13. Ei mi-au tăiat orice cărare, ajută la pieirea mea şi nimeni n u - i
opreşte.
14. Ca p r i n t r ' o spărtură largă ei dau năvală, se rostogolesc
printre d ă r â m ă t u r i ;
15. Spaimele se năpustesc asupră-mi, spulberă ca furtuna
întâietatea mea, şi fericirea mea se distramă ca n o r u l .
16. Şi a c u m sufletul m e u se topeşte în mine, zile de restrişte
m ă înşfacă;
17. N o a p t e a sfredeleşte oasele în m i n e şi vinele mele n ' a u
astâmpăr.
18. C u p u t e r e uriaşă el m ă ţine de haină, mă strânge ca gura
cămăşii!
 19. El m ' a zvârlit în mocirlă, m ' a făcut una cu pulberea şi cu
bălegarul!..
20. Strig către tine şi n u - m i răspunzi, stau în faţa ta şi n u mă
iei în s e a m ă ;
21. T u te-ai făcut tiranul m e u şi întru puterea mâinii tale, t u
m ă prigoneşti;
22. T u m ă ridici în bătaia vântului, m ă laşi p e el călare şi apoi
iureşul ploii m ă topeşte.
23. Ştiu prea bine că t u m ă întorci spre moarte şi spre casa
de adunare a t u t u r o r celor vii!
24. T o t u ş i n u î n t i n d e a m eu, oare, mâna către cel dosădit, dacă
în obida lui el striga către m i n e ?
25. Sau n ' a m plâns eu p e n t r u acela ce-şi duce vieaţa greu şi
n u s'a m â h n i t sufletul m e u de amarul nevoiaşului?
26. A t u n c i când nădăjduiam fericirea, a venit nenorocirea;
când m ă aşteptam la lumină, a năpădit î n t u n e r i c u l !
27. M ă r u n t a e l e mele fierb î n mine şi n'au o d i h n ă ; zile d e
restrişte au dat peste m i n e .
28. M o h o r î t îmi p o r t paşii în afară de lumina soarelui; m ă
ridic în adunare şi m ă vaet.
29. A m ajuns frate cu şacalii şi cu struţii tovarăş!
30. Pielea mea se cojeşte neagră de p e mine şi oasele mele sunt
arse d e friguri,
31. Aşa încât harfa mea a ajuns unealta tânguirii şi flautul m e u
glasul bocitoarelor.

XXXI
1. F ă c u t - a m legământ cu ochii m e i : să n u m ă uit cu j i n d la
nici o fecioară!
2. D a r care e partea p e care D u m n e z e u o dă d e sus şi m o ş t e ­
nirea p e care Cel Atotputernic o trimite din ceruri ?
3. N u e o a r e : p r ă p ă d u l pentru cel păcătos şi z m ă c i n a r e a : p e n t r u
făptaşii nelegiuirii?
4. N u vede oare D - z e u cărările mele şi n u n u m ă r ă el toţi paşii mei ?
5 . A m u m b l a t eu cu minciuni, sau piciorul m e u s'a zorit spre
înşelăciune ?
6. D u m n e z e u să mă cântărească în cumpăna-i cea dreaptă şi
să recunoască nevinovăţia m e a !
 7. Dacă pasul m e u s'a a b ă t u t din cale şi inima mea s'a luat
d u p ă ochii mei, şi ceva necurat s'a lipit de mâinile mele,
8. A t u n c i să samăn şi altul să mănânce şi vlăstarii mei să fie
scoşi din rădăcină!
9. Dacă inima m e a s'a zmintit d u p ă vre-o femee cu bărbat şi
a m p â n d i t la uşa aproapelui meu,
10. Atunci, soţia mea să râşnească p e n t r u altul şi alţii să se
aplece peste e a !
11. Fiindcă aceasta este o urîciune, este u n păcat p e care să-1
j u d e c e judecătorii,
12. C u adevărat, foc este care mistueşte până î n adâncul a d â n ­
cului şi arde toată agoniseala m e a .
13. Dacă a m nesocotit dreptul servitorului m e u şi al servitoarei
mele, când erau în pricină cu m i n e ,
14. Ce voi face când D u m n e z e u se va scula şi va cere s e a m ă ?
Ce-i voi r ă s p u n d e eu atunci ?
15. Cel ce m ' a făcut p e mine în pântecele (mamei) n u 1-a făcut
şi p e el ? N u tot el ne-a alcătuit, în sânul ei ?
16. Ori a m tăiat pofta săracilor şi a m lăsat să jinduiască ochii
văduvelor,
17. Şi a m mâncat singur codrul m e u de pâine şi cel orfan n ' a
mâncat din el ? . .
18. D i m p o t r i v ă ! D i n tinereţea mea, l-am crescut mare, ca u n
tată, şi din pântecele maicii mele a m călăuzit-o p e v ă d u v ă !
19. Ori a m văzut pe golan fără veşmânt şi p e sărăntoc fără
cergă,
20. Şi coapsele lui n u m ' a u binecuvântat şi din lâna tunsă d e
p e mieii mei n u s'au încălzit;
21. Ori a m repezit m â n a mea asupra orfanului, fiindcă vedeam
p e judecători de partea m e a . . .
22. Atunci să-mi cadă u m ă r u l din spată şi braţul m e u să se
r u m p ă din încheietura s a !
23. Căci frica de D u m n e z e u m ă copleşea şi în faţa măreţiei lui
n u mai aveam nici o p u t e r e ;
24. Ori a m p u s în a u r încrederea mea şi a m zis lamurii a u r u l u i :
« eşti bizuinţa m e a ! »
25. Ori m ' a m b u c u r a t că averea mea a sporit şi că mâna m e a
a dat de câştig g r e u ;
 26. Ori m ' a m uitat la soare când străluceşte, sau la lună când
alunecă, prea luminoasă,
27. Şi inima mea s'a amăgit în taină şi mâna mea s'a atins,
î n t r ' u n sărut, d e g u r a mea,
28. — Şi aceasta ar fi fost o vină vrednică de osândă, fiindcă
mă lepădăm de D u m n e z e u din ceruri — ;
29. Ori m ' a m b u c u r a t de nenorocirea celui ce m ă ura şi a m
tresăltat când a dat vre-o durere peste el;
30. — Ba eu u n u l n ' a m lăsat gura mea să păcătuiască şi să
ceară cu blesteme viaţa lui — ;
31. Ori cei din cortul m e u n ' a u r o s t i t : « O , de s'ar mai găsi
vreunul care să n u se fi săturat din bucatele l u i ! »
32.-— Căci străinul n u mânea noaptea afară, uşa mea o deschi­
deam drumeţului —,
33. Ori a m ascuns, ca A d a m , greşala mea şi a m pitit în sân
păcatul m e u ,
34. — P e n t r u că m ă înfioram de zarva mulţimii şi mi-era frică
d e dispreţul seminţiilor, aşa încât tăceam chitic şi n u ieşeam din
p r a g u l casei — . . .
35. O, dacă ar fi cineva care să-mi dea ascultare asupra acestor
l u c r u r i ! . . D a r iată plângerea cu iscălitura m e a ! Cel Atotputernic
să-mi r ă s p u n d ă ! Iar cartea de pâră p e care va fi scris-o pârîşul m e u ,
36. Voi purta-o negreşit pe spinare şi voi înnoda-o ca o c u n u n ă
în j u r u l frunţii m e l e !
37. Ii voi vesti n u m ă r u l paşilor mei şi m ă voi apropia de el ca
un şeic!..
38. Dacă ţarina mea ar striga împotrivă-mi şi cu ea î m p r e u n ă
brazdele ei ar plânge,
39. Dacă aş fi mâncat fără bani vlaga ei şi-aş fi scos sufletul
celui ce a s t ă p â n i t - o :
40. Atunci în loc de grâu să crească pălămidă şi în loc d e o r z :
boziul!»
— Cu acestea şi-a isprăvit Iov cuvântul lui.

XXXII

1. A t u n c i cei trei bărbaţi n u - i mai d ă d u r ă lui I o v nici u n r ă s p u n s

odată ce el se socotea p e sine d r e p t .
 2. D a r Elihu, fiul lui Barakel din Buz, din spiţa lui Ram, se
aprinse de mânie împotriva lui Iov, care se p u n e a î n pricină cu
Dumnezeu,
3. Şi se aprinse de mânie împotriva celor trei prieteni ai lui
Iov, căci n u mai găseau ce să-i r ă s p u n d ă şi astfel osândeau pe
Dumnezeu.
4. Ci Elihu aşteptase, p e când ei vorbeau cu Iov, fiindcă aceia
erau mai bătrâni d e zile decât el.
5 . Şi văzând Elihu că din gura celor trei bărbaţi nu mai dă
nici u n răspuns atunci mânia lui se întărâtă.
6. Deci Elihu fiul lui Barakel din Buz luă vorba şi g r ă i : « S u n t
tânăr d e ani, iar voi sunteţi bătrâni, de aceea m ' a m sfiit şi m ' a m
t e m u t să vă dau p e faţă ştiinţa m e a .
7. G â n d e a m e u : Vârsta va vorbi şi mulţimea anilor va face
cunoscută înţelepciunea! ^
8. T o t u ş i d u h u l care este în o m şi suflarea celui Atotputernic
îi dă omului înţelepciune;
9. N u cei cu zile multe s u n t înţelepţi şi n u cei bătrâni se pricep
ce este dreapta j u d e c a t ă .
10. D r e p t aceea vă s p u n : Ascultaţi-mă! Vă voi arăta şi eu
ceea ce ştiu!
11. Iată, aşteptat-am cuvintele voastre, ascultat-am temeiurile
voastre, p â n ă ce le-aţi scormonit p e t o a t e .
12. L a voi m i - a m aţintit toată luarea aminte, şi iată că nimeni
n ' a răzbit p e Iov, nimeni dintre voi n ' a ştiut să răspundă la dove­
zile l u i !
13. Şi să n u z i c e ţ i : « A m dat de m a r e înţelepciune! D u m n e z e u
mai poate să-1 răzbească şi n u o m u l ! »
14. El n ' a îndreptat cuvântarea sa împotrivă-mi, dar nici eu
nu-1 voi întâmpina cu rostirile voastre.
15. Au î n l e m n i t ! N u mai r ă s p u n d n i m i c ! I-au părăsit cuvintele!
16. Şi eu a m aşteptat! Ci fiindcă au contenit din vorbă şi stau
aşa şi n u mai dau niciun răspuns,
17. Voi r ă s p u n d e şi eu din partea mea, voi arăta ştiinţa mea
şi e u !
18. Căci s u n t plin d e cuvinte, d u h u l din m i n e îmi dă z o r :
19. L ă u n t r u l meu, iată, este ca u n vin fără răsuflătoare şi care
sparge burdufurile cele n o i !
 20. Voi vorbi deci ca să mă răcoresc, voi deschide buzele mele
şi voi r ă s p u n d e ,
21. N u voi căuta la obrazul n i m ă n u i şi n u voi proslăvi p e nimeni,
22. Căci n u e în firea mea să proslăvesc, altfel ziditorul m e u
m ' a r zmulge într'o clipeală».
(urmează)
Pr. V A S I L E R A D U şi GALA GALACTION
 RÂS ŞI COMIC
Asupra raportului î n t r e râs şi comic p r o p u n , înainte de toate,
observaţia u r m ă t o a r e : râsul este o reacţiune fiziologică dintre
cele mai precis localizate; iar comicul este u n complex obiectiv
cu forme foarte diverse, — atât de diverse, încât nici până astăzi
filozofii n u s'au înţels în privinţa lui. Poate s'a î n t â m p l a t astfel,
fiindcă filozofii au adoptat cu exagerare procedarea de a explica
m u l t e , şi prea m u l t e , din una.
Cel mai n o u dintre filozofii celebri, Bergson, a căutat, şi el,
a restrânge comicul la o unică formă. Comicul, crede Bergson, se
p r o d u c e atunci când o fiinţă vie se comportă ca u n mecanism, —
când, de e x e m p l u , u n o m se c o m p o r t ă ca u n a u t o m a t . T o t u ş i
filozoful p o m e n i t a avut luarea a m i n t e de a insista, că n u se poate
reduce desăvârşit comicul la o singură figură de date obiective.
T r e b u e sa n o t ă m că, în m o d excepţional, râsul se produce fără
a fi provocat de v r e - u n obiect sau situaţie c o m i c ă : există râsul
a m a r , râsul p r i n exasperare, şi lăsăm la o p a r t e cu totul cazu­
rile bolnăvicioase ale râsului. Perechea de contrast a râsului, p l â n ­
sul, se poate naşte, şi el, în afară şi contrar condiţiunilor sale obiş­
n u i t e — durerea, tristeţea şi tragicul. Există plânsul de b u c u r i e .
Se p a r e , deci, că n a t u r a este întrucâtva indecisă în privinţa ace­
stor reacţiuni fiziologice p e motive sufleteşti. Cu atât mai cu­
rioasă apare, dar, fixarea acestor reacţiuni atât de net precizate
ale t r u p u l u i , în raport cu date psihice atât de complexe c u m sunt
comicul si tristeţea.
f A u p r o p u s unii explicaţia că râsul derivă din ferocitatea p r i ­
m i t i v ă : râsul ar fi lătratul şi arătarea colţilor, gata pe sfâşiat, ai
pestiei triumfătoare. Astfel râsul ar fi u n u l dintre cele mai sigure
şi mai interesante d o c u m e n t e ale vocaţiei o m u l u i d e a se preface
în animal b l â n d . Cunosc oameni, foarte sentimentali de sigur,
care fac b u c u r o s legătură î n t r e râs şi r ă u t a t e . I n privinţa aceasta
ştiu u n exemplu impresionant din critica literară r o m â n e a s c ă :
lui Caragiale i s'a adus i m p u t a r e a că prea râde cu poftă. Aşa a zis
u n critic. Ceva mai târziu, alt critic a scos din literatura comică
a lui Caragiale concluzia că acest scriitor era u n o m foarte r ă u .
Referindu-ne la teoria naşterii râsului din ferocitate, n e v o m con­
sola cu ideea că, aşa de m a r e amator şi propagator d e râs c u m
era, lui Caragiale îi acordase soarta u n a din formele cele mai
blânde ale cruzimii primare.
Râsul şi simţul desvoltat al comicului sunt atitudini a d e s e ^
calomniate, puse fiind în legătură cu răutatea şi neseriozitatea.
Această calomnie îşi are izvorul p r i m n u atât î n oamenii senti­
mentali, cât în conspiraţia proştilor. I n adevăr, râsul este spaima
acestora. Constatând faptul, d ă m la iveală una din condiţiunile
cele mari ale c o m i c u l u i : cel mai considerabil material al comicului
îl dă prostia. D e forţa uriaşă a proştilor beneficiază şarlatanii şi
fanaticii. Şarlatanii şi fanaticii urăsc râsul, ca şi proştii. '
Râsul, « s ' a zis», n u întemeiază state. Această înţelepciune
vine c a m alături cu d r u m u l , şi are ceva din solemnitatea ipocri­
ziei. N u se ştie să fi încercat cineva vreodată a întemeia u n stat
râzând, asemenea operaţie fiind esenţial lipsită de orice veselie.
D a r dacă e vorba să facem legături î n d e p ă r t a t e , apoi să adăogăm
că de sigur o societate în care simţul ridiculului slăbeşte, se află
în stare de primejdioasă boală. Slăbirea râsului înseamnă întări-l
rea prostiei şi a minciunii. Râsul are semnificare vitală considera-f
bilă, p e n t r u societăţi. Râsul este u n mijloc însemnat de autoapă­
rare a organismului social, el e control şi eliminare a otrăvurilor
d e o r d i n moral şi estetic. Atrofiarea râsului este s e m n al u n e i
pernicioase senilităţi.
Să l u ă m acuma mai de aproape subiectul n o s t r u , cu ajutorul
câtorva e x e m p l e .
*
# #

P r i n anii din u r m ă ai vechiului r e g i m se făcuse cunoscut î n sa­

loanele pariziene u n o m foarte spiritual, originar de p r i n S u d u l
F r a n ţ e i , n u m i t Rivarol. M a i târziu, în t i m p u l revoluţiei celei
m a r i şi al emigraţiei, el s'a făcut cunoscut p r i n u n discurs despre
universalitatea limbii franceze, premiat d e Academia din Berlin,
discurs de care se p o m e n e ş t e şi azi în istoria literaturii.
Rivarol îşi dedea titlul de marchiz. Insă multă l u m e ştia că Riva-
rol n u era nobil. Este, c u m se vede, u n fenomen constant î n c r i ­
zele sociale, că oameni din clase inferioare caută să se vâre î n
clasa cea mai d e sus în n u m ă r m a r e , findcă puterea de rezistenţă
şi de filtrare a clasei nobiliare este slăbită. Aşa într'o zi, d u p ă î n c e ­
p u t u l revoluţiei şi d u p ă ce nobilimea r e n u n ţ a s e oficial la privi­
legii, Rivarol perora î n t r ' u n salon r e p e t â n d : nous avons r e n o n c e
aux droits feodaux, nous avons renonce aux justices seigneuria-
les, n o u s avons renonc6 au droit de chasse, aux privileges des p r o -
v i n c e s . . . e t c . U n nobil autentic, M r . de C r e q u i , stând aproape
de Rivarol, repeta şi el m u r m u r â n d cuvântul nous, nous, nous. R i ­
varol iritat, se î n t r e r u p e şi-1 întreabă ce t o t spune acolo. O h ,
rien, seulement c'est votre pluriel que j e trouve singulier.
Iată, p r e c u m cred, u n exemplu desăvârşit de ceea ce se poate
n u m i u n cuvânt d e spirit. Jocul p e cuvintele pluriel şi singulier
este, în fond, u n joc pe adânci î n ţ e l e s u r i : şi d i n t r ' o singură lovi­
t u r ă , snobul Rivarol era ridiculizat complet. C u v â n t u l de spirit d e
felul celui citat este u n mijloc de a p r o d u c e comicul şi a provoca
râsul, u n d e n u aflăm nimic din caracterul comicului astfel c u m
1-a definit B e r g s o n : replica d-lui de C r e q u i , cu pluralul-singular
este exploatarea rafinat inteligentă a înţelesurilor cuvântului sin­
gulier, înţelesul lui singulier ca t e r m e n gramatical, şi.înţelesul d e
curios sau ciudat.
Pe temeiul diversităţii acesteia d e înţelesuri, d. de C r e q u i a
închis p e snobul Rivarol în o a m u z a n t ă contrazicere. N u văd în
acest j o c de înţelesuri nimic din ceea ce Bergson cere c o m i c u l u i :
să fie adică efectul aparenţei d e mecanizare a v r e u n u i organism
viu.
Replica lui C r e q u i este u n j o c foarte conştient şi-şi are valoarea
tocmai în ingeniozitatea cu care descopere şarlatania lui Rivarol.
Şi n u p u t e m găsi nici în darea p e faţă a snobului nimic din carac­
t e r u l organismului devenit a u t o m a t . Comicul se p r o d u c e exact
în m o m e n t u l când auzim cuvântul singulier. Este u n j o c de î n ţ e ­
lesuri oferit de limba franceză, p e care C r e q u i îl exploatează cu
o mare prezenţă de spirit. Ar fi în tot cazul, exagerat să zicem că
ceea ce n e a m u z ă aici este faptul că Rivarol n e e prezentat ca u n
automat.
Iată a c u m u n cuvânt de spirit în care s'ar verifica, se p a r e , ex­
plicaţia lui Bergson.
M a i există prin Bucureşti bătrâni care pomenesc, cu multă
convingere, de u n cuvânt d e spirit, vestit, se p a r e , p e v r e m u r i ,
al u n u i d o m n Bobeica, deputat d e Botoşani. Ministrul G h . C h i ţ u ,
cunoscut bine ca alcoolic, rostise d e p e banca ministerială v o r b e l e :
G u v e r n u l aderă. D e p u t a t u l Bobeica făcu atunci ecou s t r i g â n d :
Maderă. Bobeica a făcut aci el funcţiunea de a u t o m a t a m u z a n t ,
prefăcându-se că aude greşit u n cuvânt. Jocul e făcut p e a d ă o g a -
rea u n e i litere, este genul calamburului quasi-pueril, de calitate
cu totul populară. Automatismul este aici vizibil.
D a r u n d e stă automatismul în s u p e r b a vorbă de spirit a lui
J e r o m e Coignard, când s p u n e : a m luat seama, în cursul vieţii
m e l e , că este foarte greu să câştigi parale r ă m â n â n d o m cinstit,
sau chiar şi altminteri — en restant honnâte komme, ou m e m e
diffdremment ? N u vi se pare că exact în acest u l t i m cuvânt dif­
feremment stă superioara .valoare comică a replicei? Differem-
m e n t e u n strălucit eufemism. Differemment, înseamnă aci p u n g a ş
şi comicul rezultă din o ingenioasă delicateţe d e limbaj. N u n e
g â n d i m că J e r o m e Coignard se preface că n u cunoaşte cuvintele
proprii, care se o p u n ca înţeles, cuvântului honnete komme şi, prefă­
cându-se, n e dă impresia unei uitări care-1 face să pozeze în a u t o ­
mat, şi că, î n fine, d e aci tocmai ar rezulta efectul comic.
Nu; efectul comic stă în înţelesul surprinzător dat adverbului
differemment în politeţa cu care este exprimată ideea de p u n g a ş .
Iată a c u m u n alt e x e m p l u r o m â n e s c .
Caragiale imaginează p e ilustrul pedagog M a r i u Chicoş Ros-#
togan făcând o lecţie despre C o m e t ă , — şi s p u n e a ş a : (Profesorul
coboară la tablă, ia tibişirul şi desinează, n u tocmai exact, o elipsa
cu focarele foarte depărtate) N o , a c u m a , Bârsescule, t u carele m
multă aplicaţiune la machemachică, s p u n e - n e doară ce a m v r u t
e u să p r e z e n t aici? ţ
Şcolarul Bârsescu. Un un castravete, d o m n u l e . t
Profesorul — Mâncă-1 cu m u m ă - t a ! . . . T o t la foaie ţi-i gân- \
d u l , să l e ' n d o p i ! . . . N u - i castraveche, m â n c ă u l e ! . . . e o elipsă, \
o . . . şi aşa mai departe. \
 N u e greu să găsim aci rigiditatea de automat asupra căreia
insistă atât de m u l t Bergson. Elevul Bârsescu este, să zicem, fi­
gură rigidă, î n t r u cât nu se poate gândi decât la stomah. Rosto-
ganu e rigid fiindcă e fixat în limbajul său de mojic, chiar atunci
când vorbeşte cosmografie de p e catedră. D a r îmi p e r m i t a o b ­
serva că veselia noastră n u se p r o d u c e fiindcă l u ă m cunoştinţă
;lară de calitatea de automaţi a celor două figuri. Comicul ia n a ­
ştere, m i se p a r e , din opoziţia între castravete cu sfera intelectuală
de care ţine şi elipsa cu sfera ei corespunzătoare, — adică din
disparitatea noţiunilor şi a grupelor din care fac p a r t e . Se lovesc
aici două feluri de dispuneri ale spiritului. C r e d că n e p u t e m lă­
m u r i bine acest lucru cu u n exemplu clasic de râs şi de comic.
î n t r ' u n salon plin de oaspeţi intră u n d o m n înalt şi bine făcut,
frumos la faţă ca o cadra, cu părul p u ţ i n c ă r u n t şi ondulat artistic,
să ni-1 î n c h i p u i m , p e n t r u perfecţie, că poartă o b a r b ă s u p e r b ă ,
şi m o n o c l u ; îmbrăcămintea fără cusur, se înţelege. D o m n u l calcă
sigur, cu capul uşor aplecat îndărăt. D u p ă câţiva paşi, d o m n u l
alunecă p e parchet, se rostogoleşte p e genunchi şi apoi se lăţeşte
în toată lungimea, şi u n crac al pantalonului ireproşabil plesneşte
dela genunchi p â n ă la glesnă.
M i s'a întâmplat să asist odată la asemenea catastrofă estetică.
P e vremea aceea domnii p u r t a u şi sub frac tot ruf arie albă. T r i ­
coul sau culoţii de mătase neagră n u erau destul d e generalizaţi.
Vă asigur că râsul creştea e n o r m la fiecare din asistenţi, când
dădea cu ochii de efectul ruf ariei albe p e negrul pantalonului.
E r a atunci o sporire violentă a contrastului î n t r e solemnitatea
elegantă a d o m n u l u i şi risipirea pe j o s a acelei solemnităţi. Să ad­
m i t e m că d o m n u l figurează ca a u t o m a t în m o m e n t u l când cedează
puterii de atracţie a p ă m â n t u l u i ? D a r căderea nu e ceva p r o p r i u
automaţilor. Nesiguranţa şi cedarea faţă de forţele mecanice este
mai degrabă caracteristică fiinţelor v i i ; complexitatea lor însăşi
şi tocmai relativa lor lipsă d e a u t o m a t i s m le dă această slăbiciune.
Şi apoi, ca să verificăm, p r i n exemplu contrariu, m u m i a din
nuvela lui Conan Doyle se poartă ca u n perfect a u t o m a t , când
este reînviată p r i n operaţiile magice ale studentului în medicină
criminal. Este vie şi se mişcă, şi ucide cu mişcări automatice. T o ­
tuşi m u m i a n u - i comică nici u n m o m e n t . T o t astfel caracteristic
automat este î n mişcări maimuţoiul u m a n din Cunoscutul film
Bestia — şi nici o clipă bestia aceasta n u e comică, când vrea să-şi
dea atitudini u m a n e .
T r e b u e dar să p r e s u p u n e m că impresia comică şi râsul n u sunt
de-a-dreptul legate, c u m crede Bergson, de aparenţa automatică
în acţiunile u n e i finţe v i i ; ci felul a n u m e al acţiunii hotărăşte
efectul comic. I n viaţa zilnică, oamenii execută în m o d normal o
s u m ă d e mişcări perfect mecanizate, care-i fac să semene a a u t o ­
maţi. Şi mersul, şi mâncarea, şi b ă u t u r a , şi atâtea operaţiuni î n
meseriile normale sunt automatizate. Comice ele n u s u n t nici
d e c u m p r i n aceasta. Ba ni se p a r e că ele devin comice tocmai
atunci când individul caută să le dea u n caracter viu, original,
spontaneu, să le execute de exemplu cu o eleganţă neobişnuită.
N i m i c n u seamănă mai m u l t a oameni ca o t r u p ă militară î n
exerciţiu sau în m a r ş ; totuşi asemenea t r u p ă n u face impresie
comică nici u n u i spectator n o r m a l .
C u toate acestea, contrastul p e care-1 semnalează filozoful
francez este i m p o r t a n t p r i n aceea că el este în adevăr baza c o m i ­
cului clasic, — a comicului bufon aşa c u m s'a practicat în c o m e ­
dia antică, în teatrul italian şi, în sfârşit, în Moliere, autorul la
care s'a gândit Bergson cu preferinţă. A d i c ă : comicul paiaţăresc,
comicul de farsă utilizează acea prefacere a omului viu în j u c ă r i e
mecanică.
D e această specie este în p a r t e şi comicul lui Caragiale. Cetă­
ţeanul, de exemplu, din Scrisoarea Pierdută este o strălucită j u c ă ­
rie mecanică. D a r , chiar în cazul acestei perfecte paiaţe, a u t o m a ­
tizată în ticurile sale atât verbale cât şi p r o p r i u zise, comicul care
p e noi, spectatorii de astăzi, n e impresionează mai m u l t , este
acel comic de contrast ce izbucneşte atunci când cetăţeanul, în
t i m p ce coana Zoe şi prefectul fierb desperaţi de pierderea scrisorii J
le r ă s p u n d e placid: Las'că găsim noi alta. I n t r e desperarea ce|
lor doi amanţi şi placiditatea beţivului, fost împărţitor la poştăf
ia naştere comicul acela care, p e n t r u noi, este comicul p r i n e x c e f
lentă. '
Condiţiile comicului, deci ale râsului, s'au modificat în cursul
v r e m i i ; şi de e x e m p l u , p e n t r u a face o r e a c ţ i u n e , p r o b a b i l , c o n t r a
bufoneriei clasice, unii literaţi francezi, Courteline mai ales şi diverşi
auteurs gais, au încercat u n comic amestecat cu sentimentalism,
un comique attendri sau u n fel de comic o a r e c u m ascuns, p e care
cititorul sau spectatorul t r e b u e sigur să-1 extragă d i n favoarea
m o n o t o n ă a personajelor şi a situaţiilor. N u p u t e m hotărî care
va fi soarta acestei încercări de inovare a comicului. Constatăm
însă că cinematograful intensifică straşnic paiaţăria clasică, şi
publicul pare entuziasmat d e aceasta.
Estetica râsului este conservatoare.
I n s ă . p e de altă p a r t e comicul este fenomen e m i n e n t local. I n
cercuri foarte restrânse se formează p e a n u m e t e m e , u n comic
ce r ă m â n e complet neînţeles celui de din afară de cerc. Se creează
cuvinte p r i n deformarea cuvintelor existente, şi această defor­
m a r e amuză grozav pe acei ce formează cercul. D e aceea intenţia
de a p r o d u c e râsul, de a arunca vorbe de spirit implică o metodă
foarte delicată, u n simţ fin p e n t r u a judeca r e p e d e cercul în care-ţi
p r o d u c i vorba de spirit.
M a r k T w a i n , humoristul american, a scris o poveste simbolică
p e t e m a aceasta. T w a i n avea să facă o lectură umoristică î n t r ' u n
orăşel d e provincie. U n prieten vine şi face cu el prinsoare p e o
sută de dolari, s p u n â n d că o să aducă la conferinţă p e u n u n c h i
al său, si-i descrie exact înfăţişarea b ă t r â n u l u i care o să sază în
Icutare scaun din p r i m u l r â n d , exact în faţa catedrei. Dacă T w a i n
va reuşi să-1 facă să r â d ă , o sută d e dolari vor fi ai lui.
T w a i n alege de citit o bucată care i s'a p ă r u t lui mai comică.
F a c e , în t i m p u l lecturii, risipa cea mai rafinată de accente p o z ­
naşe, de mimică şi gesturi caraghioase. Bătrânul ascultă nemişcat,
îână la u r m ă : nici u n z â m b e t , nici o intenţie de aplauze. T w a i n
ileacă năduşit fiert, perplex, d u p ă ce varsă celui cu prinsoarea,
dolarii. L a gară, u n alt prieten îl informează că unchiul în c h e ­
stiune este cu desăvârşire s u r d , m u t şi o r b .
I n privinţa comicului şi a râsului, fiecare din noi se poate afla
în condiţiuni de insensibilitate echivalente cu acelea ale u n c h i u ­
lui american, fără a avea, la p r o p r i u , infirmităţile aceluia.
D e aceea, nici u n ridicol n u poate fi aşa d e perfect ca ridicolul
acelora care vor să facă spirit p r e t u t i n d e n i şi cu orice p r e ţ .

P A U L Z A R I F O P O L
 P O E M E
P O E M U L I

P e lângă m u n ţ i , s u b stele, trec s i n g u r p r i b e g i n d

Şi glodul d e p e d r u m u r i vrea s ă - m i reţie p a s u l .
P r i n sufletul m e u t o a m n a grăpează a m u r g i n d ,
S ă - m i p r a d e năzuinţa şi cugetul şi glasul.

S p r e steaua care m o a r e asemeni u n u i fulg,

D i n m i n e stoluri negre se n ă p u s t e s c afară.
D i n aripa lor lată lucioase p e n e s m u l g ,
S ă - m i scriu cu ele soarta p e zidul nopţii iară.

T r e c lângă o a m e n i s u m b r i , toţi d u p ă u m b r a lor,

Ea curge p r i n mocirle săltând nepăsătoare,
C â n d m e r s u l şovăieşte la pasul u r m ă t o r ,
E a ţopăie voioasă pe lungile-i picioare.

D e p r o p r i a - m i fantomă necontenit m ă r u p .
N ' a m nici u n fel d e ţ i n t a ; vreau n u m a i să m ă a p ă r ,
D e bezna c e - m i p ă t r u n d e n i m i c i t o a r e ' n t r u p
Şi liniştea m i - o stinge de câte ori m i - o scapăr.

C u ochii din l ă u n t r u mirajele î n f r â n g ;

M i - i frig — d a r n u d e g e r u r i , m ă t e m — dar n u d e m o a r t e ,
D i n t o t câştigul vieţii, din câte p i e r d şi s t r â n g ,
E u p e n t r u veşnicie n u p u n nimic d e o p a r t e .

Ce-i carnea potopită cu visuri de n o r o c ?

Ce ' n s e a m n ă sărutarea în faţa u n e i stele ?
P o r u n c a m e a n u poate clinti u n pai din loc,
N u - i dragoste s'astupe abisurile m e l e .

H a i - h a i . . . m e r e u spre zare, m e r e u către a p u s . . .

Se iroseşte'n m i n e al anilor descântec
Şi oţetit e vinul c u v â n t u l u i n e s p u s , —
D e asta suferinţa m i se prăvale 'n c â n t e c .

P r i n d rădăcini, cu toate că m e r s u l mi-i t u m u l t .

Albastra mea d u m b r a v ă zadarnic se u s u c ă .
H a i , viaţa m e a , păşeşte, căci n u mai este m u l t ,
H a i - h a i . . . la întâlnirea cu p r o p r i a - ţ i nălucă.

P O E M U L II

Forfotitoarea m a r e alunecă 'n a p u s ,

Corăbiile serii t r e c de tăceri î m p i n s e ,
Catargurile s p r i n t e n se p r e l u n g e s c m a i s u s ,
S p r e stelele sfioase c e r â n d u - s e a p r i n s e .

A c u m se culcă u m b r a copacilor p e şes,

A c u m adie g â n d u l p ă m â n t u l u i a l e n e ,
Se p â r g u i e ş t e r o d u l d u r e r i i n e c u l e s .
Aşa p r e c u m l u m i n a strecoare-se p r i n g e n e .

Şi toate s u n t d e p a r t e şi toate s u n t aici,

D a r m â n a n u se ' n t i n d e , n u poate să culeagă,
T r a n d a f i r i u l z â m b e t al geamurilor mici
Şi-a valurilor b l â n d ă strălucitoare şagă.

S t ă m m â n g â i a ţ i d e p ă r u l a m u r g u l u i p e frunţi,
S t ă m în m o n o t o n i a singurătăţii singuri,
N e - a m războit cu m u n ţ i i şi 'nfrânţi a m fost d e m u n ţ i
Şi n e - a înfrânt şi iarba şi frunzele din c r â n g u r i .

Insetoşaţi din apa tristeţilor noi b e m ,

H r ă n i n d u - n e cu veghea crescută de s u b b r a z d ă ,
Nici dragoste, nici soartă, nici fericiri n ' a v e m ,
N ' a u sufletele lumii la cine trage 'n gazdă.
S t ă m , a ş t e p t â n d de c h i n u r i şi asfinţituri c o p ţ i ,
Să l e p ă d ă m condeie, u n e l t e , s c u t u r i , săbii —
Şi p e oceanul n e g r u spre nesfârşite n o p ţ i ,
N o i să p l e c ă m cu t o t u l pe negrele corăbii.

A c u m t r e c u t u l piere p u ţ i n câte p u ţ i n ,
D i n m a r e iese seara cu haina udă-leoarcă,
T r e c megieşe u m b r e i corăbiile, lin,
L a ţ ă r m u l de plecare să n u se mai întoarcă.

A c u m scăzutul soare se scaldă ca u n p l o d ,

S p ă l â n d u - s e d e praful şoselelor albastre
Şi noaptea-şi desfăşoară i m e n s u l ei n ă v o d ,
Să pescuiască zarea şi stârvurile n o a s t r e .

P O E M U L III

Ascult c u m n u ştiu cine îmi dă m e r e u de veste,

Că-i p e a p r o a p e ceasul de stingere 'n t r e c u t ,
C â n d fără de toiagul şi coiful din p o v e s t e ,
E u d e p e lumea asta m ' o i face n ă v ă z u t .

Aşa c u m cade frunza sau p i c u r u l de ploaie,

C u m se d i s t r a m ă fulgul sau c o n t e n e ş t e - u n v â n t ,
C u m iarba s u b povoara u n u i g â n d a c se 'ndoaie,
Aşa şi eu voi trece de aici de p e p ă m â n t .

Şi n ' a m p u t u t p r i c e p e nici cerul şi nici l u t u l ,

N ' a m înţeles ce s p u n e u n greer sau u n spic,
N e c o n t e n i t din suflet m i - a m p r ă p ă d i t a v u t u l ,
D i n m u l t e l e strădanii n u s'a ales n i m i c .

S p u n b u n - r ă m a s acestor odihnitoare stele

Şi arborilor m â n d r i şi b l â n d u l u i m o h o r ,
S p u n b u n - r ă m a s şi mie şi amintirii m e l e ,
S p u n b u n - r ă m a s ţărânii s u b c a r e - a m să scobor.

D u c dincolo de m i n e m i n u n i l e clipitei,
D u c viermilor luceferi ce sparg singurătăţi,
L e d u c şi frumuseţea şi z â m b e t u l iubitei
Şi g â n d u l plin d e lacrimi şi de eternităţi.

D u c dincolo d e m i n e tăceri de l u n ă n o u ă
Şi tinere m i r e z m e d e c â m p u r i în p l ă m â n i ;
Vă m u l ţ u m e s c , p i c i o a r e ; şi vouă, ochi, şi vouă,
C ă v ' a m m u n c i t a t â t a , i e r t a ţ i - m ă , voi, m â n i .

Vă m u l ţ u m e s c a m u r g u r i ce r ă s u n a ţ i p e a p e ,
Cu gureşele păsări şi z u m z e t e d e s t u p .
Mă ierte şi g r o p a r u l ce s'o căzni să-mi s a p e ,
Cu b i n e v o u ă , o a m e n i . . . adio ţie, t r u p .

M i - s zilele uitate ca ploile p r i n lacuri,

I n zare tinereţea-i părăginit cireş.
P ă m â n t , îţi cer iertare c ' a m poposit din veacuri,
î m i cer iertare mie că viaţa-mi a dat g r e ş .

. . . M a i zăbovind p i e r d anii, sorb soare b u n şi p r o a s p ă t ,

U c i d î n colţul gurii c â t e - u n suspin a m a r ,
Căci din n i m i c p e l u m e a m fost c h e m a t ca oaspăt
Şi fără coiful magic, din l u m e - a m să d i s p a r . . .

G E O R G E L E S N E A
 H O L E R A
T e o d o r Râşcă, fusese scutit de serviciul militar. D a r c â n d a
sunat goarna el n u s'a p u t u t deprinde cu ideea că va sta acasă ca
muierile şi moşnegii, pe c â n d toată lumea va fi dincolo, peste D u n ă r e ,
peste B a l c a n i . . . Ce aveau să zică toţi acei care îl vedeau fără nici
u n beteşug ? Ce aveau să gândească toţi câţi îi citiseră articolele
războinice din « C u v â n t u l » ? . . D e sigur, aveau să-şi zică — cu
d r e p t c u v â n t — că lui îi venea lesne să ceară «la gazetă » război,
ştiind că n u figurează în r â n d u r i l e oştirii. Simţi că-i va fi ruşine
să mai iasă din casă. I n ochii fiecărui trecător avea să citească
n e d u m e r i r e a : « c u m ? d-ta eşti aici? d-ta c a r e . . . » .
Afară d e aceasta îi părea rău sa rateze ocazia unei excursii în
ţară străină, (căci războiul balcanic mirosea mai m u l t a excursie
decât a război adevărat).
T i n e r i i se înrolau în regimente ca la o pleaşcă turistică.
— N e v o m plimba la Sofia p e contul Statului, spuneau u n i i .
Coloneii şi generalii îşi luau cu ei feciorii şi nepoţii, înrolându-i
« v o l u n t a r i » în propriile lor unităţi. T o ţ i feciorii elitei şi băieţii
de familie scutiţi şi reformaţi făceau chiar intervenţii la comandanţii
unităţilor de cavalerie să fie înrolaţi. Negreşit ei vroiau să facă
excursia î n Balcani, călări. Cele mai b u n e locuri şi cei mai b u n i
cai au fost repede completate şi angajaţi.
T e o d o r Râşcă, pe care mobilizarea îl surprinsese la ţară, a dat
fuga la Iaşi. D a r u n d e să se mai înroleze ? Cavaleria şi infanteria
plecaseră. Alte unităţi n u mai erau în garnizoana Iaşilor. A t u n c i
alergă la Roman, aflând din întâmplare — când tocmai credea c'a
rămas de căruţă — că artileria de acolo n u se îmbarcase încă.
— Bună şi artileria! — gândi Râşcă.
 Nici n'avusese v r e m e să mai treacă p e acasă ca să-şi ia r ă m a s
b u n dela biata maică-sa.
L a R o m a n a fost p r i m i t în regimentul 8 de artilerie. I s'a dat
îmbrăcămintea cazonă, î n care el a încăput ca î n t r ' u n sac, şi o
cruciuliţă de tinichea, legată cu u n capăt de sforicică spre a fi
atârnată la g â t . Cruciuliţa aceea, care avea p e ea u n n u m ă r m a t r i -
cular şi n u m ă r u l regimentului, îl trezi p e R â ş c ă — a b i a atunci —
la r e a l i t a t e . . .
— Vrasăzică n u - i chiar p l i m b a r e . . .
D a r Râşcă şi-a a t â r n a t cruciuliţa de gât — f ă r ă să-i mai schimbe
sforicică — socotind-o u n talisman şi auto-sugestionându-se că
n u m ă r u l care i-a căzut va fi u n n u m ă r norocos.
— T o t u n fel de l o t e r i e . . .
Război adevărat sau n u m a i p l i m b a r e , n u se poate totuşi şti ce va
mai fi — se gândea el. Pregătirile regimentului care pleca erau
pregătiri de adevărată campanie. Şi cine ştie ce mai complicaţii
puteau s u r v e n i . . . U n război îl ştii c u m începe, dar niciodată
n u poţi şti c u m sfârşeşte.
— D a r , c â n d intri în h o r ă . . .
Alea jacta est!..
R o m â n i a intrase în hora războaielor b a l c a n i c e . . .
T e o d o r Râşcă intrase în regimentul 8 de a r t i l e r i e . . .
Alea jacta est!
Colonelul Zadric, comandantul r e g i m e n t u l u i , a ţinut u n mic
logos t r u p e i şi în special celor câţiva soldaţi voluntari p e care îi
primise în unitatea sa şi între care se găsea şi fiul marelui proprietar
Delastrunga, care fusese şi el scutit d e armată ca şi T e o d o r Râşcă.
— D e - a c u m — a grăit colonelul — n u vă mai a p a r ţ i n e ţ i . . .
nici vouă, nici părinţilor voştri, nici f a m i l i e i . . . D e - a c u m aparţineţi
« Patriei».
— Trăiască R o m â n i a ! . .
—• L a Sofia ! . . L a Sofia ! . .
— Uraaa ! . .
— Deşteaptă-te, R o m â n e , din sooomnul cel de moaaarte • . .
— L a aaarme cei d e - u n sânge şi de-o l e e e g e . . .
— Pe-al nooostru steag e s c r i s . . .
I n cântece patriotice au plecat cu toţii. Cazarma, d u p ă o săp­
t ă m â n ă de forfot şi zarvă, a rămas ca o casă părăsită. P e caldarâmul
târgului, din care pleca şi ultimul regiment, au h u r u i t u n t i m p
t u n u r i l e , chesoanele, furgoanele, căruţele, etc. T r o t u a r e l e uliţei
au g e m u t d e lumea înghesuită la priveală. Văzduhul a înghiţit
uralele şi c â n t e c e l e . . .
M a m e l e , nevestele, surorile, logodnicele şi-au şters lacrimile cu
colţul batistei sau cu dosul m â i n i i . . .
*
# #

T o c m a i la Etropole, în creerii Balcanilor, şi-a întâlnit Râşcă

pe u n u l din foştii camarazi de promoţie din liceul dela Iaşi.
— S 'trăit don 'le subloc 't ' n e n t . . .
I-a t r â n t i t — în glumă — u n salut « reglementar », cu « deştul
mare lipit de vipuşca pantalonului» aşa c u m « scrie la carte » şi
pocnind călcâiele.
— U i t e u n d e ne-a fost dat să ne regăsim d u p ă atâţia ani, Alo-
mane dragă!
— Ce-i cu tine T o d e r i c ă ?
— Iacă, îs « soldat p r o s t » p r e c u m vezi. M ' a m înrolat şi e u . . •
«volintir ». N u m ' a răbdat inima să stau acasă.
— Ai fost c o n s e c v e n t . . . T e - a m u r m ă r i t când scriai la g a z e t ă . . .
Se cunoaşte c'ai fost la şcoala lui Petre C a r p . . .
Ca să mai stea de vorbă şi să se b u c u r e de clipele întâlnirii
intrară în cârciuma Iui D o c e v . . .
— M ă , t u ai vreo gazetă ? Ci-că s'a încheiat a r m i s t i ţ i u l . . . A
demisionat D a n e v .
— N ' a m mai văzut gazetă de c â n d a m trecut D u n ă r e a .
— Acu, cine ştie cât o m mai sta aici în coclaurii ă ş t i a . . . oftă
A l o m a n . N e prăpădeşte holera. M u r i m cu zile, aici. încaltea dacă
n u - i război adevărat, să n e dea d r u m u l a c a s ă . . .
— Poate ne duce mai departe, să o c u p ă m S o f i a , — z i s e Râşcă.
Armistiţiul e n u m a i u n provizorat. S'a încheiat n u m a i pe p a t r u
zile...
— Şi plouă, plouă m e r e u . . .
Sublocotenentul Aloman părea demoralizat.
A cerut bulgarului să mai aducă u n r â n d de « r a k i » .
— Seamănă cu ţuica noastră — zise el — şi beau cât p o t , că-i
b u n ă de h o l e r ă . . .
— Şi căţei de u s t u r o i . . ,
 — Ai auzit de bietul R a d u . . . colegul n o s t r u . . . ?
— N u ! Ce-i cu el ? întrebă repede Râşcă.
— S'a prăpădit s ă r a c u . . .
— Când? Unde?
— D e h o l e r ă . . . la L u k o v i ţ . . . E r a şi el sublocotenent d e i n ­
fanterie.
•— Şi la n o i m o r soldaţii p e - u n c a p . Acu îl vezi p e cutare, acu
nu-1 mai vezi. Camaradul m e u d e cheson a picat într'o zi, tocmai
c â n d plecam d i n M i s c o v i ţ . . . L - a u apucat nişte c r a m p e , s'a d a t
jos de p e cheson, s'a t r â n t i t la p ă m â n t , s'a vârcolit, s'a închircit
boţ şi a rămas acolo. P e când regimentul se punea în mişcare
l-am m a i auzit v ă i t â n d u - s e : «valeu, m ă m u c u ţ ă ». II chema Ciofu
Vasile şi era u n vlăjgan c â t u n b r a d , d i n t r ' u n sat d e lângă R o m a n .
N u mai ştiu nimic de el. Probabil c ă . . .
— D a r nici doctorii n u p r e a . . . Stau cu batistele la n a s ş i . . .
— Nici n ' a u ce face. N ' a v e m m e d i c a m e n t e , n ' a m fost pregătiţi
să înfruntăm holera. L a toate n e - a m g â n d i t afară d e holeră.
E u n d u ş m a n neprevăzut şi împotriva căruia n ' a v e m ce face cu
tunurile.
— Se t o t vorbea de nişte i n j e c ţ i i . . . D a r p â n ă vor trimite din
ţară...
— A c u m e prea t â r z i u . N e - a m contaminat. Injecţiile contra
holerii trebuiau făcute în ţară, înainte de plecare, c u m au făcut
Bulgarii sau Grecii.
— M ă i , bulgarule — se adresă sublocotenentul Aloman c r â ş m a -
1
rului — «ela tuca, b r e » ) şi-i arătă paharele deşarte.
Aloman m a i comandă u n r â n d d e r a k i .
#
* #
D u p ă întâlnirea dela Etropole, Râşcă n u 1-a mai văzut p e fostul
său camarad d e promoţie care era a c u m sublocotenentul A l o m a n .
Armistiţiul se prelungise.
L a Sofia se constituise u n n o u guvern, care trebuia să trimită
soli de pace la Bucureşti, u n d e toate Statele balcanice u r m a u să
trimită delegaţi, spre a ţine sfat d e împăciuire. Regele F e r d i n a n d
al Bulgariei telegrafiază regelui Carol al României i m p l o r â n d

) P e bugăreşte: vino încoace, bre. (nota autorului).

î n d u r a r e . Vodă Carol ordonase oprirea oştilor sale la A r a b a -
K o n a k , în câmpia Sofiei şi în defileurile Starei Pianina.
Regimentul 8 de artilerie stătea de două săptămâni în defileul
dela E t r o p o l e .
— N e î n t o a r c e m acasă ?
— M e r g e m înainte ?
Z v o n u r i contradictorii.
Şi ploua m e r e u .
Şi m e r e u m u r e a u soldaţii d e holeră.
Injecţiile despre care fusese vorbă s'au făcut în sfârşit, dar
n u m a i o singură dată, căci nu mai era ser. Şi au rămas ineficace,
deoarece odată şi cu niciodată este tot u n a .
Iar d u p ă injecţii au m u r i t mai m u l ţ i .
D e câte ori vorbea cu doctorul G u t m a n , medicul regimentului
şi care, spre deosebire de alţi medici, n u fugea de holerici nici n u
şedea mereu cu batista la nas ca să n u înghită vibrioni, Râşcă îi
spunea:
— Injecţiile voastre, dragă doctore, s u n t de prisos a c u m . E u
cred că mai bine scap d e molimă fără injecţie. I n ziua injecţiei să
ştii că dispar.
I n t r ' a d e v ă r , în ziua aceea Râşcă s'a făcut nevăzut. D i s - d e - d i m i -
neaţă a ieşit de sub cortul u n d e dormea cu alţi camarazi şi a luat-o
p r i n codrii Balcanului. U n d e mergea n u ştia nici el. Abia p e la
amiază, după ceasuri de u m b l ă t u r ă şi de rătăcire a început să-1
necăjească foamea şi mai ales setea. D e p e o culme, a zărit în fundul
u n e i văi u n sat împresurat de pădurile ce se ţineau lanţ.
— Ce sat să fie ?
H a b a r n'avea.
D a r s'a coborît într'acolo.
Nici picior d e soldat p r i n partea locului.
Balcanii stăteau încremeniţi ca î n vremile de pace.
C â n d a ajuns d e vale, în sat, a uitat şi de foame şi de s e t e . . .
T o a t e casele erau însemnate cu câte o cruce. T o a t e erau pustii.
Unele erau stropite cu var. Pe nişte pancarte erau scris: «pericol
m a r e » sau « holeră ».
Râşcă simţi u n fior rece în spinare.
— Bine-am mai n i m e r i t - o . . .
T o c m a i c â n d să dea înapoi, să fugă, auzi u n glas:
 Glasul i se părea c u n o s c u t . . .
D a r de u n d e venea glasul ? D i n depărtarea anilor sau din fundul
unui şanţ?
Se uita împrejur, dar totuşi n u vedea n i m i c .
— C a m a r a d e . . . C a m a r a d e . . . n'ai p u ţ i n coniac? te văd cu
ploscă...
P e marginea d r u m u l u i , u n soldat pipernicit, cu tunica decolorată
de soare şi ploi, ridicase c a p u l . . .
Restul t r u p u l u i rămăsese în şanţ.
— Camarade, a j u t ă - m ă . . .
T e o d o r Râşcă se apropie de s o l d a t . . .
— G o l d e n b e r g . Isac G o l d e n b e r g . . .
— M ă mai cunoşti ? z â m b i trist soldatul, făcând u n efort ca
să se ridice.
— Glasul m i s'a p ă r u t cunoscut. N u ştiam de u n d e vine. N u te
vedeam.
Recunoscând p e colegul său de şcoală, Râşcă îi întinse m â n a .
D a r Goldenberg se feri.
— I a r t ă - m ă . . . N u - m i da m â n a . . . E u s u n t h o l e r i c . . .
î n t r ' a d e v ă r , G o l d e n b e r g era p ă m â n t i u la faţă şi-i clănţăneau
dinţii.
T e o d o r Râşcă, de c â n d văzuse atâţia holerici în j u r u l său, n u
se m a i impresiona atât de u ş o r .
— U i t e , a m aici nişte c o n i a c . . .
Ii dădu lui Goldenberg toată plosca.
— D u m n e z e u te-a t r i m e s . . .
G o l d e n b e r g trase repede u n g â t , apoi încă u n u l . Păru mai în­
viorat.
— A m şi nişte u s t u r o i . . . E u u m b l u totdeauna cu provizii d e
usturoi la m i n e . E u n b u n desinfectant. A m şi pastile D a v i l l a . . .
î n g h i t e r e p e d e u n a . Dacă iei lucrul în p r i p ă . . .
— P â n ă a c u m câteva ceasuri n u simţeam încă n i m i c . . . D a r
aici în satu ăsta a fost m a r e mortalitate.
•— Ce sat e ?
— Teteven.
P e c â n d vorbeau, s t â n d la marginea şoselei, t r e c u u n ghioci
î n h ă m a t cu doi cai. Soldatul care-1 conducea stătea cu nepăsare
pe scândura lui la coada cailor, cu capela dată pe ceafă şi fluera . .
Parcă ducea la moară nişte saci cu g r â u . D i n căruţă — încărcată
cu vârf — s p â n z u r a afară c â t e - u n picior desculţ, uscat şi n e g r u ,
ori câte-o m â n ă , care se bălăbănea.
— U i t e c u m îi d u c e . . .
Goldenberg se dădu în lături repede şi se piti iarăşi în fundul
şanţului.
— U n d e - i duci, camarade ? întrebă Râşcă p e soldatul care con­
ducea c ă r u ţ a .
— La T u r s k i - I z v o r . . .
— I s m o r ţ i sau - . .
— M a i m u l t m o r ţ i , răspunse soldatul.
Râşcă aprinse o ţigare. D e c â n d începuse holera, fumatul fusese
decretat desinfectant şi chiar se dăduse o r d i n ca toată lumea să
fumeze.
D u p ă ce căruţa cu holerici se depărta, G o l d e n b e r g scoase capul
din şanţ şi zise lui R â ş c ă :
— Is dela n o i . . . Au mai t r e c u t cinci p â n ă a c u m . S u n t e m de
vreo zece zile în T e t e v e n şi au m u r i t c u d u i u m u l . Regimentul
n o s t r u a p r i m i t ordin să schimbe c a n t o n a m e n t u l . A p l e c a t . . .
şi a lăsat n u m a i holericii; pe care să-i ducă la groapă, pe care la
lazaret. Aşa că eu, dacă a m văzut că doctorul n u m ' a dat ca « sus­
pect » şi n u m ' a lăsat să u r m e z r e g i m e n t u l , m ' a m făcut nevăzut.
— Şi ce vrei să faci a c u m , dragă Goldenberg ? îl întrebă Râşcă.
— A m să m ă iau încet încet p e u r m a regimentului şi c â n d a m
să-1 regăses a m să-i zic lui d o m n u d o c t o r : iaca, eu Isac G o l d e n b e r g
m ' a m făcut de-acu s ă n ă t o s . . .
D a r n u apucase să t e r m i n e bine vorba şi bietul G o l d e n b e r g
scoase u n vaiet şi se apucă de stomac cu a m â n d o u ă mâinile. Se
prăvăli în fundul şanţului şi începu să vomiteze.
Râşcă rămase lângă el încremenit.
' N u ştia c u m să-1 ajute.
G o l d e n b e r g în fundul şanţului t r e m u r a , se zgribulea, se
zghircea...
— C â r c e i i . . . iar m ' a u apucat cârceii şi crampele.
Se făcuse parcă încă mai p ă m â n t i u la faţă. Ochii îi căzuseră
în fundul capului.
— Mar bea p u ţ i n c o n i a c . . . Ia o pastilă D a v i l l a . . .
D a r G o l d e n b e r g stătea inert, parcă nu mai auzea n i m i c .
 Coborînd în şanţ lângă el, Râşcă se aplecă spre a lua plosca
şi a-i da coniac.
— N u poate să-ţi facă r ă u . . . M a i bea p u ţ i n . . . Are să-ţi cal­
meze c r a m p e l e . . .
— F u g i . . . n u te a p r o p i a . . . s u n t h o l e r i c . . . s u n t h o l . . .
Râşcă se gândi la soldatul care şedea cu nepăsare p e - u n teanc
d e holerici în căruţa care trecuse adineauri şi n u se sinchisea.
Şi de altfel, n u se p r i n d e boala chiar de toţi. Ii p ă r u o laşitate să
fugă şi să-şi abandoneze camaradul, chiar dacă ar fi fost şi u n biet
soldat necunoscut. Chiar de n u ar fi fost u n camarad de şcoală,
încă n u l-ar putea părăsi. î n a i n t e de toate, era u n ' suflet de o m .
Goldenberg rămase cu gura deschisă şi ochii sticloşi, şi n u mai
icnea.
Râşcă se frământa în zadar lângă el, neştiind ce să facă. Să-1
lase acolo şi să se ducă p â n ă la cel mai apropiat lazaret ? . . Se g â n d i
că poate la lazaret va cunoaşte d o c t o r i i . . . va găsi p r i n t r e ei cu­
noscuţi din Iaşi. II va recomanda pe Isac Goldenberg, îi va ruga
să aibă grijă de el şi să nu-1 verse la grămadă cu ceilalţi holerici.
G o l d e n b e r g are n u m a i o formă — mai uşoară — de holeră, o
holerină. L e va spune că este u n camarad de şcoală.
— O , ce b i n e ar fi dacă l-aş găsi la lazaret pe doctorul Rosen-
b l u t , îşi zise Râşcă. II cunoştea pe doctorul Rosenblut încă din
copilărie, îi era foarte simpatic; şi apoi doctorul Rosenblut era
u n o m foarte de treabă şi o m de omenie aşa c u m t r e b u e să fie
mai ales u n doctor şi mai ales în astfel de împrejurări. Afară
de aceasta, doctorul Rosenblut era şi coreligionarul lui G o l d e n ­
berg.
Astfel făcând, r ă m â n e a şi Râşcă împăcat' în conştiinţa sa că a
făcut tot ce i-a stat în p u t i n ţ ă spre a-şi salva camaradul. î n t o c m a i
d u p ă c u m el însuşi fugise în ziua aceea dela regimentul lui, fiindcă
se t e m e a de injecţia antiholerică mai m u l t decât de holera însăşi,
tot aşa fugise şi G o l d e n b e r g dela regimentul lui, c â n d a simţit
simptomele holerii, ca să n u fie dat la grămadă cu m u r i b u n z i i sau
t r i m i s — ca fiind suspect de holeră — î n t r ' u n lazaret. Lazaretele,
p e n t r u cei care erau n u m a i « suspecţi» sau se considerau ca atare,
deveniseră o groază. Ele erau adevăratele focare de holera. Soldaţii
se t e m e a u de lazarete ca de dracu, căci spuneau că acolo se moare
cu zile.
 Goldenberg se t e m u s e de-a fi suspectat şi p u s laolaltă cu hole-
ricii. C â n d a văzut că are diaree — deşi n u mâncase corcoduşi —
a ţ i n u t faptul ascuns mai m u l t e zile de teama doctorului. A crezut
că-i o simplă deranjare de stomac şi că va trece. A b ă u t coniac,
dar diareea a continuat. I n regiment holera făcea ravaje îngrozitoare.
Zilnic picau câte doi trei o a m e n i . Cei suspectaţi se n u m ă r a u cu
duzina şi erau m o m e n t a n «izolaţi », dar «izolarea » era iluzorie.
T o c m a i când regimentul p r i m i ordin să se strămute din T e t e v e n ,
a simţit G o l d e n b e r g că i se face r ă u . D e t e a m ă să nu-1 dea de gol
crampele şi cârceii, a profitat d e împrejurarea că se produsese
în regiment oarecare zăpăceală cu plecarea şi s'a derobat dela vizita
medicală. N u vroia cu nici u n chip să fie dat p e m â n a sanitarilor
şi p u s laolaltă cu suspecţii. Ştia că, odată pe m â n a lor, va fi asvârlit
la g i ă m a d ă . Regimentul a plecat lăsând în T e t e v e n morţii, m u r i ­
bunzii şi suspecţii ce u r m a u să fie trimişi la lazaretul dela T u r s k i -
Izvor.
Stătea de câteva ceasuri ascuns în şanţul şoselei, acolo unde-1
găsise fostul camard de şcoală. Crezuse că va scăpa. D a r crampele se
repetau, îl ţineau mai îndelung. Simţea cârcei şi fiori în tot t r u p u l .
Simţea o m a r e slăbiciune. Vederea i se întuneca. N u se mai putea
ţine pe picioare.
Apoi au î n c e p u t v ă r s ă t u r i l e . . .
— S u n t h o l e r i c . . . sunt h o l e r i c . . .
D u p ă ce băuse coniacul din plosca lui Râşcă, se simţise mai b i n e .
D a r binele nu ţinu m u l t .

Râşcă n u ştia la ce depărtare de locul acela u n d e se găsea era u n

lazaret. Regreta că n u întrebase p e soldatul de pe ghiociul cu hole-
rici, cât de departe este T u r s k i - I z v o r .
V r u să pornească p e şosea în direcţia în care se dusese soldatul
cu căruţa.
— Poate, u m b l â n d r e p e d e , îl a j u n g . . .
Soarele se lăsase pe crestele Balcanilor.
Insera.
Apoi, Râşcă se răsgândi. C u m să-1 lase totuşi pe bietul Golderi-
berg singur ? Poate că lazaretul e d e p a r t e . . . Poate nici n u va
putea ajunge p e jos în seara aceea p â n ă acolo. Şi nu era ţipenie
d e o m în preajmă. N u mai trecea nici o căruţă cu holerici din spre
T e t e v e n . L-ar fi predat p e Goldenberg şi ar fi scris două r â n d u r i
pe-o foaie de carnet doctorilor de-acolo, ar fi spus cine este el,
T e o d o r Râşcă, redactor la ziarul « C u v â n t u l » din Iaşi, ca să vadă
doctorii că se interesează cineva de G o l d e n b e r g .
D a r n u t r e c u nici o căruţă.
I n şanţ, G o l d e n b e r g se închircea tot mai m u l t . . .
— N u m ă lăsa frate R â ş c ă . . . n u mă l ă s a . . .
— S u n t aici, stau lângă tine, dragă G o l d e n b e r g . N u te l a s . . .
D u p ă u n alt r â n d de vărsături — deşi din stomacul gol nu mai
avea ce să iasă — G o l d e n b e r g , se mai zvârcoli, apoi rămase inert,
cu gura crispată, cu ochii deschişi, cu faţa înegrită.
Murise.
Scoţându-şi capela, Râşcă îngenunchie mohorît lângă el şi
rămase astfel câteva clipe cu u n n o d în gât şi copleşit de cea mai
covârşitoare emoţie p e care o simţise vreodată.
Şi-ar fi p u t u t închipui atunci c â n d s'au despărţit din liceu, că
d u p ă atâţia ani, în care t i m p n u se mai revăzuseră, aveau să se
întâlnească tocmai în fundul Bulgariei şi că avea să fie el — singur
p e - u n coclaur pustiu — unicul martor şi neputincios spectator la
moartea atât de dureroasă a bietului Isac G o l d e n b e r g ?

T E O D O R R Â Ş C A N U
 VIS O G I V A L

S o m n u l ogivelor — s o m n oval —
l-au călcat tălpile anilor în p i c i o a r e ;
— credeai c ă ' n pietre t r e c u t u l n u m o a r e ,
fecioară din leat medieval ? . . .

I e d e r a rămasă cu mâinile crispate

(n'au v r u t cărăuşii sângelui să mai suie
seva p r i n lespezi, ca p e - o cărăruie)
a făcut suişul n u m a i p e j u m ă t a t e !

Ferigilor le-au crescut fior î n a n t e n e ,

1
s u b arcadele — b r a ţ e d u r u t e —
din care răcoarea u r c ă ' n volute
o n o a p t e cu prinţese şi cantilene.

î n c r e m e n i t e 'n istorie şi panoplii

a r m u r i l e — doar aşteptare şi r u g i n ă ;
g â n d u l spre veac î n t o r s , suspină
d u p ă senior şi bătălii.

. . .Şi ' n t r e firide, v r e m e a s'a culcat ca u n miel

şi u n e o r i , în visul pietrelor ogival,
s'arată p r i n secoli Cavalerul, pal
g a l o p â n d peste t i m p spre castel.

ELEGIE SUAVĂ

Ştii, se u i t a u stelele 'n f â n t â n i . . .

Difuz, în calea lactee
rătăcise pas de orchidee
N o a p t e — p e pleoape şi m â n i .
G â n d u r i l e , sus în n u n t ă astrală
şi 'n noi doar inimile — păsări fugărite,
c ă u t â n d fântânile cu stele 'n o r b i t e . . .
Seara — cât o catedrală.

P e u r m ă , a fost a t â t d e î n t u n e r i c
c â n d — târziu — n e - a m ridicat de plecare,
că s ă r u t u l tău şi-acum îmi apare
risipit î n t r e noi — e t e r i c . . .

SONATĂ PENTRU PIAN

F u g a mâinilor p e fildeş, ca p o r u m b e i i
în s b o r u l imaculat s u b cer de f u r t u n ă ;
amfore — sonorităţi — degetele a d u n ă
şi unghiile joacă melodiei cerceii.

Explozie d e bas pedala m e n ţ i n e

c â n d cristalele-şi risipesc discret vibrarea
şi u m b l e t u l ireal p e g â n d , ca m a r e a ,
dezmiardă r i t m i c , timpanele virgine.

Peisajul — cântec — se crestează: fiord

şi aripile s t r â n g întunericul tăcerii
M â i n i l e — flori m o a r t e — p r e d a u vegherii
cu orele'n p r o c e s i u n e , u l t i m u l acord.

SILVIU R O D A
MOARTE PRIN AUTOSUGESTIE
L a începutul acelei vacanţe de vară, m ă hotărîsem să-mi p e t r e c
primele zile d e libertate la u n a din colegele m e l e de Universitate,
care mă invitase p e n t r u câteva zile la conacul ei, situat î n t r ' u n
p i e r d u t sătuc dobrogean c o m p u s aproape n u m a i din familii tătă­
reşti şi aşezat la vreo trei kilometri de cea mai apropiată gară.
Consideram această invitaţie o adevărată r ă z b u n a r e celestă venită
la sfârşitul acelui a n şcolar de c r u n t e mizerii materiale p r i n care
t r e c u s e m , iar hotărîrea de a o transforma în fapt era p e n t r u mine
o reconfortare, cu atât mai intensă, cu cât îmi oferea, pe deasupra,
şi ocazia de a sta mai multă v r e m e în apropierea acestei fete d e
care m ă legase, în cursul celor doi ani de studenţie, nu ştiu ce fir
miraculos al u n e i prietenii p u r e şi lucide ca întâlnirea a două
stele pe u n firmament de mătase. Sanda M u ş a t , prietena mea —
era între noi o prietenie absolut virilă, fără nici u n fel de r a p o r t u r i ,
de intenţii, sau de scopuri străine prieteniei p u r e şi simple — era
singura fică a vestitului moşier T o ş a , — aşa se obişnuiseră să-1
numească locuitorii câtorva sate d e p r i m p r e j u r , — m o r t cu câţiva
ani mai înainte î n t r ' u n funest accident de vânătoare, neexplicat
în î n t r e g i m e încă nici p â n ă astăzi. Sanda mai avea doi fraţi, u n u l
mai m a r e , altul mai mic decât ea, care conduceau, î m p r e u n ă cu
m a m a lor, treburile curţii şi ale c â m p u l u i ; p e ea o dăduseră la
Universitate, satisfăcând u n u l din dezideratele s c u m p e ale nefe­
ricitului ei tată.
« Curtea » e aşezată la marginea acestui sătuc tătăresc care n u
are mai mult de optzeci de case, făcute din chirpici şi acoperite
cu lut şi pae, asemănându-se din d e p ă r t a r e cu nişte idilice cabane
orientale, în care foamea şi amorul s u n t singurele s i m p t o m e vitale
ale unei umanităţi rămase în u r m ă p r i n modestia pretenţiilor ei.
Situată p e o coastă, u n d e ocupă o suprafaţă de câteva hectare, cu
casa, grajdurile, magaziile, armanele, strunga şi saiaua oilor,
curtea e împrejmuită de u n zid alb de piatră şi tronează deasupra
satului adormit la poalele ei pe o vale setoasă şi călduroasă, lipsit
de orice vegetaţie arboriferă. I n interiorul zidurilor curţii, o fadă
şi leneşă bogăţie de clorofilă a salcâmilor răbdători în soarele
torid ca nişte cămile exotice strică armonia din peisajul ance­
stralei înfrăţiri cu soarele, a tătarilor refugiaţi în bordeele răco­
roase de lut. Cu faţa în spre răsărit, casa din mijlocul curţii, având
proporţiile aproape ale u n u i castel, construită î n t r ' u n stil curat
r o m â n e s c , cu ziduri albe şi acoperită cu ţiglă roşie, se i m p u n e
p r i n t r ' u n t u r n u l e ţ situat în aripa dreaptă a clădirii, solemn ca
u n paj veşnic treaz al acestor văi şi dealuri uitate de civilizaţie
în î n m ă r m u r i r e a firească a imperiului solar. Oamenii de p r i n î m ­
prejurimi privesc, peste ogoare, «cucuveaua conacului», oride-
câteori îşi ridică de jos privirile, în t i m p u l activităţii lor t r u d n i c e
de înfrăţire cu p ă m â n t u l aprins şi soarele neistovit. I n singură­
tatea şi tăcerea de aici, conacul pulsează de o activitate febrilă şi
diversă, t u r b u r â n d p â n ă la m a r i distanţe, prin sgomotul maşinilor
d e t r e e r a t , sau al carelor încărcate care scârţâe pe d r u m u r i l e de
ţară ca nişte armonici dezacordate, liniştea imperială, care se
pare a fi virgină, a acestui sticlos peisaj dobrogean.
I n primitivitatea acestei vieţi care îşi are, fără îndoială, farmecul
ei singular, plictiseala se pare că n u există, p e n t r u că oamenii d e
p e aici n u o cunosc. Sanda, vacanţele copilăriei şi le-a petrecut
aici, n u de p u ţ i n e ori j u c â n d u - s e p r i n t r e florile c â m p u l u i de ală­
turi cu copiii bordeelor tătăreşti — azi braţe viguroase de m u n c ă
ale conacului. D e când a crescut însă, vine aici p e n t r u p u ţ i n
t i m p — - r e s t u l vacanţelor petrecându-şi-1 la oraş, u n d e au dease-
menea o casă. Zilele de exil, c u m n u m e ş t e ea în glumă t i m p u l
p e care şi—1 petrece la conac, n u constituesc totuşi deloc u n exil
p e n t r u u n citadin care vine să se adape din repaosul patriarhal.
Cu toate că, d u p ă p u ţ i n t i m p de întârziere aici, viaţa începe să
devină cu adevărat de exil, p e n t r u cine n ' a r e d r e p t tovarăş de
visuri decât singurătatea.
P e n t r u mine faptul de a trăi în mijlocul acestei vieţi cu totul
originale, era mai mult decât o încântare — şi n ' a m simţit u n
singur m o m e n t , în decursul celor câteva săptămâni, cât au în­
târziat aici în m o d imprevizibil, plictiseala sau nostalgia altei
vieţi mai civilizate. Sanda, care mi-a fost şi căreia i-am fost tot
t i m p u l singurul tovarăş de reverii şi d e plimbări prin împrejuri­
mile conacului, făcea să crească înmiit poezia acestei vieţi p e care
o aveam la picioare. Aproape j u m ă t a t e din vacanţa aceea a m p e -
trecut-o î m p r e u n ă acolo, pierduţi amândoi prin câte una din
odăile tăcute ale casei — toţi ceilalţi se duceau la treburile de p e
afară — şi prietenia noastră devenise a t â t de intimă, atât de fră­
ţească, încât tot ceea ce existase mai înainte între noi, ni se
părea a c u m o legătură cu totul artificială şi convenţională. L a
21 d e ani oamenii n u s u n t încă nici p r e a bătrâni şi nici prea tineri,
p e n t r u a şti să închege şi să m e n ţ i n ă p u r ă o prietenie legată î n t r e
u n băiat şi o fată, a m â n d o i visători şi a m â n d o i plini de elanuri.
Şi dacă u n e o r i , prin u m b r a camerelor discrete, sau pierduţi în
vraja plimbărilor crepusculare de p r i n bostănării, jocul n o s t r u
inocent era apoteozat de câte o sărutare neştiută de nimeni —
asta n u însemna decât că î n t r e noi se născuse cu t i m p u l , deasupra
prieteniei, o dragoste care avea să r ă m â n ă frumoasă şi o u n i r e
care, mai târziu, avea să fie consfinţită de botezul sacru al căsă­
toriei . . . D a r asta s'a î n t â m p l a t cu ani mai târziu şi î n vara acea
a fost făcut doar nodul firului u n u i poveşti cu farmecul şi des-
iluziile ei, care n u încape însă în cadrele acestei retrospecţiuni.
Aici aş vrea să povestesc n u m a i întâmplarea stranie p e care
a m descoperit-o în m o m e n t u l în care se închega această poveste
d e iubire — întâmplare care s'a p e t r e c u t sub acelaşi acoperiş —
şi poate sub acelaşi destin, ca şi iubirea noastră de mai t â r z i u .
Şi m'aş fi ferit să evoc aici această iubire, care a fost frumoasă
dela început p â n ă la sfârşit, dacă sfârşitul ei, totuşi, n u s'ar fi p e ­
t r e c u t în împrejurări similare cu întâmplarea pe care a m desco­
perit-o în zorile ei, î n t r ' u n a din odăile în care întârziam singur,
ca u n veritabil răscolitor de g â n d u r i ce e r a m . Fiindcă iubirea
aceasta s'a sfârşit — şi ea — p r i n t r ' u n caz de autosugestie, care
devenise m o n o i d e i s m : m ă păcălisem singur, crezând — fără nici u n
indiciu real — că Sanda m ă înşeală, ceea ce a d u s la o r u p t u r ă
fatală, p r i n care iubirea noastră, intactă, poate mai m a r e chiar,
avea să fie cultivată, ascuns, mai d e p a r t e , d e două fiinţe care s'au
despărţit p e n t r u a n u se mai întâlni n i c i o d a t ă . . . Câteodată n e
creăm singuri destinul, dar tot singuri ne păcălim noi înşine,
adeseori amarnic, d e s t i n u l ! . . .

C â n d a m venit aici — descinzând într'o dimineaţă plină d e

soare în staţia, campestră o a r e c u m , de lângă conac, la c â m p
începuse abia secerişul. T o a t ă lumea pleca dimineaţa dela
curte şi se întorcea seara, aşa că acasă nu r ă m â n e a m decât noi
doi, î m p r e u n ă cu m a m a Sandei şi cu vreo două basarabence r o ­
b u s t e şi gâlcevitoare cu ciobanii, care îngrijeau de cele de pe lângă
casă. Ziua ne-o petreceam, d e obicei, mai m u l t în casă, u n d e ,
feriţi de soare, de secetă, de zăduful în care pluteau oamenii de
afară, n e o m o r a m t i m p u l în j u r u l u n u i patefon care sfâşia singu­
rătatea şi tăcerea covârşitoare din j u r u l nostru şi a u n e i perechi
de table care făceau variaţia între o carte citită p e îndelete şi
câteva plăci de patefon.
T i m p u l trecea astfel destul de m o n o t o n , încât, după câteva
zile, î m i deveniseră cunoscute toate încăperile, toate colţurile
casei, din beci p â n ă în p o d şi dela bucătărie p â n ă la cerdac, ca
şi c u m m'aş fi născut în ele, ca şi c u m aş fi trăit în ele acei două­
zeci şi ceva de ani de atunci.
O singură încăpere n u - m i fusese accesibilă î n s ă : t u r n u l e ţ u l
« cucuveaua conacului», c u m îi spuneau ţăranii din împrejurimi.
S p r e el urcau nişte scări de l e m n şi duceau u n m i c coridor ală­
t u r a t podului, ca o mansardă, deşi n u era chiar mansardă. O uşă
d e l e m n în tăblii mă intrigase în p r i m u l m o m e n t , p r i n faptul că
Sanda, deşi n ' o ocolea, n ' a încercat totuşi, niciodată să o deschidă
şi să-i t r e c e m pragul, c u m făcusem cu absolut toate celelalte. O
ignora cu o indiferenţă m u t ă , aşa c u m ignori o fereastră dintr'o
încăpere cu prea multe ferestre. Această ignorare a început să-mi
pară dela u n t i m p ciudată şi t u r n u l e ţ u l , retras ca u n ascet în aripa
dreaptă a clădirii, începea să mă intereseze din ce în ce mai
m u l t . î n t r ' o zi i-am spus Sandei, nemai p u t â n d u - m ă reţine
curiozitatea:
— D e ce ocolim încăperea asta ? Vreau să i n t r u î n ă u n t r u —
mi-ar plăcea să stau acolo —
— D e trei ani n ' a mai intrat nimeni în camera asta, mi-a răspuns
ea. E t u r n u l relicvelor...
— Relicve ! Ce fel de relicve ?
 — I n t u r n e închisă, ca î n t r ' u n cavou, amintirea u n u i frate al
m e u , căruia îi plăcea să stea aici şi care a m u r i t într'o dimineaţă
în condiţiuni cu totul misterioase. Se zice că s'ar fi s i n u c i s . . . D e
atunci, m a m a a dorit ca n i m e n i să n u mai intre î n el — î n afară
de dânsa, căci ţinea foarte m u l t la Panait — iar în interior totul a
rămas aranjat exact aşa c u m era c â n d trăia el. N i m i c n u s'a
schimbat. M a m a ţine m u l t ca nimeni să n u « profaneze » t u r n u l —
n u ştiu de ce. î n ă u n t r u n u e nimic d e profanat.
— E poate de descoperit ceva ?
— E p u ţ i n probabil, dar n ' a r fi exclus. Fratele m e u , care stu­
diase medicina în F r a n ţ a , stătea m u l t şi lucra aici, aşa că în
afară de cărţi şi manuscrise n u cred să mai existe ceva î n ă u n t r u .
— E suficient şi atât ca să descoperi o taină m a r e .
— D a , ai dreptate, dar dacă t u r n u l e sigilat ? . . .
« V o m r u p e sigiliile — aici e o taină », îmi r ă s p u n d în g â n d ,
c u p r i n s peste măsură de o curiozitate devorantă d e a şti cât mai
c u r â n d ce se ascunde în « cucuveaua conacului».
S p r e seară m ' a m dus p e la bostană. D i n una în alta, a m ajuns
să-1 î n t r e b p e S u i n , b ă t r â n u l tătar care păzea pepenii, de cei s p u n
ei t u r n u l u i dela conac «cucuveaua conacului».
— Acolo ai m u r i t estem cu sinucis ala D o m n u Panait, care-i
învăţat e r a m şi pentr'asta ala t u r n u l e cucuvea ai rămas, îmi ex­
plică imediat în dialectul lui Suin. Şi d u p ă ce'îşi stinse cu îngrijire
ţigarea în ţărână şi scuipă p r i n t r e dinţi, adaogă: E u n u ştiu mai
mult...
Prin u r m a r e , oamenii legaseră de porecla acestui t u r n o super­
stiţie macabră, p e care, în felul lor, n u şi-o prea puteau explica.
F a p t u l îmi mărea şi mai m u l t curiozitatea.
Acasă a m izbutit, d u p ă multe ocoluri, şi tergiversări, să aduc
vorba despre t u r n în faţa stăpânii casei.
— Ştiu că nimeni n ' a r e voie să i n t r e acolo, i-am spus în cele
din u r m ă , dar, totuşi, vă r o g acordaţi-mi această permisiune
p e n t r u câteva m i n u t e . S u n t curios, vreau să ştiu ce lucra acolo
fiul dumneavoastră regretat.
— M i - a m zis să n u las p e n i m e n i , să-i a d u n eu singură lucrurile
din interior, dar, de câte ori i n t r u acolo, m ă c u p r i n d e jalea. C â n d
trăia el, nopţi întregi ferestrele d e s u s erau luminate cu u n far
deasupra c u r ţ i i şi el îşi petrecea tot t i m p u l acolo singur, p â n ă
 într'o dimineaţă în care l-am găsit m o r t p e canapeaua p e care
se obişnuise să doarmă regulat. D e atunci n ' a mai intrat n i m e n i ,
afară de m i n e , acolo, dar fiindcă d u m n e a t a . . .
A doua zi, c â n d razele soarelui matinal băteau mai aprins în
ferestrele t u r n u l u i , a m deschis uşa şi a m păşit singur în liniştea
ermetică d i n ă u n t r u . M ă aşteptam ca în interior să dau peste o
dezordine cel p u ţ i n egală cu a unei biblioteci devastate. A m avut
însă o mică surpriză, găsind cu totul altceva decât ceea ce îmi
închipuisem mai înainte.
întreaga încăpere era stropită cu lumina soarelui care bătea
direct în geamuri şi se părea că în interior a fost închisă o bucată
de t i m p şi de spaţiu m o r t . N i m i c n u trăda nici cel mai mic suflu
de viaţă, nimic n u se mişca şi totul părea izolat de adevărata exis­
tenţă, ca o cutie de sticlă închisă ermetic, în al cărei interior e
vid, uitată î n v r e u n a din firidele atemporale ale neantului.
P e j o s , o d u ş u m e a p u ţ i n roasă, de scânduri nevopsite, era aco­
perită cu două p r e ş u r i înguste şi lungi aranjate cruciş prin mijlocul
odăii. I n d r e p t u l uşii, lângă zidul din faţă, se afla o masă încărcată
cu cărţi peste care praful se depusese ca u n frumos strat de polen
alburiu. I n t r ' u n colţ u n dulap mare închis, alături de o canapea
acoperită cu u n macat roşu ţesut în casă. L â n g ă masă dormita
plictisit u n scaun p e care se afla o p e r n ă , deformată şi uzată, care
arăta, totuşi, că de m u l t ă v r e m e n u se mai aşezase nimeni pe ea.
D e a s u p r a dulapului se afla u n craniu omenesc care rânjea hidos
şi scheletul u n e i mâini cu falangele înţepenite. T o t u l era învelit
î n t r ' u n iz special, în care se putea distinge o uşoară aromă funebră,
amestecată cu u n miros de aer închis care aducea p u ţ i n a m u c e -
zeală. Incontestabil, dacă soarele n ' a r fi fost singurul vizitator
cotidian al acestei încăperi, ea s'ar asemăna a c u m , — e, poate,
şi o impresie p e r s o a n l ă ! ca u n cavou din care au fost scoase si-
criile, dar în care a rămas, ca o persitentă prezenţă ireală, a t m o ­
sfera m o r t u a r ă .
L a î n c e p u t m e r g e a m încet şi atingeam fiecare lucru cu mare
băgare de seamă, deoarece toate îmi făceau impresia u n o r relicve
atât d e fragile, î n c â t la cea mai mică atingere cu degetul se vor
transforma î n t r ' o p u l b e r e fărămicioasă, ca hârtia arsă. Copertele
cărţilor d e p e masă erau acoperite, la r â n d u l lor, de praf şi t i ­
tlurile nu li se desluşeau decât după ce se ridica ambalajul acesta
atât de fin cu care le acoperiseră tăcerea şi uitarea. Cele p a t r u
rafturi de sus ale dulapului erau pline şi ele de cărţi, unele noi
şi frumoase, altele vechi şi roase, ca acelea găsite p r i n podurile
instituţiilor b ă t r â n e . Jos, dulapul era încărcat cu tot felul d e
oase, de schelete minuscule, d e sticluţe, ace, cuţitaşe şi alte dife­
rite i n s t r u m e n t e similare. Aici era o dezordine d e cimitir.
A m examinat atent fiecare v o l u m , fiecare bucată d e h â r t i e ,
descoperind alăturate o Biblie şi câteva cărţi de Papini, mai m u l t e
volume d e Dostoiewski, Pascal şi Edgar Poe, amestecate p r i n t r e
n e n u m ă r a t e volume de filosofie şi literatură contemporană, p r e c u m
şi u n mare n u m ă r de cursuri şi cărţi de medicină. P e masă se aflau,
p r i n t r e altele, î n t r ' o admirabilă legătură de p â n z ă roşie, poeziile
lui Baudelaire şi d o u ă v o l u m e , c u m p ă r a t e probabil dela v r e u n
anticar, d i n t r ' o veche şi incompletă ediţie a Jurnalului lui Amiel.
Acestea se părea a fi fost mai des răsfoite decât oricare altă carte
care se afla acolo.
I n p r i m a zi n u descoperisem nimic interesant, în toate ace­
stea. C ă u t a m totuşi, cu o curiozitate arzătoare ceva care să m ă
iniţieze în tainele existenţii p e care a cunoscut-o această odae,
acest cuib d e « cucuvea ». E r a m cu fermitate încredinţat că t r e b u e
să existe ceva rătăcit p r i n toată această maculatură ordinară sau
de lux şi o pasiune inefabilă m ă î n d e m n a să cercetez.
Şi într'adevăr, descoperii, d u p ă vreo două zile de asidue cău­
tări, în fundul u n u i raft de cărţi, o m a p ă curioasă, legată cu mai
multe fire roşii, ca de arnici şi aşezată acolo, de b u n ă seamă d e
stăpâna casei, cu o îngrijire care t r ă d a mai mult decât u n senti­
m e n t d e pietate. Desfăcând-o, a m dat peste câteva caete scrise
şi p e o pagină şi pe alta, î n t r ' o ortografie p u ţ i n lizibilă şi
mai p u ţ i n îngrijită în ce privea estetica paginelor: p r i n t r e
r â n d u r i sau p e margini erau făcute tot felul de s e m n e a b s u r d e ,
de figuri geometrice, inedite, p e lângă ştersăturile d e rigoare,
inversiunile, parantezele şi toate celelalte inerente ale oricărui
manuscris.
La sfârşit se găsea u n caet, ceva mai gros decât celelalte, p e
coperta căreia era scris cu litere m a r i « J U R N A L ». Această d e s ­
coperire m ' a făcut să tresar. D e câte ori mi-a căzut în m â n ă u n
j u r n a l intim, l-am devorat cu aceeaşi curiozitate cu care ai ana­
liza, p r i n mijlocirea u n u i telescop special, universul mirific din
sufletul u n u i o m . î n a i n t e , deci, de a descifra manuscrisul a n ­
terior m ' a m aruncat asupra acestui j u r n a l .
E r a jurnalul de lucru al u n u i romancier. Celelalte caete conţi­
neau u n r o m a n — intitulat bizar « O m u l invers » — care, a m
descoperit în u r m ă , rămăsese n e t e r m i n a t . P e n t r u ce rămăsese
n e t e r m i n a t — mi-a arătat-o acest j u r n a l , din care e x t r a g :
9 August...
Alea j acta e s t ! . . .
A m ezitat m u l t în faţa p r i m e i pagini, deoarece m ' a m g â n d i t
m u l t dacă t r e b u e să încep, ori n u , această operă p r i n care va t r e b u i
să satisfac u n a dintre cele mai setoase aspiraţii ale m e l e : p a r t i ­
ciparea la infinit, confundarea cu neantul. Dorinţa aceasta m ă
obsedează şi m ă roade de câţiva ani încoace, î n t r ' u n m o d crâncen,
ca u n abominabil cancer interior. D a r n u ştiu dacă scriind această
carte voi izbuti să realizez actul care mi-ar putea p r o c u r a , chiar
şi n u m a i p e n t r u câteva clipe această misterioasă voluptate de a
trăi, p r i n t r ' u n p r e t e x t exterior, haos halucinant, incandescent şi
vibrant pe care-1 simt în m i n e î n s u m i . L a care să particip cu o
intensitate atât de formidabilă, încât conştiinţa mea să se topească,
să se piardă în nebuloasa interioară a existenţei mele. C r e d că
n u m a i p r i n t r ' u n p r e t e x t se poate ajunge la acest act, căci ori
de câte ori a m încercat s'o fac în m o d gratuit, a m fost întotdeauna
d e r u t a t de conştiinţa mea p r o p r i e care, neavând nici u n r e p e r ,
nici u n mobil, eşua m e r e u p e alăturea d r u m u l u i care duce spre
inima interiorului m e u . S u b p r e t e x t u l însă că voi scrie o carte —
p e care vreau, de altfel, să o şi scriu ! — î m i voi unifica, p o a t e ,
conştiinţa, p ă t r u n z â n d cât mai a d â n c în m i n e î n s u m i . Ştiu, e
u n a dintre cele mai fantastice aventuri ceea ce vreau să încerc eu
— şi tocmai de aceea a m ezitat m u l t să o fac, p e n t r u că mi-a fost
teamă să n u ratez t o t u l , ca şi alte daţi, să n u mă înşel singur, să
n u cad în ridicol şi puerilităţi. D e m u l t ă v r e m e simt î n mine o
efervescenţă de o fertilitate care ar putea să u m p l e lumea p r i n
creaţiile ei, dar care a rămas întotdeauna sterilă, misterioasă, fas­
cinantă, p e n t r u că niciodată n u m ' a m p u t u t r u p e atât de m u l t
d e realitate, de viaţa din j u r u l m e u , care m i - e străină, p e n t r u a
m ă coborî atât de a d â n c în miezul ei, încât s'o r u p ca p e o n e ­
buloasă orbitoare, s'o p u n sub ordine, s'o s t ă p â n e s c . . . D e câte
ori, în clinica Facultăţii, u m b l â n d cu moartea în m â n ă , d i s e c â n d - o ,
analizând-o, nu mi-a venit să-mi î m p l â n t bisturiul în piept p e n t r u
a sparge coaja în interiorul, căreia se află o lavă vulcanică mistui­
toare şi i n c a n d e s c e n t ă ? D a r era prea rece moartea p e care o
aveam în faţa mea, era prea aprinsă, prea fulminantă esenţa din
interiorul m e u , p e n t r u ca, contopindu-le, să cred că s'ar fi p u t u t
naşte altceva din ele decât u n cataclism, o pulverizare, o întoar­
cere la n i m i c . Mal tare decât curiozitatea a fost întotdeauna în
mine conştiinţa Nimicului... A m voit de m u l t e ori să cobor în
abisul din m i n e p e n t r u a realiza această experienţă, dar a m r e ­
n u n ţ a t întodeauna, evasiv, deoarece simţeam că n u sunt atât de
pregătit p e n t r u o asemenea aventură, ca să pot vedea şi înţelege,
ca să n u pierd n i m i c , ca să pot p ă t r u n d e p â n ă şi în cele mai ascunse
fibre din tot ce există acolo. T r e b u e o pregătire cu totul specială
p e n t r u aşa ceva, o detaşare definitivă de scurgerea t i m p u l u i şi
apăsarea spaţiului — iar eu n u aveam p â n ă a c u m decât dorinţa.
A c u m , iată, o a m . S u n t două săptămâni d e c â n d a m sosit aici,
de c â n d m ă pregătesc p e n t r u această aventură, p e n t r u această
călătorie în m i n e î n s u m i , p e n t r u a scrie acest r o m a n . N u vreau
să fac o operă de literatură; vreau, scriind, să realizez o expe­
rienţă, o tentativă t e m e r a r ă şi, în acelaşi t i m p , să lichidez cu o
sumă de regrete care îmi rod sufletul. C r e d că n u m a i în felul
acesta m ă p o t contopi profund cu m i n e î n s u m i . Orice altă m e ­
todă a fost ineficace p e n t r u aşa ceva.
Amintirea prieteniei ucisă a c u m o lună la Montpellier, m ă
sfâşie. Şi n u ştiu dacă această prietenie e ucisă cu adevărat — deoa­
rece în mine ea trăieşte încă — dar împrejurările în care a plecat,
în dimineaţa aceea de M a i , Boris, tăcerea aceea exasperantă d i n t r e
noi, ca tăcerea dintre două universuri antagonice, apoi plecarea
mea din F r a n ţ a , fără să ştiu încotro s'a d u s el, fără să sper a-1
mai întâlni vreodată, constituesc p e n t r u mine cea mai oribilă
m o a r t e . . . C u Boris a m stat cinci ani în aceeaşi cameră, a m d i ­
secat cinci ani, alăturea, moartea, în aceeaşi clinică; cu sufletul lui
b u n şi larg de R u s s'a plimbat sufletul m e u contemplativ
d e oriental zilele şi nopţile în şir ale celor cinci ani de înfrăţire
într'o ţară străină în care noi n e - a m regăsit fraţi. Şi a c u m ? . . .
D e o d a t ă , ca o lovitură de trăznet s u b u n cer foarte s e n i n . . . A h ,
noaptea aceea de chef, incidentul din mansardă cu femeea din
camera alăturată, dorinţa lui subită d e a se duce, în zori, la M a r g o t ,
 prietena noastră comună, ambiţia mea de a nu-i redeschide
uşa la întoarcere, Boris, istovit de sete afară, eu, exacerbat î n ă u n t r u ,
apoi plecarea, dispariţia l u i . . . A h , ah, c u m mă sfâşie toate
astea ! . . . Cine ar fi crezut că Boris va pleca atât de brusc, că eu
voi fi atât de încăpăţânat, cine ar fi crezut că acest j o c plin d e
j ă r a t e c , această tachinare diabolică a noastră n e va aduce aici ? . . .
C â t de c r u d ă e u n e o r i viaţa noastră interioară ! . . .
D a , a c u m sunt pregătit — mai m u l t chiar: sunt obligat să
p ă t r u n d în peştera fără fund din m i n e î n s u m i , să scriu această
carte, să-mi reabilitez cruzimea pe care involuntar, inconştient
m i - a m manifestat-o atunci. Dacă n ' a ş face-o, aş trăi ca u n sinu­
cigaş m o r t p e j u m ă t a t e . A m cea mai deplină ocazie să-mi realizez
aventura. T r e b u e să o fac, t r e b u e să îndeplinesc o datorie faţă
de mine şi faţă de prietenia ucisă î n t r ' u n joc, scriind o operă
m a r e , profundă, tragică, sinceră — aşa c u m e sufletul meu a c u m
— învingând orice ezitare, depăşind orice risc.
Alea jacta e s t ! . . .

Manuscrisul r o m a n u l u i de care e vorba — atât cât a fost

scris — c u p r i n d e peste p a t r u sute de pagini compacte. N u e m o ­
m e n t u l să vorbesc aici despre valoarea l u i : ea m i s'a p ă r u t a fi
excepţională. Ceea ce m ' a interesat mai m u l t atunci a fost j u r ­
nalul din care a m extras pagina de mai s u s . Acest j u r n a l a fost
scris la intervale de două, sau trei zile, câteodată chiar şi o săp­
t ă m â n ă şi vorbeşte despre evoluţia stărilor sufleteşti din t i m p u l
lucrului, p r e c u m şi a lucrului însuşi. P e n t r u că nu-1 pot r e p r o ­
duce în întregime — ceea ce ar fi foarte interesant — r e p r o d u c
n u m a i ultimele pagini — j u r n a l u l fiind î n t r e r u p t tot aşa de b r u s c ,
ca şi r o m a n u l :

29 S e p t e m v r i e . . .
A m ajuns, aşa dar, la aproape p a t r u sute de pagini în mai p u ţ i n
de două luni. Ceea ce e formidabil. N ' a m crezut niciodată că
voi fi capabil de o asemenea prodigalitate, deşi e r a m convins
d e fertilitatea efervescenţii mele interioare. Şi totuşi, a c u m n u
ştiu dacă ceea ce a m scris mi se datoreşte mie, sau unei forţe
coborîtă t e m p o r a r î n m i n e . I n orice caz, a m impresia că p r i n
mine n u vorbeşte u n o m , ci o L u m e . Poate de aceea a m şi fost
captivat într'o asemenea măsură de l u c r u . D e c â n d a m început
să scriu, n u mai ştiu de însemnează repaos, odihnă, s o m n . Scrisul
mă devorează cu o cruzime de flagelator.
L a început mergea mai g r e u . A c u m , când a m început să cobor
panta spre desnodământul acţiunii, totul m e r g e aşa de r e p e d e
încât abia mai pot să stăpânesc cuvintele. î m i face impresia că
e suficient să a p u c tocul în m â n ă şi să închid ochii — de rest
are grijă inconştientul, lumea care clocoteşte şi care se revarsă
p r i n m i n e , ca o apă captată care a izbutit să sfredelească p r i n
stâncă u n orificiu şi să se î n d r e p t e spre m a r e , să se reverse în
imensul t o t .
D e altfel, n ' a m ştiut niciodată că voi ajunge aici. A m coborît
în peştera din m i n e cu o făclie u m i l ă în m â n ă şi n ' a m văzut nimic
acolo, aşa c u m m ă aşteptam, dar totul a izbucnit p e lângă m i n e ,
p r i n l u m i n a palidă a acestei făclii, afară. T o t acest întuneric ha­
lucinant, care e năbuşit în m i n e poate de secole şi d e generaţii
întregi, e răscolit a c u m de această făclie care-1 goneşte afară într'o
rostogolire de apocalips. P â n ă în fund mai a m m u l t de m e r s ,
dar n u ştiu dacă voi ajunge vreodată acolo. D r u m u l , deşi devine
din ce în ce mai uşor, mai pasionant, respiraţia simt însă c u m
m i se îngreuiază. L u m i n a făcliei devine macabră, straniu de stră­
lucitoare. Simt, simt că mă apropiu de o comă ! . . .

3 Octomvrie...
T r a g i c . Aş vrea să abandonez l u c r u l , dar mi-e imposibil. N u
ştiu ce să fac. S u n t exasperat — n u ştiu ce să fac. Cu cât scriu
mai m u l t , cu atât aş scrie şi mai m u l t , m'aş devora şi mai m u l t
şi mi-e imposibil să rezist d e m o n u l u i care muşcă din m i n e . M ă
cuprinde o spaimă groaznică ori de câte ori îmi dau seama de
situaţia în care mă aflu: sunt învăluit î n nişte mreje care m ă trag
spre prăpastie. î m i place felul în care mă t r a g ele, dar ştiu, ştiu
că m ă d u c spre prăpastie — şi nu pot scăpa din ghiarele lor.
î n c e p u s e m să scriu o poveste de iubire şi de prietenie şi, d u p ă
o sută de pagini, a m văzut că era vorba de o tragedie interioară
a prieteniei, iar a c u m , la p a t r u sute d e pagini, văd că e vorba
despre m o a r t e . I n mine există n u m a i m o a r t e , căci tot ce iese din
mine vorbeşte despre m o a r t e . Voi reuşi oare să fac să iasă din
mine toată moartea ? Şi voi r ă m â n e atunci u n o m e t e r n , sau voi
 m u r i şi eu ? . . . L u p t a a început să devină cât se poate de grea.
M ă găsesc în faţa u n u i atac al morţii. N u pot să fug, n u pot să
abandonez t e r e n u l . E prea târziu — cineva m ' a p r i n s şi m ă î n -
pinge din spate. î n a i n t e deci, p â n ă la s f â r ş i t !

5 Octomvrie...
L u m i n i l e acestei t o a m n e de azur m ă s f â ş i e . . . Astăzi a m
ieşit să m ă plimb p u ţ i n , să m ă răcoresc p u ţ i n , să m ă eliberez câ­
teva clipe din odaia asta m o r t u r a ă în care lucrez. M ' a dus la vie.
I n zadar. Această t o a m n ă p u r ă de argint îmi u m p l e inima de o
melancolie stranie. T o t u l m ă chiamă înapoi, la masa de scris şi
t o a m n a îşi filtrează prin mine ceremonia ei funebră. E frumoasă
această t o a m n ă , e plină de libertate, dar p e mine mă u m p l e de
tristeţe, de regrete inefabile de a n u putea sbura de pe p ă m â n t
ca dintr'o celulă a morţii. Această linişte, această frumuseţe cos­
mică e parcă o consolare sfâşietoare p e n t r u m i n e , p e n t r u cel care
simt că m o r a v â n d conştiinţa lucidă că dincolo de spaţiul în care
m ă aflu, din care n u pot evada, moartea n u există. T o a m n a aceasta
îmi u m p l e sufletul de viaţă, dar viaţa asta limpede, luminoasă, e
tristă, p e n t r u că e o viaţă a M o r ţ i i . E u sunt a c u m u n haos de
întuneric răscolit de o lumină, u n bloc de ghiaţă, o răspântie
p r i n care şueră toate vârtejurile n e a n t u l u i . . . L u m i n i l e acestei
toamne de azur m ă sfâşie, p e n t r u c ă n u sunt ale mele. P e n t r u c ă
constrastul dintre noi e prea m a r e . Dacă ar fi o t o a m n ă pluvioasă
aceasta, o t o a m n ă fără l u m i n i de argint, n ' a ş simţi acum această
sete n e b u n ă şi inexplicabilă de a fi eu î n s u m i universul însuşi.
Să simt voluptatea mobilităţii şi a imobilităţii lui infinite ! Setea
asta propagată de ceremoniile acestei toamne m i n u n a t e , mă tor­
turează şi mă o m o a r ă . . . A h , u n d e e, u n d e e sufletul să mi-1
stâlcesc sub călcâe ca pe o băşică imensă de peşte ? ! . . .

6 Octomvrie...
Azi n ' a m p u t u t să scriu nici o l i n i e . . . T o a t ă noaptea trecută
m ' a m zvârcolit în cleştele insomniilor, ca u n vierme în inima
jăratecului. Personajele, fantoşele create de mine m ă t o r t u r a u
cu o r ă z b u n a r e bestială, ca nişte fiinţe monstruoase p e care le-am
scos din întuneric la lumina p e care n u pot să o s u p o r t e , c h e m â n -
d u - m ă să le p o r t mai d e p a r t e , să le dau viaţă, sau să le ucid p e n t r u
totdeauna. D a r mi-a fost imposibil să m ă apropii de ele. O noapte
întreagă n e - a m luptat ca nişte rivali, p e viaţă şi p e m o a r t e . N ' a m
p u t u t nici să scriu, n ' a m p u t u t nici să d o r m . Sângele îmi circula
î n n e b u n i t prin artere, gata de explozie. Respiraţia m i se îngreuia,
inima î m i bătea exacerbată, ca u n ceasornic d e r o p a t ; m ă asfixiam
în interior. Dimineaţa m ' a m sculat e x t r e m de obosit, de sfârşit.
C u ochii arşi, cu creerul mistuit ca de cea mai teribilă fascinaţie,
cu t r u p u l care îmi t r e m u r a ca u n schelet acoperit cu o pătură h i ­
doasă de g e l a t i n ă — Şi a fost u n soare macabru de strălucitor
astăzi. M i - e r a imposibil să r ă m â n î n casă. Păsările ciripeau afară
cuprinse de o isterie înspăimântătoare, ca şi c u m ar fi presimţit
u n imens cataclism universal. T o t u l însă m i se părea p u s t i u ,
tăcut, ruinat. Parcă e r a m u n strigoi a p ă r u t î n t r ' u n astru m o r t .
M ' a m dus la şcoala tătărească să schimb câteva vorbe cu Hagi
I b r a i m , învăţătorul satului, u n o m de vreo 30 de ani şi b u n , exa­
sperant de b u n . E singurul m e u p r i e t e n de aici. F r u n t e a lui naltă
şi arsă de soare, fesul lui roşu înfăşurat cu u n ştergar alb, vorbele
lui calme, visătoare, au şi ele î n t r e g orientalismul rasei lui b â n ­
tuită de mizerie şi arsă de soare. Vroiam să privesc p u ţ i n t r u d a
cu care învârteşte el universul în faţa copiilor blegi şi inocenţi.
Vroiam să m ă depărtez p u ţ i n de obsesiile mele, să uit d e mine î n ­
sumi, privindul p e el c u m se t r u d e ş t e să coboare lumina în cape­
tele r o t u n d e şi fade ale semiţilor nereceptivi şi m u r d a r i de zoile
pepenilor verzi.
C â n d a m ieşit din şcoala tătărească, nu ştiu ce m ă împingea
să alerg. A m v r u t să sar dintr'odată cele două c u b u r i de piatră
necioplită, care ţineau loc d e scară şi să fug. C â n d a m sărit însă,
în graba mea inexplicabilă, instinctivă, a m strivit cu talpa o vrabie.
D a , e de necrezut, dar a m strivit-o cu p r o p r i a mea talpă ! . . . T o t u l
s'a petrecut atât de fulgerător, încât biata păsărică, cu capul strivit
complet, n'avusese nici t i m p să moară. Sar, ca ars, înapoi, o iau
î n m â n ă , o ridic. E r a caldă încă, t r u p u l îi vibra m o r t , strivit,
electrocutat parcă. E r a o vrabie destul de m a r e , dar n u pot să-mi
explic prin ce extraordinar mister ucigător a fost surprinsă d e
talpa m e a . Hagiul, care venea î n u r m a mea, începuse aproape să
plângă, văzând-o în halul acesta, pusă pe prag, cu sângele care-i
ţârîia cald din ochi, din creer, din toate sfărîmăturile capului şi
ale t r u p u l u i .
 — Ce e ? Cine ? Cine a o m o r î t ? făcea hogea paralizat.
— N u ştiu, a m găsit-o aici, aşa, minţii cu o tărie diabolică
fără să ştiu d e ce m i n t .
— Săracul! S ă r a c u l ! . . .
D i n m o m e n t u l acela, sufletul m e u e o vrabie strivită care ago­
nizează fără a-şi putea da sfârşitul. T o a t ă ziua m ' a m svârcolit,
ca şi c u m aş fi fost în pat cu Moartea deghizată î n t r ' o amantă
c r u d ă şi devoratoare. A h , de-aş putea descrie aceste c h i n u r i ! . . .
A c u m e n o a p t e . E noapte — u n infern. î n t u n e r i c u l m ă arde ca
o smoală fiartă. S u n t slăbit, sătul d e orice, — aşi vrea să m o r ,
aşi vrea să trăesc, aşi vrea să n u mai fiu. D a r n u pot să fac n i m i c .
N u p o t ! nu p o t ! n u p o t !

7 O c t o m v r i e . . . dimineaţa.
N u ştiu, a m visat, ori era să m o r într'adevăr azi n o a p t e ? D e
câteva zile trăesc n u m a i cu moartea în suflet. Sufletul m e u e m o r t
chiar — n u mai are nici u n entuziasm, nici o speranţă, nici o l u ­
m i n ă — n u m a i t r u p u l î m i mai trăeşte şi mă m i r p r i n ce miracol.
Azi noapte a m avut nişte senzaţii groaznice, atât de groaznice,
încât a m crezut la u n m o m e n t dat că sunt în comă, deşi n ' a v e a m
d e u n d e să ştiu c u m se manifestă această stare. I n t r ' a t â t e r a m de
speriat. O tuse adâncă îmi făcea respiraţia dificilă, pulsul
îmi devenise excesiv d e violent, de surescitat, încât plămânii,
trahea, aorta şi vasele capilare m i se părea că au pleznit din
cauza contorsiunilor interioare. Cu cât c ă u t a m să-mi analizez
mai de aproape fiecare organ, fiecare fibră, fiecare mecanism,
cu atât mai m u l t mă convingeam singur că s u n t m o r t . L a u n
m o m e n t dat a m sărit, ca spre a m ă convinge că s u n t viu şi a m
început să u r l u ca u n disperat — probabil nişte urlete înfricoşă­
toare. A venit cineva şi a aprins lampa. E r a m a m a , înspăimântată
si ea. Prezenta ei a fost salvatoare, deoarece m ' a m simţit din-
tr'odată bine, fără să simt vre-o d u r e r e , fără să a m vre-o sincopă.
Prezenţa m a m e i mi-a dat iarăşi viaţă, m ' a liniştit. M ' a î n t r e b a t ,
îngrijorată, ce a m , d e ce a m strigat. N u ştiu ce i-am r ă s p u n s . . .
P â n ă a c u m m ' a u măcinat o s u m ă d e regrete stranii. Aş vrea
să m ă sinucid, dar n ' a m curaj. O , dacă aş putea-o face ! • . . S u n t
deplin convins că viaţa noastră n ' a r e nici u n sens, e u n lucru c r i ­
minal d e a b s u r d . Aseară, înainte de a mă culca — a mă culca e
u n fel de a vorbi, deoarece nu a m p u t u t să d o r m deloc — a m
privit cerul înstelat şi m'a p ă t r u n s cea m a i amarnică desiluzie;
aceea d e a n u putea fi m o r t ca o stea şi, totuşi, viu, e t e r n , într'o
l u m e eternă şi infinită. Cerul înstelat m ' a t u r b u r a t a d â n c p r i n
intensitatea lui, p r i n depărtarea lui de m i n e , prin condiţiunea
mea cosmică de a nu-1 putea atinge. î m i r u p e a falduri de dispera
din piept, dar nu p u t e a m face nimic, decât să trăiesc mai d e p a r t e
cu moartea în suflet. Aş fi voit în m o m e n t u l acela să m o r — d a r ,
d u p ă câteva clipe, m ă simţeam contopit c u cerul insensibil, larg,
p u r , plutind într'o voluptoasă fluturare d e aripi s i d e r a l e . . . M ă
contopisem singur cu cerul, dar n u m a i p e n t r u p u ţ i n t i m p . . .
Autosugestie din disperare !

7 O c t o m v r i e . . . seara.
M ă simt şi mai r ă u . M ă uit la cărţile d i n j u r u l m e u , la m a n u ­
scrisul acesta p e care-1 detest a c u m , căci m i se pare u n m o n s t r u
p e care m i l-am creat singur p e n t r u a-mi suge sângele, şi îmi
vine să le dau foc la toate. Ce înseamnă toate naivităţile astea,
ce p o t ele salva în faţa morţii ? ! . . .
Astăzi mi-a m u r i t în m â n ă u n i e p u r e . M i - a m u r i t în m â n ă u n
iepure ! O fiinţă, o viaţă s'a sfârşit î n m â n a mea, ca în m â n a u n u i
călău. Asta m'a lovit mortal. D u p ă întâmplarea d e ieri cu biata
vrabie şi siroposul acela d e hoge, întâmplarea d e a z i ! . . . M i - a
fost milă, m i se r u p e a inima d e milă, dar nu p u t e a m face n i m i c .
I n faţa morţii, n u m a i oamenilor m o r ţ i li-e m i l ă . . .
Puiul de iepure p r i n s astă vară la seceriş, d e argaţi, şi p e care
l-am îngrijit cu cea mai mare atenţie p â n ă a c u m , c ă u t â n d să-1
fac să trăiască î n t r ' o viaţă artificială, cu toate că vedeam bine că
n u - i prieşte nimic, că din zi în zi e tot m a i slab, tot mai trist —
mi-a m u r i t astăzi în m â n ă . A m v r u t să-i dau o viaţă, propria mea
viaţă aş fi v r u t să i-o d a u , n u m a i să-1 p o t salva, însă, de fapt,
m â n a m e a , această m â n ă oribilă care scrie aci, a fost aceea p r i n
care i s'au scurs la p ă m â n t ultimele licăriri de viaţă pe care le
mai avea î n t r u p u l lui t r e m u r ă t o r . A h , ce poate fi mai tragic,
mai obsedant, mai chinuitor, decât o viaţă care ţi se stinge în
m â n ă , care simţi c u m se sbate între Fiinţă şi Nefiinţă, între l u ­
mină şi î n t u n e r i c , tăcută, tăcută, fascinant de tăcută ? . . . T r u p u l
îi devenea din ce în ce mai rece, carnea îi t r e m u r a din ce în ce
 mai anormal, în ochi avea viaţa şi moartea amestecate într'o lu­
mină mai sinistră decât a unei eclipse de soare combinată cu
fum. II ţ i n e a m în m â n ă şi-1 priveam ca u n halucinat, a ş t e p t â n d
m o m e n t u l în care t r u p u l îi va înţepeni definitiv î n t r ' o ultimă
svâcnire inutilă şi aproape insesizabilă, p r i n care viaţa se mai
revolta, p e n t r u o ultimă oară, între dinţii sfâşietori ai morţii.
A h , moartea, moartea, acest m o n s t r u care n u devorează, ci ucide
n u m a i ca u n vampir ! . . . M o a r t e a a coborît în iepuraşul din m â n a
mea, a intrat î n m i n e . . . N u , n ' a intrat, s'a redeşteptat în m i n e .
P e n t r u că eu s u n t o m o a r t e dela început p â n ă la sfârşit, din creştet
p â n ă în tălpi. Zadarnic m ă z b u c i u m , zadarnic m ă înşel c r e z â n d
că trăiesc — eu m o r , eu m o r în orice clipă, p â n ă în m o m e n t u l î n
care voi ajunge ca iepuraşul de astăzi. Şi viaţa mea e artificială.
Naturală p e n t r u mine e moartea, aşa c u m e p e n t r u iepure viaţa
sălbatecă a c â m p u l u i . Cineva m ' a p r i n s din î n t u n e r i c , m ' a d u s în
viaţă, crezând că îmi face u n bine, ca argaţii care au p r i n s iepurele
şi l-au a d u s acasă să-1 culce p e p e r n e , dar n u ştie că viaţa n u - m i
prieşte, că energia dela început î m i scade cu fiecare clipă, p â n ă
în m o m e n t u l ultimei svâcniri care precedează c a d a v r u l . . . D a ,
da, d e ce să m ă mai s b u c i u m ? E mai bine să m o r . D e ce să-mi
prelungesc agonia ? . . . A c u m câteva zile a m p r i m i t o scrisoare
din F r a n ţ a , în care o prietenă îmi descria moartea u n e i nepoţele
a ei d e zece ani. C u m se sbuciuma, câtă suferinţă, câte regrete
neexplicate existau în ochii e i . . . I n faţa morţii şi bătrânii şi
copiii sunt la fel de naivi, toţi s p u n « nu » cu aceeaşi candoare de
revoltaţi inconştienţi. Cel p u ţ i n dacă ar putea să t a c ă ! . . .

Şi în sfârşit, ultima însemnare din acest j u r n a l ciudat era aceasta,

făcută într'o ortografie cu totul derapată şi ceva mai t â r z i u , peste
o clipă, peste o săptămână — nu ştiu, căci nu erau d a t a t ă :

Şi dacă pe Boris îl voi întâlni ? M e t e m p s i h o z ă . M e t e m p s i h o z ă

întunericul mă taie ca o maşină de secerat ? I n gât n o d u l cerului
n u m a i respir, respir G a

M a i d e p a r t e , n ' a m descifrat n i m i c . Nici n u m a i exista n i m i c ,

î n t r ' u n certificat oficial descoperit mai târziu — deoarece
această m o a r t e bizară m'a preocupat multă v r e m e — a m găsit
avizul u n u i medic, după care moartea lui Panait M u ş a t se datora
unei «congestii p u l m o n a r e cu complicaţii cardiace şi arteriale ».
Să fi fost oare o moarte a t r u p u l u i cauzată de o prea m a r e d e ­
presiune sufletească? Depresiunea aceasta a fost atât de p u t e r ­
nică, încât a p e r t u r b a t şi a distrus chiar armonia funcţiunilor m e ­
canismului biologic?
Panait M u ş a t murise, aşa dar, p r i n autosugestie ?
Iată o întrebare care mă frământă d e multă v r e m e şi care a
atras d u p ă ea, o altă şi mai misterioasă: E posibilă o m o a r t e p r i n
autosugestie ?
Poate singur u n disperat ar putea r ă s p u n d e — deoarece p r o b l e m a ,
dacă se poate p u n e , nu comportă decât sinteza unei experienţe
spirituale — aşa c u m , p o a t e , e aceea de mai sus.

PERICLE M A R T I N E S C U
 AMIAZA
î m i odihnesc p e ape
ochii osteniţi.

Vin d e pe c â m p cu p ă r u l b u r z de spice.
M ă r g e l e n e g r e - m i licăresc p e m â i n i : furnici.
A m e s t e c u l luminii cu greerii şi grâele
mi-a tărbăcit a u z u l .
Aş vrea să-mi r u p de p e t â m p l e alba p â n z ă :
văzduhul.

S t â m p ă r ă - m ă , apă lină !
M ' a u dogorit lanurile j u c ă t o a r e .

M i s'au r u p t din suflet dorurile,

au căzut în m e r s —
U i t â n d u - m ă 'napoi le văd în l a n u r i :
maci aprinşi.
M i - o r sângera pe b u z a u n u i v e r s .

S o m n u l a p r i n s pojghiţă de b r u m ă p e ape
iar eu asvârl pe-oglinzi p r u n d i ş de floare
şi g â n d u r i l e mele cad să se adape
ca berzele din inelarele de s o a r e . . .

E M I L G I U R G I U C A
 COSIMO DEI MEDICI
Dorinţa lui Cosimo dei Medici de a întemeia la Florenţa u n
înalt aşezământ de cultură, destinat aprofundării ideilor lui Platon,
n u s'a p u t u t realiza imediat şi în forma sub care, d u p ă toate p r o ­
babilităţile, îl concepuse el. însufleţirea umaniştilor italieni p e n t r u
antichitatea clasică era, c u m a m văzut, atât de mare încât, n u
arare ori, îi împingea la imitaţii, mai mult sau mai p u ţ i n directe,
ale formelor ei de manifestare. Iar impresia pe care o p r o d u s e ­
seră, p e vremea conciliului p e n t r u unirea bisericilor, n u n u m a i
înflăcăratele cuvântări ale lui Plethon, ci şi înfăţişarea lui d e
apostol şi t o n u l lui profetic, fusese a d â n c ă . N u e dar de m i r a r e
că în mintea u n o r a din cei ce se a d u n a u ca să-1 asculte, în grădi­
nile lui Cosimo d e ' M e d i c i , încolţise dorinţa de a face să reîn-
vieze în patria lor, pe care o considerau ca o nouă Atena, vechea
Academie platonică.
Cu simţul ascuţit al realităţilor însă, de care dase dovezi atât
de strălucite în afaceri şi în politică, Cosimo d e ' Medici întrevă-
zuse dificultăţile ce se ridicau în calea u n e i asemenea î n t r e p r i n ­
deri şi care îi puteau compromite succesul, în cazul c â n d i s'ar
fi grăbit, în m o d intempestiv, intemeierea. Academia proiectată
n ' a p u t u t astfel să ia naştere decât mai târziu şi sub forme atât
de p u ţ i n obişnuite în cât au p e r m i s u n o r a din cei ce au scris
istoria acelor v r e m u r i să-i tăgăduiască, p u r şi simplu, existenţa.
I n adevăr, filosofia lui Platon n u era necunoscută în Italia.
I n î n v ă ţ ă m â n t u l superior, pe care îl reprezenta la Florenţa, aşa
' n u m i t u l « Studio », se făcuseră chiar cursuri asupră-i. Iar unele
din dialogurile platonice fuseseră deja t r a d u s e . Şi totuşi, u n curent
mai p r o n u n ţ a t de simpatie, n e c u m o izbucnire vijelioasă d e
entusiasm, î n favoarea acestei forme speciale de manifestare a c u ­
getării antice, n u se produsese încă. Părea astfel neîndoios că
condiţiile obiective, necesare p e n t r u înfiriparea mişcării de idei,
p e care voiau s'o provoace umaniştii din j u r u l lui Cosimo d e '
Medici, lipseau încă, — şi că însufleţirea de care erau cuprinşi
ei r ă m â n e a , deocamdată, u n fenomen subiectiv. P e de altă p a r t e ,
asupra lui Platon n u se făcuseră studii amănunţite şi sistematice,
aşa încât n u se vedeau încă oamenii care să poată lua, cu c o m p e -
tinţă şi autoritate, conducerea Academiei plănuite. Cei ce se
ocupaseră p â n ă atunci de Platon, chiar şi traducătorii unora d i n
dialogurile lui, — fuseseră mai m u l t filologi decât filosofi. O
scurtă privire retrospectivă asupra m o d u l u i c u m ajunsese marele
cugetător al antichităţii să fie cunoscut î n Italia, la î n c e p u t u l
Renaşterii, şi asupra m o d u l u i c u m era privit de Biserica r o m a n ă ,
care da încă tonul sau cu care, cel p u ţ i n , trebuia încă să se con­
teze î n viaţa intelectuală a t i m p u l u i , n e poate lămuri fără greu­
tate în' această privinţă.
C u m a m văzut, Petrarca atrăsese de mult atenţia c o n t e m p o r a ­
nilor săi asupra însemnătăţii lui Platon. U n istoric al filosof iei
italiene *) îl consideră chiar ca fiind fost cel dintâi care a încercat
să restaureze, în pragul Renaşterii, gloria acestui filosof de frunte
al antichităţii, — deşi nu-1 p u t u s e citi î n orginal şi n u ştia a s u -
pră-i decât ceea ce găsise î n scriitorii latini, î n operele lui Cicero
şi ale lui Apuleius m a i ales. D u p ă Petrarca, prietenul său Boc­
2
caccio a continuat să cânte apologia l u i Platon ) . Curios e totuşi,
că el r ă m â n e a stăpânit de tradiţia medievală, p u n â n d p e Aristotel
3
în fruntea filosofilor, când era silit să-i compare între ei ) . M i ş ­
carea începută de aceşti corifei ai literaturii italiene a fost conti­
nuată de alţi reprezentanţi, m a i m ă r u n ţ i , ai u m a n i s m u l u i n ă s ­
4
când ca Coluccio Salutati, Luigi Marsili, şi alţii ) .

') G . G e n t i l e , Storia della filozofia italiana, vol. I, p . 188. I n deosebi v o r ­

beşte Petrarca de Platon în « D e sui ipsius et aliorum ignorantia » şi în
« T r i o n f o della fama ».
2
) I n « C o m m e n t o a D a n t e t şi în « D e genealogia d e o r u m ».
3
) B u n ă oară în « A m o r o s a Visione », cap. I V şi în « D e genealogia d e o r u m »,
lib. X I V , cap. 9.
4
) C f . Francesco Fiorentino, II Risorgimento filosofico nel Q u a t t r o c e n t o ,
p. 183.
 D e abia în 1423 însă Aurispa şi Traversări, întorcându-se dela
Constantinopol, au adus cu ei manuscrisele complete ale dialo­
gurilor platonice şi ale operelor celor m a i însemnaţi dintre filo­
sofii neoplatonici. Studiul acestor manuscrise a d a t naştere mai
întâi u n u i platonism, p e care l-am p u t e a n u m i filologic. Niccolo
Niccoli, Antonio L o s c h i , L e o n a r d o Aretino — şi cei ce se m a i
grupau în j u r u l lor — se simţeau atraşi d e Platon şi îl preferau
lui Aristotel m a i m u l t p e n t r u motive estetice. E curios bunăoară
faptul că cel d i n u r m ă din umaniştii citaţi, L e o n a r d o A r e t i n o ,
s'a apucat să t r a d u c ă dialogurile platonice, n u fiindcă citirea lor
directă l-ar fi impresionat în deosebi, ci fiindcă îl entusiasmase
ceea ce scrisese Cicero asupră-le. Şi o spunea el însuşi, î n t e r m e n i
ce n u m a i lăsau nici o îndoială. Filosofia, zicea el, a fost t r a n s ­
plantată, odinioară d i n Grecia î n Italia d e Cicero, care a fecun­
1
dat-o cu izvorul de a u r al elocvenţei sale ) . L a originea străduin­
ţelor sale de traducător sta astfel admiraţia p e n t r u arta stilistică,
atât de preţuită de umanişti, a celebrului orator r o m a n . D e altfel,
L e o n a r d o Aretino n ' a ajuns să t r a d u c ă efectiv decât n u m a i cinci
dintr'însele: F e d o n , F e d r u , Gorgia, Criton şi Apologia, — plus
Scrisorile atribuite lui Platon. Către 1439 Pier' Candido D e c e m -
brio, fiul cunoscutului umanist U b e r t o , a mai t r a d u s Republica.
Giorgio d i T r e b i s o n d a m a i tradusese, î n sfârşit, dialogul despre
Legi, iar Poliziano p e cel intitulat C h a r m i d e .
Această mişcare filologică însă, în favoarea lui Platon, n u s'a
transformat î n t r ' u n curent filosofic p r o p r i u zis, p â n ă în m o ­
m e n t u l istoric de care n e o c u p ă m . Motivul estetic ce sta, c u m
a m văzut, la baza mişcării de care e vorba, n u era destul de p u ­
ternic ca să provoace o aprofundare a ideilor filosofului, atât d e
admirat p e n t r u frumuseţea m o d u l u i c u m se exprima. P e d e altă
p a r t e , rezistenţa Bisericii r o m a n e , care n u fusese încă invadată, —
c u m avea să fie ulterior, — de u m a n i s m , era încă de t e m u t . A r i ­
stotel continua să fie filosoful oficial al catolicismului, — p e când
de n u m e l e lui Platon şi al continuatorilor săi se legau amintiri
din cele mai neplăcute p e n t r u creştinism, î n genere, — p e care
l
) « F u i t olim philosophia ex G r a e c i a in Italiam a C i c e r o n e traducta atque
aureo illo «loquentiae flumine irrigata ». C f . L e o n a r d i A r e t i n i ad Petrum
P a u l u m Istrum dialogus, în K l e t t e , Beiträge aus G e s c h i c h t e u n d L i t t e r a t u r
des italienischen Gelehrtenrenaissance.
c u m se ştie, Iulian Apostatul încercase să-1 înlocuiască, î n i m p e ­
riul r o m a n (a se separa) d e răsărit, cu neoplatonismul lui Porfir
şi al lui I a m b l i c h .
D e abia cu venirea lui Plethon în Italia, la conciliul p e n t r u unirea
bisericilor d e răsărit şi a p u s , a început să ia interesul p e n t r u
Platon u n colorit m a i p r o n u n ţ a t filosofic. I n discuţiile d i n s â n u l
conciliului, folosoful bizantin care, c u m a m văzut, n u era favo­
rabil unirii proiectate, deşi n u lua atitudine făţişe în contra-i,
combătea totuşi, cu energie, tezele catolice. I n criticile sale, însă,
el aducea, î n deosebire d e alţii, m a i m u l t a r g u m e n t e filosofice,
p e care le lua d i n tezaurul ideilor platonice. Acest fapt silea p e
reprezentanţii catolicismului să reflecteze cu m a i multă stăruinţă
asupra filosofiei lui Platon, p e care nu-1 preţuiseră p â n ă atunci
îndeajuns. Cardinalul Giuliano Cesarini, b u n ă o a r ă , care era p r i n ­
cipalul purtător d e cuvânt al Bisericii r o m a n e la şedinţele con­
ciliului, invita adesea la masă p e Plethon, spre a discuta cu el, mai
liber, adică în afară de preocupările strict religioase, p u n c t u l d e
vedere al marelui gânditor al antichităţii. Aşa au început acele
« convorbiri platonice », care au luat apoi, la recepţiile lui Cosimo
d e ' Medici forma şi însemnătatea p e care le-am văzut. Că i n -
influenţa p e care a exercitat-o Plethon, în cursul acestor convor­
biri, atât d e frecvente şi atât d e însufleţite, a fost impulsul de că­
petenie care a creat, oarecum, platonismul Renaşterii, ca curent
filosofic p r o p r i u zis, e u n fapt p e care 1-a stabilit Marsilio Ficino
însuşi, p r i m u l reprezentant al acestui platonism, în prefaţa t r a ­
a
ducerii Eneadelor lui Plotin ) .
D u p ă plecarea lui Plethon d i n Italia însă au u r m a t , p e n t r u
Florenţa în deosebi, v r e m u r i grele, d i n p u n c t de vedere politic.
Perioada critică dintre 1442 şi 1445, î n d r e p t â n d cu prea multă
p u t e r e atenţia lui Cosimo d e ' Medici în cu totul alte direcţii,
părea a-1 fi abătut cu desăvârşire dela intenţia sa de a patrona o

1
) « M a g n u s C o s m u s Senatus consulto patriae pater, quo tempore conci-
l i u m in G r a e c o s atque L a t i n o s sub E u g e n i o Pontifice Florentiae tractabatur,
Philosophum graecum nomine Gemistum, cognomine Plethonem, quasi
P l a t o n e m alterum, de mysteriis Platonicis d i s p u t a n t e m frequenter a u d i v i t :
e cujus ore fervenţi aflatus est protinus, ut inde A c a d e m i a m q u a n d a m alta
mente conceperit, hanc opportuno p r i m u m tempore pariturus ». ( O p e r a , ed.
Basilea, 1 5 6 1 , t. I I , p . 1 5 3 7 ) .
renaştere a platonismului în republica toscană. Pe de altă p a r t e ,
influenţa pe care o exercitase asupra umaniştilor italieni p r o p a ­
ganda orală a lui Plethon, n u fusese "prea durabilă; iar influenţa
operei scrise, p e care o lăsase ca amintire a trecerii sale prin Italia,
despre « Deosebirea dintre Platon şi Aristotel», se arătase prea
slabă. E r a , probabil, tonul ei polemic prea p r o n u n ţ a t , — p e alo-
curea chiar prea violent — care îi împiedicase acţiunea. U m a ­
niştii italieni, deşi admirau p e Platon, n u credeau că Aristotel
trebuia aruncat, p u r şi simplu, la coş. Ei căutau mai degrabă o
formulă împăciuitoare, în felul aceleia a lui Bessarion, către care,
mai mult decât înspre Plethon, mergeau simpatiile lor, — şi de
care v o m vorbi m a i pe larg, m a i d e p a r t e . U n istoric al Acade­
miei platonice din Florenţa, relevă cu d r e p t c u v â n t «tăcerea
care domneşte înlăuntrul u m a n i s m u l u i italian » cu privire la o p u ­
sculul polemic menţionat al filosofului bizantin
Douăzeci de ani au trecut astfel, — şi entusiasmul lui Cosimo
d e ' Medici p e n t r u filosofia lui Platon părea că se stinsese cu totul,
c â n d , pe neaşteptate, b ă t r â n u l o m de stat a început să facă unele
pregătiri p e n t r u realizarea gândului său de altă dată. I n t r e t i m p ,
u n învăţat grec, Ioannes Argyropulos, care se stabilise la F l o ­
renţa, ţinuse la « Studio » prelegeri filosofice, care plăcuseră atât
de mult, încât ajunseseră a fi considerate ca o podoabă a vieţii
intelectuale a republicii şi ca o atracţie p e n t r u străini. I n deosebi
le convenise Italienilor m o d u l c u m interpreta noul profesor p e
Platon, arătând că ideile lui n u se opuneau în m o d absolut acelora
ale lui Aristotel, ba chiar se puteau împăca destul de bine cu ele,
şi nu puteau fi cu adevărat de folos decât î m p r e u n ă , — în Etică
bunăoară. Umanişti florentini puteau astfel gusta frumuseţile fi­
losof iei lui Platon cu conştiinţa împăcată, fără să m a i vadă î n -
tr'însa o negare absolută a părerilor, consacrate de Biserică, ale
filosofului oficial al catolicismului. Interesul p e n t r u această filo-
sofie a crescut astfel foarte r e p e d e , prefăcându-se într'o adevă­
rată « î n c â n t a r e », — c u m ne-o arată o scrisoare a lui P i e r ' Filippo
2
Pandolfini către Donato Acciaiuoli ) .
Cosimo d e ' Medici n ' a rămas străin de acesta mişcare ce se
desemna în opinia publică a republicei toscane. E l primea din
') Arnaldo della T o r r e , Storia delV Accademia platonica di Firenze, p. 456.
2
) A se vedea textul în A r n a l d o della T o r r e , op. cit., p. 476.

în
când în c â n d , D u m i n i c a , p e profesorii şi studenţii dela « Studio »,
care veneau să discute dinainte-i diferite chestii, m a i ales filoso­
fice, p e n t r u ca «părintele p a t r i e i » să poată vedea progresele p e
care le făceau. E l a p u t u t astfel să vadă c u m dispăreau, t r e p t a t ,
vechile prejudecăţi, ce se opuneau mai înainte unei răspândiri a
filosofiei lui Platon, şi a crezut că venise în sfârşit m o m e n t u l să
treacă la înfăptuirea planului său de altădată.
Şi mai întâi, s'a gândit să pregătească u n o m a n u m e , p e n t r u
sarcina, care n u era desigur uşoară, d e a propovădui filosofia lui
Platon, cu cunoştinţa aprofundată p e care o reclama academia ce
u r m a să ia fiinţă. Ioannes Argyropulos, p e care îl avea la î n d e ­
m â n ă , n u - i convenea. O m u l , m a i întâi, n u era destul de simpatic.
El era, desigur, cel mai talentat dintre Grecii ce se stabiliseră î n
Italia; umaniştii d i n t i m p u l l u i , în frunte cu Filelfo, o r e c u n o ­
şteau fără înconjur. I n s c h i m b , rămăsese u n adevărat bizantin, în
înţelesul cunoscut al c u v â n t u l u i : capriţios, nesigur, lăudăros, n u
arare ori insuportabil, iar lăcomia sa la m â n c a r e şi b ă u t u r ă , d e ­
1
venită proverbială, îi crease o reputaţie destul d e p u ţ i n f a v o r a b i l ă ) .
P e lângă aceste inconveniente, ce constituiau scăderi destul d e
serioase p e n t r u el, ca personalitate, Argyropulos era, î n fond,
u n adept al lui Aristotel, p e care îl cultiva mai ales şi cu t r a d u ­
cerea operelor căruia se îndeletnicea d e predilecţie. L u i Cosimo îi
trebuia însă u n o m n o u , crescut, în întregime, în cultul idealis­
m u l u i antic, aşa încât să poată deveni u n apostol convins al l u i .
U n asemenea o m a crezut încercatul conducător al republicii
florentine că putea găsi î n Marsilio Ficino, fiul medicului său d e
2
casă Diotifeci d'Agnolo di Giusto ) .
T â n ă r u l avea p e atunci, în 1459, douăzeci şi şase d e a n i , şi
studia medicina. Se născuse în 1433, la Figline, d e u n d e era ori­
ginar tatăl său. E r a m i c d e stat, de o constituţie delicată, şi m o ş t e ­
nise dela m a m a sa, Alessandra di Nannoccio di M o n t e v a r c h i , u n
t e m p e r a m e n t nervos, vizionar, înclinat spre misticism. « M o n a
Sandra » — c u m îi ziceau familiarii — era cunoscută p e n t r u « d a ­
rul » ei d e a « vedea » în vis unele l u c r u r i ce aveau să se î n t â m p l e

) C f . portretul p e care i-1 zugrăveşte G e o r g V o i g t , în D i e W i e d e r b e l e b u n g

des klassischen A l t e r t h u m s , v o l . I , p . 36g.
2
) N u m e l e d e « Ficino », pe care îl purta viitorul filosof, era d i m i n u t i v u l
prescurtat al n u m e l u i « Diotifeci ».
mai târziu. Se povestea, bunăoară, că prezisese moartea u n u i
copil al ei, a n u n ţ â n d că avea să fie înăbuşit î n somn de doica l u i ;
altă dată prezisese că bărbatul ei avea să cadă de pe cal şi să se
rănească; în ambele cazuri, faptele i-au confirmat prezicerile. L a
vârsta d e 12 a n i , Marsilio a început să înveţe limbile clasice, la
Florenţa şi la Pisa, cu Luca d'Antonio da San G e m i g n a n o , cu
C o m a n d o di Simone C o m a n d i d i Pieve Santo Stefano şi, p r o ­
babil, cu Francesco Castiglione. D e la cel dintâi pare a fi î n ­
văţat şi muzica, — şi a n u m e m â n u i r e a lirei cu care se acompania
mai t â r z i u , când cânta imnurile sale platonice. L a 18 ani a î n ­
ceput să studieze filosofia cu Nicolo di Jacopo Tignosi da F o -
ligno, «lector » de medicină, logică şi filosofie peripatetică la « S t u ­
dio ». Asupra acestui învăţat, care se b u c u r a , pe vremea lui, de
u n r e n u m e p u ţ i n c o m u n , t r e b u e să ne o p r i m u n m o m e n t . U n
talent excepţional atrăsese de t i m p u r i u atenţia asupră-i. Se n ă ­
scuse în 1402 şi făcuse studii atât de strălucite, încât în 1426,
deşi foarte t â n ă r încă, fusese chemat să profeseze logica la univer­
sitatea din Bologna, cu o retribuţie specială. D e acolo, s'a d u s să
practice medicina la Arezzo, şi a făcut-o c u atâta succes, încât
şi-a atras lauda publică a autorităţilor oraşului. I n 1439 a fost
chemat la Florenţa, ca să predea la « Studio » medicina teoretică.
D e această însărcinare de căpetenie se legau însă altele. Medicina
teoretică era considerată p e atunci ca făcând parte din filosofia n a ­
turii şi se studia d e regulă după cărţile lui Aristotel şi ale comenta-
tatorilor săi, greci şi arabi. Tignosi era astfel obligat să predea şi
filosofia aristotelică, inclusiv logica. E r a d a r firesc, ca Marsilio
Ficino, p e care tatăl său voia să-1 facă m e d i c , să studieze şi filo­
sofia, cu profesorul său de medicină.
Acesta însă era u n adept convins şi exclusiv al lui Aristotel,
şi se opunea cu tărie celor ce încercau să-1 concilieze cu Platon,
ca bunăoară Argyropulos, de care v o r b e a m adineauri. Scrisese
chiar u n opuscul, intitulat « D e ideis », spre a dovedi imposibili­
tatea unei asemenea concilieri; opusculul era îndreptat împotriva
1
lui Acciaiuoli, u n elev al lui Argyropulos ) . T r e b u e atunci să
c r e d e m că Marsilio Ficino a străbătut, î n evoluţia sa intelectuală,
o perioadă de peripatetism ? N i m i c n u ne-o arată. Se p a r e , d i m p o -

1
) C f . Arr.aldo della T o r r e , op. cit., p, 479.
trivă, că el a început studiul lui Aristotel cu o simpatie, deja for­
mată şi destul de p r o n u n ţ a t ă , p e n t r u Platon, a cărui filosof ie o
cunoştea de mai înainte, de pe vremea studiilor sale clasice, din
operele lui Cicero. L a aceasta simpatie a contribuit poate, în
deosebi, t e m p e r a m e n t u l său melancolic şi înclinarea sa către m i ­
sticism, care găseau o hrană mai potrivită î n poeticile ficţiuni
ale lui Platon, decât în logica rece a lui Aristotel. Şi e probabil că
sub influenţa «Accademicelor» lui Cicero s'a format î n t r ' î n s u l
acel spirit conciliator, care era gata să îmbrăţişeze sisteme filoso­
fice diferite şi să caute într'însele u n adevăr c o m u n , convins fiind
d u p ă doctrinele Noii Academii, p e care le expunea scriitorul
latin, că nici u n sistem filosofic n u poseda monopolul exclusiv
al adevărului. Această tendinţă conciliatoare avea să joace, c u m
v o m vedea mai d e p a r t e , u n rol considerabil în activitatea sa
filosofică, — şi, î n genere, în activitatea Academiei platonice
din Florenţa. Deocamdată, ea 1-a împiedicat să împărtăşească
entuziasmul exclusiv al lui Nicolo di Tignosi p e n t r u Aristotel
şi dispreţul său absolut p e n t r u Platon, şi 1-a ajutat astfel
să-şi păstreze, — ba chiar să-şi întărească, — independenţa i n ­
telectuală.
Aşa se explică faptul curios că în primele sale lucrări, din p e ­
rioada în care studia cu acest reprezentant fervent al peripatetismu-
m u l u i , Marsilio Ficino se întemeia mai totdeauna p e idei luate
din filosofia lui Platon. Aşa era, m a i întâi, curioasa «Epistolă »
dela 6 August 1455, în care întreprindea să explice fraţilor săi
datoriile copiilor faţă d e p ă r i n ţ i ; argumentarea se întemeia p e
ideea platonică a Binelui s u p r e m şi p e concepţia neoplatonică a
ierarhiei substanţelor, care se împărtăşesc n u m a i treptat, în or­
dinea perfecţiuniilor relative, d i n bunătatea divină. N u lipsesc
dintr'însa nici comparaţiile neoplatonice obişnuite ale lui D u m ­
nezeu, ca izvor al emanaţiei creatoare, cu o fântână a b u n d e n t ă ce,
revărsându-şi supraplinul, alimentează râurile şi fluviile ce pornesc
dintr'însa, — sau cu soarele care luminează corpurile cereşti ce-1
înconjoară şi lucrurile de p e ele, potrivit cu «capacitatea » fie­
căruia de a se împărtăşi d i n splendoarea sa *). D a r acest opuscul

]
) Pasajele caracteristice se găsesc reproduse în voluminoasa operă citată
a lui A r n a l d o della T o r r e , p. 5 1 0 . C f . şi Saitta, op. cit., p. 23, nota 1 9 .
 etico-metafizic n u era menit să ajungă şi la cunoştinţa altora
decât a celor cărora le era adresat, în orice caz n u a profesorilor
t â n ă r u l u i a u t o r ; era scris în « l i m b a vulgară » şi în stil familiar. M a i
caracteristic e dar, din acest p u n c t d e v e d e r e , u n mic discurs c o m ­
p u s a n u m e ca să fie rostit în public, la « Studio », dinaintea cole­
giului profesorilor şi a cetăţenilor de frunte, ce se interesau de
lucrările înaltului aşezământ cultural al republicei. I n acel dis­
curs,-intitulat « D e laudibus philosophiae », Marsilio cita ca a u t o ­
rităţi aproape n u m a i filosofi platonici şi neoplatonici şi punea cu
îndrăzneală în evidenţă tendinţa sa de a concilia toate sistemele
filosofice, arătând că u n a şi aceeaşi tradiţie s'a continuat, neîn­
t r e r u p t ă , în desvoltarea cugetării omeneşti, dela vechii Egipteni,
cu al lor M e r c u r Trismegistul, la Grecii vechi cu Pitagora şi
Platon, cu Jamblich şi Proclus, p â n ă la lumea creştină cu
Dionisie Areopagitul şi cu sfântul Augustin. Ceea ce însem­
nează, că toţi filosofii sunt interpreţii unuia şi aceluiaşi adevăr,
care însă n u apare totdeauna, în sistemele lor, cu aceeaşi
claritate. I n antichitate, lumina adevărului nu pătrundea decât
cu anevoie p r i n formele obscure ale cugetării primitive. Cu
vremea aceste forme au devenit, t r e p t a t , mai t r a n s p a r e n t e
şi astăzi adevărul unic şi fundamental apare limpede t u ­
turor.
L a pronunţarea acestui discurs a fost de faţă şi Cristoforo L a n -
dino, de care v o m avea să ne o c u p ă m mai departe şi care era u n
adept convins al filosofiei lui Platon. E l publicase cu câţiva ani
mai nainte dialogurile sale « D e anima », scrise, pe cât era cu p u ­
tinţă, în felul dialogurilor platonice. Direcţia cugetării t â n ă r u l u i
s t u d e n t părea a-i fi plăcut în deosebi bătrânului u m a n i s t ,
care 1-a încurajat şi 1-a î n d e m n a t să studieze mai departe sistemul
lui Platon, aşa c u m îl găsea în operele filosofilor latini, fiindcă
n u ştia încă destul de bine greceşte ca să-1 citească în original
şi fiindcă nici n u putea avea la î n d e m â n ă o ediţie completă a
operelor lui.
Se pare că, u r m â n d acest î n d e m n , s'a apucat Marsilio Ficino să
scrie o lucrare mai întinsă, intitulată «Declarationes platonicae
ad C h r i s t o p h o r u m L a n d i n u m » sau « I n s t i t u t i o n u m ad platonicam
disciplinam libri quattuor », care însă n u n i s'a păstrat. N u c u ­
noaştem decât titlul — sau titlurile — ei, aşa c u m ni le dă autorul
 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE

însuşi în două scrisori ale sale, u n a către Angelo Poliziano, alta

J
către Cristoforo L a n d i n o ) .
C â t de a d â n c pătrunseseră ideile platonice în viaţa t â n ă r u l u i
s t u d e n t n e - o poate arăta o curioasă epistolă a sa din 1457 către
prietenul său Pellegrino Agii. A m o r u l e o t e m ă care se discută
adesea î n t r e tineri. A b o r d â n d - o la r â n d u l s ă u , Marsilio Ficino
se declară adept al amorului « platonic » şi condamnă cu asprime
amorul « v u l g a r » . Sufletul n o s t r u , zice e l , n u gândeşte p r o p r i u
vorbind, c u m c r e d e m noi d e obicei, ci îşi aminteşte n u m a i ade­
vărurile eterne, p e care le-a contemplat în fericita sa viaţă a n t e ­
rioară, din lumea ideilor p u r e . I a r la această amintire îl îndeamnă
lucrurile exterioare, care afectează simţurile noastre şi care, fiind
copii ale ideilor imateriale, se aseamănă cu ele. Aşa încât, f r u m u ­
seţea unei persoane, p e care o a d m i r ă m , n u face decât să trezească
în noi amintirea frumosului ideal. Şi fiindcă sufletul nostru a s ­
cunde în adâncimile sale u n d o r nespus de această frumuseţe
s u p r e m ă , de contemplarea căreia s'a b u c u r a t altă dată în lumea
ideilor p u r e , n e place şi înfăţişarea persoanei care n e - o a m i n ­
teşte. Această plăcere constitue a m o r u l . Se întâmplă totuşi adesea
ca amorul să degenereze şi să-şi piardă natura lui adevărată.
Atunci oamenii doresc fiinţa frumoasă, p e care o admiră, p e n t r u
ea însăşi, n u p e n t r u ideea p e care o deşteaptă într'înşii. Ca atare,
amorul se poate defini o pasiune iraţională şi în contra naturii,
î n t r u cât tinde să abată sufletul dela căile p e care i le indică ori­
ginea sa ideală. Acest amor vulgar e propriu n u m a i fiinţelor o b ­
tuze şi naturilor c o r u p t e . Şi această sentinţă n u era la t â n ă r u l
filosof o simplă atitudine ocazională, ci o regulă d e viaţă care s'a
arătat p e r m a n e n t ă . Deşi n u era o fire închisă şi rece, de v r e m e c e ,
c u m v o m vedea mai departe, era atât de comunicativ şi punea atâta
căldură în numeroasele legături de prietenie p e care le avea în
lumea intelectuală din Florenţa, n u i s'a cunoscut totuşi niciodată,
nici o legătură care să fi p u t u t fi aşezată în categoria amorului
« vulgar ». I a r principalul său biograf, Corsi, fixa această trăsură

1
) E p i s t . , lib. X I , p . 926: « A n n o salutis humanae 1456, q u o ego e q u i d e m
annos aetatis agebam tres atque viginti. . . primitias studiorum meorum
auspicatus s u m a libris quatuor institutionum ad Platonicam disciplinam ».
C f . A r n a l d o delle T o r r e , op. cit., p . 5 1 3 şi G . Saitta, op. cit., p . 24.
a caracterului său c u cuvintele: « i n libidinem n e q u a q u m p r o -
clivis »*).
I n 1456 Ficino şi-a î n t r e r u p t studiile d e filosofie şi a părăsit
Florenţa, n u spre a se îndrepta către v r e - u n alt centru univer­
sitar, ci spre a trăi retras la Figline, î n casa părintească, sau la
Campoli, î n vila lui Giovanni Canigiani. L a această retragere îl
îndemnase cu stăruinţă arhiepiscopul d i n Florenţa, Antonino
Pierozzi, p e lângă care se afla, p u s d e tatăl s ă u , ca cleric. P e c â n d
alţi prelaţi italieni d e p e acea v r e m e începuseră deja a se scălda
în apele u m a n i s m u l u i şi respirau cu voluptate atmosfera lui d e
caldă iubire p e n t r u cultura clasică, p e n t r u literatura şi filosofia
vechilor greci şi r o m a n i , arhiepiscopul florentin rămăsese u n
creştin medieval, rigid şi fanatic în credinţele lui tradiţionale,
d u c â n d o viaţă ascetică î n toată p u t e r e a cuvântului şi privind cu
duşmănie la cei ce căutau să desgroape rătăcirile păgânilor d e altă
dată. A t â t î n predicile, c â t şi î n scrierile sale, Pierozzi ataca mai
ales pe filosofi, p e care îi socotea deosebit d e primejdioşi. Şi d i n
operele literare ale antichităţii, e d r e p t , p u t e a u învăţa cititorii să
iubească peste m ă s u r ă viaţa pământească şi seducţiunile e i , î n -
d e p ă r t â n d u - s e astfel de învăţăturile Sfintelor Scripturi, care le
recomandă să se gândească m a i mult la viaţa viitoare. D i n o p e ­
rele filosofice ale celor vechi însă n u p u t e a u sorbi cititorii decât
otrava îndoelii, care îi arunca de-a-dreptul pe calea ereziei şi a
pierzării. C â t de p o r n i t era fanaticul călugăr, n e - o poate arăta
faptul că nici chiar Aristotel, filosoful oficial al Bisericii r o m a n e ,
n u găsea cruţare dinainte-i. N u e d a r greu d e închipuit cu câtă
asprime erau criticaţi ceilalţi filosofi şi în deosebi Platon, cu u r ­
maşii săi neoplatonici, p e care îi acuza dea-dreptul că voiau să r e î n -
vieze cultul demonilor.
Aflând d a r d e patima cu care t â n ă r u l său cleric Marsilio F i ­
cino studia tocmai operele acestor cugetători atât d e suspecţi,
arhiepiscopul florentin 1-a chemat la sine, i-a arătat calea p r i m e j ­
dioasă p e care pusese piciorul şi 1-a sfătuit cu stăruinţă să c e ­
tească criticile Sfântului Torna din A q u i n o la adresa filosofilor

Commentarius de Platonicae philosophiae post renatas litteras a p u d

Italos instauratione sive Marsilii Ficirii vita, auctore Ioanne Corsio c u m A n -
geli M a r i a e Bandini adnotationibus. E d . Pizzorno, Pisa, 1 7 7 1 , p . 37.
păgâni, din opera sa «Adversus gentes» sau «Summa contra
gentes ». Iar pentru ca să poată trage tot folosul din apropierea
sufletească de marele doctor al creştinătăţii, i-a recomandat să
părăsească Florenţa, unde atâtea influenţe vătămătoare îl pu­
teau turbura, şi să se retragă în singurătatea şi liniştea dela ţară.
Pe lângă autoritatea legată în chip firesc de înalta sa situaţie ecle-
siastică, arhiepiscopul se bucura de un mare prestigiu personal.
Austeritatea vieţii sale, nobleţea caracterului său, desinteresarea
sa absolută şi devotamentul său nemărginit pentru cei nevoiaşi,
contrastau atât de adânc cu obiceiurile şi purtarea altor prelaţi,
încât nu puteau să nu-i atragă admiraţia şi iubirea tuturor. De
1
altfel, Biserica romană 1-a trecut ea însăşi ulterior printre Sfinţi ).
Era dar firesc ca şi Marsilio Ficino să simtă influenţa acestei pu­
ternice personalităţi şi să nu-i poată rezista. El însuşi o mărturisea
x
) Un portret plin de însufleţire al arhiepiscopului florentin ne-a dat
Georg Voigt, în opera sa cunoscută « D i e W i e d e r b e l e b u n g des klassischen
A l t e r t h u m s », I , p. 379. N u v o m releva însă dintr'însul decât două n o t e : una
care ne arată c u m îşi considerau florentinii păstorul sufletesc şi alta care ne
explică consideraţia lor. C o s i m o dei M e d i c i ar fi zis odată despre A n t o n i n o
Pierozzi că republica toscană ar fi pierit poate, din cauza atâtor războaie şi
atâtor conjuraţii, p r e c u m şi din cauza ciumei şi a foametei, de care fusese
bântuită, dacă arhiepiscopul ei, care era un sfânt, n u s'ar fi rugat veşnic
lui D u m n e z e u , cu trecerea de care se bucura dinainte-i. Iar sfinţenia v e n e ­
ratului ierarh o dovedea m o d u l c u m trăia. într'o vreme de lux, n u n u m a i
excesiv, dar şi lipsit de orice discreţie, de l u x ostentativ care se exhiba v e ş ­
nic, într'o veşnică paradă, — c â n d se cheltuiau s u m e enorme pentru pa­
late măreţe, mobile rare şi s c u m p e , tablouri şi statui semnate de artişti ce­
lebri, — c â n d , la banchetele bogaţilor, mâncările n u se serveau decât în
vase de argint şi de aur, frumos cizelate, — când echipajele particulare
erau tot atât de pompoase ca ale curţilor regale, — A n t o n i n o Pierozzi trăia
într'o celulă, în care n u se găseau decât un pat, o masă şi un scaun, purta o
rasă călugărească ordinară, m â n c a din vase de p ă m â n t şi îşi vizita dioceza
călărind p e un măgar. Şi nu din lipsă de mijloace. C u sistemul catolic al dă­
rilor pentru biserici, eparhia toscană, care era una din cele mai bogate, aducea
şefului ei venituri considerabile. D a r Pierozzi le cheltuia toate pentru săraci.
N u numai ca să-i ajute la nevoile lor individuale, ci şi ca să le dea şcoli c o n ­
fesionale gratuite, pe acea vreme c â n d , neexistând şcoli p u b l i c e ale Statului,
învăţământul elementar trebuia plătit de particulari celor ce îşi luau, ca
dascăli, această sarcină. Iar d u p ă grija sufletului, venea aceea a corpului.
C a să le dea săracilor o îngrijire medicală serioasă, în spitale, arhiepiscopul
florentin cheltuia, de asemenea, s u m e importante. Mişcătoare era, în deo­
sebi, solicitudinea lui pentru « copiii păcatului », care n'aveau ei înşişi nici o
mai târziu, recunoscând, c u m n e încredinţează prietenul său Za-
1
nobi A c c i a i u o l i ) , că avertismentul « b u n u l u i păstor » i-a folosit
foarte m u l t .
Acest folos, d i n p u n c t d e vedere filosofic, n'a p u t u t fi decât
că i-a întărit spiritul critic, pe care entuziasmul său tineresc p e n t r u
Platon îl împiedicase să se desvolte în deajuns. I n adevăr, în cele
câteva mici lucrări, pe care le-a scris î n t i m p u l retragerii sale la
Figline şi la Campoli, îl v e d e m l u â n d o atitudine mai rezervată
faţă de filosoful pe care îl admirase p â n ă atunci fără nici o restricţie,
şi în genere faţă d e toţi filosofii, ale căror păreri le trecea în r e ­
vistă, fără a se p r o n u n ţ a asupra lor. Aşa b u n ă o a r ă , î n Prefaţa
p r i n care dedica studiul său « D e voluptate » lui Antonio Cani-
giani, Marsilio Ficino declara că n u făcea decât să e x p u n ă ideile
diferiţilor cugetători asupra acestui subiect, fără să afirme el
însuşi n i m i c . I a r ca justificare utiliza u n a r g u m e n t ce părea mai m u l t
u n pretext, menit să ascundă adevărata lui stare sufletească, în
care trebuia să p r e d o m i n e în acele n o m e n t e , sub influenţa încă
recentă a lui Antonio Pierozzi, nesiguranţa şi teama. C e r t i t u ­
dinea sa de adolescent lipsit de spirit critic, că găsise adevărul
în filosofia lui Platon, fusese — deocamdată cel p u ţ i n — z d r u n ­
cinată, iar grija să n u calce iarăşi alături d e d r u m u l cel d r e p t
t r e b u i a să fie, la u n suflet delicat şi timid ca al lui, destul d e p u ­
ternică. E l îi declara dar prietenului său, în prefaţa menţionată,
că n u afirma el însuşi nimic, fiindcă n u voia să i se î n t â m p l e şi
lui, ceea ce li se întâmplă atât d e adesea tinerilor prea îndrăzneţi, să
fie siliţi adică să revoace mai târziu, la maturitate, ceea ce susţi­
nuseră cu tărie în tinereţe, şi să ajungă, cu o judecată mai coaptă,
2
la păreri cu totul opuse ) . Acelaşi caracter, de simple expuneri
impersonale, îl aveau şi micile lucrări intitulate « C o m p e n d i u m
de opinionibus p h i l o s o p h o r u m circa D e u m et a n i m a m » , « D e

vină, adică pentru copiii nelegitimi, pe care îi creştea într'un azil special. C u
o astfel de viaţă, c â n d a murit, A n t o n i n o Pierozzi n'a lăsat altă avere d e c â t
mobila sărăcăcioasă din chilia în care trăise, rasa ordinară pe care o purtase,
vasele de p ă m â n t din care mâncase şi măgarul c u care îşi făcuse vizitele
canonice.
1
) T e x t u l la Arnaldo della T o r r e , op. cit., p. 5 1 8 . Cf. G . Saitta, op. cit.,
p. 2 5 , nota 25.
2
) Opera, ed. cit., I , p. 986.
virtutibus moralibus sive de magnificentia » şi « D e quatuor sectis
p h i l o s o p h o r u m » (peripatetici, stoici, epicurei şi academici), —
x
despre care s'a zis ) că putea fi considerată ca o p r i m ă încercare
de istorie a filosofiei. Excepţie face, în această perioadă, o p u s ­
culul intitulat « D e furore divino », în care se e x p u n e , cu o căldură
ce trădează convingerea scriitorului, teoria neoplatonică a însu­
fleţirii mistice sau a extazului.
I n toamna anului 1458 Marsilio a fost trimis de tatăl său la Bo­
logna, ca să studieze medicina. E r a desigur o hotărîre mai veche
a b ă t r â n u l u i Diotifeci de a-şi î n d r u m a fiul către arta p e care o
practica el însuşi, dar era şi intenţia cercurilor bisericeşti, care
se interesau d e t â n ă r u l cleric, de a-1 împiedica să-şi u r m e z e stu­
diile platonice. Altfel, medicina se putea învăţa şi la Florenţa,
u n d e Marsilio putea chiar să facă p u ţ i n ă practică p e lângă tatăl
său, care era u n u l din medicii d e frunte ai t i m p u l u i . Dacă a fost
dar trimis aiurea, cauza era că la Florenţa cursurile lui Argyro­
pulos asupra lui Platon obţineau tocmai pe atunci u n succes ră­
sunător, p e c â n d la Bologna d o m n e a încă, în vechea ei formă sco­
lastică, filosofia lui Aristotel. Aceste încercări repetate şi stărui­
toare de a înstreina sufleteşte pe Ficino de filosoful lui favorit
n e arată ce p r e ţ p u n e a u p e el cercurile eclesiastice, de v r e m e ce
îi u r m ă r e a u cu atâta grijă desvoltarea intelectuală. Şi ne mai
arată, de asemenea, ce adâncă era dragostea lui p e n t r u Platon,
de v r e m e ce a p u t u t să treacă peste atâtea obstacole şi să reziste
la atâtea presiuni. U n an mai t â r z i u , c â n d a m fi p u t u t să-1 c r e d e m
cufundat în noile sale studii medicale, îl găsim p l â n g â n d u - s e lui
Cosimo dei Medici de piedicile p e care le îngrămădeau toţi în
calea aspiraţiilor sale de a se devota cu totul aprofundării ideilor
marelui cugetător g r e c .
I n adevăr, în toamna anului 1459, aflându-se în treacăt la
Florenţa, tatăl său, care n u era n u m a i medicul, ci şi prietenul
conducătorului republicii florentine, 1-a dus să i-1 prezinte. O
convorbire mai lungă s'a legat î n t r e b ă t r â n u l o m de stat şi t â ­
nărul s t u d e n t . A d u c â n d u - ş i aminte că Cristoforo L a n d i n o îi
adusese, mai de m u l t , acele « Declarationes platonicae » pe care
Marsilio Ficino le scrisese pe vremea c â n d studia filosofia la F l o -

* ) G . Saitta, op. cit., p. 26.

 renta, Cosimo dei Medici s'a interesat de progresele pe care le
mai făcuse în această direcţie. S p r e a se scuza, t â n ă r u l i-a p o ­
vestit c u m a fost veşnic abătut d i n d r u m u l pe care apucase şi
pe care ar fi fost fericit să meragă mai departe. Mişcat de căldura
concentrată cu care vorbea şi simţind la el o vocaţie adevărată,
b ă t r â n u l şi-a adus a m i n t e de acel mare admirator al lui Platon,
ale cărui cuvântări entuziaste le ascultase c u atâta însufleţire în
t i m p u l conciliului p e n t r u u n i r e a bisericilor, şi de proiectul p e
care îl concepuse atunci de a întemeia la Florenţa o Academie
platonică. I se părea că găsise a c u m şi o m u l potrivit; n'avea decât
să-i ajute desvoltarea, ca să-i dea p u t i n ţ a să-i înfăptuiască planul.
N u d u p ă multă v r e m e deci, c h e m â n d pe Diotifeci, Cosimo îl
rugă să n u se mai o p u n ă Ia dorinţa fiului său de a se consacra
în întregime studiului filosof iei lui Platon. « T u — î i zise — ai
fost m e n i t să îngrijeşti de corpurile oamenilor; Marsilio al tău
1
însă e destinat să îngrijească de sufletele l o r » ) . I-a destăinuit
apoi intenţiile sale şi a adăogat că toate cheltuelile r ă m â n e a u
asupră-i. Diotifeci n ' a p u t u t să n u accepte, şi astfel soarta fiului
său s'a schimbat cu t o t u l . Marsilio însuşi zicea mai târziu că el
a avut doi părinţi, u n u l t r u p e s c « F i c i n u m m e d i c u m ex quo n a t u s »
şi u n u l sufletesc « C o s m u m M e d i c e n ex q u o renatus ».
Cel dintâi lucru pe care a t r e b u i t să-1 facă, spre a, se pregăti
p e n t r u noua sa misiune, a fost să reia studiul limbii greceşti,
p e care n ' o poseda destul de b i n e . D u p ă t r e i ani, în 1462, ca o
dovadă a progreselor pe care le făcuse, a t r a d u s I m n u r i l e orfice,
I m n u r i l e lui Proclus, Teogonia lui Hesiod şi alte câteva mici
scrieri ale vechilor cugetători elini. Văzându-1 astfel gata să î n ­
ceapă studiul platonismului d u p ă izvoarele originale, Cosimo s'a
grăbit să-i p u n ă la dispoziţie t o t ce-i t r e b u i a . I-a procurat toate
operele lui Platon şi ale lui Plotin, p r e c u m şi u n exemplar d i n
M e r c u r T r i s m e g i s t u l , a d u s tocmai p e atunci, cu multă cheltuială,
din Macedonia, de u n călugăr e r u d i t , Lionardo da Pistoia. I a r
p e n t r u ca sgomotul oraşului să nu-1 t u r b u r e în lucrările sale, i-a
dăruit şi o casă în împrejurimile Florenţei, u n d e avea el însuşi o
vilă. Acestei case de ţară i-a d a t Ficino, d u p ă exemplul lui Platon

J
) C u v i n t e l e lui ne sunt raportate de C o r s i , principalul biograf al filoso­
fului. C f . A r n a l d o della T o r r e , p . 530.
şi al lui Cicerone, numele de Academie. I n scrisoarea prin care
m u l ţ u m e a lui Cosimo p e n t r u darurile sale, t â n ă r u l învăţat îi d e ­
clara că avea să se retragă « î n Academia sa dela Careggi, ca
î n t r ' u n t e m p l u al m e d i t ă r i i » , spre a se ocupa de volumele « pla­
x
tonice » p e care cu atâta liberalitate i le procurase ) . N u m e l e d e
Academie, dat unei case particulare, n e pare curios astăzi când
n e - a m deprins să-1 d ă m n u m a i u n o r instituţii de cultură, cu ca­
racter public, c u m sunt unele şcoli superioare sau unele socie­
tăţi savante. P e atunci însă o asemenea întrebuinţare a cuvântului
r ă m â n e a , p e n t r u umanişti, în tradiţia clasică. I n amintirea lui
Platon care dase n u m e l e de Academie casei din vecinătatea Atenei
u n d e se retrăsese şi unde-şi p r i m e a discipolii, Cicerone îşi b o t e ­
2
zase la fel vila sa dela T u s c u l u m ) . P r i n t r e învăţaţii italieni din
veacul al XV-lea, Poggio Bracciolini adoptase aceeaşi d e n u m i r e
3
p e n t r u vila sa dela T e r r a N o v a ) . U r m â n d exemplul acestui
umanist celebru care îi era prieten, şi în genere tradiţia clasică,
Marsilio Ficino s'a gândit desigur mai mult să facă u n act de
pietate faţă de filosoful său favorit. Şi v o m vedea mai departe,
că şi în alte privinţe s'a silit să restaureze, n u n u m a i doctrina, ci
şi cadrul exterior al platonismului.
I n 1462 aşa dar Ficino a început studiul sistematic al filoso-
fiei platonice, d u p ă izvoarele originale. înainte d e a termina acest
studiu, Cosimo dei Medici nu-1 putea însărcina, fireşte, cu u n
curs public asupra lui Platon, c u m avea de g â n d . S p r e a uşura
totuşi sarcina viitorilor ascultători ai u n u i asemenea curs, b ă ­
t r â n u l , cu spiritul său practic, i-a cerut lui Marsilio ca, studiind
p e n t r u sine acele « volumina platonica » p e care i le dăruise, să le
şi traducă î n latineşte p e n t r u cei ce n u le-ar putea citi î n original.
Cea dintâi t r a d u c e r e care a luat astfel naştere a fost aceea a lui
M e r c u r i u s Trismegistus, în 1462 chiar. A u u r m a t apoi, în acelaşi
an, traducerea « Versurilor magice » ale lui Zoroastru, a « Versu­
rilor aurite » ale lui Pitagora şi a cărţii lui Iamblich despre « Secta
pitagoreilor». Dacă adăogăm la acestea traducerea anterioară a

*) C f . A r n a l d o della T o r r e , op. cit., p . 538.

2
) C f . T u s c u l a n a r u m disputationum, Hb., I I , c a p . I I I ,
3
) într'o scrisoare către N i c c o l o N i c c o l i , îi comunica, între altele, că c u m ­
păra statui şi inscripţii antice spre a-şi î m p o d o b i « A c a d e m i a sa din V a l d a r n o ».
A p . A r n a l d o della T o r r e , p. 539.
I m n u r i l o r orfice, înţelegem că Ficino voia să cerceteze mai întâi
originile filosof iei lui Platon, studiind, în formele de care putea
dispune, vechile tradiţii egiptene, persane şi greceşti, care con­
tribuiseră la formarea ei. I n sfârşit, din 1463 înainte, a început să
traducă dialogurile platonice p r o p r i u zise; ani întregi, d e - a - r â n d u l ,
s'a devotat exclusiv acestei misiuni ingrate, care n'avea să-şi dea
roadele decât m a i târziu.
I n t r e acestea, Cosimo dei M e d i c i a m u r i t , la 5 August 1464,
fără să fi p u t u t vedea î n fiinţă academia platonică p e care o p r e ­
gătea. A avut cel p u ţ i n m u l ţ u m i r e a să asculte, în latineşte, câteva
din dialogurile lui Platon, a căror t r a d u c e r e o isprăvise Marsilio
şi p e care i le-a citit el î n s u ş i , — p e unele, ca Fileb şi P a r m e n i d e ,
cu puţine zile înainte d e a închide ochii. C u conştiinţa deplină
că viaţa sa se sfârşea, uimitorul b ă t r â n n u înceta să facă planuri
de viitor, î n d e m n â n d cu toată căldura p e t â n ă r u l său prieten să
lucreze mai departe. Chiar şi î n m o m e n t e l e când starea, din ce
în ce m a i r e a , a sănătăţii sale îl făcea să sufere prea mult şi să
pară descurajat, el m a i găsea încă puterea să-i recomande noi
cercetări sau noi t r a d u c e r i . Odată, — era la 15 Iulie 1464, c u m
ne-o spune Marsilio î n s u ş i , — p e când soarele apunea şi asupra
p ă m â n t u l u i chinuit de arşiţa zilei se cobora liniştea grea a serilor
de vară, Cosimo, covârşit de melancolia irezistibilă a m o m e n t u l u i ,
a început să vorbească de zădărnicia vieţii, susţinând că moartea
nu" poate să n u - i apară omului înţelept ca u n câştig. « T o c m a i
a ş a , — i - a răspuns Marsilio, — zicea şi Xenocrat, u n u l d i n dis­
cipolii lui Platon al nostru ». Bătrânul i-a cerut atunci să-i spună
a m ă n u n ţ i t , c u m gândise filosoful p o m e n i t ceea ce i se părea şi
lui adevărat, 1-a ascultat cu toată atenţia şi, m u l ţ u m i t , i-a cerut să
l
traducă în latineşte cartea lui despre m o a r t e ) .

P. P . N E G U L E S C U

x
) Când a isprăvit această traducere, Marsilio, dedicând-o lui Piero dei
M e d i c i , fiul lui C o s i m o , n'a uitat să povestească această scenă, vrednică de
înţelepţii antichităţii, şi care îi rămăsese a d â n c întipărită în minte. A se v e d e a
textul în opera, cu caracter d o c u m e n t a r , a lui A r n a l d o della T o r e , p. 561,
nota 2.
 AMINTIRI DIPLOMATICE
CONSTANTINOPOL (1902—1906)

In cursul unei cariere excepţional de lungi şi de strălucite, autorul

paginelor de istorie diplomatică pe care le publicăm cu începere de
astăzi, d. Alexandru Em. Lahovary, a avut, ca nimeni altul,
prilejul să adune amintiri.
Din i8jj, când debuta ca ataşat la «Agenţia diplomatică» din
Paris, până în prezent, — când ocupă înaltul post de Preşedinte al
Consiliului diplomatic al României; — ca reprezentant al ţării la
Viena, la Paris şi la Roma; — în Petersburgul ţarului Alexandru
al II-lea şi în capitala lui Abdul Hamid, — d-sa a trăit, se poate
spune, întreaga dezvoltare a diplomaţiei române, dela începuturile
cele mai modeste până la organizarea din zilele noastre.
In acelaşi timp, observator atent şi informat al evenimentelor in­
ternaţionale (e deajuns'să amintim că d-sa a fost Ministrul României
la Paris în momentul izbucnirii marelui război), d. Al. Em. La­
hovary a putut să cunoască şi să reţină fapte de un interes
considerabil, nu numai pentru ţara noastră, dar şi pentru politica
europeană.
Aceste fapte, d. Al. Em. Lahovary îşi propune să le evoce în
cadrul unor amintiri, ce vor îmbrăţişa întreaga d-sale carieră
diplomatică. Pe lângă însemnările şi reflexiile memorialistului,
«Amintirile» vor da la iveală şi o serie de documente, a căror
publicare, conferind operei aşteptate o însemnată valoare obiectivă,
va spori în aceeaşi măsură îndatorirea noastră pentru cel ce ni
le-a păstrat.

N. R.
 I.

I n Ianuarie 1902, Ministrul României la Constantinopol, Ale­

xandru I . Ghika-Brigadier, se afla în concediu la Paris, grav
atins d e o boală care avea să-i p u n ă capăt vieţii două luni mai
târziu.
T o c m a i în acest t i m p , două afaceri importante, cărora T u r c i a
le acorda u n deosebit interes şi care prilejuiseră m a i m u l t e inter­
venţii stăruitoare ale Porţii la Bucureşti, făceau de neapărată t r e ­
buinţă prezenţa u n u i reprezentant autorizat al nostru la C o n ­
stantinopol.
Doritoare să p u n ă capăt regimului Capitulaţiunilor, de care
România se bucura în fapt de pe t i m p u l războiului din 1877—1878,
T u r c i a stăruia să împingă guvernul nostru la iscălirea u n e i C o n ­
venţii consulare, care ne-ar fi lipsit de folosinţa acestui regim, şi de
care guvernul otoman nădăjduia să se slujească în faţa puterilor
europene, ca de u n precedent.
P e de altă parte, personaje cu trecere la Poartă şi la Palat în­
cercau să reînvie, în folosul lor, unele revendicări neîntemeiate,
privind b u n u r i p e care pretindeau că ar fi aparţinut Vacufurilor,
înainte de alipirea Dobrogei la România. I n mai m u l t e rânduri
guvernul r o m â n avusese de înfruntat aceste solicitări, pe care
izbutise să le zădărnicească.
C u scopul de a se da totuşi o satisfacţie Porţii, care, de atâta
vreme, stăruia p e n t r u rezolvarea definitivă a două chestiuni atât de
spinoase, a m fost trimis, în Ianuarie 1902, la Constantinopol, cu
misiunea să girez Legaţiunea României, al cărei titular aveam să fiu
n u m i t — în calitate de T r i m i s extraordinar şi Ministru Plenipo­
tenţiar — două luni mai târziu, d u p ă moartea lui Alexandru Ghica,
deţinătorul postului.
N u fără multă t r u d ă am reuşit să tărăgănez vreme de peste
patru ani, cât a ţ i n u t misiunea mea în T u r c i a , negocierea ambelor
acestor afaceri, astăzi definitiv îngropate.
Alături de ele însă şi din p r i m u l m o m e n t al sosirii mele la C o n ­
stantinopol, altă problemă, — de cel mai înalt interes p e n t r u p r e ­
stigiul României în Orient, — a avut darul să m ă p r e o c u p e : n e ­
cesitatea reînceperii străduinţelor noastre în vederea recunoaşterii
naţionalităţii române în T u r c i a .
 T o t zelul şi toată activitatea predecesorilor mei, T . G . Djuvara
şi Al. I . Ghica, nu izbutiseră să ducă la b u n sfârşit această negociere
atât de delicată. Nereuşita acţiunii noastre cu scopul de a obţine
înfiinţarea unei episcopii române la Constantinopol (1898) descu­
rajase profund p e toţi prietenii cauzei româneşti.
Pe de altă parte, politica de economii riguroase pe care România
fusese silită să o urmeze, începând din 1901, n e obligase să tăiem
subvenţiile cuvenite la o mare parte din şcolile noastre din T u r c i a
şi contribuise să dea impresiunea că România se dezinteresează de
deşteptarea conştiinţei naţionale a fiilor ei, supuşi Sultanului.
î n c e p u t ă sub asemenea auspicii, această acţiune diplomatică se
anunţa anevoioasă; ea s'a sfârşit totuşi — spre deplina noastră
m u l ţ u m i r e — cu Iradeaua imperială din 9 M a i 1905.
I n paginile care vor u r m a , voi căuta să înfăţişez — graţie notelor
şi documentelor păstrate de mine în copie — diferitele faze prin
care au trecut negocierile acestei chestiuni atât de strâns legate de
prestigiul României în Orient.

*
* *
C u r â n d d u p ă numirea mea la Constantinopol, am fost primit
în audienţă solemnă de Sultanul A b d u l H a m i d , la palatul Yldiz,
p e n t r u remiterea scrisorilor mele de acreditare.
La 26 Aprilie 1902, fusesem înştiinţat oficial că voi fi primit
de Sultan a doua zi, Vineri, după ceremonia Selamlik-ului. C u ­
noscând însă obiceiul locului, din experienţa predecesorilor mei
şi din aceea a t u t u r o r colegilor, m ă aşteptam ca audienţa să fie
amânată de mai multe ori şi t i m p de săptămâni întregi. N ' a m fost
deci câtuşi de puţin mirat când, în noaptea de Joi spre Vineri, am
primit o scrisoare dela p r i m u l nostru dragoman, care-mi făcea
cunoscut că N u r y Bey, secretarul general al Ministerului de
Afaceri Străine, îl invitase să treacă pe la dânsul fără întârziere;
că răspunsese acestei chemări târziu după miezul nopţii şi că,
din ordinul Ministrului de Afaceri Străine, N u r y Bey îi făcuse cu­
noscută zădărnicia comunicării primită câteva ceasuri mai devreme,
d u p ă care audienţa trebuia să aibă loc Vineri, şi-i dăduse vestea
că, printr'o nouă Iradea a Sultanului, aceasta fusese amânată
pentru L u n i la ceasurile trei.
 Procedeul cam neobişnuit de care se folosise Tevfik Paşa p e n t r u
a-mi aduce la cunoştinţă contra-ordinul imperial, era sortit să-i
evite dificultatea de a formula în scris explicaţia capriciilor Sulta­
nului, care, în aceeaşi zi, la interval de câteva ceasuri, n u se sfiise
să dea succesiv două Iradele contradictorii. A r fi fost cu totul
inutil să m ă formalizez de asemenea procedări, c u care toată lumea
era deprinsă la Constantinopol şi care n u implicau nici u n indiciu
d e defavoare, nici chiar o lipsă de curtenie, ci n u m a i o manifestare
a u n u i liber arbitru ce lua mai mult forma de adevărat capriciu.
I n ziua stabilită, la ceasul 1 d u p ă amiază (6 după ora turcă),
întreg personalul Legaţiei şi al Consulatului General se găsea
adunat, în m a r e ţinută, în salonul m e u , aşteptând p e Maestrul de
Ceremonii, care trebuia să vină să n e ia cu trăsurile Palatului. I n
locul lui, m ' a m p o m e n i t cu u n tânăr ofiţer de ordonanţă, trimis în
grabă de Sultan să m ă înştiinţeze că audienţa era amânată cu două
ore şi că n'aveam să fiu primit decât la ceasurile 8 d u p ă ora turcă
(3 d u p ă amiază).
I n sfârşit, sosiră trăsurile d e gală ale Palatului. Odată cu ele,
H i l m i Bey, M a e s t r u d e Ceremonie al Curţii imperiale, venea
să m ă ia şi, d u p ă câteva clipe d e odihnă, m ă invita să plecăm
la Palat.
I n fruntea cortegiului, îmbrăcaţi în u n i f o r m a nouă, călăreau cei
doi cavaşi ai Legaţiei şi u n u l din aceia ai Consulatului G e n e r a l . I n
u r m a lor, u n « p i q u e u r » al Curţii, p r e c e d â n d prima trăsură, î n care
luasem loc cu H i l m i Bey. Alte trei trăsuri ale Palatului duceau p e
d-nii George Derussi, secretar al Legaţiei, J . Lahovary, ataşat,
G h e o r g h e Bengescu, consul general, şi p e dragomanii Legaţiei
şi ai Consulatului.
T r e c â n d aproape la pas prin toată Pera, a m ajuns, d u p ă 40 de
m i n u t e , la Palatul Yldiz. P e treptele peronului n e aştepta M e m d u h -
Bey, Şambelanul S u l t a n u l u i ; pe p e r o n se afla şi I b r a h i m Bey,
Marele M a e s t r u d e Ceremonii al Curţii imperiale.
D u p ă o scurtă prezentare, a m fost condus î n t r ' u n salon încă­
pător, u n d e m ă aştepta ministrul Afacerilor Străine, în mijlocul
u n u i m a r e n u m ă r de generali şi d e şambelani. D u p ă 10 m i n u t e
füi avizat că Majestatea Sa era gata să m ă primească. L a capătul
u n u i m a r e salon, o uşe se deschidea asupra u n u i salon mai mic,
u n d e se afla Sultanul, în picioare, în mică ţinută de general, fără
galoane şi fireturi, p u r t â n d M a r e l e Cordon al Stelei României şi
placa împodobită cu briliante a ordinului I m t i a z .
D u p ă ce m ' a m aplecat de trei ori, conform protocolului, înaintea
Suveranului, m ' a m apropiat de Majestatea Sa î m p r e u n ă cu Tevfik
Paşa şi, prezentându-i scrisorile de acreditare, i-am citit discursul
pregătit din t i m p , a cărui copie o comunicasem Ministrului îndată
d u p ă sosirea mea în Constantinopol. Sultanul m ' a ascultat p â n ă la
sfârşit, cu aerul că acordă o atenţie deosebită cuvântării, p e care o
înţelegea de sigur foarte bine, j u d e c â n d d u p ă semnele aprobative
cu care o întovărăşea. Abia isprăvisem şi Tevfik Paşa se grăbi să
traducă cuvintele mele, î n m â n â n d în acelaşi t i m p Sultanului şi
textul în limba turcă, pe care acesta se prefăcu a-1 parcurge, înainte
de a-mi r ă s p u n d e . Apoi Ministrul îmi traduse vorbele Augustului
său stăpân. Cu glas încet şi grăbit, Sultanul îmi spunea că e b u c u r o s
să m ă primească în calitate de reprezentant al Majestăţii Sale
Regele României, că nădăjdueşte că bunele raporturi existente
între cele două ţări aveau să se menţie şi să devină şi mai strânse
în viitor, că, din parte-i, avea să m ă ajute în misiunea mea, acor-
d â n d u - m i încrederea de care se bucuraseră predecesorii m e i .
P u n â n d capăt audienţei, Majestatea Sa mi-a întins m â n a şi
mi-a îngăduit să-i prezint persoanele de care e r a m însoţit. A adăugat
apoi că m ă va vedea cu plăcere Vinerea următoare la Selamlik,
şi că îşi p r o p u n e a să m ă primească în audienţă privată, d u p ă ce­
remonie.
D u p ă reintrarea Sultanului în apartamentele sale, n i s'au oferit
b ă u t u r i răcoritoare, sirop de s m e u r ă cu esenţă de trandafiri şi o
excelentă cafea, servită în zarfuri de argint împodobite cu dia^
mante.

N u e uşor să r e z u m i în câteva trăsături o personalitate atât d e

interesantă ca aceea a lui A b d u l H a m i d . D i n cauza politicei sale
faţă de A r m e n i , i se dăduse porecla de « Sultanul Roşu ». Masacrele
ordonate de el au fost nişte represalii teribile, cu care răspundea
atentatelor organizate de A r m e n i în inima chiar a Constantinopor
lului, u n d e palatul Băncii O t o m a n e a avut de suferit u n atac cu
b o m b e incendiare. A m b a s a d o r u l Germaniei, b a r o n u l de Marschall,
găsea cu toate acestea o scuză Sultanului, şi-mi spunea că fusese
necesară această represiune atât de sângeroasă p e n t r u a p u n e capăt
terorismului a r m e a n . E l n u se sfia să compare măsurile crude luate
d e Sultan cu acele n u mai p u ţ i n sângeroase la care fuseseră nevoite
să recurgă armatele versailleze în ultimele zile ale Comunei, în
M a i 1871, la Paris.
Sultanul avea obiceiul de a lua cunoştinţă de micile notiţe ale
spionilor şi agenţilor secreţi care obişnuiau să trimeată la Palatul
Yldiz lui T a h s i n Paşa, p r i m secretar al Sultanului, raporturile lor.
Acestor indivizi li se dădea la Constantinopole n u m e l e de « J o u r n a -
listes ».
A b d u l H a m i d era cunoscut p e n t r u lipsa lui de curaj. L a reşedinţa
sa, palatul Yldiz, precauţiunile cele mai straşnice erau luate p e n t r u
a-i asigura securitatea personală. T e a m a lui de atentate era atât
d e mare, încât n u părăsea decât foarte r a r palatul Yldiz, î m ­
prejmuit cu ziduri înalte şi păzit de t r u p e numeroase, mai ales
albaneze.
U n străin, în trecere prin Constantinopol, exprimându-şi odată
mirarea, Ta Cercle d'Orient, u n d e fusese invitat, că o capitală atât
d e mare era lipsită de lumină electrică şi d e tramvaie, a căpătat
u r m ă t o r u l r ă s p u n s : « P e n t r u aşa ceva ar fi nevoie să se importe
în T u r c i a u n n u m ă r oarecare de d i n a m u r i şi Abdul H a m i d n u o
p e r m i t e . Cuvântul dinam sună rău în urechile lui şi-i amin­
teşte dinamita de care s'au slujit Armenii î n atacul lor împotriva
Băncii O t o m a n e ».
Cu atât mai mare a fost uimirea celor ce azistau la Selamlik
într'o zi, când u n puternic c u t r e m u r a făcut să cadă tavanul m o -
scheei. T o ţ i câţi erau de faţă, generali, adjutanţi, înalţi demnitari,
au căutat să fugă, care p e u n d e p u t e a ; singur Sultanul rămase
nemişcat la locul lui.
I n legătură cu această slăbiciune a Sultanului, d. Constans,
ambasadorul Franţei, mi-a povestit î n t r ' o zi când dejuna la mine,
o întâmplare în care fusese amestecat, şi care merită să fie amintită.
C h e m a t odată în mare grabă la Palat, p r i m u l dragoman al A m ­
basadei fusese primit acolo de T a h s i n Paşa, P r i m u l secretar al
Sultanului, care-i arătase u n n u m ă r din «Illustration » înfăţişând
sosirea Preşedintelui Republicii la parada d e 14 Iulie, la L o n g -
c h a m p . T r ă s u r a prezidenţială era înconjurată şi u r m a t ă de călăreţi
din G a r d a republicană.
 « Sultanul, — explicase T a h s i n Paşa, — a fost impresionat de
mărimea şi de frumuseţea cailor acestei escorte şi ţine neapărat
să-şi procure câţiva cai de aceeaşi talie. M . Sa doreşte să-i
aibă în Constantinopol cât m a i curând şi roagă p e d. Constans
să-i facă acest serviciu, telegrafiind de u r g e n ţ ă la Quai d'Orsay ».
Ambasadorul neînţelegând motivele acestei hotărîri, nici pricina
grabei, dar cunoscând bine sărăcia tezaurului t u r c , pretinsese la
Yldiz trimiterea telegrafică a banilor necesari cumpărării cailor;
spre marea lui mirare, cererea fu imediat satisfăcută.
D i n ordinul Sultanului, caii trebuiau expediaţi neîntârziat spre
Constantinopol şi sosirea lor la diferitele frontiere semnalată t e ­
legrafic Ambasadei, p e n t r u ca — la r â n d u l ei — aceasta să poată
înştiinţa Palatul. L a staţiunea d e graniţă Mustafa-Paşa, u n t r e n
special turcesc aştepta caii p e n t r u a-i transporta r e p e d e la C o n ­
stantinopol.
L a Ambasadă, nimeni n u ajunsese să înţeleagă acest capriciu al
Sultanului. T a i n a n u fu lămurită decât câteva zile mai târziu, cu
prilejul vizitei anuale pe care, d u p ă datina veche, Sultanul obişnuia
să o facă la Palatul şi moscheia din D o l m a Bagce. Ca să ajungă
până acolo, el trebuia să părăsească parcul Yldiz şi să treacă prin
mai multe mahalale turceşti, într'o trăsură mică şi joasă, în care
stătea ghemuit, cu coşul pe j u m ă t a t e ridicat. I n această împrejurare,
înconjurat de caii voinici ai gărzii republicane, ale căror t r u p u r i
ascundeau aproape cu totul trăsura, A b d u l H a m i d se va fi simţit
măcar atunci, la adăpost de orice atentat.
Aceasta nu fu d e altfel singura împrejurare când Sultanul
găsise cu cale să recurgă la serviciile Ambasadei franceze p e n t r u
unele comisioane d e ordin personal, ce u r m a u a fi executate
la Paris.
Altădată, — îmi povestea d. Constans, — P r i m u l D r a g o m a n al
Ambasadei, d. Rouet fusese chemat la Palat, u n d e T a h s i n Paşa
îi spuse că u n a din tinerele circasiene din H a r e m , favorită a Sulta­
nului, era p e cale d e a deveni m a m ă . A b d u l H a m i d voia să d ă ­
ruiască P r u n c u l u i Imperial o rufărie bogată, şi d. Constans fu
rugat să o comande cât mai c u r â n d la Paris.
U n cek important însoţea această r u g ă m i n t e .
Sultanul avea în serviciul său, ca şef de muzică, la Yldiz Kiosc,
u n artist spaniol, căruia îi conferise gradul şi solda de general.
 L a Palat mai era angajată şi o t r u p ă italiană d e operă, care dădea
reprezentaţii rezervate Sultanului, principeselor imperiale şi n u ­
merosului personal al Palatului. T o a t e femeile asistau la spectacol
în loji zăbrelite; n u m a i rareori diplomaţii străini erau invitaţi
la aceste reprezentaţii.
î n t r ' o Vineri, după terminarea Selamlikului, la care azistasem,
I b r a h i m Paşa, introducătorul Ambasadorilor, vroind probabil să-mi
facă o amabilitate, îmi spuse că M . Sa Imperială Sultanul ar fi
dorit m u l t să m ă invite la o reprezentaţie d e operă la Yldiz dar că,
deocamdată, starea «Primei D o n n e » n u îi permitea să se arate p e
scenă. U n gest rotund, p e burtă, a ambelor mâini, însoţea expli­
caţia lui I b r a h i m Paşa ».
Ii era greu cuiva să se creadă în E u r o p a , abia acum treizeci de
ani, când citea în ziarul francez « S t a m b u l » o informaţie de
felul acesta: « S . M . I . le Sultan, dans sa haute bienveillance, a
daigne conferer Ies distinctions honorifiques c i - a p r e s » : i . L e
G r a n d Cordon du Medjidie â Cherif Pacha, Directeur General
de D o u a n e s ; 2. L e grand C o r d o n d u Chefakat a ses trois
epouses et 3 . L a 2-eme classe du m e m e o r d r e â ses trois belle-
meres »!!
Celui care s'ar fi arătat surprins d e o favoare atât de originală
şi atât d e neaşteptată i se atrăgea atenţia asupra faptului că p r e c e p ­
tele Coranului i m p u n omului cu mai multe neveste legitime o
perfectă egalitate d e t r a t a m e n t a lor.
D e câte ori n u m i s'a dat să citesc în « S t a m b u l » v r e - o comunicare
în felul u r m ă t o r : « S . M . Imperiale le Sultan dans sa haute bien­
veillance a daigne ordonner q u e Ies appointements du mois de
Fevrier dernier soient payes le 1-er N o v e m b r e â t o u t Ies fonction-
naires ». N i m e n i n u se mira d e o asemenea întârziere de câte 9—10
luni şi câteodată şi mai m a r e .
O observaţiune curioasă mi s'a întâmplat să aud dela u n b u n şi
fervent catolic, baronul Testa, P r i m D r a g o m a n al Ambasadei
g e r m a n e . El spunea că religiunea Islamului ar putea fi calificată —
cu oarecare dreptate — ca cea mai frumoasă, p e n t r u că ea p u n e pe
o m direct şi fără nici u n intermediar în faţa lui D u m n e z e u . M u s u l ­
manului nu-i t r e b u e o moschee p e n t r u a se r u g a ; u n simplu co­
voraş aşezat p e jos, chiar în aer liber, c u faţa la răsărit, îi ajunge
p e n t r u a se ruga în genunchi lui D u m n e z e u .
 Baronul T e s t a avea cea mai înaltă idee despre I s l a m ; el p r e ­
tindea că niciodată n u vei vedea pe u n m u s u l m a n trecând la cre­
ştinism p e n t r u că, în ochii lui, Islamismul reprezintă o religie mai
înaltă. Dacă ar părăsi-o ar crede că decade.
Cine n'a trăit la Constantinopol sub domnia lui A b d u l H a m i d ,
cu greu îşi poate închipui condiţiile în care se tratau afacerile cele
mai importante, dezordinea finanţelor, corupţia funcţionarilor —
dela demnitarii din imediata apropiere a Sultanului, până la cel
din u r m ă impiegat deprins cu bacşişul. Nici o negociere diplomatică
n u se putea lipsi de a recurge la unele procedee destul de p u ţ i n
corecte. Aceasta explică p e n t r u ce, p e lângă personalul diplomatic
obişnuit, ambasadele şi legaţiunile acreditate la Constantinopol se
slujeau de dragomani, recrutaţi în genere la faţa locului dintre
Levantini, ori dintre alţi supuşi creştini ai Porţii. Acestora le revenea
sarcina — de o delicateţă uneori dubioasă — de a-şi asigura con­
cursuri preţioase la Poartă şi la Palat.
O particularitate ciudată însoţea fiecare schimbare de guvern;
odată cu numirea u n u i nou M a r e Vizir, Sultanul confirma ori
n u m e a u n n o u Şeik-ul-Islam (şef spiritual al Musulmanilor) ş i . . .
u n M a r e E u n u c . Aceste trei înalte personaje erau singurele, care
aveau d r e p t u l la titlul de « Alteţă », şi influenţa lor era d e multe
ori pusă la încercare de reprezentanţii Puterilor străine la C o n ­
stantinopol. Astfel, u n tânăr şi elegant Bey, fiul Şeik-ul-Islamului,
frecventator asiduu al Ambasadelor, se arăta foarte interesat în
chestiunile de politică externă la ordinea zilei, p e n t r u a se oferi să
fie pe lângă Alteţa Sa Şeik-ul-Islamului, tatăl său, interpretul
dorinţelor cutărei sau cutărei misiuni străine.
Astfel de oferte, rareori dezinteresate, veneau uneori şi din
partea v r e - u n u i funcţionar important sau a u n u i înalt demnitar
al Palatului. P e n t r u a nu cheltui degeaba bani, tot secretul în
primirea ori respingerea lor consta în a fi iniţiat în mod exact
de gradul de influenţă cu care se lăudau autorii u n o r asemenea
propuneri.
Constantinopolul era plin de străini, mai m u l t sau mai puţin
necinstiţi, în căutarea v r e - u n o r concesiuni fructuoase. Cunoscând
obiceiul pământului, ei ştiau că n ' a u nimic de aşteptat, câtă v r e m e
n u vor fi făgăduit comisioane grase funcţionarilor importanţi ai
Porţii şi chiar înalţilor demnitari ai Palatului.
 I n preajma unificării Datoriei Otomane, d o m n e a p r i n t r e p e r ­
soanele interesate în această operaţie o oarecare îngrijorare, datorită
întârzierii Ir adelei Sultanului, care trebuia să desăvârşească acordul.
A v â n d prilejul să vorbesc despre acest subiect cu Baronul T e s t a ,
P r i m d r a g o m a n al Ambasadei g e r m a n e , acesta mi-a s p u s : « Zăbava
n u t r e b u e să vă m i r e ; aşa procedează totdeauna Sultanul, când
e vorba de o concesiune î n s e m n a t ă : el lasă t i m p favoriţilor săi să-şi
încaseze partea lor d e comision».

* *
Insuccesul demersurilor încercate de predecesorii m e i în fa­
voarea Românilor din T u r c i a se datora, d e sigur, în oarecare
măsură, şi faptului că ei se mulţumiseră să trateze cu Poarta şi cu
Patriarhatul, fără să fi căutat a informa Marile Puteri de legiti­
mitatea revendicărilor noastre şi fără să fi căutat în prealabil a
câştiga p e n t r u noi opinia publică e u r o p e a n ă . D e aceea, din prima
zi a sosirii mele în Constantinopol, a m căutat să informez, zi cu zi,
Ambasadele d e fazele p r i n care avea să treacă chestiunea Românilor,
asigurându-mi în chipul acesta u n sprijin preţios în negocierile
mele cu P o a r t a .
I n cursul primelor luni ale misiunii, m ' a m m u l ţ u m i t să m ă
orientez în m e d i u l n o u în care aveam să lucrez, şi să stabilesc
legături la Poartă, la Palat şi în diferite ambasade — cu personali­
tăţile cu care aveam să tratez chestiunea, p e n t r u mine atât de
i m p o r t a n t ă , a recunoaşterii conaţionalilor noştri.
P e Ambasadorul Rusiei, d. Zinovieff, îl cunoşteam bine dela
Petrograd, u n d e cu douăzeci de ani înainte, fiind P r i m Secretar
d e Legaţie şi însărcinat cu Afaceri interimare al legaţiunii noastre,
avusesem de tratat cu dânsul mai m u l t e afaceri diplomatice. D .
Zinovieff era atunci şeful despărţământului asiatic, în atribuţiunile
căruia intrau încă şi chestiunile privitoare la România.
Ambasadorul Angliei la Constantinopol, Sir Nicholas O ' C o n n o r ,
şi acel al Franţei, d. Constans, m ' a u asigurat din p r i m u l m o m e n t
d e sprijinul lor nelimitat, ca şi b a r o n u l Marschall, ambasadorul
Germaniei, a cărui trecere, la Palat şi la Poartă, era foarte m a r e .
L a r â n d u l lui, ambasadorul Italiei, marchizul Imperiali, cunoscând
raporturile excelente ce existau între Albanezii şi Românii supuşi
Sultanului, n ' a şovăit să-mi făgăduiască concursul său cel mai
activ. I n acel m o m e n t , politica italiană n u vedea cu ochi b u n i
expansiunea elenismului în Orient, p e când populaţia r o m â n ă
părea să constitue cel mai b u n p u n c t de reazăm p e n t r u desvoltarea
influenţei italiene în Albania — în ciuda Greciei şi a A u s t r o -
Ungariei.
Singur baronul de Calice, ambasadorul Austro-Ungariei şi fost
Agent diplomatic la Bucureşti, se arăta foarte rezervat faţă d e
revendicările noastre în favoarea Aromânilor. F o a r t e curând m i - a m
dat seama că Austro-Ungaria era înţeleasă cu Grecia şi cu Patriar­
h a t u l . Acest fapt n u m ' a împiedecat totuşi de a informa p e baronul
d e Calice de străduinţele mele şi de a-i cere concursul, c u m îl
solicitam celorlalţi ambasadori favorabili cauzei r o m â n e .
Indiferenţa, ca să n u zic ostilitatea deghizată a Austro-Ungariei
p e n t r u Aromâni, se explică, de b u n ă seamă, prin temerea d e a
vedea slăbirea elementului grec în Macedonia în folosul Bulga­
rilor, care atunci erau clienţi ai Rusiei. Politica Vienei n u ţinea
seamă câtuşi de p u ţ i n de legăturile existente dintre România şi
T r i p l a Alianţă, legături care ar fi t r e b u i t să o î n d e m n e la altă
atitudine faţă de noi. Chiar din acea clipă, oricine şi-a p u t u t da
seama d e lipsa de solicitudine a monarhiei austro-ungare p e n t r u
România, într'o chestiune care n e interesa atât de m u l t .
O greşeală asemănătoare avea să comită Austro-Ungaria zece
ani mai târziu faţă de România, luând partea Bulgariei în cursul
celor două războaie balcanice, al căror desnodământ a însemnat
p e n t r u politica ei o înfrângere dureroasă. I n Octomvrie 1913,
t r e c â n d p r i n Viena, în d r u m u l m e u spre România, m ' a m oprit
24 de ore, spre a vedea p e contele Berchtold, la Ballplatz. A m
găsit atunci p e m â n d r u l ministru al Afacerilor Străine adânc
descurajat şi îndurerat, neîncercând măcar să ascundă că n u se
putea r e s e m n a la înfrângerea p e care Pacea dela Bucureşti o
constituia p e n t r u marea m o n a r h i e . Principele F ü r s t e n b e r g , a m ­
basador la M a d r i d , a caracterizat atunci foarte bine acest eşec
al politicei austriace, s p u n â n d oricui voia să-1 asculte că ţara
lui suferise o gravă înfrângere, fără să fi tras măcar sabia
din teacă.
Sforţările contelui Berchtold de a s u p u n e T r a t a t u l din Bucu­
reşti la o revizuire de către marile p u t e r i , n ' a u obţinut, din fericire,
nici u n rezultat.
 M ă r i r e a Serbiei şi prestigiul ei sporit de o armată biruitoare erau
p e n t r u contele Berchtold, lucruri intolerabile, de natură să-1 facă
a se gândi la o grabnică răzbunare p e care, câteva luni m a i târziu,
îndoita M o n a r h i e avea s'o caute, trimiţând la Belgrad u l t i m a t u m - u l
a cărui respingere a deslănţuit în m o d inevitabil războiul m o n d i a l .
Ca şi altădată, ministrul Afacerilor străine îşi făcea atunci prea
m u l t e iluzii despre trăinicia legăturilor noastre cu T r i p l a Alianţă.
M a i degrabă a r fi t r e b u i t să înţeleagă, aşa c u m înţelegea toată
lumea, că favoarea manifestată Bulgariei de Austro-Ungaria
n u trecuse neobservată în România şi că, odată mai mult, Românii
avuseseră prilejul să-şi dea seama de deosebirea adâncă a intereselor
lor politice.
*
* *
Revenind însă la problema Aromânilor din T u r c i a şi la nego­
cierile mele, voi aminti câteva din personalităţile cu care aveam
aproape zilnic să t r a t e z .
Tevfik Paşa, ministrul Afacerilor străine, era u n o m modest şi
şters, cu toate calităţile funcţionarului p u n c t u a l şi conştiincios,
căruia n u - i poţi cere niciodată să ia o iniţiativă sau să-şi asume o
răspundere.
Secretar general al Ministerului era p e atunci N o u r y Bey, o m
îndemânatec şi t o t d e a u n a gata să fie de folos cuiva dela care ar
fi p u t u t aştepta o recompensă o n o r i f i c ă . . . sau alta mai substan­
ţială. T a t ă l său, contele d e Chateauneuf, venise la Constantinopol
în t i m p u l războiului Crimeei şi se însurase c u o circasiană, lepă-
d â n d u - s e de religia catolică şi trecând la Islamism. I n Constantinopol
se povestea însă că fapta acestui ofiţer francez fusese urmarea u n o r
neorândueli descoperite în casieria regimentului p e care contele
de Chateauneuf trebuise să-I părăsească, stabilindu-se în T u r c i a .
I n mai m u l t e r â n d u r i , N o u r y Bey a avut prilejul să-mi ofere
sprijinul său, în u n a sau alta din afacerile p e care le t r a t a m la
Poartă şi Ia P a l a t ; de cele mai m u l t e ori însă, a m fost în m ă s u r ă
să-mi dau seama că trecerea cu care se lăuda era mediocră şi n u
merita preţul pretins.
N o u r y Bey era tatăl a două tinere fete, care primiseră o educaţie
europeană foarte îngrijită şi despre care Pierre Loti a scris r o m a n u l
său « L e s Desenchantees ».
 Marele Vizir, Ferid Paşa, se trăgea d i n t r ' o nobilă familie albaneză,
Vlora, care stăpânea proprietăţi întinse în S u d u l Albaniei. E l
cunoştea perfect limba greacă şi era informat de toate intrigile
urzite de Greci în Epir, şi chiar în Albania, cu scopul de a scoate
aceste provincii d e s u b cârmuirea otomană.
Cunoscând simpatiile Marelui Vizir p e n t r u Românii din T u r c i a ,
care au trăit t o t d e a u n a în cea mai b u n ă înţelegere cu Albanezii,
e r a m sigur că F e r i d Paşa avea să vadă cu ochi b u n i străduinţele
guvernului r o m â n p e n t r u îmbunătăţirea stării acestei populaţii şi
scoaterea în evidenţă a serviciilor p e care ea era în m ă s u r ă să le
aducă păcii în O r i e n t .
F e r i d Paşa era u n adevărat « g e n t i l h o m m e », de o integritate
absolută. Legăturile noastre strânse mi-au dat de multe ori prilejul
să-i dovedesc prietenia m e a : astfel odată a m adus din ţară, p e n t r u
a-i dărui, câţiva saci cu grâu sticlos despre ale cărui calităţi auzise
vorbindu-se, şi p e care ţinea să-1 experimenteze pe moşiile lui
din Albania.
Alături de multe şi mari merite, Ferid Paşa avea şi u n mic păcat.
E r a u n fin « g o u r m e t » , care aprecia foarte m u l t pate-urile de
«foie gras », comandate p e n t r u el la Paris, şi admirabilii curcani
îndopaţi cu nuci, aduşi a n u m e din România. M u l ţ u m i t ă Expresului
O r i e n t şi serviciului rapid al vapoarelor româneşti, asemenea t r a n s ­
p o r t u r i n u făceau nici 24 de ore dela moşiile mele până la
Constantinopol.
Păstrez de asemenea cele mai b u n e amintiri despre N a u m Paşa,
devenit tocmai în acel t i m p Subsecretar de Stat la Ministerul
Afacerilor Străine. Sirian catolic, N a u m Paşa fusese multă v r e m e
guvernator al Libanului, post în care se făcuse cunoscut p r i n
calităţile lui de administrator iscusit. Era u n o m cinstit, care
se b u c u r a în Corpul diplomatic şi în întreaga societate de cea mai
înaltă vază şi de stima generală; însurat cu o femeie fermecătoare,
siriană şi dânsa, ducea o viaţă de familie exemplară.
C â n d mai târziu, în t i m p u l misiunii mele în Franţa, N a u m
Paşa a luat locul lui M u n i r Paşa, ambasadorul T u r c i e i la Paris,
a m reluat c u el bunele raporturi începute la Constantinopol. II
vedeam astfel deseori la Cercle de V Union, u n d e ne a d u n a m aproape
în fiecare zi p e n t r u bridge. î n t r ' o seară, în t i m p ce j u c a m cu dânsul,
cu Vestnici, ministrul Serbiei, şi cu H e n r i de N a v e n n e , l-am văzut
prăbuşindu-se p e s c a u n ; o criză cardiacă îi pusese pe neaşteptate
capăt zilelor.
Datorit u n o r studii juridice strălucite, făcute în F r a n ţ a , Hakki
Bey şi Gabriel Effendi N o r a d u n g h i a n fuseseră chemaţi să lucreze
la Sublima Poartă, în calitate de consilieri legişti. Masacrele a r m e ­
neşti, abia sfârşite, obligau p e Gabriel Effendi, armean după
naştere, să se mulţumească cu o situaţie d e al doilea plan, ca să n u
stârnească duşmănia invidioşilor şi a delatorilor. I n schimb, Hakki
Bey deveni mai târziu, în t i m p u l războiului mondial, ambasador
Ia Berlin şi M a r e Vizir.
Aceşti doi înalţi funcţionari, doritori să se distingă în ochii
Sultanului p r i n servicii excepţionale, avuseseră cei dintâi ideea
să p u n ă capăt regimului capitulaţiunilor, insistând la Poartă ca să
împingă România la semnarea u n e i convenţii consulare. T r u d a lor
a rămas însă zadarnică, şi a fost nevoie d e tot prestigiul şi atotpu­
ternicia dictaturii lui Mustafa K e m a l , Preşedintele Republicii
T u r c e , p e n t r u ca ţara lui să scape de ruşinea acestei servituti din
vremuri t r e c u t e .
A m cunoscut în intimitate p e Selim Paşa M e l h a m e , ministrul
Agriculturii, şi familia sa. Catolic sirian, Selim Paşa ajunsese r e ­
p e d e la o situaţie de frunte. î n c e p u t u r i l e lui modeste, ca preparator
de limba franceză la Liceul imperial din Galata-Serai, n ' a r fi lăsat
p e nimeni să ghicească soarta lui de mai târziu, dacă n u s'ar fi
cunoscut deopotrivă marea-i inteligenţă şi priceperea rară în che­
stiunile economice şi financiare. Sultanul prinsese dragoste d e
el şi-i dăduse prilejul să realizeze câştiguri considerabile; daruri
personale ale lui A b d u l - H a m i d sau comisioane grase în multe
afaceri. O casă frumoasă ce poseda în Constantinopol, în cartierul
T a x i m , şi o vilă somptuoasă pe malul Bosforului la Ienikioi, îi
permiteau să invite des Corpul diplomatic străin, atras de ospitali­
tatea recepţiilor fastuoase şi de agrementul u n u i interior familial.
N u m e r o ş i i săi copii primiseră o educaţie aleasă, şi-şi făcuseră
p r i n t r e copiii diplomaţilor legături dintre cele mai afectuoase.
Cea mai în vârstă dintre fiicele lui Selim Paşa, Feride, a devenit soţia
generalului Romei, adjutant al Regelui Italiei, acreditat în chip
special ca reprezentant personal al suveranului său p e lângă Sultan.
Nedjib Bey, frate cu Selim Paşa, îşi datora cariera sa strălucită şi
rapidă, trecerii excepţionale a acestuia. T r i m i s mai întâi în
Bulgaria în calitate de reprezentant al T u r c i e i suzerane, dânsul a
primit mai târziu u n post important la Constantinopol. L-a p i e r d u t
totuşi curând, în u r m a u n o r afaceri necorecte în care fusese implicat.
D i n t r e demnitarii Palatului, T a h s i n Paşa, P r i m u l secretar al
Sultanului, p e care îl vedeam des, p e n t r u a grăbi soluţionarea
problemelor în curs de negociere, păstra întotdeauna o atitudine
foarte rezervată şi găsea de fiecare dată o formulă de politeţă care
să-1 ferească de angajamente; aproape regulat ieşeai dela dânsul
fără ca afacerile tratate să fi progresat cât de p u ţ i n .
Colegul său, Izzet Paşa, al doilea secretar al Sultanului, sirian
m u s u l m a n , câştigase favoarea lui A b d u l H a m i d , făcând să l u ­
cească în gândul lui nădejdea de a deveni odată capul D r e p t
Credincioşilor din lumea întreagă. Cu toată desmembrarea i m p e ­
riului otoman, lipsit p e r â n d de cele mai frumoase provincii din
E u r o p a , din Africa şi din Asia, Sultanul se complăcea în această
speranţă. Politica lui, chiar dacă n u şi-a atins scopul, a dat totuşi
unele roade apreciabile.
Graţie u n o r jertfe mari băneşti în India, în Siria, şi în Arabia,
u n o r subvenţiuni însemnate acordate pelerinajelor dela Meca şi
decoraţiunilor şi onorurilor împărţite numeroşilor emiri urmaşi
sau pretinşi urmaşi ai Profetului, A b d u l H a m i d năzuia să-şi
realizeze visul.
M a i important însă decât această aspiraţie neîndeplinită e faptul
că, d u p ă î n d e m n u l stăruitor al lui Izzet Paşa, Sultanul a izbutit să
facă să se construiască d r u m u l de fier al Hedjazului, pe o distanţă
de aproape o mie de kilometri, fără nici o participare de capital
străin, şi aceasta n u m a i cu bani adunaţi benevol, exclusiv dela
subscriitori m u s u l m a n i . Acest d r u m de fier lega linia ferată
germană a Anatoliei cu liniile din Siria şi Palestina. I n cursul
războiului mondial el a fost de mare folos Turcilor şi aliaţilor lor,
permiţându-le să ajungă până la Canalul Suez şi să ameninţe
armatele engleze din Egipt.
E stabilit astăzi că fondurile secrete şi inepuizabile ale Vacufu-
rilor au contribuit în m a r e măsură la construirea acestei linii.
I n legătură cu aceste fonduri, mulţi s'au p u t u t întreba c u m d e
a izbutit T u r c i a , în starea financiară catastrofală în care se găsea
la începutul războiului ruso-turc din 1877—1878, să suporte o
sforţare atât de considerabilă ca această campanie şi imensele
sacrificii băneşti necesitate d e ea ? I n ce chip, u n stat în stare de
faliment, c u m era T u r c i a în acel m o m e n t , a p u t u t fi capabil să
poarte, şi încă m u l t ă vreme, cu succes u n război de aproape u n
a n ? L u c r u l pare d e neînţeles. T a i n a se lămureşte totuşi dacă n e
gândim la fundaţiunile pioase (vacufuri), ale căror averi neîncetat
sporite, dar ascunse publicului, au îngăduit T u r c i e i să facă faţă
cheltuielilor uriaşe ale războaielor e i .
Introducătorul ambasadorilor, I b r a h i m Paşa, o m amabil şi c u r t e ­
nitor, frecventa m u l t ambasadele şi legaţiile. Ca mulţi alţi func­
ţionari superiori şi demnitari ai Palatului, î n ciuda prescripţiilor
Coranului, n u izbutea nici el să-şi ascundă plăcerea d e a gusta
vinuri, liqueururi, cârnaţi şi şuncă. Ş i astfel, d e câte ori se întâmpla
să prânzească la vre-o legaţie sau ambasadă, — invitaţii pe care n u
le refuza niciodată, — I b r a h i m Paşa găsea alături de farfuria lui
u n m e n u u n d e şunca era botezată gigot a" York.
*
* *
Acestea au fost principalele personaje cu care a m avut de tratat
problemele privind p e Aromâni, în Constantinopolul de odi­
nioară, căruia pitorescul, încă nealterat, îi sporea caracteristicul
său farmec oriental.
« L u c r u de mirare, — îmi spunea u n prieten care trăia în T u r c i a
de mulţi a n i : T u r c u l n'are d e obicei nici cameră de dormit, nici
sală de m â n c a r e . D e p r i n s de veacuri cu viaţa n o m a d ă şi războinică,
el n u s'a adaptat încă, în general vorbind, vieţii popoarelor civilizate
şi definitiv fixate p e teritoriul lor. Invaziunile care au dus armatele
turceşti biruitoare p â n ă sub zidurile Vienei, şi apoi retragerile
succesive, explică aceste deprinderi, păstrate cu sfinţenie şi astăzi,
când puterea lor abia m a i stăpâneşte, în E u r o p a , Tracia şi Constan­
tinopolul ».
Cu prilejul vizitelor mele la marii demnitari ai Palatului, sau la
înalţii funcţionari ai Porţii, a m p u t u t vedea singur c u m obişnuiesc
T u r c i i să doarmă şi u n d e sunt deprinşi să m ă n â n c e . Apartamentele
lor constau din o serie de saloane, m a i m u l t sau m a i p u ţ i n s o m p ­
tuoase, prevăzute în toate cele patru colţuri cu sofale vaste, acoperite
cu p e r n e n u m e r o a s e . P e sofalele acestea îşi petreceau turcii nopţile,
cerând n u m a i să li se aştearnă cearşafuri şi p l a p ă m i . T r e b u e încă
adăugat că n u li se întâmplă să doarmă î n t o t d e a u n a în acelaşi colţ
al odăii, şi deci p e acelaşi divan. A b d u l H a m i d , mi s'a spus, avea
aceleaşi obiceiuri.
Cu excepţia palatelor şi a locuinţelor somptuoase ale câtorva
paşale deprinse cu viaţa occidentală, n u găseai la T u r c i i de atunci
nici o sală d e m â n c a r e . M i s'a întâmplat de m u l t e ori să m e r g ,
către ceasul prânzului sau al cinei, la Izzet sau la T a h s i n Paşa, cei
doi secretari ai Sultanului, în apartamentele lor dela Yldiz, şi să văd
apărând, în salonul u n d e e r a m primit, servitori în redingotă (stam-
buline) p u r t â n d tăvi m a r i r o t u n d e , acoperite cu farfurii şi bucate.
Aceste tăvi erau duse cu ajutorul u n o r cearşafuri mari, negre, ale
căror patru colţuri erau strânse laolaltă, p e n t r u ca servitorul să le
poată p u r t a cu o singură m â n ă .
Când aveai afaceri de tratat la Poartă ori la Palat, ţi se ofereau
îndată ţigări fine şi tradiţionala cafea turcească, p e care toată
l u m e a se considera datoare să o servească.
I n Bazar, cumpărătorul străin era tratat în acelaşi fel de n e ­
gustorii turci, atenţie cu totul gratuită n e c o m p o r t â n d nici o obli­
gaţie d e c u m p ă r a r e .
Cea mai m a r e parte din casele turceşti, în Constantinopolul
acelui t i m p , erau de l e m n ; nu e dar d e mirare că incendiile erau
dese şi ameninţau să se întindă î n t r ' u n m o d îngrijorător. P e n t r u a
preveni asemenea nenorociri, se constituiseră echipe de pompieri
voluntari, oameni fără căpătâi, care alergau pe străzi p u r t â n d
p o m p e micuţe şi r u d i m e n t a r e , insuficiente p e n t r u a p u n e capăt celui
mai neînsemnat foc, dar p e r m i ţ â n d celor ce le m â n u i a u să profite
de panica produsă de incendiu p e n t r u a se deda la jafuri. E uşor
de închipuit că, în asemenea condiţii, proprietarii caselor cuprinse
de foc n u - i vedeau sosind în « ajutor » fără oarecare îngrijorare.
A c u m 30 de ani abia, ridicarea gunoaelor de p e străzile Constan-
tinopolului era făcută aproape n u m a i de câini care aveau grijă
să a d u n e şi să consume cea mai m a r e parte a resturilor alimentelor
aruncate p e stradă. Aceşti câini constituiau o adevărată institu-
ţ i u n e a oraşului. E a a fost respectată până în ziua când guverna­
torul Constantinopolului a decis să suprime aceşti gunoieri benevoli
— t r i m e t â n d aceste biete animale într'o insulă din M a r e a de
>

M a r m a r a u n d e n ' a u întârziat a pieri cu toţii.

Arhivele otomane erau formate din o m u l ţ i m e de pachete mici,
înfăşurate în pânză, în care se găseau îndoite şi aşezate, spre păstrare
 d o c u m e n t e de cea mai m a r e însemnătate, privind cutare sau cutare
chestiune. Se poate ca această particularitate să se explice prin
viaţa d e campanie şi prin nevoia d e mobilitate a armatelor t u r c e ş t i ;
pachetele erau t o t d e a u n a gata, u ş o r d e transportat d i n t r ' u n loc
într'altul, d u p ă vicisitudinile războiului.
I n cursul înaintării lor victorioase în E u r o p a , T u r c i i au cucerit
numeroase provincii, p e care le-au stăpânit t i m p mai m u l t sau mai
p u ţ i n de îndelungat. D u p ă ocuparea fiecăreia din ele, grija lor cea
dintâi era să le cadastreze; astfel se explică c u m se găseau la C o n ­
stantinopol documente privind aproape întreg teritoriul U n g a r i e i .
D i m p o t r i v ă , M u n t e n i a şi M o l d o v a n ' a u fost niciodată supuse
dominaţiunii o t o m a n e . Ele se găseau în stare de vasalitate faţă de
Poartă. D e aceea ele n ' a u fost cadastrate de T u r c i , căci tratatele
încheiate de D o m n i Români cu Poarta recunoşteau T u r c i l o r n u m a i
d r e p t u l de a ţine garnizoana la Giurgiu, Brăila şi Ismail, singurele
oraşe u n d e au avut posibilitatea d e a-şi clădi giamii.
Ambasadele şi Legaţiile ţineau în serviciul lor nişte cavaşi î m ­
brăcaţi în uniforme bogate şi înarmaţi cu săbii şi pistoale. Rostul
lor era să însoţească p e diplomaţi şi familiile l o r ; ei şedeau pe
capra trăsurii lângă vizitiu sau precedau p e diplomaţi, când aceştia
mergeau p e jos, făcându-le d r u m cu brutalitate prin m u l ţ i m e .
Aceşti cavaşi, m u s u l m a n i , erau recrutaţi m a i c u seamă dintre
Albanezi, ori dintre T u r c i i din Asia M i c ă .
Obiceiul cerea ca la intrarea în giamii vizitatorii să se descalţe,
sau să-şi p u n ă nişte papuci a n u m e , când nu vroiau să r e n u n ţ e la
încălţămintele lor. Singură intrarea în moscheea din E j u b era cu
desăvârşire interzisă creştinilor. I n legătură cu aceasta, îmi a m i n ­
tesc d e u n dejun la T h e r a p i a , u n d e sosiseră tocmai, cu u n yacht,
doamna D e s c h a m p s şi fiica ei, contesa d e Salignac Fenelon, m a m a
ataşatului Ambasadei Franceze. Povesteam acestor d o a m n e curiozi­
tăţile de văzut în Constantinopol, le p r o p u n e a m să le duc să viziteze
moscheea celebră din E j u b , când Pierre Loti, care luase parte la
dejun, declară că lucrul era imposibil, că nici u n creştin n u p ă ­
trunsese vreodată în acea giamie şi că m ă desfide să-mi ţin fă-
găduiala.
Printre cavaşii dela Legaţie aveam pe u n u l bătrân, Aii. M u l ţ u ­
mită u n o r rubedenii pe care ie avea în E j u b , acesta îmi dăduse în
mai m u l t e r â n d u r i posibilitatea să vizitez, cu prieteni şi compatrioţi»
n u n u m a i cimitirul din E j u b , dar şi interiorul moscheei. Cu aju­
torul lui a m p u t u t şi atunci să-mi realizez promisiunea, spre marea
ciudă a lui Pierre L o t i . Ceea ce sporea impresia produsă de vizitarea
acelei moschei interzisă profanilor, erau privirile duşmănoase şi
ameninţătoare p e care le arunca deseori străinilor câte u n c r e ­
dincios întâlnit în cale.
#
# *
C a m p e atunci România se putea lăuda de a fi dat lumii u n
aventurier excepţional, u n fel de escroc genial, care a făcut să se
vorbească m u l t d e el în toată E u r o p a . Coborîtor d i n t r ' o familie
onorabilă şi foarte cunoscută, d u p ă o viaţă plină de dezordine
şi d e înşelăciuni, în dauna t u t u r o r acelor cu care venea în contact,
Albert Ghica n u găsise altceva mai b u n d e făcut decât să se p r o ­
clame p r e t e n d e n t la t r o n u l Albaniei.
Ideea aceasta îi fusese inspirată d e 0 glumă a inspectorului
şcoalelor r o m â n e din T u r c i a , regretatul Lazăr D u m a , cäre, î n t r ' o
cafenea din Belgrad, îi s p u s e s e : « Ghiculeştii au domnit în M u n ­
tenia si în Moldova. Familia voastră vine din Albania, u n d e Ghica
însemnează p u r şi simplu G h e o r g h e . Ai acolo u n tron la care ai
dreptul şi care te aşteaptă ». Albert Ghica a luat gluma în serios,
p r o m i ţ â n d u - ş i să facă din ea u n izvor de câştiguri viitoare.
Victimele înşelăciunilor p u s e la cale de dânsul n u se pot n u m ă r a :
dânsul reuşise să plaseze în străinătate, p e n t r u s u m e considera­
bile, nişte titluri ale u n u i î m p r u m u t albanez, care n ' a existat
niciodată. C u prilejul u n u i dineu la Ambasada F r a n ţ e i , răposatul
Sylvain, fostul decan al Comediei Franceze, mi-a povestit că făcuse
cunoştinţa lui Albert Ghica la Cafe de la Regence din Paris, şi
că avusese naivitatea să-i încredinţeze unele fonduri. A p r o a p e toţi
chelnerii acelui local depuseseră în mâinile « principelui Albaniei »
economiile lor, p e care nici u n u l n u le-a mai văzut.
î n t r ' o b u n ă zi, d u c â n d u - m ă la Poartă, a m găsit pe Albert Ghica
ieşind din cabinetul M a r e l u i Vizir. P u r t a o uniformă somptuoasă,
pe care n ' o văzusem niciodată. Ferid Paşa, care tocmai îl primise,
îmi spuse că scopul vizitei fusese acela de a solicita postul d e
c o m a n d a n t al jandarmeriei internaţionale din M a c e d o n i a . P e n t r u
aceasta, prezentase titluri cu totul excepţionale. î n t r ' u n m o m e n t
când Macedonia era teatrul u n o r lupte sângeroase între fel de fel
d e b a n d e , sârbeşti, bulgăreşti şi greceşti, şi când T u r c i a se arăta
incapabilă să restabilească ordinea, Albert Ghica făcuse la Paris o
conferinţă, bine plătită d e Ambasada turcă, în care lăudase b i n e ­
facerile domniei glorioase a lui A b d u l H a m i d .
M ' a m grăbit să informez p e F e r i d Paşa asupra antecedentelor
nu prea strălucite ale compatriotului meu, căruia i-am făcut cunoscut
în m o d indirect că prezenţa lui în Constantinopol e indezirabilă
şi că m ' a ş vedea obligat să-i cer expulzarea, dacă ar avea de g â n d
să-şi prelungească şederea în capitala T u r c i e i .
I n ajunul războiului ruso-japonez, a m aflat că Albert Ghica era
din n o u în Constantinopol, u n d e încerca să negocieze o afacere de
m a r e importanţă, dându-se d r e p t agent al fabricilor C r e u z o t .
Artileria turcă era prevăzută cu t u n u r i K r u p p şi, în acel m o m e n t ,
o nouă comandă era în curs de fabricare p e n t r u ea, la Essen. P e
de altă p a r t e Rusia, gata de luptă cu Japonia, avea nevoie urgentă
să-şi completeze artileria. Albert Ghica p r o p u n e a nici mai m u l t
nici mai p u ţ i n T u r c i l o r decât ca ei să-şi cedeze comanda lor Rusiei
şi să primească în schimb o artilerie nouă, care u r m a a fi comandată
la Creusot.
înştiinţat d e manoperele lui Albert Ghica, ambasadorul G e r m a ­
niei s'a grăbit să se o p u n ă u n u i t â r g care era d e natură să răpească
uzinelor K r u p p o clientă atât d e b u n ă ca T u r c i a .
Dacă cele m a i m u l t e din întreprinderile lui Albert Ghica au
dat greş, u n a cel p u ţ i n a avut u n succes desăvârşit: căsătoria
lui cu o englezoaică bogată, care i-a permis să ducă, v r e m e d e
câţiva ani, în toată Europa, viaţa luxoasă d e p r e t e n d e n t la t r o n u l
Albaniei. I n condiţiunile acestea, averea soţiei sale n u a întârziat
să se risipească.
Fratele lui, E d u a r d Ghica, o m de o rară corectitudine şi înalt
funcţionar în ţară, era întristat de isprăvile « pretendentului », dar»
ca şi alţi m e m b r i ai familiei, n'a izbutit nici el să-1 aducă p e calea
cea b u n ă .
AL. EM. LAHOVARY
 POEZIA ŞI-DRAMA
LUI LUCIAN BLAGA
I n t o a m n a anului 1918, tocmai în zilele când m o n a r h i a a u s t r o -
u n g a r ă se destrăma, poşta mi-a a d u s u n p a c h e t din Viena. U n
t â n ă r s t u d e n t , care nu-şi s p u n e a n u m e l e , îmi trimitea m a n u ­
scrisul u n u i v o l u m de versuri.
î n t â i a poezie era atât de neobişnuită prin c o n ţ i n u t u l şi p r i n
forma ei, încât trecui cu atenţiunea mai încordată la a d o u a şi
la a treia. L a a patra, ştiam că a m înaintea mea opera u n u i m a r e
talent, a u n u i spirit de o originalitate neobişnuită. A v e m intuiţia
că înseşi vremile noi, care începeau, îşi s p u n e a u c u v â n t u l în
versurile tânărului poet. A m î n c e p u t deci să public poeziile,
u n a d u p ă alta, în întâia gazetă românească p e care o c o n d u c e a m
d u p ă U n i r e la C e r n ă u ţ i . Colegii din redacţie n u prea înţelegeau
la î n c e p u t rostul acestor versuri stranii, între articolele serioase
care discutau problemele grave la ordinea zilei, nici articolul
m e u despre poet, izvorît d i n t r ' u n e n t u z i a s m pe care nu-1 prea
împărtăşeau şi-1 credeau exagerat.
P â n ă ' n t r ' o zi, când apăru « L e g e n d a » . . .

Strălucitoare ' n poarta raiului

Sta E v a ;
Privea c u m ranele a m u r g u l u i se vindecau pe boltă
Şi visătoare
M u ş c a din m ă r u l
Ce i 1-a 'ntins ispita ş a r p e l u i . . .
 A fost atunci o sărbătoare în redacţia « Glasul Bucovinei » şi
clipele de înălţare sufletească se repetară când apăru « G o r u n u l »
şi alte poezii, care de atunci au i n t r a t în antologii.
D a r farmecul versurilor lui L u c i a n Blaga apăru întreg abia
când, în 1919, şi-a publicat întâiul v o l u m .
Dela « P a t r i a r h a l e l e » lui S t . O Iosif, dela « I n g r ă d i n ă » a lui
D . Anghel şi dela «Poeziile» lui O . Goga, avem iarăşi u n v o ­
l u m , n u o colecţie d e poezii publicate p r i n reviste, ci u n v o l u m
închegat, în care u n p o e t tânăr se înfăţişa întreg, cu o operă lă­
m u r i t ă de zgura versurilor d e ocazie, necaracteristice.
I-a zis «Poemele Luminii», titlu care multora le-a p ă r u t p r e ­
tenţios. Şi totuşi, toate aceste versuri, în care poetul « t r e s a r e
d e a m a r u l tinerelor sale patimi » n u este decât o continuă ţişnire
spre l u m i n ă a u n u i suflet bogat.
El îşi cântă d o r u l e x u b e r a n t de viaţă şi d e iubire, p e n t r u ca

Să n u se simtă D u m n e z e u
I n mine
I n t e m n i ţ ă — încătuşat.

Nevoia de a se exterioriza, acel i m p u l s nestăpânit de creaţie

p e care-1 simţea în sine, este p e n t r u el o p a r t e p r i n care Crea­
t o r u l însuşi se manifestă. I n acest suflet de poet e atâta dina­
m i s m şi în acest creer d e gânditor atâta concentrare, încât versul
său sparge cătuşele formei tradiţionale. Sentimentele ce i z b u c ­
nesc rapsodic sau înfloresc gingaş în cuvinte, nu se pot adapta
rigidei simetrii m e t r i c e ; gândurile sale, ce se cer exprimate în
toată puritatea, se simt stânjenite de rima care adesea fură p e
poet, silindu-1 să dilueze ideea originară cu elemente n o i .
Versul său, inegal ca extensiune, are uneori amploarea u n u i râu
cu matca largă şi cu cursul lin, sau e sacadat ca sufletul celui
ce poartă o povară prea g r e a ; şi se frânge alteori în două, ca r a ­
m u r a împovărată de rod. El c o r e s p u n d e t o t d e a u n a r i t m u l u i i n t e r n
din sufletul poetului, inegal m u n c i t în clipele creaţiei.
Această e m a n c i p a r e de forma tradiţională- a poeziei noastre
şi lipsa d e muzicalitate a u n o r versuri (în care se îngrămădesc
m u l t e consonante) explică în p a r t e rezerva cu care L u c i a n Blaga
a fost p r i m i t de critică. El a fost m a i p u ţ i n preţuit de cititori
decât aţâţi poeţi care trăiesc de p e u r m a eufoniei eminesciene
şi a virtuozităţii lui C o ş b u c . S p r e a-1 p u t e a gusta p e Blaga, t r e ­
b u e să ai u n suflet capabil de a vibra în r i t m u l sufletesc al p o e ­
t u l u i , să poţi resimţi fiorii acelui patos interior pe care poetul
îl are c o m u n cu romanticii, fără ca să devină, ca la aceştia, t e a ­
tral, declamator, i u b i t o r d e gesturi largi. G â n d i r e a lui n u se
revarsă în cuvinte cu r e z o n a n ţ ă retorică, ci r ă m â n e adesea n e ­
e x p r i m a t ă în a m ă n u n t e . Cuvintele sale s u n t n u m a i jaloanele
ce indică d r u m u l u r m a t d e cugetarea poetului, l ă s â n d u - n e să
p r e s i m ţ i m vag legăturile î n t r e ele şi asociaţiile ce le-au p r o d u s .
« S u n t l u c r u r i care n u p o t fi înţelese decât vag », s p u n e el î n t r ' u n
l o c ; dar s p r e a le p u t e a simţi, se cere acea acordare sufletească
cu sufletul poetului, p e care Blaga o ştie p r o d u c e p r i n toată
atmosfera ce învălue versurile sale.
M a i târziu r i m a va apărea şi ea, mai întâi î n t â m p l ă t o r , n e a ­
şteptată şi t o t d e a u n a necăutată, iar când neliniştea creaţiei va
trece din stadiul întâielor l u p t e sufleteşti spre « M a r e a trecere »,
simetria metrică va apărea şi ea tot mai d e s .
O d a t ă cu întâiul v o l u m d e versuri, apare v o l u m u l său de
eseuri şi d e aforisme. Blaga le n u m e ş t e « P i e t r e p e n t r u t e m p l u l
m e u ». I n aceste cugetări e x p r i m a t e lapidar şi în acelaşi v i b r a n t
r i t m interior, r e c u n o a ş t e m azi m u l t e din elementele d e temelie
ale viitorului său sistem filozofic (cu care n u e locul să n e ocu­
p ă m aici).
S p u n e a m atunci că Blaga va t r e b u i să aleagă între poezie şi
filozofie, crezând că n u se p o t face incursii din d o m e n i u l fan-
taziei neînfrânate în acela al criticismului logic, fără ca şi u n u l şi
altul să sufere.
M ' a m înşelat. I n t r e cugetările din « P i e t r e p e n t r u t e m p l u l
m e u » e u n a care arată că în concepţia lui Blaga cele d o u ă d o ­
menii n u n u m a i că n u se exclud, ci se întregesc. «Orice colţ
sufletesc din noi are atâta rezonanţă p e n t r u tot ce se petrece în
noi, încât de m u l t e ori mi se p a r e că fiecare i d e e . . . are o inimă
care b a t e p e n t r u ceva şi fiecare s i m ţ ă m â n t u n cap care cugetă ».
P e n t r u el « î n filozofie şi în ştiinţele pozitive, rolul principal 1-a
avut, ca şi în artă, p u t e r e a creatoare a omului, n u experienţa şi
nici logica », care « este cel m u l t u n mijloc p r i n care se cristali­
zează atitudinea spirituală î n faţa l u c r u r i l o r » .
 « O m u l s i m p l u », s p u n e î n alt loc, « îl recunoşti din aceea că
se m i r ă d e toate, d a r simplitatea i-o recunoşti şi din aceea
că d e u n e l e lucruri n u se m i r ă d e s t u l . . ». « Capacitatea de a se
m i r a » e u n a din însuşirile caracteristice ale p o e t u l u i Blaga, şi
ea se r e c u n o ş t e p â n ă şi î n înfăţişarea lui exterioară cu ochii săi
d e copil u i m i t . Ca u n copil copleşit de multiplele m i n u n i ce le
v e d e , el p u n e acele întrebări, ce-ţi deschid ochii şi ţ i e , o m u l
m a r e , obişnuit să treci p e lângă lucrurile d e toate zilele fără să
le m a i vezi. A te mai m i r a î n s e a m n ă de fapt a observa şi a
simţi în t i n e u n fior d e admiraţie, care t e poate a p r o p i a d e
marele mister al firii şi care rodeşte î n d e m n u l neliniştei t r a n s c e n ­
dente.
Observaţia admirativă a n a t u r i i d u c e la acele i m a g i n i poetice
d e o gingăşie, plasticitate şi n o u t a t e cu t o t u l n e o b i ş n u i t e , d e
care a b u n d ă cu deosebire al doilea v o l u m de versuri, «Paşii
p r o f e t u l u i » . I n t r e cele văzute se leagă subtilele fire ale asocia­
ţiei, analogiile se lămuresc, şi ele î n c e p să explice taine n e î n ­
ţelese.

M ă o d i h n e s c lângă o piatră d e h o t a r ;
şi florile se 'nalţă ' n vârful degetelor mici
dela picior
ca să m ă v a d ă .

I n t r e obiect şi fiinţă, î n t r e concret şi abstract se durează o

insensibilă p u n t e d e trecere, care d ă viaţă şi p a t i m ă omenească
lucrului, sensibilizează abstractul sau m u t ă vizibilul şi p a l p a ­
bilul în d o m e n i u l abstracţiunii.
I n singurătatea în care « carii m a c i n ă tăcerea » lumii, în dogoa­
rea amiezii, în care « boii-şi r u m e g ă căldura », în satul încărcat
d e linişte, p r i n care « t r e c sănii grele d e tăceri » înţelegem c u m
p o e t u l , care « sufere de prea m u l t s u f l e t » , e x c l a m ă :

D e m â n ă - a ş p r i n d e t i m p u l , ca să-i pipăi
pulsul rar de c l i p e . . .

şi c u m gânditorul e convins că datoria noastră « î n faţa u n u i

adevărat mister n u e să-1 l ă m u r i m , ci să-1 a d â n c i m aşa de m u l t ,
încât să-1 prefacem î n t r ' u n mister şi mai m a r e ». N e - o s p u n e
atât de frumos chiar în p r i m a sa p o e z i e :

E u n u strivesc corola de m i n u n i a lumii

Şi n u ucid
C u mintea tainele, ce le 'ntâlnesc
I n calea mea
î n flori, în ochi, pe buze ori m o r m i n t e . . .
E u cu lumina mea sporesc a lumii taină —
Şi 'ntocmai cunij^razele ei albe, luna
N u micşorează, ci t r e m u r ă t o a r e
Măreşte şi mai tare taina nopţii,
Aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
C u lungi fiori de sfânt mister
Şi tot ce-i n e 'nţeles
Se schimbă 'n ne 'nţelesuri şi mai m a r i
S u b ochii mei —
Căci eu iubesc
Şi flori şi ochi şi buze şi m o r m i n t e .

D e aici dragostea poetului p e n t r u m i t . P r e c u m r o m a n t i c u l

E m i n e s c u deplânge moartea falnicei Veneţii, Blaga-şi arată
adâncul regret în faţa lui P a n care m o a r e în clipa când zăreşte
o cruce p e spatele păianjenului, lăsat cu atâta dragoste să-şi
ţeasă casa în urechea lui de p u s t n i c uitat de l u m e , a acelui P a n
care d e - a c u m n u va mai « p r i n d e ' n p a l m e 'ncetişor căpşorul
mieilor » că să le caute primăvara « corniţele s u b năstureii moi
de lână ».
U n critic, — d. T u d o r Vianu, — a arătat că cele d o u ă c u v i n t e
repetate m e r e u în poezia lui Blaga s u n t « l u m i n ă » şi « cenuşă ».
L a ele t r e b u e adăugat al treilea, care apare dela î n c e p u t
şi se repetă aproape obsedant în volumele de mai târziu, e
c u v â n t u l « v â n t » . D o r u l de lumină, flacăra sacră, care con­
s u m ă şi p r o d u c e cenuşa, e n u t r i t ă de acel suflu sălbatec al
furtunii interioare, care se înteţeşte cu cât elanul întâiei ti­
nereţi se m i s t u e s u b povara întrebărilor fără r ă s p u n s . « I n
marea trecere.» în care se găseşte, şi d e s p r e care poetul îşi
dă însuşi atât d e m u l t seamă, încât p u n e aceste cuvinte în
titlul celui de al treilea v o l u m al său, el scrie aceste versuri
grele:

M ' a p l e c peste m a r g i n e :
n u ştiu — e-a mării
ori a bietului gând ?

Sufletul îmi cade în a d â n c

alunecând, ca u n inel
d i n t r ' u n deget slăbit de boală.

Poeţii v r e m u r i l o r noi s u n t « Cântăreţi leproşi » care p o a r t ă

cântecul la porţi închise.

S u n t mai b ă t r â n decât tine, M a m ă ,

ci tot aşa c u m m ă ş t i i :
a d u s p u ţ i n din u m e r i
şi aplecat peste întrebările l u m i i . . .
T r u p u l m e u cade la picioarele tale
G r e u ca o pasere m o a r t ă .

El pismueşte a c u m pe o m u l simplu, p e care întrebările asupra

rostului acestei vieţi nu-1 neliniştesc

şi m ă s c u t u r de mine î n s u m i
ca u n câne ce-a ieşit d i n t r ' u n râu blestemat.

Sensibilitatea sufletului său reacţionând la n e d u m e r i r e a ori­

cărui gând, a u n e i simple amintiri, e blestemul vieţii sale; s p r e
a evidenţia această elementară p u t e r e căreia n u i se poate o p u n e ,
poetul găseşte o simplă î n t r e b u i n ţ a r e impersonală a verbului ce
s p u n e mai m u l t decât o sută de cuvinte explicative:

I n m i n e se vorbeşte şi astăzi d e s p r e tine.

T ă m ă d u i r e a ? el n ' o mai nădăjdueşte decât p r i n t r ' o reîntoar­

cere acolo u n d e « s ' a născut veşnicia», la sat.

Aici se vindecă setea de m â n t u i r e

şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
 te aşezi p e u n p o t m o l d e l u t .
U i t e , e seară
Sufletul satului fâlfâe p e lângă n o i :
ca u n miros sfios de iarbă tăiată,
ca ö cădere d e fum din streşini de paie,
ca u n j o c de iezi p e m o r m i n t e înalte.

Şi astfel ia fiinţă volumaşul cu acele versuri de o tristeţe

adâncă, p e care le întitulează Lauda somnului.

I n s o m n sângele m e u ca u n val
se trage din m i n e
înapoi în p ă r i n ţ i .

Viziuni apocaliptice, de o p u t e r e c u m rar le mai î n t â l n i m în

literatura noastră, t u r b u r ă însă acest s o m n , c h i n u i t de cele mai
z b u c i u m a t e vise.

N o a p t e întreagă. D ă n ţ u e s c stele în iarbă

Se retrag în p ă d u r e şi ' n peşteri p o t e c i l e . . .
B u h e sure s'aşază, ca u r n e , p e b r a z i . . .

. . . D u h u l muşchiului u m e d
umblă prin v ă g ă u n i . . .
L a rădăcinile brazilor, lângă blestemul cucutelor,
ciobanul p u n e p ă m â n t
peste mieii ucişi de puterile c o d r u l u i .

« Paradisul » însuşi e « î n destrămare ».

Serafimi...
însetează d u p ă adevăr
dar apele din fântâni
refuză găleţile l o r . . .

P o r u m b e l u l sfântului d u h
cu pliscul stinge cele din u r m ă l u m i n i . . .

Astăzi L u c i a n Blaga se găseşte La cumpăna apelor — şi la

m a t u r i t a t e a talentului său. V o l u m u l d e versuri, tipărit la 1933,
s u b acest titlu, n e face să p r e v e d e m o înnoire la acest poet cu o
 adâncă viaţă interioară, cu o p u t e r e d e creaţie care n u s'a lăsat
niciodată a b ă t u t ă d e valurile t i m p u r i l o r z b u c i u m a t e în care
trăim, p e care totuşi şi el le-a resimţit cu o p u t e r e ca p u ţ i n i alţii.
E l îşi dă seama că face p a r t e din ceata « cântăreţilor b o l n a v i »
ai u n u i s b u c i u m a t î n c e p u t de veac, care « poartă fără lacrimi o
boală în s t r u n e », cu sufletul ce se aseamănă cu o spadă d e foc,
pe care o d u c însă stinsă în teacă. ^
F r u n t e a « m e n i t ă 'nălţărilor altădată » e a c u m aplecată.

Poteca d e - a c u m coboară ca fumul

D i n jertfa ce n u s'a p r i m i t . De-aci l u ă m iarăşi d r u m u l
spre ţ ă r n a şi valea, t r ă d a t e ' n m i i t
p e n t r u - u n cer c h e m ă t o r şi necucerit

G â n d u l liniştii eterne d e care-1 a p r o p i e anii ce trec — şi p e

a căror trecere o simte cu toată greutatea — nu-1 m a i face să
se revolte. I n liniştea d e s u b p ă m â n t vede o continuare a lini­
ştii dinainte de naştere, şi scrie acele cinci versuri frumoase, în
care c u v â n t u l « m a m ă » , de trei ori rostit, rimează, n u n u m a i
p e n t r u u r e c h e , cu « t e a m ă » .
Şi în strânsă legătură c u m a m a proteguitoare, mângâietoare,
refugiu veşnic din furtuna gândurilor, apare, ca o rază l u m i ­
noasă în acest v o l u m de versuri triste, copilul. Părinţii, care s i m t
ca u n dar, încrederea oarbă ce le-o aduce, îl învălue î n t r ' o grijă
plină d e u i m i r e şi p u r t ă t o a r e d e b i r u i n ţ ă :

F ă p t u r ă nouă, iată p e frunte

întâia l u m i n ă te-a u n s . . .
. . . S u b straşina vremii vei creşte
încet, ca o lacrimă ' n ochi.

N ' a existat dela Alecsandri încoace, nici u n adevărat p o e t al

n o s t r u care să n u se fi apropiat cu toată veneraţia d e poezia n o a ­
stră p o p u l a r ă . Blaga e şi el u n u l d i n adâncii ei cunoscători şi
a d m i r a t o r i . G e n u l care 1-a atras m a i m u l t a fost, î n c o n s o n a n ţ ă
cu aplecarea lui firească s p r e misticism şi legendă religioasă,
descântecul şi colindele, în care r ă s u n ă accente s t r ă b u n e , atât
d e greu de descifrat. I n d r a m e l e sale, aceste ecouri d i n v r e m u r i
păgâne, apar adesea sugestive şi evocatoare, ca scenele magice
din tragediile lui Shakespeare. I n ultimul v o l u m de versuri, gă­
sim o colindă m i n u n a t ă , ' în stil p o p u l a r dăruită în loc d e cântec
de leagăn fetiţei sale :

D o a r m e colo în poiată
p r u n c u ş o r fără de tată
Şi măicuţa m a m a lui
se tot plânge b o u l u i
c'a născut în Vifleim,
n ' a r e scutece d e in
n ' a r e apă, n ' a r e faşă,
nici opaiţ, nici nănaşă.
Iosif cercul de pe cap
în cuier şi 1-a lăsat
şi-a plecat u n d e - a plecat
ca să-1 latre cânii ' n s a t . . .

î n t r ' o zi acest îndrăgostit al literaturii noastre p o p u l a r e , veni

la m i n e să-mi ceară colecţii de material folkloric. Blaga trăia
atunci la Cluj, u n d e fusese u n u l din întemeietorii revistei « G â n ­
direa ». I - a m atras atenţia asupra u n e i poezii, publicată în revista
« Transilvania », care m ă impresionase a d â n c şi p e care o consi­
der, alături de « M i o r i ţ a », ca p e u n a din cele mai strălucite p r o ­
duse ale geniului n o s t r u p o p u l a r . P e motivul L e n o r e i , poetul
a n o n i m a b r o d a t o baladă d e o extraordinară p u t e r e e v o c a t i v ă :
Holera decimează satul. P u t e r e a ei pustiitoare se o p r e ş t e însă
în faţa altei p u t e r i mai m a r i : voinţa u n e i m a m e d e a-şi revedea
fata, înstrăinată, şi de a o r ă z b u n a faţă d e cel ce-i adusese n e n o ­
rocirea, p r o p r i u l ei frate. I n acest tablou sinistru al satului de
lângă « p o d u l de rouă », în care cucuta a n ă p ă d i t curţile şi o b a b ă
uitată d e t i m p s c u r m ă în cenuşa răcită p e vatră, în care strigoii
trec p e cai albi, în miez de n o a p t e , şi holera bate neputincioasă
la uşă, poetul viziunilor mistice t r e b u i a să se simtă acasă.
Şi astfel s'a n ă s c u t acel j o c al fantaziei care se n u m e ş t e « î n ­
vierea », o p a n t o m i n ă în p a t r u tablouri, care aşteaptă pe c o m p o ­
zitorul î n r u d i t sufleteşte ca să-i dea făptura muzicii.
D a r să t r e c e m peste acest j o c al fantaziei « î n afară de loc
şi t i m p » şi să n u n e o p r i m nici la cele d o u ă episoade « freudiene »
în activitatea dramatică a lui L u c i a n Blaga, « F a p t a » şi « Daria »,
spre a-1 u r m ă r i în lucrările sale cele mai caracteristice. Acestea
vor r ă m â n e a în literatura noastră, d e v e n i n d bucăţile de rezi­
stenţă în repertoriul viitorului teatru r o m â n e s c , p e n t r u l u m e a
doritoare de a se î m p r o s p ă t a sufletele de năvala d r a m e l o r efe­
m e r e şi comediilor u ş o a r e .
L a început stă p o e m u l său d r a m a t i c , « m i s t e r u l păgân»,
« Zamolxe » c o n t e m p o r a n cu « Paşii p r o f e t u l u i » , scris în aceleaşi
versuri libere, bogate în strălucitoare figuri poetice, v i b r â n d d e
acelaşi r i t m i n t e r n . O notă lămuritoare ne s p u n e că «istoria ne-a
păstrat aproape n u m a i n u m e l e acestui profet trac. Religia lui
Zamolxe şi anecdota în j u r u l căreia se ţese acţiunea acestui m i ­
ster n u s u n t p r i n u r m a r e decât o creaţiune a a u t o r u l u i » . Cel
mai liber t e r e n deci p e n t r u jocul fantaziei creatoare, p e n t r u
preocupările hii religioase, când creează parabola cu D u m n e z e u l -
O r b , pe care fiecare din noi, copiii lui, îl p u r t ă m de mână,

T e z b u c i u m i veşnic d i b u i n d
să faci m i n u n i , c u m n ' a u mai fost,
dar braţele n u - ţ i s u n t aşa d e tari
p r e c u m ţi-e visul de înalt.
Atât de des t u cazi înfrânt
şi nici n u bănueşti furtuna de l u m i n ă ce-ai c r e a t - o .

Cele mai m u l t e din calităţile acestui p o e t c u neobişnuite a p t i ­

t u d i n i de d r a m a t u r g se vădesc din această p r i m ă încercare t i ­
nerească, din care se desemnează clar atitudinea şi mijloacele
sale de autor d r a m a t i c . Varietatea se manifestă la el în p u t e r e a
sa de a se înnoi faţă de marile p r o b l e m e ce-1 p r e o c u p ă .
T o t interesul autorului se concentrează asupra eroului p r i n ­
cipal.
Celelalte personaje ale. piesei n u apar p e scenă decât p e n t r u
a crea atmosfera necesară spre a înţelege l u p t a d i n sufletul
e r o u l u i . S â n u l codrilor misterioşi şi m u n ţ i i eternei singurătăţi
nasc p e ciobanul fanatic şi cu suflet virgin, frumuseţea livezilor
înverzite şi taina şopotului de izvoare dau fiinţă frumoasei Z e -
m o r a , fiica M a g u l u i .
Ea e singura femee în d r a m ă şi, ca cele mai m u l t e figuri de fe­
mei, n u trăieşte scenic decât în funcţie d e eroul principal care
este u n b ă r b a t . T o t astfel M i r a , din M e ş t e r u l M a n o l e , cea cu
p ă r u l n e g r u şi venită d e dincolo d e râu, î n t r e a g ă : dragoste, d o r
d e viaţă şi d e v o t a m e n t de soţie, n u are alt rost d e a fi decât să
mărească contrastul şi să d u c ă la p a r o x i s m încrâncenarea inimii
celui ce o iubeşte, deopotrivă cu opera sa de artist. Aşa e P a t r a -
sia, soţia Popii din « T u l b u r a r e a Apelor », cu toată fiinţa ei î n ­
fiptă în realitate, simplă, neînţelegătoare p e n t r u tot ce n u e o m e ­
nesc şi e pervers, dar totuşi, cu presimţirile vagi ale instinctului
ei d e soţie în p r i m e j d i e . Şi aşa e m a i ales N o n a , sălbateca şi
enigmateca călugăriţă, p e j u m ă t a t e zână din poveşti şi p e j u m ă ­
tate ispită diavolească.

I n răcoarea zorilor pluteşte căldura ei, —

o a d u l m e c ă p r i n p ă d u r i dobitoacele s u b ţ i r i .
Căpriorii se opresc pe u r m a ei cu nările în v â n t
şi uită să meargă la izvor.

Şi totuşi această femeie, cu care dobitoacele codrului se s i m t

î n r u d i t e , e în acelaşi t i m p soră b u n ă cu H i l d a W a n g e l , din
d r a m e l e lui Ibsen, fetiţa-destin care face p e constructorul Sol-
ness să u r c e schelele t u r n u l u i la înălţimi ameţitoare şi p e b ă t r â ­
n u l p o e t norvegian să regrete în clipele când « M o r ţ i i v o m î n ­
via », viaţa de iubire p e care a sacrificat-o operei poetice.
N u m a i m a m a din « Cruciada copiilor» se ridică, p r i n i n t e n ­
sitatea iubirii ei, p e p r i m u l plan al acţiunii dramatice, în l u p t ă
cu fanatismul i l u m i n a t al fiului ei, care se cere sacrificat şi a
cărui « i n i m ă se scurge p e s u b uşă şi p r i n zidurile » care-1 opresc
să plece cu ceata nevinovaţilor ostaşi ai m o r m â n t u l u i . P a t i m a
deslănţuită în acest conflict e de u n d r a m a t i s m extraordinar şi
d e o nobleţă etică ce contrastează n e s p u s de binefăcător cu p a ­
siunea erotică exploatată p â n ă la saturaţie de cei m a i m u l ţ i a u ­
tori d e d r a m e m o d e r n e .
Dacă cu d r e p t cuvânt s'a relevat ca o deosebită calitate a
d r a m a t u r g u l u i Blaga, ingeniozitatea şi originalitatea lui î n î n ­
chipuirea subiectelor, va t r e b u i să a c c e p t ă m altă calitate, ce m i
se p a r e tot atât de r e m a r c a b i l ă : măestria cu care el ştie să-şi î n ­
cadreze aceste subiecte în realitatea românească.
I n privinţa aceasta Blaga e, alături de Caragiale, cel mai
naţional î n t r e scriitorii de d r a m e r o m â n e ş t i .
 Căci, p r e c u m în poezie şi î n nuvelă sau r o m a n , nici subiectul
scos din istoria naţională, nici versul declamator sau fraza p r i n
care se exaltă s e n t i m e n t u l patriotic n u este încă u n motiv să
facă d i n t r ' u n scriitor, u n poet naţional, ci n u m a i confundarea i n t e ­
grală cu specificul n o s t r u etnic, tot astfel, şi în d r a m ă , p e r s o n a ­
jele î m b r ă c a t e în haine d e voievozi sau de boieri şi tiradele lor d i n
actul al treilea, n u creează încă d r a m a naţională. Poet naţional e
Alecsandri, n u fiindcă a scris p e P e n e ş C u r c a n u l , — care, p r e ­
c u m se ştie, are u n m o d e l străin, — ci fiindcă a simţit tot f a r m e ­
cul poeziei p o p u l a r e căreia i-a dat locul ce i se cuvenea în lite­
ratura c u l t ă ; poet naţional e E m i n e s c u , care s'a identificat cu
r o m â n i s m u l ; C o ş b u c şi Goga, care au vrăjit sufletul ardelenesc
î n versurile lor senine sau clocotitoare d e p a s i u n e ; C r e a n g ă cel
r u p t din solul Moldovei şi Sadoveanu care a ştiut să-i cânte
frumuseţile...
>

N u e d e sigur o î n t â m p l a r e că Blaga, care în eseurile sale filo­

zofice e atât de des p r e o c u p a t d e p r o b l e m a structurii noastre
etnice, îşi î n c e p e şirul dramelor sale t r a n s p u n â n d u - n e în l u m e a
strămoşilor noştri t r a c i . Sângele ce l-am moştenit dela ei
curge încă viu în vinele n o a s t r e . Glasul acestui sânge r ă s u n ă
adesea şi în versurile sale. I n solul p e care călcăm zilnic se
a s c u n d oase, al căror fosfor luminează încă în n o p ţ i acoperite
de m i s t e r .
G ă m a n , matahala fioroasă şi totuşi s t r â n s legată sufleteşte
p â n ă şi de surâzătoarea soţie a M e ş t e r u l u i M a n o l e , e însăşi p e r ­
sonificarea acestui p ă m â n t r o m â n e s c . El tresare în vis când
malul Argeşului se c u t r e m u r ă , s u r p â n d zidurile mănăstirii. D i n
cojocul lui sar pietricele şi nisip p e pergamentele p e care
m e ş t e r u l arhitect a închipuit schiţele clădirii. Scena când M i r a
sare p e corpul m u n c i t d e convulsiuni al acestui G ă m a n şi joacă
uşoară, fără ca bolţile maestre ale oaselor ei tinere să se frângă,
e de o frumuseţe şi a d â n c i m e simbolică fără p e r e c h e . . .
C u intuiţia care-1 caracterizează, Blaga a desprins din l u n g u l
şir de veacuri al t r e c u t u l u i nostru i m p o r t a n ţ a covârşitoare p e
care a a v u t - o , în cultura noastră, ortodoxia. Această legătură
i n t i m ă şi milenară cu biserica creştinismului oriental, care a
păstrat credinţa în puritatea ei mistică iniţială, e apa m a r e ce
ne-a p u r t a t p e valurile e i .
 D e câte ori această apă a fost t u r b u r a t ă , de atâtea ori găseşte
el u n conflict dramatic, care însemnează în acelaşi t i m p u n m o ­
m e n t de criză acută în istoria n e a m u l u i .
I n s ă m i n u n a t a legendă a M e ş t e r u l u i M a n o l e , cu d r a m a t i s ­
m u l luptei între sensurile ce leagă pe o m de viaţa p ă m â n t e a s c ă
şi între avântul artistic ce p r e t i n d e sacrificiul s u p r e m , se înca­
drează p e n t r u el în furtuna stârnită odinioară de bogomilism.
« L o c u l acţiunii p e Argeş în j o s . T i m p miSJticromânesc », n o ­
tează Blaga pe p r i m a pagină. T i m p u l în care se petrece acţiunea
vă r ă m â n e a , p r e c u m legenda o cere, vag, p e n t r u ca m i s t e r u l
să n u se t u r b u r e p r i n precizări istorice; dar acest mit e r o m â n e s c .
I n t r e personajele piesei apare Stareţul Bogomil, care crede în d u a ­
lismul t r u p u l u i şi sufletului şi care devine agentul sfătuitor al lui
M a n o l e ca să aducă jertfa corpului p e n t r u izbânda sufletului,
şi î n d r u m ă t o r u l M i r e i să alerge la altarul sacrificiului s u p r e m .
C a d r u l religios îl dau şi cei doisprezece meşteri zidari, dintre
care unii poartă chiar n u m e l e şi au avut şi îndeletnicirea celor
doisprezece apostoli ai lui Hristos, şi care se simt legaţi solidari
n u p r i n j u r ă m i n t e , ci prin chemarea ce o simt în suflet să slu­
jească aceluiaşi ideal.
Al doilea m o m e n t de criză apare la î n c e p u t u l secolului al t r e i -
sprezecilea, când catolicismul trece pe la curţile noastre d o m n e ş t i
şi boiereşti, c ă u t â n d să abată spre A p u s cursul marii ape a or­
todoxiei orientale.
P r i n t r ' o cetate românească de p e malul D u n ă r i i trece vântul
de n e b u n i e fanatică care a a d u s spre sacrificiu miile de copii
nevinovaţi. Acestei Cruciade a copiilor se alătură şi fii de R o m â n i ,
iar R a d u , pe care grija de m a m ă a D o a m n e i îl opreşte, t r e b u e
să cadă jertfă, acasă la el, u n u i ideal colectiv nerealizat.
Dacă această piesă a lui Blaga e poate cea mai dramatică,
cea mai caracteristică p e n t r u poet, cea mai plină de d r a m a t i s m
interior şi pictată cu mai saturată coloare locală îmi pare cea
care poartă titlul ce s'ar putea da seriei întregi a d r a m e l o r ace­
stui ciclu, Tulburarea Apelor. Scrisă în anul 1923, ea e străbă­
t u t ă de acelaşi r i t m interior, care zvâcneşte în volumele de ver­
suri inaugurate p r i n « I n marea trecere ».
I n Ardealul păzit de înstrăinare p r i n legea strămoşească în­
cepe să bată vântul marelui reformator dela W i t t e n b e r g . I n
 alambicurile alchimiştilor saşi dela Sibiiu se fierbe esenţa ce
avea să otrăvească sufletul u n u i tânăr p r e o t d i n t r ' u n sat r o m â ­
nesc din apropiere, ispitit d e făgăduiala u n e i cârji d e episcop,
ameţit de glasurile ce voiau să-1 smulgă din misticismul ortodox
s p r e realismul p r o t e s t a n t şi mai ales m â n a t de u n sălbatic dor
d e a « h a i d u c i » , fie chiar în cele religioase. Şi n u m a i o « f a p t ă »
d e haiduc, incendierea bisericii, îl vindecă p r i n deslănţuire, de
greul pornirii ancestrale zăvorită în s u b c o n ş t i e n t .
S p r e acest Ardeal din care poetul însuşi a răsărit atât de n o u
şi atât de complex, ca o ofrandă p e care n o u a provincie o aduce
ţării întregite, şi-a ales el şi subiectul celei mai n o u ă d r a m e ,
care, j u c a t ă p e scena T e a t r u l u i N a ţ i o n a l d i n Cluj la î n c e p u t u l
acestui an, a avut u n succes scenic ca p u ţ i n e d r a m e r o m â n e ş t i .
N i m b u l legendar, cu care M o ţ i i recunoscători a u î m b r ă c a t
figura lui A v r a m I a n c u , a p e r m i s poetului să-şi i n t r o d u c ă d r a m a
p r i n t r ' u n Prolog, în care încearcă — cu succes ni se p a r e — să
materializeze scenic credinţa p o p u l a r ă că Iancu s'a î n t r u p a t
d i n t r ' o pasăre măiastră ce veghea a s u p r a sorţii lor. Acest element
mistic îi va da p o e t u l u i posibilitatea să d i s t r a m e în vagul poeziei
sfârşitul lipsit de d r a m a t i s m al eroului dela 1848.
I n acest prolog cad grele cuvintele I a n c u l u i : « Eu s u n t căpi­
t a n u l vostru ».
Căpitan din creştet p â n ă ' n tălpi, aşa ni-1 prezintă p o e t u l .
Căpitan când trimite glontele ucigător j a n d a r m u l u i s e m e ţ
care s p u n e a fetelor d e R o m â n că «contele .Teleki vrea să le anga­
jeze ca doici p e n t r u purceii săi; — c ă p i t a n , când r ă s p u n d e u n -
guroicei Erji, vrăjită de bărbăţia înfăţişării lui, că « n u m e l e ce
m i l-au dat părinţii a fost ca u n dinte de l a p t e . L - a m p i e r d u t
încă d e când e r a m copil. E u s u n t M o ţ u , Erji, M o ţ u « fără n u m e »;
— căpitan, când scoate otava din pernele a d e m e n i t o a r e a ace­
leaşi Erji, spre a o da calului ce-1 va duce pe poteci u m b r i t e ;
— căpitan, când n u se lasă înduioşat d e conştiinţa că b ă t r â n u l
său tată g â n d i n d u - s e la el « şi-adună lacrimile în năframă, c u m
a d u n ă p o p a fărămiturile d e prescură »; — căpitan, când, în sfa­
t u l comitetului naţional, cel p r e o c u p a t să t r i m i t ă o n o u ă j a l b ă
la î m p ă r a t u l , t u n ă : « sau p u n e m p u m n u l în p i e p t u l furtunii, sau
p i e r i n î » ; — c ă p i t a n , când vrea să cucerească dreptatea « c u moţii
şi cu p o p i i . . . cu n u m e l e şi cu s t â n c i l e . . . cu cei douăzeci şi
 p a t r u d e ani ai lui, la care n u ţine să mai adauge nici u n u l »; —
căpitan, c â n d ia asupră-şi şi primejdia de a fi t r a t a t de rebel d e
î m p ă r a t u l p e n t r u care l u p t ă .
D a r credinţa în acest î m p ă r a t , p e care n u şi-1 poate î n c h i p u i
decât d r e p t şi recunoscător faţă de R o m â n i , p e n t r u care v i n d e
şi b r u m a de avere ce a m a i r ă m a s tatălui său b ă t r â n spre a-1
a d u c e î n Ţ a r a M o ţ i l o r , — această credinţă neclintită în d r e p t a ­
tea oficială e vina lui tragică p e care t r e b u e s'o ispăşească cu m a ­
rea decepţie şi grozava umilire care-i î n t u n e c ă m i n ţ i l e . . .
I n t r e pietrele pe care le a d u n a în tinereţe p e n t r u clădirea
t e m p l u l u i său, citim u r m ă t o a r e l e cuvinte, pline d e î n ţ e l e p c i u n e :
« F ă r ă de o adâncire strălucitoare în mişcările şi frământările
sociale ale t i m p u l u i , fără de o pătrundere în tăinuitele instincte
ale neamului, fără de făurirea u n o r vederi largi d e s p r e viaţă şi
n a t u r ă , fără d e cunoaşterea altor culturi din vremea noastră şi
v r e m u r i t r e c u t e , faţă de care să n e a f i r m ă m şi să n e cristalizăm
p r o p r i u l spirit etnic-cultural, — c u m îşi închipuesc artiştii
noştri să dea lumii o operă d e artă, în care să se concretizeze
toate pornirile conştiente şi inconştiente ale u n u i o m ? — O p e ­
rele d e artă p e care le a ş t e p t ă m , v r e m să fie expresia u n o r p e r ­
sonalităţi, care îşi au conştiinţa cristalizată î n t r ' o hotărîtă concepţie
d e s p r e fiinţa şi rostul existenţiei, personalităţi bogate în viaţa l ă u n ­
trică, în întrebări, în îndoieli, în a v â n t u r i şi în g â n d u r i . S u n t e m
sătui d e acele pseudocreaţiuni, perfecte în partea lor tehnică,
făcute de dragul u n u i succes m o m e n t a n d e artişti-meşteşugari!»
Consecvent cu aceste principii e x p r i m a t e când abia avea d o u ă ­
zeci de ani, L u c i a n Blaga şi-a î n m u l ţ i t cu o sete nepotolită c u ­
noştinţele, a p ă t r u n s din ce în ce mai a d â n c taina specificului
n o s t r u etnic, s'a aşezat p e crestele înălţimilor, u n d e p u t e r e a
furtunelor pustiitoare creşte ca să fie m a i a p r o a p e d e l u m i n ă .
El a t r e c u t cu o n e p ă s a r e aristocratică p e d r u m u l ce-1 d e p ă r t a
de succesul imediat, fără să facă concesii g u s t u l u i m u l ţ i m i i .
Astfel a izbutit să dea în cincisprezece ani o operă poetică atât
d e închegată, nouă, originală şi adâncă, f r ă m â n t â n d din tezaurul
tradiţional al limbii r o m â n e ş t i posibilităţi noi şi plastice d e
expresie p e n t r u cele m a i abstracte idei, fără să facă concesii
neologismului u ş o r şi a d e m e n i t o r .
S E X T I L P U Ş C A R I U
 SCRISORILE TRIMISE
DE DUILIU ZAMFIRESCU
LUI TITU MAIORESCU

Roma, 27 Aprilie i8go

Iubite domnule Maiorescu,

Va cer iertare de a vă scrie cu crayonul. A m fost c a m bolnav
şi n u p o t t r e c e la masă, u n d e î m i s u n t uneltele civilizate.
A m văzut din ziare că v'aţi d u s să petreceţi sărbătorile afară
din ţară, d u p ă vechiul d-voastră o b i c e i u ; de aceea n u a m aşteptat
să-mi r ă s p u n d e ţ i c u r â n d la scrisoarea din u r m ă . A c u m însă
v'aş r u g a să p i e r d e ţ i u n sfert de ceas c u m i n e , s p u n â n d u - m i
ce g â n d i ţ i d e cele ce v ' a m scris, ca să pot reîncepe l u c r u l . E
aproape u n an de zile de c â n d n u mai fac n i m i c , p i e r d u t cu
g â n d u l în desfăşurarea r o m a n u l u i î n c e p u t , şi o m u l la 32 de ani
e v i u , simte t r e b u i n ţ ă să u m p l e golul spaţiului cu h i m e r e .
D-voastră aveţi alte p ă r e r i : că e bine sa laşi lucrurile să vie legate
p r i n n a t u r a lor, fără a sili n i m i c , şi c â n d n u poţi sau n'ai v r e m e
să faci ceea ce vrei, faci ceea ce p o ţ i . Cu alte c u v i n t e , te î n s o r i ,
pledezi procese, ori a d u n i notiţe statistice, a ş t e p t â n d u n l u ­
m i n i ş , în care să răsufli şi să faci ce-ţi place. Aşa e b i n e să fie.
D a r c â n d n u poţi face aşa ?
Ştiţi că nici o l u p t ă n u - i mai z a d a r n i c ă decât a o m u l u i contra
lui însuşi. M i e îmi t r e b u e să scriu, c u m îmi t r e b u e să m ă h r ă ­
nesc, sa d o r m , să i u b e s c . T r ă i e s c cu o a m e n i i din m i n t e a m e a ,
ca şi c u m a m fi cu toţii acolo, sau cu toţii aici; vă spuiu d r e p t .
Şi viaţa reală actuală e atât d e s e c u n d a r ă , î n c â t aceasta este
u n r o m a n , în sensul p r o p r i u al vorbei, iar aceea realitatea.
Se poate ca oamenii m a r i să fi lucrat cu g r e u t a t e , să fi suferit
l u c r â n d , d a r asta n u p r o b e a z ă decât că eu s u n t u n o m m i c ,
iar n u că n u s u n t fericit l u c r â n d .
P r i n u r m a r e d a ţ i - m i deslegare de a scrie. D a c ă vă va displace
la sfârşit, v ă făgăduesc să ţ i u m a n u s c r i s u l şi să n u - l p u b l i c .
x
D u p ă ce m i - a m sfârşit jalba ) (a d o u a zi dela masă) d a ţ i - m i
voie să vă istorisesc c u m mai alaltăieri (la 25), c o b o r î n d u - m ă
dela S a n Pietro în M o n t o r i o spre Via L u n g a r a , ca să r e i n t r u
în oraş, a m d a t p e s t e serbarea aniversării lui T o r q u a t o T a s s o .
î m i p a r e că a m fost î m p r e u n ă la biserica Sant Onofrio. C â n d
dela Villa Corsini, d e p e Janicul, t e laşi spre S a n P i e t r o , dai
de u n d r u m sălbatic, ce se înfundă în porticul u n e i mici m ă ­
năstiri, prăfuită, micşorată d e t i m p şi d e m ă r i m e a caselor vecine,
î n care a trăit câtăva v r e m e şi a m u r i t T a s s o . D i n acest sfânt
locaş ieşea n o r o d u l care venise să prăznuiască moartea p o e t u l u i
(295 a n i d e a t u n c i ) . D o m n u l e M a i o r e s c u , e u ştiu că s u n t exa­
gerat în m u l t e l u c r u r i , d a r mai exagerată şi m a i fantastică decât
c u m e realitatea câteodată, n u e n i m e n i . E r a o comedie a t â t de
incoloră, a t â t d e b u r g h e z ă , a t â t d e n u l ă , această p r ă z n u i r e a
u n u i o m m o r t , î n c â t t e î n t r e b i c u m poate să se a d u n e la u n
loc şapte fuste, 50 d e pălării, 4 căţei şi 20 d e copii, fără ca să
rezulte u n amestec d e colori cel p u ţ i n , o g r u p a r e firească, p e
fundul s p l e n d i d al dealului, şi fără ca cea m a i mică e m o ţ i u n e
să se vadă p e acele feţe făinoase ! . . . N e g r e ş i t , ca să faci m a r e
la R o m a , e g r e u , fiindcă t o t u l î m p r e j u r e a t â t d e m ă r e ţ î n c â t
n u m a i s u n t p r o p o r ţ i i . D a r t o c m a i asta înlesneşte mişcările
lăuntrice ale sufletului. E destul să stai p e Janicul, să prinzi
cu privirea d u n g a orizontului ce se î n t i n d e ca u n tăiş d e sabie
s u b acoperişul brazilor dela Villa P a m p h i l i , sau să t e întorci cu
ochii spre R o m a V e c h e , d e u n d e Palati n u l îşi înalţă ruinele pala­
telor î m p ă r ă t e ş t i , ale căror ferestre caută spre m u n ţ i i Albani ca
orbitele u n e i gigantice scăfârlii de m o r t , spre a avea acea saturaţie
de i m p r e s i u n i , căreia n u - i m a i t r e b u e decât u n acord d e vioară,
sau o v o r b ă duioasă la u r e c h e , spre a se manifesta p r i n lacrămi.

l
) î n c e p e scrisul cu cerneală.
 Şi l u m e a asta ieşea dala serbare cu aerul plictisit şi nevolnic
al negustorilor r o m a n i , t r e c â n d p e s u b porticul zugrăvit d e
Dominiquinul* cu nepăsarea cu care u n dantist ar privi l u n a .
D - n u l Novelli, u n tassist (care n u e m e m b r u la Casaţie), le
vorbise d e viaţa şi de lucrările p o e t u l u i , d â n d cu b ă ţ u l în Boi-
leau, care îşi permisese să zică le clinquant d e T a s s o , î n Galileu,
care intervenise în l u p t a d i n t r e tassişti şi ariosteişti, d e c l a r â n d
că-i displăcea « l ' o r n a t o eloquis della Gerusalemme », şi d i m p o ­
trivă r i d i c â n d în slava cerului p e U g o Foscolo, care în 1819
luase apărarea nefericitului p o e t . Şi c â n d se'nfuria mai t a r e
amicul Novelli, s t u d e n ţ i m e a ridica şepcile în bastoane u r l â n d
« e i , b r a v o , ticălosule»; panegiristul da să facă citaţii din U g o
Foscolo î n englezeşte (căci discursul a s u p r a lui T a s s o fusese
publicat p e n t r u p r i m a oară î n Q u a r t e r l y Review) — studenţii
cereau să le vorbească în italieneşte; el începea în italieneşte,
s t u d e n ţ i i cereau englezeşte; d - n u l Novelli bea a p ă , studenţii
« b e n e , b e n e » — şi aşa a ţ i n u t necuviinţa asta p â n ă la coborîrea
d e p e scaun a conferenţiarului, care a fost ajutat cu gravitate
(

d e băieţi să p u e o coroană p e m o n u m e n t u l sepulcral al lui T a s s o .

D e aci t o a t ă l u m e a a p o r n i t - o la G h e t t o « p e r u n a carciofo-
lata » ( p r â n z d e a n g h i n a r e ) .
Bisericuţa a r ă m a s iar liniştită î n u r m ă , cu arcurile sale, line
în î n d o i t u r a lor, aşa c u m le-a croit prea fericitul Nicolai de Forca
Palena. T ă c e r e a a venit din naltul boitei să păzească m o r m â n t u l .
I m a g i n a lui T o r q u a t o T a s s o a p r i n s a se î n g â n a î n forme, p e n t r u
fantazia m e a , iar singurătatea dealului a sfârşit p r i n a-mi reda
formula exactă a t r e c u t u l u i . Şi cu toate astea, singurătatea era
cel mai m a r e d u ş m a n a lui T a s s o , d u p ă c u m s p u n e U g o Foscolo
că reiese din c o r e s p o n d e n ţ a p o e t u l u i . D e această formă de sin­
g u r ă t a t e , în mijlocul lumii, n ' a m p u t u t să-mi dau seamă d e c â t
o s i n g u r ă d a t ă : în baptisteriul din Pisa, c â n d păzitorul a înălţat
glasul s p r e a-mi arăta p u t e r e a de acustică a bolţilor. I m p r e s i a
ce mi-a r ă m a s e atât d e m a r e , î n c â t m i - e t e a m ă să n u î n c e p
altă scrisoare, istorisind-o.
D a r , r e v e n i n d la T a s s o , n u vi se p a r e ciudată această frică
d e singurătate la u n o m a cărui fantezie îi u m p l e a aşa de b i n e
v i a ţ a ? E u e r a m băiat de 15 ani c â n d a m citit Ierusalimul li­
berat, t r a d u s de răposatul Eliade. î m i a d u c aminte că m ă c u l c a m
î n t r ' o brişcă veche a lui t a t ă - m e u , s u b nişte saci, şi r ă t ă c e a m
de p e lumea asta p e cealaltă, b u n p r i e t e n cu T a n c r e d , cu R i -
naldo şi p a r e - m i - s e chiar cu A r m i d a ; h o t ă r î s e m să i n t r u la
oaste şi mai m u l t e n u , c r e z â n d că în piele d e soldat s u n t m a i
b i n e văzut de eroii sus citaţi, şi p o a t e , cine ştie, astăzi m ' a r fi
dat la p ă m â n t o p a n ă de c u r c a n , dacă înţelepciunea lui t a t ă l -
m e u n u p u n e a pe u n argat să tragă brişcă la soare, s t r i c â n d u - m i
astfel culcuşul şi d e s p ă r ţ i n d u - m ă de A r m i d a .
Bietul T a s s o ! . . .

î n a i n t e de a încheia, — citesc din c â n d în c â n d nişte foile­

toane în Lupta de u n d o m n I o r g a , şi a c u m în u r m ă a m văzut
în Convorbiri p o r t r e t u l Veronicăi Miele de acelaşi. L a î n c e p u t
mi se părea original, dar de c â n d văd că face critica criticilor,
îmi p a r e că intră el însuşi î n t r e criticii criticaţi. — Cine-i şi
c u m ? căci e apariţiune proaspătă şi cu b u n e dispoziţii.
Vă cer iertare de atâta v o r b ă şi cu b i n e
Duiliu Zamfirescu

Femeia mea roagă pe D o a m n a Maiorescu să primească în

s c h i m b u l s p l e n d i d u l u i său p o r t r e t , u n a din copiile cele m a i
p u ţ i n proaste din câte a m încercat să facem.

2
3 -
R o m a , i Iuliu 1890.
Iubite domnule Maiorescu,
D u m i n e c ă seara, la 29 I u n i u , a m primit scrisoarea D-voastră la
Orvieto, u n d e stau 2, 3 zile pe săptămână. I e r i , întors la R o m a ,
a m avut atâta de făcut, încât n ' a m găsit u n m i n u t liber să vă scriu.
î n c e p a întrevedea cu mare plăcere posibilitatea u n e i întâlniri.
Orariul D-voastră l-am u r m ă r i t p e hartă şi-1 găsesc m i n u n a t , t o p o -
graficeşte. Aş avea însă de făcut oarecari observăciuni cu privire
la date, şi a n u m e :
L a 15 d e August eu t r e b u e n e a p ă r a t să m ă aflu la R o m a , dela
15—30, p e n t r u afaceri personale, cari absolut n u suferă întârziere.
Socră-meu, cu care va t r e b u i să m ă d u c la Florenza, u n d e e
scaunul Societăţii Meridionale de d r u m u r i de fier, p e n t r u afaceri
zestrale, a ascultat scrisoarea D-voastră şi dorinţa m e a de a veni
să vă v ă d , şi mi-a zis să pornesc p e la 7 August d e aici şi la 10
să m ă aflu la M e r a n , ca la 15 să fiu înapoi. E u mă g â n d e a m în mine
ca salahorul popei « Sfinţia ta ştii u n a , iar e u ştiu două »; fiindcă,
iubite d o m n u l e Maiorescu, împrejurările vieţii sunt d e felurite
naturi şi se ţin p â n z ă : p e de o p a r t e t r e b u e să las p e femeia m e a
mai multe zile singură la ţară, şi eu să plec la p l i m b a r e (dânsa
fiind î n condiţiuni de a n u putea călători); p e d e alta, vara asta
n e mai fiind singur, va trebui să iau autorizarea P r i m u l u i Secretar
Perticari, care şi acela e bolnav d e friguri şi va căuta să stea la
Sorrento sau în altă p a r t e (până acum încă n u a sosit, d a r scrie
că va veni să ia locul M i n i s t r u l u i p e vacanţe — m o r a l a ? . . . ) , —
aşa că t r e b u e să ţiu seamă de toate astea. Ca să viu la M e r a n , c u m
zice socră-meu, n u se poate, fiindcă n u voiu să i n t r u î n discuţie
cu cei dela L e g a ţ i u n e ; ca să viu la 15 la M i l a n o , t r e b u e să nesoco­
tesc p e socră-meu şi interesele mele. Iată deci ce zic e u : dacă
D-voastră puteţi mişca datele p e punctele geografice, adică în loc
să plecaţi dela M e r a n la 12 August, să plecaţi la 5 August sau chiar
la şase, să faceţi passo di Stelvio (fiindcă se pare că în adevăr e
o m i n u n e ) şi la 8 August să fiţi Ia L u g a n o , — m i n u n a t ă treabă
ar fi, e u v ' a ş aştepta acolo, şi a m sta î m p r e u n ă o săptămână, ori
p e u n d e aţi voi, b a poate, fiind deja d e p a r t e , aş m a i smulge două,
trei zile. Dela Aosta la C o u r m a y e u r se m e r g e iar în trăsură.
Ce ziceţi ? Vă rog să comunicaţi această convorbire directorului
Convorbirilor, şi dacă o va a d m i t e , eu m ă voiu considera plătit
p e doi ani d e colaborare de-aici încolo. Amintirile t r e b u e să le
isprăvească, fiind foarte însemnate în istoria literaturii noastre,
— d a r p e n t r u cele două capitole ce-au rămas, o lună d e zile ajunge
cu prisos. Dacă va pleca la 20 Iuliu, stil vechiu, d i n ţară e tocmai
nimerit.
H a i să v e d e m ! M ă grăbesc să trimit scrisoarea. L a revedere
cu dragoste p e lacul Maggiore.
Duiliu Zamfirescu
1
Vă r o g r ă s p u n s n u m a i d e c â t ) .

x
) L a sfârşitul acestei scrisori, pe j u m ă t a t e a de pagină rămasă albă, sunt
câteva cifre scrise de m â n a lui M a i o r e s c u . M u l t e d i n ele şi-au pierdut orice
înţeles, dar în dreptul altora se p o t ghici, deşi anevoe, unele prescurtări d e
litere, care au destul de marele interes că ne arată veniturile din acel t i m p
 33-
R o m a , 8 I u l i u 1890.

Iubite domnule Maiorescu,

Primesc chiar a c u m scrisoarea cu noul itinerar, şi m ă grăbesc
a r ă s p u n d e , spre a vă ajunge la D r e s d a .
Cu câtă plăcere aş zice da...
D u p ă c u m aţi p u t u t vedea d i n scrisoarea m e a din u r m ă , n u p o t
dispune decât de u n t i m p mărginit şi la epocă fixă. Femeia m e a
n u poate călători, -— cel p u ţ i n p e n t r u m o m e n t , iar eu s u n t u n
o m liber n u m a i î n t r ' o sferă determinată. Aşa că vă u r m ă r e s c cu
privirea plecând şi vă zic « călătorie b u n ă şi fericită ». Poate că la
întoarcere să vă abateţi p e la M i l a n o , dacă vă veţi încredinţa că
microbul lui K o c h n u voiajează anul ăsta, şi atunci ! F i n e August
aş ieşi cu pâine şi sare, şi cu d o u ă , trei şube înaintea îngheţaţilor
călători; dacă n u , la revedere altundeva, la iarnă sau la primăvară,
cine ş t i e . . .
Doresc m u l t să vă v ă d , şi c â n d cineva doreşte b i n e u n l u c r u ,
i se împlineşte cândva, n u indeterminat.
î n c ă o d a t ă : d r u m b u n , cu sănătate. Poate p r i n frig să scrieţi
ceva cald.

34-
Orvieto, Villa Napoleoni
28 August 1890.

Iubite domnule Maiorescu,

C u m a r e plăcere a m cetit baedeker-ul ce binevoiţi a-mi t r i m i t e ,
cu atât mai mare cu cât credeam că o să uitaţi a-mi împărtăşi
impresiile d i n noua călătorie.
M ă interesează m a i mult descrierea Stockholmului, fiindcă
asupra acestuia insistaţi m a i m u l t . Restul îl povestiţi cu fraze « de
relais ». E d r e p t că cu chipul acesta a m o icoană d i n înălţime
a ţărilor ce aţi u m b l a t , şi, la v r e m u r i , u n b u n povăţuitor d e d r u m .

(vara 1890) ale lui T i t u M a i o r e s c u şi izvorul lor: 8250 a d v o c . ; 500 cam.

(cameră?); 600 esm. (esamene?); 6 1 1 Prof.; 200 C . F . ( m e m b r u în vreun
consiliu sau comisie C . F . R . ?). A d i c ă 10.161 lei, în Iunie. Era ca un fel
de bilanţ înaintea plecării. S e ştie că T i t u M a i o r e s c u a fost un mare călător.
 E u m i - a m închipuit Norvegia c u m mi-o descrieţi D-voastră,
d u p ă u n obraz de femeie. A m cunoscut astăvară la Sorrento o
baroneasă R a p p cu fiică-sa. E r a fata sănătoasă, naltă, cuviincioasă
cât n u se m a i poate, cu acel ceva neexplicabil ce-1 au odăile de
iarnă bine încălzite, cu u n accent de — j — î n m u i a t lipit d e b u z e . . .
în sfârşit, Norvegia. Atâta cunosc din ţara asta — căci p e vremea
mea n u se mergea Ia Capul N o r d . A c u m a m auzit că fata s'a făcut
catolică s p r e a lua u n napolitan cunoscut mie, conte Saluzzo:
chestie de a apropia lucrurile cela mai o p u s e de p e p ă m â n t : cei
doi poli.
D a î n fine, iată-vă î n d r u m a t spre Bucureşti şi procesele sale.
E u a d m i r mult felul D-voastră de a înţelege viaţa şi s u n t p ă t r u n s
d e înţelepciunea lui. E bine o m u l să-şi aibă aşezământul în ţara
lui şi p u t i n ţ a de a fugi dela el oridecâteori vrea. Procesele s u n t
o mare ticăloşie în viaţa noastră, şi p e n t r u m i n e cea mai repulsivă
sarcină ce mi-ar putea da cineva. D e aceea eu v'aş face u n venit
d e 100.000 frs. cu obligaţie de a scrie, în loc de a pleda.
T o a t ă lumea ar câştiga — poate chiar împricinaţii (vă rog să
mă luaţi de urechi).
Adevărul e că n u mai scrieţi, şi e u n adevăr cu atât mai trist
cu cât lumea cealaltă scrie mai m u l t .
D e s p r e mine ce să vă spuiu alta decât că sunt la ţară, lângă
Orvieto, în U m b r i a , u n d e m ă scol de cu n o a p t e , îmi iau puşca
şi plec la p ă d u r e , hotărît a ucide toate hiarele. P e la n o u ă m ă întorc,
adesea fără nici o crimă p e conştiinţă, m ă n â n c şi m ă lupt cu I n c u r a -
giarea industriei naţionale, p â n ă cad alături biruit de n u m ă r u l şi
n u m e l e , şi preţurile, şi calităţile mărfurilor, g â n d i n d u - m ă în fundul
conştiinţei la infinitatea instrumentelor d e tortură câte a mai
inventat o m u l p e p ă m â n t . D a r se zice că doctoria asta face bine
la carieră. M a i ştii ? . . .
C â t despre carieră, e destul să vă s p u n că d e când s u n t în Italia
a m avut cinci P r i m i - S e c r e t a r i : Rosetti-Solescu, Romalo, G r . G h i k a ,
Perticari şi Mavrocordat, şi cu toate astea, d e k N o e m b r i e 1888
v

p â n ă astăzi, eu a m rămas tot singur. U l t i m a n u m i r e a d-lui M a ­

vrocordat (care, personal, e u n o m prea cumsecade) este o n e d r e p ­
tate, fiindcă a fost n u m i t Secretar al doilea la Belgrad în u r m a m e a .
D a r în sfârşit, asta e lumea. Iar bine că n o u l n u m i t e, după cât
mi s'a p ă r u t la Bucureşti, u n o m la locul l u i , — fiindcă e greu de
tot să ai u n coleg prost şi înfumurat, c u m sunt cei mai m u l ţ i .
Pardon.
Nevastă-mea m u l ţ u m e ş t e doamnei Maiorescu de aducere aminte
şi o roagă, deşi necunoscută, să-i păstreze această binevoitoare
prietenie, de care va avea nevoie mai t â r z i u .
I n c u r â n d vă voiu scrie iar, sper fără I n d u s t r i e Naţională.
Al D-voastre.

35-
Orvieto, Villa Napoleoni,
4 S e p t . 1890.
Iubite domnule Maiorescu,
M a r t o r îmi e D u m n e z e u că n ' a stat în intenţiile mele nici de
a vă ruga să-mi veniţi în ajutor, nici de a deştepta nota de nespusă
părere de rău ce sună între rândurile ultimei D-voastre scrisori.
Ca orice o m , a m şi eu zilele mele de ploaie — c u m ziceţi — , şi
m ' a î n n e m e r i t într'o asemenea zi prima scrisoare dela Reichenhall,
î n c e p u s e m chiar — o a m încă alături — o altă lungă poveste, cu
soare, cu verde, c u m e toamna în U m b r i a , în care, între alte
lucruri, vroiam să vă spun, g l u m i n d , o m u l ţ i m e de prostii politice
şi literare; dar mi-aţi scris aşa, încât parcă v ' a m văzut înaintea
m e a , grav, înduioşat n u ştiu de ce, şi efectul este că simt, scriin-
du-vă, aceeaşi reţinere şi lipsă de curaj pe care a m simţit-o oride-
câteori m ' a m găsit faţă de D-voastră. Cu toate astea, dacă aş fi
avut a vă cere sprijin în ceva, aş fi scris a n u m e ce, a r u n c â n d în
voia postii foaia de h â r t i e , sigur că n u pot s'o mai reiau, c u m a m
făcut anul trecut, c â n d cu venirea lui Romalo.
Poate că e nevoie de mai m u l t ă l ă m u r i r e .
D-voastră t r e b u e să înţelegeţi ce simţimânt penibil se iscă în
inimile noastre, c â n d t r e b u e să te cobori dela înălţimea curată a
unei simpatii, a unei p u t e r n i c e şi personale simpatii, p e p ă m â n t u l
protecţiei şi al i n t e r e s u l u i . Vă mărturisesc că eu m ' a m gândit
adesea că poate să vie u n m o m e n t , în care, ocupându-vă de unii
şi de alţii, ca critic, să trebuiască a zice u n cuvânt şi despre m i n e ,
şi vă spuiu d r e p t că m ' a m simţit rănit n u m a i la ideea aceasta.
Vă rog dacă aveţi p e n t r u mine puţină prietenie, să mă con­
sideraţi ca m o r t sau nenăscut, sub acest raport. Vă rog să
m ă lăsaţi a m ă b u c u r a liniştit şi de departe de ideea u n e i
prietenii absolut personale. Interesul şi slujba este trecător şi
ne amărăşte sufletul prosteşte. Oridecâteori îmi aduc aminte
că a trebuit să fac u n contract matrimonial şi să discut alb şi
negru cu socră-meu, mă întristez. Ştiu cu toate astea că viaţa
este plină de asemenea m o m e n t e . D a r , d u p ă c u m se î n t â m p l ă
cu femeile, că adică, t r e c â n d pe lângă o m u l ţ i m e şi s u p u n â n d u - n e
naturii noastre brutale, r ă m â n e m p e n t r u u n a , sau — cine ştie? —
poate chiar p e n t r u 2 ori 3 , curaţi, cu o impresie de idilă, trăită
î n t r ' o l u m e de tinereţe şi de s e n i n ; de asemenea t r e b u e să se
î n t â m p l e cu oamenii ce n e sunt dragi. Bunăoară simţimântul
m e u faţă de t a t ă - m e u : n u poate să fie nimic mai b u n , mai o m e ­
neşte b u n şi p u t e r n i c . D a ţ i - m i dar voie să r ă m â i u î n această sferă
şi să nu schimb u n deget din felul m e u de a înţelege unele lucruri.
D e altminteri, iubite d o m n u l e Maiorescu, lucrul e şi hotărît.
Mavrocordat e n u m i t , şi eu — cel p u ţ i n p e n t r u câtva t i m p încă —
doresc să r ă m â i u în Italia. Socră-meu e Senator inamovibil şi
Director General al Băncii Generale. Femeia mea are zestre 1 1 0 . 0 0 0
n u m e r a r şi a 5-a p a r t e d i n t r ' o proprietate, n u m i t ă Varedo, lângă
M i l a n . Aceasta se ştie. Ce-o mai fi având socră-meu, eu n u m ' a m
interesat şi n u m ă interesez să ş t i u : ce-o fi, are să fie. Ceea ce
pot spune e că b ă t r â n u l e o fire cu totul aleasă. V ă d că n u se
mişcă nimic în sferele guvernamentale financiare, n u face Banca
Naţională o operaţiune serioasă, fără ca b ă t r â n u l să n u fie ascultat.
Apoi mai e preşedinte al Societăţii de gaz; vice-preşedinte al
Consiliului de Administraţie al d r u m u r i l o r de fier, m e m b r u în toate
Consiliile de administraţie, etc. etc.
Ca o m , e bunătatea personificată. E u stau î n t r ' u n a p a r t a m e n t
din palatul Doria, în care stă şi el, astfel că trăim î m p r e u n ă şi-1
pot vedea şi judeca zilnic. Venitul m e u , cel p u ţ i n p â n ă a c u m , n u
se calculează după interesul banilor, ci d u p ă trebuinţele nouei
familii.
Aşa încât, d u c â n d u - m ă chiar Prim-Secretar în alt oraş, aş face
o n e b u n i e , şi n ' a ş face-o decât silit, fiindcă nu pot să m ă apuc de
altă carieră. Aş despărţi p e nevastă-mea de tată-său, aş fi silit
să-mi desfac mobilele cari costă o m u l ţ i m e de bani, şi aş pierde
înrâurirea lui socră-meu, care nici î n t r ' u n caz n u poate fi p ă g u ­
bitoare ţării mele. Plagino poate da lămuriri asupra b ă t r â n u l u i .
 Iată dar că v ' a m spus tot.
Astăseară mă d u c la Roma şi D u m i n e c ă mă întorc. Vă voiu
scrie cele ce vreu să vă s p u n de-ale literaturii, fiindcă a c u m m i - a m
descărcat sufletul.
Al D-voastre cu b i n e .

36.
Orvieto, Villa Napoleoni,
6 O c t o m b r i e 1890.
Iubite domnule Maior eseu,
Inchipuiţi-vă u n doctor bolnav de o boală ce n u se poate t ă m ă d u i ,
închis la el în casă, d â n d u - ş i seama de starea lui şi, cu toate astea,
simţind t r e b u i n ţ a absolută de a consulta pe u n alt doctor, mai
doctor decât el.
E u s u n t p r i n s d e câtăva v r e m e d e o adevărată furie de a scrie.
A m i n t r a t în sufletul r o m a n u l u i , a d â n c ; îl d u c spre sfârşit cu
p u t e r e ; e o adevărată v â n ă care gâlgâie, — şi cu toate astea nicio­
dată n ' a m fost mai neliniştit, mai nesigur, mai t o r t u r a t d e rezolvirea
problemelor sufleteşti, ce, fireşte, se ivesc în calea u n u i r o m a n .
C â n d cineva a ajuns să creadă că vede şi înţelege multe lucruri
din l u m e , nimic n u - i mai pare cu n e p u t i n ţ ă în desvăluirea unei
patimi omeneşti sau a unei simple n a t u r i omeneşti. T o ţ i indivizii,
b u n i şi răi, s u n t posibili; toate situaţiile, n a t u r a l e ; toate teoriile,
false sau adevărate, d u p ă c u m ies la l u m i n ă î n t r ' u n t i m p sau în
altul. Această convingere în idealitatea noastră vine din practi­
carea vieţii în m o d continuu şi zilnic sau din suggestiunea ei. T r e ­
c â n d dela o emoţiune la alta; dela u n o m la alt o m ; dela o ţară
la altă ţ a r ă ; — cetind u n romancier r u s , altul francez, u n al treilea
american, sau n e a m ţ , sau englez, — ajungi la u n fel de religiune
posibilistă, în care totul e cu p u t i n ţ ă , nimic n u - i b u n , nimic n u - i
r ă u , o m u l fiind acelaşi peste tot, şi, m a i m u l t , scriitorul fiind el
însuşi acelaşi. Aşa încât arta de a scrie d r a m e , r o m a n e şi nuvele,
n u este arta de a scrie ci arta de a spune. Căci F l a u b e r t , ca scriitor
stilist, este superior lui Shakespeare, lui Goethe în proză, lui
Tolstoi, lui E d g a r d P o e , lui Bret H a r t e , etc. Şi cu toate astea,
p e n t r u mine şi p e n t r u o m u l ţ i m e de oameni cari au curajul să
fie sinceri în impresiuni, M a d a m e Bauvary, ca şi Rouge et Noir
al patronului său S t e n d h a l , s u n t lucruri lipsite de interes, uscate,
o deşirătură de ciorap între degetele u n e i babe osoase, care caută
nodurile firului. Fiindcă pasiunea, v o r b i n d , curge necontrolată;
u n dialog între doi oameni, cari n u s u n t de h â r t i e , t r e b u e să cu­
p r i n d ă repetiţii; gândirile naive sunt foarte aproape de cele banale,
şi aşa mai d e p a r t e .
P r i n u r m a r e , dacă a d m i t e m că totul este posibil în l u m e , orice
scenă, orice situaţie care să se r e z e m e p e lucruri cunoscute de p e
p ă m â n t , — şi că a avea imaginaţie ca Alex. D u m a s şi stil ca F l a u -
b e r t n u e destul spre a scrie u n adevărat r o m a n m o d e r n , ci p e n t r u
aceasta se cere arta de a şti să spui lucruri posibile, — acest « a şti
să s p u i » devine t o t u l . U n flăcău la şezătoare, care spune g l u m e ;
u n soldat în cazarmă care istoriseşte u n fapt î n t â m p l a t ; u n vânător
mincinos care crede că i s'a î n t â m p l a t tocmai aşa şi face şi p e alţii
să c r e a d ă ; u n avocat care e x p u n e cu interes o cauză indiferentă;
u n conferenţiar care vorbeşte psichologie la femei şi le face să-1
u r m e z e cu luare a m i n t e ; — apoi, u n şcolar, între 40, care descrie
ziua d e Paşti cu o notă de viaţă mai caldă ca a celorlalţi; u n zeţar
de tipografie care răsare cu o notă personală; u n ofiţer care îşi
spune impresiile dela Sebastopol, etc. e t c . . . . Adesea la aceştia
n u e stil, n u e intenţie, poate chiar să nu fie o mare u r m a r e logică,
dar, la cel ce vorbeşte, e o intonaţie, u n fel particular de a ţine
m â n a dreaptă în încheietura hainei şi a mişca pe stânga, în contra
regulelor retoricei; o expresie a fizionomiei totdeauna întinerită
de căldura v o r b e i ; — s a u , la cel ce scrie, o formă ciudată de a
î m p o d o b i substantivele cu însuşiri plastice; o repeţire a unei
legături (s. e. la L e o p a r d i conjuncţiunea e (şi)) şi o p u n c t u a ţ i u n e
antisintactică, dar plină de efecte; o vibrare de tinereţe ştrengă­
rească, ca la R u b a m p r e (îmi pare) din Illusions p e r d u e s a lui
Balzac, e t c . etc. cari toate au de efect aţintirea luării a m i n t e :
asculţi sau ceteşti p â n ă la sfârşit. Dacă-ţi r ă m â n e ceva, b i n e ;
dacă n u , n u , — dar ceteşti.
Aceasta este nota personalităţii fiecărui scriitor.
Iată-ne ajunşi dar la chestiunea adevărată: e ceva c o m u n între
nota personală şi subiectivitate sau obiectivitate? dacă da, ce e
comun ?
Şi mai î n t â i : ce e subiectivitate şi ce e obiectivitate ? N u se face
oarecare abuz în determinarea acestor două înţelesuri?
 A se vedea p e sine şi lumea din afară schimbată î n t r u câtva
şi colorată după propria sa gândire şi propriul său sentiment, este
partea scriitorului subiectiv; dimpotrivă, a se vedea p e sine şi
lucrurile ce-1 înconjoară mai de aproape ca făcând parte din lumea
externă este aceea a scriitorului obiectiv. Aceasta pare a fi, q u i n t e -
senţiat, definiţiunea celor două cuvinte. C ă u t â n d acum să p u n e m
înlăuntrul acestui cuprins lucrările şi pe oamenii ce le-au făcut,
p u t e a - v o m să d e t e r m i n ă m exact pe cei de categoria întâia şi p e
cei de a d o u a ? P u t e a - v o m să socotim p e unii cu m u l t inferiori
altora? Scriitorii cei mai senini şi mai obiectivi, p r i n t r e m o d e r n i ,
sunt Shakespeare şi G o e t h e ; dar chiar obiectivitatea lor nu exclude
părerea a o m u l ţ i m e de critici, cari socotesc că ei şi-au oglindit
în opere persoanele lor, lumea mică în mijlocul căreia trăiau,
amiciţiile, amorurile, interesele ce aveau. N u se discută azi, î m ­
prejurul sonetelor lui Shakespeare, despre amorul lui cu n e -
vastă-sa A n n a H a t h a w a y ? despre iniţialele W . H . puse în fruntea
sonetelor, cari, d u p ă unii sunt iniţialele contelui de P e m b r o k e ,
d u p ă alţii ale contelui de S o u t h a m p t o n (Henry H^riothesley), după
o a treia serie, ale unei femei, iar profesorul de estetică Barnstorff,
german, crede că sonetele fiind o analiză filosofică în care Shakes­
peare se idealizează p e sine, iniţialele W . H . însemnează William
Himself (Wilhelm î n s u ş i ) . Shakespeare să-şi dedice sonete sie
î n s u ş i ! — Şi cu G o e t h e n u - i acelaşi lucru ? Cine nu ştie istorioara
dela Francfort, cu fata preotului dela Sesenheim, Frederica,
care chiar în p r i m u l manuscris a lui Faust se chema aşa, iar
n u M a r g a r e t a ; apoi la W e i m a r ? Charlotta de Stein, Lili, etc.
I n ediţia franceză a lui G e r a r d de Nerval (Faust) sunt date
lămuriri.
Negreşit că p u ţ i n n e importă şi W . H . şi Frederica şi toată
lumea din j u r u l oamenilor de g e n i u : lucrările lor singure r ă m â n ,
p r i n interesul omenesc ce deşteaptă în noi. D a r faptul e fapt.
N o i ştim că poetul şi în general scriitorul obiectiv nu are
preferinţe: toate manifestările vieţii au p e n t r u d â n s u l , artistic
vorbind, aceeaşi valoare, şi adevăratul dar al obiectivitătii c u ­
p r i n d e în sine pe acela al universalităţii. D e aceea şi r ă m â n e A n n a
lui Shakespeare şi sonetele m u l t mai prejos de tragedii, d u p ă
c u m Margareta, ca simbolizare, e mult mai p u ţ i n interesantă
decât F a u s t .
 D a r , în fine, u n d e încetează subiectivitatea şi u n d e începe
obiectivitatea ? Cărui poet ori scriitor i se poate zice cu siguranţă:
acesta este absolut obiectiv sau absolut subiectiv?
Astăzi încă majoritatea criticilor consideră p e L e o p a r d i ca u n
poet absolut obiectiv; D-voastră chiar consideraţi pe Eminescu
ca atare, — şi eu n u sunt încredinţat de fel, cu toată puternica
înrâurire ce o aveţi asupra mea, b a chiar s u n t încredinţat de
c o n t r a r i u l : Eminescu, ca şi L e o p a r d i , e u n poet absolut
subiectiv, fiindcă el revarsă asupra lumii coloarea gândirii şi
a sentimentului său. L u m e a din afară din noi are o existenţă
p r o p r i e , şi eu pierind, ea n u piere. Dacă voi înveştmânta-o în
felul m e u de a vedea, sau voi acorda o valoare artistică n u m a i
lacrimii ce curge d i n t r ' u n ochi lânced de Venera, iar o z â m b i r e
de fată t â n ă r ă sau ochiul unei m a m e p l â n g â n d mă va lăsa rece,
atunci voi începe a avea preferinţe, şi voi înceta de a fi
obiectiv.
D a r în Eminescu există o tehnică particulară: o formă de vers,
o rimă, amândurora, tuturora, împerecheri de v o r b e , r a m u r i care
bat în geam, patimă p e n t r u t r e c u t , acel n u ştiu ce şi n u ştiu c u m
de care vorbeşte el însuşi. T o a t e acestea constituesc nota personală,
n u subiectivitatea, d u p ă care, cetind o singură poesie de-ale lui,
poţi vedea n u m a i d e c â t că ai aface cu u n scriitor care se deosebeşte
de ceilalţi. D e asemenea Creangă.
Deci, p e n t r u m i n e , nota personală este u n a , şi subiectivitatea
sau obiectivitatea, alta. Apoi, mai departe, între subiectivitate şi
obiectivitate se face o prea mare despărţire, înglobându-se u n a
alteia cu multă uşurinţă şi adesea pe n e d r e p t .
Spre a reveni de u n d e a m p l e c a t :
E u a m m u l t e c u s u r u r i , foarte m u l t e . D a r u n u l din cele m a i
m a r i este o pornire firească către a face să se asemene indivizii
de p r i n nuvelele mele şi un fel de a spune cam stereotip. I m
dau seamă de asta, după c u m îmi dau seamă de multe alte defecte,
şi mă lupt cu propria mea aplecare, îmi reamintesc cele de mai sus,
şi şterg, şi iar adaug, şi iar mai ş t e r g . . . I n fine s u n t b o l n a v u l
care îşi cunoaşte patima şi o m u l ţ i m e de leacuri, dar n u izbuteşte
să puie bine î m p r e u n ă patima cu leacul. Iată de ce aş avea nevoie
să fiu mai aproape de Bucureşti şi de D-voastră. Poate m ' a ţ i mai
scutura puţin.
 Insă n u se poate, cel p u ţ i n deocamdată. Voi u r m a deci înainte,
şi la citania î n Convorbiri se va vedea. T o t u ş i , dacă mi-aţi scrie
două r â n d u r i n ' a r fi r ă u .
C u b i n e şi supusă dragoste.
Duiliu Zamfirescu

î n c ă o v o r b ă : A m primit dela redacţia R o m â n u l u i o invitare

de a colabora la u n Almanach ce apare î n 91. Ştiţi ceva? să t r i m i t
vreun r â n d sau n u ? P a r d o n d e această prea lungă scrisoare.

37-
R o m a , 21 Octombrie 1890.

Iubite domnule Maiorescu,

î m i închipuesc că afacerile vă împiedecă dela orice fel d e altă
preocupare m a i nelumească, şi înţeleg bine p e n t r u care c u v â n t
treceţi graniţa la fiecare cinci zile de vacanţe, şi că sunteţi tentat
să r ă m â n e ţ i dincolo d e ea p e n t r u lungă v r e m e , dacă împricinaţii,
postulanţii, popii, dascălii şi alte asemeni popoare n ' a r cere extră­
darea D-voastre d e p e la î m p ă r ă ţ i i .
1
Cine e I . A . B . cu Scrisorile găsite?' ) A u t o r u l n u - i destul de naiv
p e n t r u cele ce s p u n e T o n i , dar are croială de scriitor şi t r e b u e
cultivat.
E u a m lucruri n o u ă să vă s p u n : de câteva zile a m u n copil,
— o fetiţă.
U n d e încetează ideea că trebuia să a m u n copil şi d e u n d e începe
faptul că-1 a m n u - m i dau bine seama. Ştiu atât că a sosit î n casa
mea şi s'a aşezat î n g â n d la mine u n p r u n c necunoscut, care întinde
două braţe albe şi bate aerul cu palmele, străin şi el şi necunoscător
de n i m e n i . Şi m i - e atât de d r a g ! . . . m i - e grozav d e d r a g . I n c h i -
puiţi-vă că înainte d e a se naşte, eu hotărîsem că t r e b u e să fie
băiat, şi cu puternica, dar prosteasca facultate a fantaziei mele
de a da forme aproape pipăite creaţiunilor sale, îl şi vedeam, îl
cunoşteam, iar ideea de a avea o fată îmi era insuportabilă. Taina

*) I . A l . Brătescu-Voineşti, Convorbiri literare, A n u l X X V (1890). Mai

apăruse în acelaşi an, cu câteva luni mai înainte, no. 1 , pag. 47 « C e a din
urmă scrisoare», semnată n u m a i : Brăteseu.
firii a v r u t altfel, şi cu aceeaşi p u t e r e a c u m n u - m i pot închipui
c u m ar fi fost dacă ar fi fost băiat.

Şi iată că îmi aduce dela Legaţiune scrisoarea D-voastre. î m i

rezerv să cetesc cu n o u ă luare a m i n t e partea curat de literatură,
şi atunci vă voi cere voie să vă scriu. D e o c a m d a t ă , vă m ă r t u r i ­
sesc că n u a m găsit destulă convingere în mine p e n t r u a împărtăşi
absolut frumoasele detalii privitoare la subiectiv şi obiectiv.
E m u l t mai greu d e vorbit d e P e t r a ş c u : în u r m a celor ce mi-aţi
spus D-voastră, c â n d aţi venit la R o m a , eu, personal, n u a m
mai p u t u t avea p e n t r u el inima deschisă ca mai înainte.
Prietenia bărbătească exclude asemenea t e r t i p u r i . C u toate astea
r ă m â n e u n f a p t : ceeace lucrează. Că e u n cap inteligent nu mai
încape îndoială; că e şi artistic, eu o cred. P e n t r u aceste calităţi,
n u t r e b u e căutată o explicare a faptelor sale celorlalte ?
Ştiţi că n u e vârstă mai inconsecventă, în curgerea u n e i vieţi,
decât cea dela 20—30 d e a n i . Se p a r e că există o disproporţiune
î n t r e desvoltarea fizică şi ethică; fibra musculară birueşte celula
cerebrală; dorinţele, poftele, patimile cresc într'o lăture fizicească,
aproape bestială; vieaţa, în afară, p a r e făcută p e n t r u a fi absorbită
p r i n simţurile noastre în toate felurile. M a i toţi tinerii se aseamănă
la vârsta asta; m a i toţi n u au personalitate, fiindcă n u au caracter.
Ce ţie n u - ţ i place altuia n u face, din morala creştină, e o frază goală.
E l face ceea ce altuia n u place, cu cea mai m a r e înlesnire, n u m a i
să-i placă l u i . Dacă la acestea se mai adaugă şi vanitatea, care este
o formă desvoltată a instinctului de conservare, tabloul e c o m p l e t .
Fiindcă, c u m se poate explica pornirea t u t u r o r tinerilor către
bestialităţile de tot felul ? Câţi la sută m e r g pe d r u m u l d r e p t , fără
să nu ajungă la m a t u r i t a t e , cu u n n u m ă r de fapte de care li-e ruşine
lor înşile ? U n i i fac datorii, alţii joacă cărţi, alţii îşi înşeală prietenii
l u â n d u - l e amantele ori femeile, o m a r e parte beau, o altă p a r t e
le face p e toate î m p r e u n ă cu înlesnirea cu care u n o m îşi arată
caninii, c â n d se supără, spre a-şi proba inconştient origina sa de
fiară. E o stăpânire a cărnii asupra restului.
Negreşit că cine are norocul să fie născut bine şi crescut şi mai
b i n e , cu o m i n t e înţeleaptă şi cu autoritate, alături, acela poate trece
toate crizele vieţii fără ticăloşii. D a r câţi s u n t în asemenea condi-
ţiuni ? Şi chiar c â n d s u n t . . .
 Să ne înţelegem bine, că eu, vorbind cu D-voastră, rece, nu caut
să fac lauda u n o r asemenea fapte şi asemenea o a m e n i ; constat
n u m a i . Şi dacă este aşa, n u t r e b u e iertat şi ajutat u n o m să iasă
din marginea vârstei, când mai ales începe a da dovezi că nu e
n u m a i u n jouisseur (substantiv franţuzesc prost)?
E u cred că d a .
Ceea ce e trist şi u n d e nu mai găsesc o explicare de cauză t r e ­
cătoare, este începutul acela de exploatare artistică, în profitul
bunei stări. P â n ă mai a c u m o lună n u cetisem Situaţia (îmi
pare) din Convorbiri, iscălită A . C . Fiind la ţară şi c ă u t â n d p r i n
n u m e r e l e Revistei, t e m e de t r a d u s în italieneşte sau franţuzeşte,
p e n t r u nevastă-mea, m ' a m oprit la articolul în chestiune. Bine,
rareori mi-a căzut sub ochi o mai trivială insinuare personală,
care, sub o aparenţă scienţifică, să cuprindă atâtea neadevăruri,
atâtea locuri c o m u n e . P â n ă u n d e o m u l n u se încălzeşte din viaţa
propriei sale lucrări, când îi dă fiinţă (chiar dacă scopul mediat
este personal), e n u m a i feerie proastă de carton, pe după care se
vede m â n a lui Mussiu L a b o . Vă s p u n d r e p t , m'a desgustat.
D a r a c u m v'a cetit u n studiu b u n asupra lui E m i n e s c u . E u cred,
şi aştept ceva cu adevărat însemnat dela Petraşcu, fiindcă sper că
personalitatea sa artistică va ajunge să covârşească pe cealaltă,
grozav de p u ţ i n artistă.
Ca î n c h e i e r e : dacă are nevoie de sprijin, în Instrucţie sau ori­
u n d e , nu-1 lăsaţi. Aşa cred eu că e b i n e . D e altminteri D-voastră
sunteţi mai b u n judecător ca mine.
D e s p r e celelalte lucruri, privitoare la carieră, fie c u m o fi,
d o m n u l e Maiorescu. A m şi eu deşteptări de a m b i ţ , dar v'asigur
că-mi trec r e p e d e .
Şi deci cu bine şi dragoste.

38.
Orvieto, Villa Napoleoni,
26 O c t . 1890
Iubite domnule Maiorescu,
Zilele trecute a venit să m ă găsească lâ Legaţiune t â n ă r u l Bogdan,
slavistul, care se află la R o m a de vreo două săptămâni, cu scopul
de a cerceta în Biblioteca Vaticanului o variantă a u n u i manuscris
slav, descoperit de d-sa în Rusia. M i - a făcut m a r e plăcere,
mai cu seamă cu g â n d u l cu care venea şi î m i pare rău că
n ' a m p u t u t să-1 ţiu mai m u l t , t r e b u i n d eu să mă întorc la
Orvieto. S u n t aşa de rari Românii cari vin la R o m a cu u n scop
serios...
T â n ă r u l Bogdan pare bine pregătit p e n t r u cercetările ce face,
şi, mai m u l t , a cetit şi alte l u c r u r i , cu folos. N u p o t să-mi dau
bine seama dacă este şi foarte inteligent, — dacă are intuiţiunea
lui Hajdeu în căutarea firelor istorice. O r i c u m , e b i n e că se găseşte
p e ici p e colea câte u n t â n ă r închinat cu totul t i m p u l u i neguros
al trecutului n o s t r u .
I n convorbirea m e a cu dânsul mi-a spus că are încă u n frate,
care scrie critici. E u s u n t blazat asupra acestui fel de scriitori,
cari răsar la noi şi se înmulţesc ca iepurii din Canada, — dar
fiindcă e autorul u n u i studiu din Convorbiri, asupra criticilor
G h e r e a , destul de sănătos în urzeala lui, m ' a m interesat să ştiu
ce-i şi ce-a învăţat, et mal m ' e n a p r i s : se p a r e că D-sa ar fi des­
coperit că sonetul m e u Boul e luat d u p ă Carducci, şi aceasta v'a
spus-o şi D-voastre. Sper că aţi luat imediat volumul Rime Nuove
spre a vă încredinţa. 77 Bove de Carducci e a cincea sau a şasea
poezie. C â n d eu a m scris Boul nu cunoşteam sonetul italienesc,
fiindcă m ' a ş fi păzit de a-1 boteza pe al meu" tot aşa şi a-i da forma
tocmai de sonet. D a r , că n u e luat d u p ă Carducci şi după n i m e n i ,
e dovadă faptul că sonetul m e u e mai b u n decât al lui Carducci.
Ştiţi, modestia s'o lăsăm, că ea n u probează nimic p e n t r u sau
contra faptului. Oricine a trăit la Frascati, Albano sau M a r i n o ,
în Campania romană, va recunoaşte exactitatea impresiunii mele.
D i n acest p u n c t de v e d e r e sonetul românesc are defectul de
a fi poate prea topic, — însă fiecare îşi ia impresiile u n d e le
găseşte.
Bănuesc că d-1 Bogdan criticul, când mă denunţa, era faţă de
Carducci, în stadiul în care e r a m eu c â n d î m i scriam sonetul.
I n c u r â n d noutăţi. Al D-voastră devotat.
Duiliu Z.

A p r o p o s : A m apucat d e - a m trimis trei r â n d u r i la Almanachul

R o m â n u l u i , fiindcă îmi scriau m e r e u . Sper că lumea e ceva mai
p u ţ i n mohorîtă la inimă decât atât.
 39-
R o m a , 15 D e c e m b r i e 1890.
Madame Maiorescu,
î n d a t ă ce a m p r i m i t scrisoarea D-voastre, a m m e r s cu n e -
vastă-mea de-a-dreptul la Castellani, faimosul amator de antichităţi
şi giuvaergiu de p e antic â ses m o m e n t s p e r d u s . Şi iată isprava:
E bine mai întâi să l ă m u r i m chestiunea u r m ă t o a r e : doriţi
acest colan p e n t r u D-voastră personal sau p e n t r u cineva de aproape ?
sau e vorba de u n dar ceva mai original din partea d-nei Ministrese
către o persoană indiferentă?
I n p r i m u l caz t r e b u e rămas la Castellani, şi atunci iată ce a m
a vă s p u n e :
i ° . Collier n u m i t anti-fisse, epoca siculă, anterioară lui Archi-
m e d e , 1000 frs. (frumos).
2°. Collier cu amfore lucrate (filigrană e n saillie, aceeaşi epocă
şi stil), 1200 frs. (superbă).
0
3 . Collier cu atârnători r o t u n d e (stil etrusc, cam greoi, însă
caracteristic), 900 frs.
0
4 . Collier cu amfore nelucrate (aur mat), prea frumos. E t r u s c .
5°. » cu măsci, etrusc (aur lucrat).
6°. » cu crini răsturnaţi » »
aceste trei din u r m ă dela 400—500 frs.
T o a t e acestea, copii admirabile de p e originalele acestui maniac
(foarte interesant p r i n cultura întinsă ce o are în materie), p e cari
le-am văzut. Dacă voiţi să cheltuiţi mai m u l t , e de recomandat
N r . 2; dacă mai p u ţ i n , N r . 4. M i e , personal, îmi plac t o a t e ; însă
plăcerea t r e b u i n d a fi în b u n ă prietenie cu mijloacele, parcă m'aş
opri la N r . 4.
I n al doilea caz, se pot găsi lucruri mai slăbuţe, imitate de pe
imitaţiile lui Castellani, — dar şi acestea tot cam prin prejurul
lui 400.
Nevastă-mea are o garnitură (o braţeletă, u n colan şi o broşe)
ca cea dela N r . 1, însă n u de Castellani ci de Civillotti, u n imitator
d e gust, care însă costă aproape mai s c u m p ca celălalt.
A ş t e p t ă m să n e porunciţi. Castellani zicea că autorul desenului
t r e b u i e să fie de două ori M i n i s t r u , — d u p ă detalii.
Duiliu Zamfiresco
 SCRISORILE TRIMISE D E DUILIU ZAMFIRESCU L U I T I T U MAIORESCU 371

î n c ă o v o r b ă : A m voit să vă trimit fotografiile colanelor, dar

proprietarul n u le dă, p e n t r u a n u fi copiate, — o copilărie, fiindcă
cel ce c u m p ă r ă e stăpân să facă ce vrea.

40.
R o m a , 24 D e c e m b r i e 1890.

Madame Maiorescu,
î n d a t ă ce a m p r i m i t scrisoarea a doua cu cecul d e 400 frs. a m
şi luat colanul indicat la N r . 4 din precedenta m e a scrisoare. Sper
că vă va plăcea. M i e îmi place foarte, dar foarte m u l t .
M o d u l de t r a n s p o r t n u e c u m l-aţi indicat D-voastră, adică
p r i n pachet poştal, deoarece n u avem convenţiune cu Italia rela­
tivă la acest m o d de t r a n s p o r t . D e aceea a m adoptat sistemul scri­
sorii recomandate, sigur fiind că cu c h i p u l acesta cutia n u va fi
deschisă la frontiera austriacă.
Vă rog să-mi răspundeţi de p r i m i r e .
Vă urez să-1 p u r t a ţ i cu bine şi fericire.

41-
R o m a , 24 D e c e m b r i e 1890.

Domnule Ministru,
O r u g ă m i n t e de funcţionar:
Ştiu în m o d sigur că Ia Ministerul nostru se pregăteşte o mişcare
însemnată, în care, între alţii, sunt cuprinşi colegii mei M a v r o d i
la Bruxelles, şi, în caz probabil de vacanţă de Prim-Secretar la
Constantinopol, Kretzulescu dela Viena. Dacă aşa este, e o n e ­
d r e p t a t e . P r e s u p u n â n d că M a v r o d i , care era în Minister p e u n
picior de perfectă egalitate cu m i n e , ar putea să-mi treacă înainte,
n u înţeleg p e n t r u ce, la a doua vacanţă, ar fi ales Kretzulescu,
care era în Minister Ataşat de clasa a d o u a . Dacă n u e decât
chestiune de post, — eu voi merge la Constantinopole în caz
de a fi n u m i t . Chiar doresc aceasta, la Const. sau în altă
parte.
P e n t r u a explica mica contrazicere ce există î n t r e rugămintea
m e a d e a c u m şi cea din t r e c u t , prin care exprimam dorinţa de a
372 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE

r ă m â n e în Italia, ar trebui să vă dau mai multe lămuriri, şi cred

că t i m p u l D-voastre nu vă iartă să le ascultaţi.
î n c h e i această jalbă plină de u r î t , r u g â n d u - v ă să m ă iertaţi
şi să m ă credeţi în fond acelaşi b u n şi devotat

42.
R o m a , 30 Ianuariu 1891.

Iubite domnule Ministru,

U n prieten al m e u din copilărie şi a n o n i m , Duiliu I o n n i n ,
funcţionar la C a m e r ă , îmi scrie că v'ar fi rugat să faceţi o bursă
la Minister surorii sale, care se află a c u m la Viena, spre a sfârşi
Conservatorul, — şi că i-aţi fi făgăduit a-i face. T â n ă r u l e în e n t u -
siasm p e n t r u D-voastră, fiindcă se pare că aţi fost de o amabili­
tate . . . rară la Miniştri. E u mă unesc cu el în această r u g ă m i n t e ,
d â n d u - v ă asigurări că d-şoara I o n n i n are u n mare talent şi serioase
studii pregătitoare. D e altminteri e vorba, îmi p a r e , n u m a i de u n
an sau u n an şi j u m ă t a t e .
Vă rog să-mi iertaţi intervenirea de faţă: e vorba de u n prieten,
— lucru aşa de r a r . E u caut să fiu om măsurat, dar nu izbutesc
totdeauna. D e altfel, D-voastră n'aveţi nici o idee de feluritele
scrisori ce primesc din ţară şi mai cu seamă de prin Focşani,
spre a p u n e o vorbă b u n ă pe lângă D-l M i n i s t r u . Fiindcă se p a r e
că m ă b u c u r de reputaţia de a avea trecere p e lângă D-voastră.
Poşta e câteodată o instituţiune foarte primejdioasă.
E u , p e aici, o d u c b i n e , şi aş duce-o şi mai bine dacă n ' a r reveni
din c â n d în c â n d u n fond de drojdie melancolică, care mă face
indiferent la toate. D a r în fine e lucru trecător.
I n primele zile ale lui I a n u a r i u v r e a m să m ă d u c în Sicilia, la
P a l e r m o , Siracusa, T a u r m i n a , Messina şi E t n a . Se pare că la Sira-
cusa şi T a u r m i n a s u n t ruine greceşti de o mare frumuseţe. D a r
cu două zile înainte de a pleca, m ' a m îmbolnăvit de gât şi de fri­
g u r i , — aşa că lucrul a rămas p e altădată, la I a n u a r i u viitor, dacă
voi fi tot p e aici. Ia gândiţi-vă şi d-voastră, bunăoară la vacanţele
Crăciunului.
A n u l ăsta Romanii vor să desgroape Carnavalul papal (?) în
toată caraghioasa lui p o m p ă . E n a t t e n d a n t , m ă duc de asist din
c â n d în c â n d la Caccia alia Volpe, o petrecere m i n u n a t ă şi foarte
originală în Campania r o m a n ă .
Fata m e a e c a m bolnăvioară din cauza vaccinului. Altfel creşte
bine şi se face cea mai frumoasă de pe g l o b . Aşa crede tată-său.
Cu bine şi fără r ă s p u n s . Mizerabilul de Claymoor n'a menţionat
colanul.
Duiliu Zamfir eseu

Redeschid scrisoarea spre a vă alătura o coloană de j u r n a l , în

care Preşedintele Consiliului nostru d e Miniştri e luat în răspăr.
P e n t r u noi aici, şi în special p e n t r u m i n e , lucrul e mai m u l t trist
decât r i d i c u l . . .

43-
R o m a , 9 M a r t i e 1891.

Iubite domnule Maiorescu,

T e l e g r a m e din Bucureşti, r e p r o d u s e d e jurnalele de aici, d a u ,
u n a d u p ă alta, formarea noului cabinet şi demisionarea lui. O
ultimă depeşe spune că Regele ar fi acordat disolvarea Camerei
d-lui General Fior eseu, iar alegerile ar avea loc într'o lună de a c u m
încolo.
N u ştiu nimic pozitiv din toate astea.
Dacă în adevăr Regele a dat disolvarea Camerelor şi facerea
nouilor alegeri d-lor Florescu şi Catargiu, însemnează că le-a acor­
dat G u v e r n u l p e n t r u mai multă v r e m e . I n asemenea caz, poziţiunea
mea aici devine nesigură. Reputaţia d e j u n i m i s t începuse deja să
supere p e d. Al. L a h o v a r y ; vă p u t e ţ i închipui ce va fi cu d-nii
Florescu-Catargiu. E u văd p r i n u r m a r e lucrurile în n e g r u : m ă
văd î n foarte scurt t i m p transferat sau poate chiar înlocuit. Şi
fiindcă a c u m n u mai s u n t singur, ca să n u - m i pese, voi să ştiu
ce-mi r ă m â n e de făcut.
D e aceea vă rog să-mi spuneţi c u m stau lucrurile şi c u m le vedeţi
D-voastră. Dacă puteţi să-mi daţi oarecari lămuriri asupra ale­
gerilor şi t e r m e n u l u i lor, ar fi b i n e .
D e d e p a r t e , lucrurile se înfăţişează poate c a m exagerate. U n
sfat b u n , în asemenea împrejurări, face m u l t . Cu bine şi respec­
tuoase salutări.
 44-
R o m a , 21 M a i u 1891.

Iubite domnule Maiorescu,

A m u r m ă r i t alegerile din u r m ă cu m a r e n e r ă b d a r e . E o curată
mizerie. Cunosc seninătatea cu care D-voastră priviţi asemenea
lucruri, şi n ' a r fi cuvânt ca eu să mă înnorez mai m u l t . D a r ce-i
faci f i r i i ! M i - a m scos tot focul p e alegători, în convorbirile cu
d-1 Văcărescu. M a i la u r m a u r m e i , aşa s u n t oamenii, şi e probabil
că dacă D u m n e z e u n u le-a trimis u n al doilea p o t o p , e fiindcă
s'a p ă t r u n s de inutilitatea celui dintâi.
Orice rău spre b i n e . Poate c ă , n e a l e g â n d u - v ă , s ă aveţi ceva mai
m u l t t i m p de dat literaturii. E atâta v r e m e de când D-voastră
v'aţi r e d u s la rolul unei sentinele de p e malul D u n ă r e i , care din
c â n d în c â n d îşi aruncă ochii p e malul celălalt şi când vede câte
ceva mai neobişnuit se uită de două ori şi apoi îşi întoarce c a p u l
către căprar spre a-i spune că e pace. Depărtarea malurilor m i c ­
şorează lucrurile. T r e b u e sărit în l u n t r e şi m e r s la faţa locului.
E u socotesc că niciodată societatea românească n u a înfăţişat
u n mai mare interes din p u n c t de vedere literar. Pe temeliile unei
idei politico-sociale a răposatului Brătianu, s'a ridicat o l u m e
aproape n o u ă : lumea arendaşilor. L a început discuiţi, şi prin
u r m a r e liberali, deveneau treptat conservatori, cu cât îşi măreau
averile. I n desvoltarea socială aceasta a dat naştere la reactiunea
ţărănimii, care în 88 şi 89 s'a manifestat p r i n t r ' o răscoală agrară;
în desvoltarea politică, ideea aceasta a p r o d u s u n efect o p u s sco­
pului ei, adică a întărit partidul conservator, partidul ştiinţifi-
ceşte conservator, acela a n u m e care crede că orice măsură care este
conformă cu raţiunea de a fi a u n u i lucru e o măsură conservatoare;
în specie a deschis o poartă largă, în viitor, d-lui Carp şi j u n e i
d r e p t e ; — în desvoltarea literară, a dat naştere la clasa aceea cu­
rioasă de femei neliniştite sufleteşte, de bărbaţi semi-culţi, care
vin la conferinţele D-voastre, înţeleg o m u l ţ i m e de l u c r u r i , discută
şi mai multe încă, — cred unii că cunosc absolut p e ţ ă r a n , cred
alţii că nu-1 mai cunosc de loc, fiindcă vor să uite de u n d e au
plecat, şi la a cărei baza se constată o lipsă atavică de civilizaţie
(ceea ce se î n t â m p l ă şi în poporul francez şi în alte popoare şi
mult mai p u ţ i n în cel italian).
 A studia lumea asta ar fi interesant. Aţi zis altădată, u n d e v a ,
sau cel p u ţ i n eu ştiu, că povestuci poporane, novelete, ca cea d i n
u r m ă a Convorbirilor, de d-na Sevastos, n u m a i r ă s p u n d lumii
cetitoare dela n o i ; p e de altă p a r t e , g e n u l hibrid al lui B . Ştefă-
nescu excitează umoarea critică a u n o r copii precoci ( c u m probabil
e t â n ă r u l Iorga), cari-1 recomandă publicului ca şef de şcoală.
O a m e n i culţi şi inteligenţi, c u m î m i p a r e că e criticul G h e r e a ;
talente originale, c u m e C o ş b u c ; vechiul cântăreţ al limbii O d o -
b e s c u ; zevzecul d a r inteligentisimul d e Caragiale — şi î n fine
rămurele cu m u g u r i n o u i , ar t r e b u i d i n n o u aduse la steajer. E u
pricep că D-voastră, ajuns la plina maturitate a facultăţilor sufle­
teşti, visaţi poate o lucrare temeinică şi absolut personală, şi sper
că n u n u m a i visaţi, dar că şi lucraţi, — însă, n u t r e b u e p i e r d u t
din vedere că D-voastră, ca D o m b e y & F i l s , aveţi o casă cu r e n u m e
vechiu, care t r e b u e dusă î n a i n t e : aceea a criticei senine, p ă t r u n z ă ­
toare. Aştept prin u r m a r e să-mi s p u n e ţ i , într'o viitoare scrisoare,
că alegătorii gorjeni, cari v'au lăsat la o p a r t e , ca să aleagă p e u n
vechiu p r i m a r certat cu Justiţia, au făcut u n mare bine literaturii.
D e altfel, â p r o p o s de alegeri şi d e politică, ciudate lucruri se
petrec î n dulcea noastră ţară. V r e a m să vorbesc d e actul Regelui
1
şi de chipul neînţeles cu care r ă s p u n d s t u d e n ţ i i ) . O a r e să fie u n
s â m b u r e de sălbatică n e a t â r n a r e , rămas î n sângele Românilor dela
strămoşii Daci, ori e curat o mojicie de bădărani ? D e sigur că şi
politica se amestecă printre copiii dela Universitate. D e d e p a r t e ,
lucrurile astea fac u n rău n e s p u s . N i m i c nu m ă miră, nici chiar
ideea macabră a liberalilor de a aduce rămăşiţele b u n u l u i r o m â n
Brătianu î n Bucureşti şi a le plimba p e uliţe în ziua de zece M a i , —
n u m ă m i r ă , fiindcă politica î n t r ' u n Stat t â n ă r e s ă l b a t i c ă . . .
p r e c u m e amorul î n t r ' u n corp de 20 de ani. D a r m ă miră şi m ă
întristează că o faptă generoasă, ca d a r u l Regelui, n u găseşte u n
răsunet p r e t u t i n d e n i î n inimile tinerimii.
D o m n u l e Maiorescu, poate să vă p a r c a m b u r g h e z î n c u m p ă ­
nirea lucrurilor omeneşti, — m i e însă n u - m i plac fleacurile;
n u - m i plac studenţii cari lasă cartea, ca să facă demonstraţii poli­
t i c e ; n u - m i plac liberalii cari vor să pângărească p e u n m o r t spre

*) Atitudinea negativă a studenţilor faţă de înfiinţarea Fundaţiei univer­

sitare Carol I.
a răsturna p e conservatori; n u - m i plac apostolii şi m a r t i r i i , —
fiindcă în toate şi toţi aceştia este u n desechilibru sufletesc.
L u c r u r i l e drepte şi lucrurile frumoase s u n t armonice.
Se înţelege că u n asemenea m o d de a fi n u duce p e o m d e p a r t e .
D a r nici n u vreau să ajung nicăieri. S u n t foarte fericit că p o t sta
deoparte, şi e probabil că aş r ă m â n e p e n t r u multă v r e m e c u m m ă
aflu, dacă tată-meu n ' a r fi b ă t r â n şi n u m ' a r aştepta alte responsa­
bilităţi p e n t r u viitor.
G u v e r n u l m ' a decorat cu Crucea Coroanei. I n c h i p u i ţ i - v ă ! D e
sigur că d-1 Esarcu n u m ă cunoaşte.
Cu bine şi respectuoasă dragoste.
(urmează)
P e n t r u textul întocmai,

EMANOIL BUCUŢA
 DIONISIE MARŢIAN
M u l ţ i s u n t r o m â n i i de dincolo de Carpaţi care, t r e c â n d g r a ­
niţele, s'au aşezat în Vechiul Regat spre a c o n t r i b u i cu energia
şi priceperea lor la propăşirea obştească. U n i i din ei, c h e m a ţ i
chiar de fruntaşii noştri politici ca I o a n B r ă t i a n u , N . K r e ţ u -
lescu şi alţii, ne-au dat încă din v r e m e a lui C u z a - V o d ă u n s p r i ­
j i n foarte preţios la opera de consolidare a t â n ă r u l u i stat r o ­
m â n e s c . I n t r e aceşti din u r m ă ardeleni se cuvine să evocăm
aci figura luminoasă a u n u i o m de înalte m e r i t e şi sincer p a ­
triot, a lui Dionisie Marţian, de care se leagă începuturile ştiinţei
statistice în R o m â n i a şi strălucirea u n e i mari doctrine p r i v i ­
toare la organizarea n o a s t r ă economică.
N ă s c u t în localitatea P o n o r , î n a n u l 1829, M a r ţ i a n era, ca
aţâţi c o n t e m p o r a n i ai săi, vlăstarul u n e i familii m o d e s t e , r e p r e ­
z e n t â n d virtuţile acelei harnice b u r g h e z i i ardeleneşti, care a s t â r n i t
1
a d m i r a ţ i u n e a t u t u r o r ) . Studiile şi le-a făcut î n t â i la Sibiu,
al cărui seminar o r t o d o x , d u p ă c u m a m văzut şi cu o altă oca-
z i u n e , pregătise m u l t e generaţiuni î n cultul u n u i fecund n a ţ i o ­
2
nalism ) . D u p ă aceea, el trece la Blaj, u n d e ia contact cu u n m e d i u
de superioară c u l t u r ă , cu cărturari m a r i care, odată cu teoriile
cele m a i savante în materie filologică ori istorică, aveau o
m a r e influenţă şi asupra s t r u c t u r i i morale a t i n e r e t u l u i i n t e ­
lectual d e peste m u n ţ i . T e r m i n â n d u - ş i stagiul universitar în

x
) D. Rosetti, Dicţionarul contemporanilor în România (1800—1898),
pag. 126.
z
) I. B u d u , Visarion Roman, în « Revista Fundaţiilor Regale » N r . 1 din
1934, p a g . 160.
acest c e n t r u , M a r ţ i a n pleacă cu multe sacrificii la Viena şi, în
1857, obţine diploma Facultăţii de D r e p t şi a Şcoalei de Ştiinţe
Politice, cu o deosebită distincţiune.
H o t ă r î t să se consacre de a c u m înainte chestiunilor e c o n o ­
mice, Dionisie M a r ţ i a n se face r e m a r c a t , p r i n scrierile s a l e ,
de Nicolae K r e ţ u l e s c u şi astfel este a d u s în ţară, la 1859, p e n t r u
a organiza serviciul statistic pe alte baze decât cele p r e v ă z u t e
prin Regulamentul Organic.
Ca şef al acestui serviciu sau c u m era n u m i t atunci Oficiul
Central Statistic, M a r ţ i a n se arată p r e o c u p a t , în p r i m u l r â n d ,
de recrutarea personalului ajutător. D i n cauza situaţiunii b u g e ­
tare n u i se acordă însă m a r e lucru şi abia poate d i s p u n e de
u n referent, u n c o r e s p o n d e n t , u n registrator-arhivar şi c â t e
u n r a p o r t o r în fiecare j u d e ţ , care constituiau laolaltă c a d r u l
p e r m a n e n t . Pe de altă p a r t e , p e n t r u lucrările periodice c e r u t e
de necesităţile administrative, Oficiul Central Statistic insti­
tuise o serie de comisiuni j u d e ţ e n e , alcătuite d i n t r ' u n comisar
al g u v e r n u l u i şi din proprietari rurali din cei mai cu vază şi de
preferinţă p a r l a m e n t a r i . Personalul acesta n u era, de sigur,
ideal nici ca p r e g ă t i r e , mai ales în ce priveşte comisiunile de
moşieri, şi de aceea M a r ţ i a n este silit să facă adevărate c u r s u r i
de specialitate spre a-1 iniţia în activitatea lui, î n g r e u n a t ă şi d e
neînţelegerea p o p u l a ţ i u n i i .
P r o g r a m u l d e lucrări al Oficiului Central Statistic era e x t r e m
de vast şi c u p r i n d e a , spre deosebire d e vechiul sistem, n u n u m a i
laturea fiscală, adică n u m ă r ă t o a r e a contribuabililor, ci a n s a m b l u l
vieţii economice şi sociale în Valahia şi apoi în R o m â n i a u n i ­
ficată. Astfel, s u b direcţiunea lui M a r ţ i a n , t r e b u i a u culese d i ­
ferite « d a t u r i », i n t e r e s â n d mişcarea demografică, agricultura,
i n d u s t r i a şi c o m e r ţ u l , cursul p r e ţ u r i l o r , c o m e r ţ u l exterior, e t c .
T o a t e aceste situaţiuni u r m a u să fie î n t o c m i t e anual de
personalul p e r m a n e n t , lăsându-se pe seama comisiunilor j u d e ­
ţene în special r e c e n s ă m â n t u l populaţiei şi averii, care are u n
caracter i n t e r m i t e n t .
D i n t r e toate lucrările p r o p u s e , r e c e n s ă m â n t u l p o p u l a ţ i u n i i la
1860 a fost cel mai g r e u . Comisiunile, u r m ă r i n d să o b ţ i n ă cât
mai m u l t e preciziuni asupra locuitorilor, t r e b u i a u să m a n i p u ­
leze vreo 8 tabele statistice, c o n ţ i n â n d fiecare p â n ă la 50 coloane,
şi aceasta m e r g â n d din sat în sat şi chiar din casă în casă.
I n p l u s , perspectiva beneficiilor era foarte mică, ceea ce a d e ­
t e r m i n a t p e mulţi candidaţi să părăsească t e r e n u l încă înainte
de începerea lucrărilor. I n faţa acestei situaţiuni, M a r ţ i a n , î n t r u
n i m i c descurajat, se v e d e nevoit să supravegheze în p e r m a n e n ţ ă
m e r s u l r e c e n s ă m â n t u l u i , rectificând personal o p u z d e r i e d e
erori, care ar fi d u s la anihilarea c o m p l e t ă a rezultatelor. I n a c e ­
laşi t i m p , el reuşeşte p r i n spiritul său d e p e r s u a s i u n e să deştepte
s i m ţ ă m â n t u l patriotic în sânul comisiunilor, astfel că m u l t e a u
sfârşit p r i n a lucra cu cea mai nobilă dezinteresare la succesul
operaţiunii.
Materialul i m e n s pe care 1-a a d u n a t M a r ţ i a n în u r m a c e r c e ­
tărilor sale demografice şi în d o m e n i u l economic îşi află locul,
d u p ă o centralizare şi clasificare riguroasă, î n t r ' o p u b l i c a ţ i u n e
trimestrială, cea dintâi de acest gen în R o m â n i a , în Analele
statistice. A p ă r u t e tot în 1860, Analele statistice, care au s t â r n i t
a d m i r a ţ i u n e a lui Cezar Boliac, aveau de scop să p u n ă la î n d e ­
m â n a conducătorilor ţării elementele necesare u n e i a d m i n i s t r a -
ţ i u n i eficace, ferită de e m p i r i s m u l şi a b u z u r i l e din t r e c u t . Această
înaltă m e n i r e a publicaţiunii este arătată de însuşi M a r ţ i a n
î n t r ' u n c u v â n t i n t r o d u c t i v , referitor la i m p o r t a n ţ a practică a
ştiinţei statistice. I a t ă ce s p u n e e l : «Statistica p e n t r u g u v e r n
este aceea ce s u n t p e n t r u o m cele cinci s i m ţ u r i . Cine va păşi
p e u n t â r â m înainte d e a-1 c u n o a ş t e , cine va î n t r e p r i n d e î n g r i ­
jirea u n e i cauze înainte de a se informa de starea ei ? C a r e eco­
n o m va î n t r e p r i n d e ceva p â n ă ce n u cunoaşte cel p u ţ i n ceea ce
a r e ? N u m a i la noi p â n ă a c u m n u s'a făcut aceea ce tot o m u l
1
întreg face chiar şi în r e s t r â n s u l său c e r c » ) . Şi m a i d e p a r t e :
« A administra o ţară, adică a îngriji de î m b u n ă t ă ţ i r e a stării
materiale şi morale a locuitorilor ei, fără d e a şti peste ce d i s ­
p u n e , u n d e şi în ce m ă s u r ă se simte t r e b u i n ţ a de a i n t e r v e n i ,
şi îngrijirea de p â n ă a c u m ce fructe a p r o d u s , este ca şi a m e d i ­
cina p e u n pacient nevăzut şi n e î n t r e b a t d e suferinţele lui. A
cerceta şi a c o n s e m n a tot ce se află î n ţara, adică a ţine soco­
teală t u t u r o r faptelor sociale şi m a i cu seamă a celor ce se p o t
e x p r i m a p r i n cifre este fassiunea stării naţiei către cele d o u ă

') Analele statistice, E d . 1860 N r . 1, pag. 1.

p u t e r i ale g u v e r n u l u i , cari s u n t medicii ei. Iată m i s i u n e a sta­
1
tisticei administrative » ) .
I n s p i r a t de această c o n c e p ţ i u n e , M a r ţ i a n începe p u b l i c a r e a ,
chiar din p r i m u l n u m ă r , a u n o r lungi serii d e statistici cât se
poate de i n t e r e s a n t e . I n t r e cele d i n t â i cifre p e care le dă la
iveală în Analele. sale t r e b u e să m e n ţ i o n ă m o minuţioasă cata­
grafie a stării agricole din M u n t e n i a în j u r u l a n u l u i 1860. D u p ă
constatările făcute d e el, în această parte a ţării situaţiunea se
p r e z e n t a în m o d u l u r m ă t o r :

T e r e n arabil (în ha.) F â n e ţ e şi păşuni Vii Păduri

I 2
1.287.120 2.380.080 °3- 99 1.220.218 )

D i n cele ce p r e c e d , rezultă clar că suprafaţa destinată agri­

culturii la 1860 era destul de r e s t r â n s ă în comparaţie cu t e r e n u l
afectat islazurilor, fâneţelor şi chiar p ă d u r i l o r . P r i n alte c u v i n t e ,
structura economică a Munteniei nu părăsise încă definitiv epoca
patriarhală a creşterii vitelor şi a pdstoritului spre a se orienta, cu
hotărîre, în direcţiunea unei agriculturi extensive, fie ea şi sub
regimul marii proprietăţi. Această metamorfoză, atât de n e c e ­
sară, se desăvârşeşte ceva m a i t â r z i u , graţie u n o r m ă s u r i legis­
lative, ca secularizarea b u n u r i l o r mănăstireşti, ori a u n o r procese
n a t u r a l e , c u m ş t i m că a fost expansiunea s c h i m b u r i l o r î n t r e
statele industriale şi cele agrare, către finele veacului t r e c u t .
D e altfel, dacă v o m p u n e alături de vechile date ale lui M a r ţ i a n
statisticele actuale, v o m vedea cât de radical s'a schimbat situa­
ţiunea în interval de aproximativ 70 de ani. I n adevăr, p e n t r u
aceleaşi categorii agricole v o m avea în epoca noastră sau, mai
exact, în anul 1932, r a p o r t u r i l e d e mai j o s :

T e r e n arabil (în ha.)» F â n e ţ e şi păşuni Vii Păduri

3
3.568.363 650.012 IO2.41I I.640.072 )

Aşa d a r , în l u m i n a statisticilor c o n t e m p o r a n e se constată o

dezvoltare extraordinară a t e r e n u r i l o r destinate culturilor de

') Analele statistice, E d . 1860 Nr. 1, pag. 1.

2
) Ibid., Ed. 1861 Nr. 5—8, pag. 57.
3
) Statistica agricolă a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor pe anul 1932,
pag. 20 şi urm.
cereale, dezvoltare care reprezintă u n p l u s de 1 7 7 % faţă d e
cifrele d i n 1860. O altă observaţiune p e care t r e b u e să o facem
este scăderea foarte sensibilă a suprafeţelor cu p ă ş u n i şi fâneţe
(— 71 % ) , de u n d e v o m trage concluziunea că populaţia m u n ­
tenească a părăsit cu totul îndeletnicirile anterioare î n fa­
voarea agriculturii p r o p r i u zise. I n sfârşit, la capitolul vii şi
p ă d u r i , dacă se r e m a r c ă u n e l e s p o r u r i , n u este m a i p u ţ i n a d e ­
vărat că şi aci s'au p r o d u s t r a n s f o r m ă r i p r o f u n d e în sensul că
podgoriile actuale câ şi p ă d u r i l e provin î n genere d i n r e p l a n t ă r i ,
1
deci s u n t ulterioare anchetei lui M a r ţ i a n ) . O dovadă î n această
privinţă n e furnizează, p e n t r u p ă d u r i l e S t a t u l u i , însăşi statisticele
oficiale. Astfel, d i n totalul p ă d u r i l o r a d m i n i s t r a t e de autoritatea
publică şi care se ridică la circa 490.000 ha î n M u n t e n i a , n u m a i
184.000 h a depăşesc vârsta de 80—100 a n i , restul fiind p ă d u r e
2
t â n ă r ă î n t r e 20—60 a n i , iar c â t e o d a t ă şi m a i p u ţ i n ) .
Dacă p ă r ă s i m a c u m d o m e n i u l structurii noastre ca Stat agri­
col spre a u r m ă r i , t o t cu ajutorul lui M a r ţ i a n , situaţiunea comer­
ţului exterior la 1850 şi anii u r m ă t o r i , v o m descoperi fapte d e o ­
potrivă de interesante. E l e lasă să se întrevadă, p u n c t cu p u n c t ,
noile t e n d i n ţ e î n organizarea p r o d u c ţ i u n i i r o m â n e ş t i c â t şi
dezvoltarea debuşeurilor î n străinătate.
A n a l i z â n d , î n p r i m u l r â n d , e x p o r t u l n o s t r u de mărfuri c o n s ­
t a t ă m , b u n ă o a r ă , că î n intervalul dela 1850—1858, valoarea
cerealelor exportate trece dela 29 milioane la 74 milioane lei,
3
ceea ce reprezintă u n spor de 1 5 7 % p e n t r u M u n t e n i a ) . I n
acelaşi t i m p , e x p o r t u l de animale, deşi p r o p o r ţ i o n a l destul de
i m p o r t a n t , marchează o c o n t i n u ă scădere, f i g u r â n d în balanţa
comercială n u m a i cu 20% în 1858 faţă d e a p r o a p e 2 7 % î n a n u l
1850. î n c ă o caracteristică a e x p o r t u l u i M u n t e n i e i p e anii de
mai s u s este absenţa a p r o a p e totală a t r a n z i t u l u i şi exportarea
u n o r p r o d u s e care azi au d i s p ă r u t cu desăvârşire d e p e piaţa
internaţională şi î n t r e care n i c i . . . lipitorile n u lipsesc (1.102
4
ocale î n 1850) ) .

') Statistica agricolă a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor pe anul 1932,

pag. 20 şi u r m .
2
) Anuarul statistic al României p e anul 1 9 3 3 , pag. 84 şi u r m .
3
) Analele statistice, E d . 1860 N r . 1 , p a g . 1 6 .
4
) Analele statistice, E d . 1860 N r . 1, p a g . 1 6 .
 I n ce priveşte c o m e r ţ u l exterior al a m b e l o r P r i n c i p a t e , situa-
ţiunea este iarăşi foarte semnificativă. Iată cifrele p e anii
1863—1864:

1863 1864
M a t e r i i animale 65.634.242 65.445.714
» vegetale 250.895.604 324.863.361
» minerale 6.953.912 7.155.876
T r a n z i t şi diverse . . . . 2.992.166 3.540.856
x 2
T o t a l lei . . . 326.475.924 ) 401.005.807 )

A s u p r a datelor de m a i s u s a v e m d e r e m a r c a t cu deosebire
faptul apariţiei t r a n z i t u l u i , care începe, d i n 1862, să fie înregistrat
în m o d regulat î n balanţa noastră comercială. T o t astfel, mai
t r e b u e să constatăm, ca u n corolar al transformărilor noastre
e c o n o m i c e , u n spor de aproape 30% la exportul de cereale, cu
tot a p o r t u l slab al Moldovei, şi u n n o u regres la e x p o r t u l de
a n i m a l e . C â t priveşte mineralele d i n statistică, ele c u p r i n d n u m a i
sarea, care la acea epocă era s i n g u r u l p r o d u s mai de seamă al
industriei n o a s t r e extractive, p â n ă la exploatarea p e t r o l u l u i .
I n r e z u m a t , totalul e x p o r t u l u i n o s t r u în 1863—1864 n e dă o
idee destul de l ă m u r i t ă d e s p r e dezvoltarea c o m e r ţ u l u i exterior
al Principatelor, în c o m p a r a ţ i u n e cu a n u l 1850, c â n d debuşeele
p r o d u s e l o r r o m â n e ş t i se mărgineau la orientul e u r o p e a n şi
câteva ţări vecine, î n t r e care Austria era principalul c u m p ă r ă t o r .
S c h i m b a r e a de axă a traficului n o s t r u cu străinătatea, s c h i m b a r e
care s'a operat d u p ă 1850, a r ă m a s p â n ă azi nealterată şi ea
înseamnă părăsirea pieţelor apropiate pentru a ne înscrie defi­
nitiv ca furnizori ai statelor occidentale.
î n a i n t e de a t e r m i n a acest capitol să t r e c e m însă o clipă
şi la cealaltă lăture a c o m e r ţ u l u i n o s t r u exterior, a n u m e la m i ş ­
carea i m p o r t u l u i , care a făcut obiectul u n e i a t e n ţ i u n i speciale
în cercetările lui M a r ţ i a n .
D u p ă datele publicate î n Analele statistice, i m p o r t u l M u n t e n i e i
u r m e a z ă de aproape salturile exportului n o s t r u , căci valoarea

x
) Ibid., E d . 1864 N r . 1 7 — 2 0 , pag. 1 0 7 — 1 0 8 .
2
) Ibid., E d . 1865, seria I I , anul V I , pag. 266.
 mărfurilor c u m p ă r a t e din străinătate trece dela 23 milioane lei
1
în 1850 la 54 milioane lei în 1858 ) . E s t e v o r b a în genere d e
articole fabricate şi de obiecte de c o n s u m a ţ i e , cu neglijarea
totală a materiilor p r i m e , care ar p r e s u p u n e u n s â m b u r e de
i n d u s t r i e , inexistent în ţară la acea epocă. Textilele fine, p â n ­
zeturile, stofele, mătasea, p o r ţ e l a n u r i l e , etc., c o n s t i t u i n d c o ­
m e r ţ u l de lipscănie, bogasierie şi mărchitănie, j u c a u cel mai
mare rol în i m p o r t u l M u n t e n i e i î n anii d e mai s u s . P r i n u r m a r e ,
oraşele şi clasa s u p r a p u s ă beneficiau d e mărfurile străine p e
c â n d , d i m p o t r i v ă , agricultura era lăsată î n ^ s u f e r i n ţ ă . Aceasta
este a t â t de adevărat că în 1865, de pildă, n u găsim la 10 familii
de agricultori mai m u l t de 2 p l u g u r i p e n t r u nevoile exploata-
ţiunilor lor, iar în ce priveşte utilajul mecanic p r o p r i u zis el
2
este încă şi m a i derizoriu ) . O situaţiune î n t r u c â t v a ameliorată
se r e m a r c ă , t o t u ş i , în statisticele p e anii 1863—1864, referitoare
la i m p o r t u l a m b e l o r P r i n c i p a t e . I n aceşti ani, fabricatele şi obiec­
tele de c o n s u m a ţ i u n e r e p r e z i n t ă o p r o p o r ţ i u n e d e 7 0 % din total,
d â n d u - s e şi materiilor p r i m e o cotă d e 1 2 % , care sporeşte uşor
*n 1864, d u p ă c u m se poate vedea din tabloul u r m ă t o r :

1863 1864
Obiecte d e consumaţie . . 31.386.113 31.624.229
Materii prime 25.022.960 28.817.990
Fabricate 105.829.899 117.819.942
Diverse 32.536.195 34.449405
3 4
T o t a l lei . . . 194.775.167 ) 212.711.566 )

C o n f r u n t â n d aceste date cu cifrele anterioare v o m s p u n e ,

în concluziune, că balanţa comercială p e anii 1863—1864, ca şi
în perioada 1850—1858, r ă m â n e în p e r m a n e n ţ ă activă, cu tot
i m p o r t u l considerabil la care asistăm. I n acelaşi t i m p , v o m
constata m o d e r n i z a r e a ei t r e p t a t ă p r i n apariţia u n o r e l e m e n t e
n o u i a căror i m p o r t a n ţ ă în traficul internaţional este azi n e t ă ­
g ă d u i t ă . I n sfârşit, este locul să s u b l i n i e m că i m p o r t u l n o s t r u

*) Analele statistice, E d . 1860 N r . 1, pag. 1 5 .

2
) Ibid., E d . 1865, seria I I , anul V I , p a g . 33.
3
) Ibid., E d . 1864 N r . 1 7 — 2 0 , pag. 121—122.
4
) Ibid., E d . 1865 seria I I , anul V I , pag. 283 şi urm..
are, î n vremea aceasta, u n caracter p u r consumativ, ceea ce e x ­
plică o oarecare î n t â r z i e r e î n procesul de t r a n s f o r m a r e a p r o -
ductiunii româneşti.
S p i c u i n d m a i departe statisticele publicate de M a r ţ i a n , î n t r e
n u m e r o a s e alte d a t e , v o m descoperi şi o serie de indicaţiuni cu
privire la problema datoriilor hipotecare la 1861. D u p ă c u m
v o m vedea, este aci m a i m u l t decât o coincidenţă cu u n a d i n
preocupările m a r i c o n t e m p o r a n e şi de aceea se cuvine să acor­
d ă m acestui f a p t - t o a t ă atenţiunea n o a s t r ă .
L a epoca arătată m a i s u s , p r o b l e m a datoriilor hipotecare p r e ­
zenta, î n M u n t e n i a , o gravitate deosebită. D i n cifrele culese de
M a r ţ i a n , rezultă că la oraşe erau grevate u n total de aproape
1800 imobile d i n care clădirile particulare r e p r e z e n t a u o p r o -
p o r ţ i u n e de peste 7 0 % , iar restul aparţinea imobilelor cu desti-
1
n a ţ i u n e c o m e r c i a l ă ) , ca prăvălii, hoteluri, magazii, e t c . I n ce
priveşte proprietăţile r u r a l e , situaţiunea apărea şi mai p r e c a r ă .
Astfel, se găseau hipotecate u n n u m ă r de peste 1700 imobile,
în cea m a i m a r e parte moşii (85%) şi chiar m u n ţ i cu p ă d u r i ,
fără să m a i a m i n t i m de podgorii, intrate şi ele de m u l t în gajul
2
creditorilor ) . T o t a l u l acestor datorii, u r b a n e şi r u r a l e , se ridica
la cifra de 176 milioane lei, adică la un nivel superior întregului
venit funciar al Munteniei, care nu trecea de circa 150 milioane
3
lei la acea epocă sau aproximativ 4 milioane joo mii galbeni ).
I n M o l d o v a , la 1864, datoriile hipotecare înregistrau u n total
chiar m a i m a r e decât al M u n t e n i e i . Ele atingeau cifra de 180
milioane lei şi repartizarea lor î n datorii u r b a n e şi rurale dădea
p e n t r u p r i m e l e u n total de 51 milioane lei şi p e n t r u cele d i n
categoria a doua circa 129 milioane lei *). N u m ă r u l imobilelor
u r b a n e debitoare depăşea cifra d i n M u n t e n i a , căci statisticele
lui M a r ţ i a n n e arată u n total de aproape 2300 construcţiuni
hipotecate în diferite oraşe şi t â r g u r i d i n M o l d o v a . I n s c h i m b ,
moşiile afectate creditorilor erau mai p u ţ i n n u m e r o a s e , d a r

') Analele statistice, E d . 1862 N r . 9 — 1 2 , pag. 84.

2
) Ibid.
3
) Ibid., p a g . 59. G a l b e n u l austriac, care era cel mai curent în tranzac-
ţiuni, valora, până la reforma monetară din 1867, 32 lei vechi, iar d u p ă această
n
reformă 1 1 , 7 5 °i'
4
) Ibid, E d , 1864 N r . 1 7 — 2 0 , p a g . 1 4 9 .
faptul n u poate fi considerat cu o p t i m i s m c â n d n e g â n d i m că
este v o r b a de adevărate latifundii, cu o rentabilitate m u l t m a i
1
slabă decât a proprietăţilor rurale d i n M u n t e n i a ) .
Aceasta fiind situaţiunea este firesc să n e î n t r e b ă m , a c u m ,
care a fost cauza sau m a i b i n e zis cauzele insolvenţelor ca şi
angajamentelor m a r i contractate de debitorii de toate categoriile
p â n ă la 1861—1864, dată la care răul ia o formă a t â t d e a c u t ă .
D e sigur că motivul cel m a i i m p o r t a n t care a c o n t r i b u i t la
apariţia v o l u m u l u i m a r e al creanţelor hipotecare a fost lipsa
u n u i i n s t r u m e n t d e credit regulat, s i n g u r u l capabil să facă u n
d i s c e r n ă m â n t , î n t r e solicitatorii de î m p r u m u t u r i , d u p ă alte
criterii decât solvabilitatea lor exclusivă. I n al doilea r â n d , n u
arareori se î n t â m p l a ca, s u b p r e s i u n e a cămătarilor, debitorii
să-şi ia angajamente superioare s u m e l o r efectiv o b ţ i n u t e sau
c u m a m s p u n e n o i astăzi angajamente bianco. Alte cauze, aproape
t o t atât de i m p o r t a n t e , care au provocat sporirea datoriilor h i p o ­
tecare, t r e b u e s c căutate î n relaxarea spiritului de punctualitate
în materie d e r a m b u r s a r e , anatocismul sau capitalizarea masivă
a d o b â n z i l o r şi, î n sfârşit, diversele clauze penale utilizate î n
2
raporturile d i n t r e debitori şi creditori ) . I n ce priveşte clauzele
penale a fost nevoie mai t â r z i u chiar d e o intervenţiune a legiui­
t o r u l u i , căci ele t i n d e a u n u a t â t la sporirea ilicită a capitalului,
î m p r u m u t a t c â t la alienarea fondului oferit în garanţie d e
debitor.
Iată, p e s c u r t , în ce consta p r o b l e m a datoriilor hipotecare î n
epoca dela 1861—1864. C u această u l t i m ă analiză v o m încheia
dezvoltările noastre asupra cercetărilor statistice ale lui M a r ţ i a n ,
deşi ele ar c o m p o r t a încă n u m e r o a s e c o m e n t a r i i . D u p ă c u m
a m văzut, este v o r b a aci de o operă grandioasă î n totalitatea ei
şi a cărei i m p o r t a n ţ ă r ă m â n e indiscutabilă p e n t r u oricine va voi
să studieze t e m e i n i c istoria vieţii n o a s t r e economice. D e altfel,
valoarea operei statistice a lui M a r ţ i a n este cu a t â t m a i mare
cu c â t ea a r e şi o înaltă semnificaţie morală. P r i n orizonturile

') Analele statistice, E d . 1864 N r . 1 7 — 2 0 , p a g . 1 4 9 .

s
) I n legătură c u lipsa de diligentă a debitorilor şi sistemul amânării plă­
ţilor, M a r ţ i a n face unele aprecieri interesante în articolele sale asupra Cre­
ditului Funciar, publicate Ja aceeaşi epocă şi care au stâriiit o oarecare v â l v ă .
Vezi infra.
sale, p r i n c o m p a r a ţ i u n i atente cu epoca noastră, ea înseamnă
confirmarea încrederii în resursele acestui popor, care a izbutit
în mai puţin de un veac să transforme şi să modernizeze funda­
mental întreaga structură a organizaţiei de Stat.

II

Paralel cu Analele statistice, al căror c u p r i n s îl c u n o a ş t e m în

p a r t e , Dionisie M a r ţ i a n mai scoate, în 1860, o p u b l i c a ţ i u n e
interesantă p e care o intitulează Analele economice. I n această
n o u ă t i p ă r i t u r ă , anexă la cea d i n t â i , el părăseşte c â m p u l
p r e o c u p ă r i l o r statistice spre a se consacra, cu u n zel deosebit,
diferitelor p r o b l e m e economice ale t i m p u l u i . V o m azista, astfel,
la o serie de e x p u n e r i luminoase în materie m o n e t a r ă , credit
agricol, t r a n s p o r t u r i şi altele în care, adeseori, v o m găsi o p i -
n i u n i originale şi m a i p r e s u s de orice o mare grijă p e n t r u tot
ceea ce privea o b u n ă organizare a colectivităţii r o m â n e ş t i .
P r i n t r e chestiunile de m a r e interes p e care le tratează M a r ţ i a n
în Analele economice, t r e b u e să relevăm, în o r d i n e cronologică,
s t u d i u l său asupra reformei sistemului monetar ca şi a unităţilor
de măsuri şi greutăţi în R o m â n i a . Acest s t u d i u , p e lângă că
p u n e la p u n c t o s u m e d e n i e de detalii p u ţ i n c u n o s c u t e a t u n c i ,
este o încercare d e a a t r i b u i monetei noi şi alte funcţiuni decât
aceea de etalon p e n t r u măsurătoarea valorilor de s c h i m b . D a r
să d ă m c u v â n t u l lui M a r ţ i a n , care formulează mai întâi u r m ă ­
toarele deziderate în legătură cu modificarea sistemului de l u n ­
g i m i şi g r e u t ă ţ i :
« . . . Să se a d o p t e — s p u n e el —• unităţi de m ă s u r i d u p ă scara
zecimală, dar n u m i r e a lor să se facă r o m â n ă şi p e cât se poate
mai p o p u l a r ă , scurtă, chiar şi dacă în n u m i r e n u s'ar e x p r i m a
zecimele sau sutimele, n u m a i l u n g i m e a măsurii n u m i t e să c o ­
r e s p u n d ă sistemei, iar n u m i r e a să se ia din n u m i r i l e p â n ă a c u m
uzitate sau din alte asemenea lor.
Să se aplice aceste m ă s u r i la toate obiectele c o m e r c i u l u i , iar
n u să se lase a exista p e lângă noile m ă s u r i şi acele vechi uzitate
p e n t r u a m ă s u r a cantitatea u n o r obiecte, ca în F r a n ţ a , u n d e şi
astăzi se vorbeşte d e u n sac de făină, o butelie de vin, u n val de
b u m b a c , etc., ca de o m ă s u r ă de cantităţi, p a r c ă nici n u ar exista
în acea ţară o m ă s u r ă legală. Să se s t a t u e z e , d a r , ca toate m ă ­
surile să fie e x p r i m a t e n u m a i în măsurile legale.
Principiile p r e c e d e n t e să se aplice şi la măsurile p e n t r u
solide sau p o n d u r i , p r i m i n d de bază cantitatea şi î m p ă r ţ i r e a lor
în F r a n ţ a .
»

C u n o s c u t şi greu simţit d e toţi este agiotagiul abuziv cu

monetele ce circulează în ţ a r ă . Ca să a d u c n u m a i u n e x e m p l u
din cele m u l t e : galbenului la s c h i m b a r e cu altă m o n e t ă îi
se dă o valoare peste c u r s u l legal, va să zică u n u l din
a m b i i tranzacţionări este t o t d e a u n a e x p u s exploatării celuilalt.
Deci:
F a ţ ă cu t r e b u i n ţ a de a a d u c e m ă s u r a lungimii şi a p o n d u -
rilor la u n i t a t e ; faţă cu dorinţa g u v e r n u l u i şi C o r p u r i l o r legis­
lative de a regula sistema m o n e t a r ă şi a bate m o n e t ă n a ţ i o n a l ă ;
fără a p r e v e n i circumspectele m ă s u r i ale Puterilor legiuitoare,
s u n t e m de p ă r e r e :
1. Să se ia d e u n i t a t e a m o n e t e i francul, d u p ă valoarea lui
intrinsecă, şi să se î m p a r t ă d u p ă sistema zecimală întocmai
ca m o n e t a franceză.
2. T o a t e monetele să fie d e m ă r i m e a u n u i cerc al cărui dia­
m e t r u să r e p r e z i n t e u n m o d e l de o certă p a r t e (întreagă sau
fracţiune) p e n t r u m ă s u r a l u n g i m i i : astfel ca să ştie fiecare
o m că, p u n â n d s p r e e x e m p l u 20 de m o n e t e u n a lângă alta,
ele vor arăta lungimea u n u i m e t r u .
3. P o n d u l fiecărei m o n e t e să fie o certă p a r t e (întreagă şi
n u fracţiune) a măsurii p e n t r u g r e u t ă ţ i ( p o n d u r i ) , astfel ca să
ştie oricine că, p u n â n d în c u m p ă n ă s p r e exemplu o m o n e t ă
de cutare specie, să arate câte d r a m u r i c u m p ă n e ş t e .
4. Să se arate p e o faţă a m o n e t e i n u m i r e a e i ; a câta p a r t e
este ea din lungimea u n u i m e t r u şi a câta p a r t e d i n u n i t a t e a
pentru greutăţi.
L a m o n e t e l e de argint şi aur se p o a t e p u n e p e d u n g a p e r i ­
feriei în litere r ă d i c a t e : a câta p a r t e din p o n d u l total al m o n e t e i
este l a m u r a (metal nobil curat) şi a câta parte este liga (meste-
c ă t u r ă ) . Această justificare a valoarei intrinsece este o m ă s u r ă
în sine raţională, şi e b i n e a se î n s e m n a cu litere p e d u n g a
b a n i l o r p e n t r u a n u se putea pili dungile de către subţiitorii
monetelor.
 Scopul acestor dispoziţii ar fi ca prin manetă să avem nu numai
măsura valoarei monetare, ci totodată un instrument îndemâ-
natec autentic şi general, pentru ponduri şi lungimi. Aceste trei
scopuri unindu-le în sistema monetară ar fi o achiziţiune nepre-
ţuibilă pentru public, o simplificare în legislaţia şi controlul
privitor la măsuri, şi o încercare naţională, care de sigur o vor
aplauda toate popoarele civilizate.
A v â n d , d a r , î n m o n e t ă n u n u m a i m ă s u r ă de valori, dar şi
de p o n d u r i şi l u n g i m i , n u t r e b u e s c t r e i legi speciale p e n t r u
aceste trei r a m u r i , n u t r e b u e s c trei controluri deosebite, n u
t r e b u e s c reviziile măsurilor î n toţi anii d e către autorităţi —
izvorul atâtor a b u z u r i şi şicane — şi poate t o t o m u l cu m o n e t ă să
se încredinţeze dacă măcelarul sau lipscanul i-a m ă s u r a t d r e p t .
Să n u c o n t r a c t ă m şi n o i ca cei vechi prejudiţiul că metalul
este u n ce mai m u l t decât marfă şi că m o n e t a este altceva
decât o m ă s u r ă legală de v a l o r i ; deci, p r i v i n d această m ă s u r ă
de valori n u m a i ca acea ce este î n adevăr, să îi se dea o certă
formă exterioară, care ar p u t e a servi şi de m ă s u r ă legală a l u n -
gimei, iar ca m ă s u r ă legală a p o n d u l u i se înţelege de sine că
poate fi, căci metalul ce conţine se măsoară cu cea m a i m a r e
scrupulozitate.
Apoi m ă s u r a valoarei metalelor n u d e p i n d e de n o i a o d e ­
t e r m i n a , aceasta se regulează d e preţurile celorlalte mărfuri,
şi ea este a t â t de n e a t â r n a t ă de P u t e r e a legiuitoare î n c â t toate
guvernele l u m e i n u ar fi î n stare de a o fixa, căci valoarea eco­
n o m i c ă n u se închină nici legendelor, nici n u m i r i l o r s u b cari
circulează, ci aceea ce interesează p e c u m p ă r ă t o r u l şi v â n z ă ­
t o r u l de m o n e t e este p o n d u l m e t a l u l u i c u r a t , care se află î n
m o n e t ă , adică valoarea intrinsecă a m o n e t e i , î n comparaţie cu
1
p r e ţ u l celorlalte m ă r f u r i ) .
Deci d a r , p e n t r u ce să n u n e facem monetele astfel ca afară
de m ă s u r i p e n t r u valori să fie t o t d e o d a t ă şi m ă s u r i p e n t r u
p o n d u r i şi l u n g i m i ?
Ideea e a t â t d e a p r o a p e d e adevărata n a t u r ă a banilor, încât
ar fi o grea r ă s p u n d e r e faţă cu viitorul e c o n o m i c , dacă n u se

1
) A c e s t e idei îşi găsesc o dezvoltare mai largă în Economia socială a lui
M a r ţ i a n , ed. 1858, p a g . 99 şi urm.
va executa de n o i , cari n u avem d e a învinge susceptibilităţi
p e n t r u c ă n i m i c i m o sistemă m o n e t a r ă naţională, p r e c u m le
au m u l t e staturi încă, ci a v e m d e a crea totul d i n n o u , şi fără
de alte consideraţii decât ale t r e b u i n ţ e l o r practice.
Şi în privinţa n o m e n c l a t u r i i monetelor noastre s u n t e m d e
aceleaşi p ă r e r i ce l e - a m e n u m e r a t m a i s u s în privinţa măsurii
p e n t r u p o n d u r i şi l u n g i m i .
A r fi însă o rea aplicare a p r i n c i p i u l u i d e a r o m â n i z a n u m i r e a
m o n e t e l o r , c â n d n u m i r e a d e « franc » o a m t r a d u c e - o d i n c u ­
v â n t în c u v â n t , şi a m n u m i unitatea sistemei noastre m o n e t a r e
« r o m â n », căci afară că t r a d u c ţ i u n e a n u este exactă, originea
n u m i r i i « franc » este alta decât p e n t r u a se î n s e m n a p r i n ea
n a ţ i u n e a ; dar ar veni şi n o s t i m la î n t r e b ă r i c a : « cu c â t ai c u m ­
1
p ă r a t m ă g a r u l a c e s t a ? » să se r ă s p u n d ă : « c u 20 r o m â n i » ) .
Să lăsăm n u m i r e a «leu » p e n t r u unitatea m o n e t a r ă , căci leul
a fost, d i m p r e u n ă cu v u l t u r u l , insignele Daciei, şi p e t i m p u l
împărăţiei r o m â n o - b u l g a r e s'au b ă t u t m o n e t e cu figura leului,
de aci originea n u m i r i i d e leu î n sistema m o n e t a r ă d e astăzi.
A v e m destul c u a afla n u m i r i scurte, caracteristice şi t o t d e o ­
2
dată p o p u l a r e p e n t r u celelalte specii m a i mari şi mai m i c i » ) .
D u p ă c u m v e d e m , M a r ţ i a n face, în r â n d u r i l e d e mai s u s ,
o stăruitoare pledoarie p e n t r u utilizarea viitorului sistem m o n e t a r
la măsurătoarea lungimilor şi greutăţilor, a r ă t â n d , î n acelaşi
t i m p , şi avantajele m a r i ale acestei i n o v a ţ i u n i . C u t o t aspectul
ei seducător, p r o p u n e r e a n u a fost, însă, admisă nici c â n d s'a
p r o c e d a t la c u n o s c u t a e m i s i u n e metalică s u b C u z a - V o d ă şi nici
cu prilejul reformei m o n e t a r e d i n 1867. Cauza p e n t r u care a
t r e b u i t să fie înlăturată se explică p r i n aceea că, în realitate,
extinderea funcţiunilor m o n e t e i n u face d e c â t să provoace pier­
deri de t i m p şi confuziune, ceea ce n u se poate î n t â m p l a c u u n
etalon specializat. T o t u ş i , M a r ţ i a n are d r e p t a t e u n d e v a , acolo
u n d e s p u n e că monetele t r e b u e să p o a r t e p e discul lor m e n -

*) A l u z i u n e la propunerile care s'au făcut în presă şi A d u n ă r i l e legislative,

la acea epocă, p e n t r u schimbarea vechii denumiri a monetei naţionale. O
asemenea propunere a fost formulată, de altfel, şi în timpurile noastre, cu
ocaziunea stabilizării monetare dela 1 9 2 9 , c â n d unii economişti au susţinut
ca noua monetă să poarte denumirea d e . . . « dac » !
2
) Analele economice, E d . 1860 N r . 1 , p a g . 12—13.
ţiunea titlului d i n care s u n t t u r n a t e . I n epoca n o a s t r ă de frec­
vente m u t a ţ i u n i î n compoziţia pieselor metalice, această suges-
t i u n e ar merita chiar o a t e n ţ i u n e specială, căci ea t i n d e să resta­
bilească î n t r u câtva încrederea p u b l i c u l u i în m o n e t ă , u ş u r â n d ,
p e de altă p a r t e , şi u r m ă r i r e a falsificatorilor.
O altă p r o b l e m ă p e care o studiază M a r ţ i a n î n Analele econo­
mice este chestiunea, m u l t discutată, a înfiinţării u n u i Credit
funciar p e n t r u nevoile c r e s c â n d e ale agriculturii.
F a ţ ă de proectele contradictorii, care a b u n d a u la acea epocă,
şi de c u r e n t u l favorabil u n e i organizări imediate a acestui c r e d i t ,
1
M a r ţ i a n i a , încă d i n p r i m u l m o m e n t , o a t i t u d i n e rezervată ) .
R e c u n o s c â n d oportunitatea u n e i organizaţiuni financiare î n
m ă s u r ă să ajute şi să emancipeze exploataţiunile agricole de
j u g u l cămătarilor, el arată, astfel, că înfiinţarea u n u i credit
funciar n u este posibilă înainte de a avea o bancă de scont şi
circulaţiune, care să p e r m i t ă o negociere n o r m a l ă a titlurilor
a
de î m p r u m u t ) . I n acelaşi t i m p , el m a i dă şi u n a r g u m e n t d e
o r d i n general î n sprijinul aprehensiunilor sale. A n u m e , că a t â t a
v r e m e c â t n u va exista o mentalitate n o u ă î n ce priveşte r e s ­
p e c t u l obligaţiunilor contractuale nici o o p e r a ţ i u n e de credit
n u s'ar putea face cu folos p e n t r u clasa d e b i t o a r e . M a i m u l t
încă. E l susţine cu tărie că t r e b u e să se r e n u n ţ e , ca o condiţiune
prealabilă, la sistemul creditelor de c o n s u m a ţ i u n e , care s u n t
de n a t u r ă a c o n d u c e la o insolvabilitate aproape sigură, î n p a ­
guba şi a intereselor colective şi a instituţiunii p r o e c t a t e . P e n t r u
interesul m a r e c â t şi p e n t r u apropierea lor i z b i t o a r e cu v r e m e a
noastră r e d ă m aci observaţiunile lui M a r ţ i a n , m a i ales că unele
din ele s'au dovedit p e deplin justificate:

*) A s u p r a unuia din proectele privitoare la înfiinţarea « Creditului fun­

ciar », v . Ioan B u d u , Menelas Ghermani, în « Revista Fundaţiilor Regale »
Nr. I I din 1934, pag. 385.
J
) N i c o l a e Bălcescu şi alţii erau, dimpotrivă, de părere că la noi în ţară
« n u p u t e m să întemeiem c u succes decât instituţii de credit funciar, d a ­
torită faptului că singura noastră producţie este cea agricolă şi singurul ca­
pital propriu zis n u e decât p ă m â n t u l ». C u ajutorul acestor instituţii, pă­
m â n t u l din capital fix devine capital circulant, căci titlul hipotecar — d u p ă
dânsul — n u are alt rol de îndeplinit d e c â t p e acesta. V e z i G . Z â n e , Eco­
nomia de schimb în Principatele Române, E d . 1930, pag. 367—368.
 « C r e d i t , strigă agricultorii, credit comercianţii, credit p r o ­
prietarii, credit chiar şi aceia, cari n u au alta d e c â t voinţa sau
t r e b u i n ţ a de a î n t r e p r i n d e ceva. C r e d i t u l dar e parola de zi ».
Credit a m avut, dar n u l-am ştiut p ă s t r a , şi dacă n u a m avut
p e cât p u t e a m avea, cauza e că n u l - a m cercetat spre a-1 c u ­
noaşte, n e - a m b u c u r a t de beneficiul lui fără să-I ş t i m t r a t a d u p ă
delicata lui n a t u r ă . N e - a m b u c u r a t de u n credit mai m a r e decât
se c r e d e , şi decât n e - a m dat silinţa d e a-1 conserva.
I n credit s p e r ă n u n u m a i î n t r e p r i n d e r i l e particularilor, dar
şi ale Statului n o s t r u spre a-şi p u t e a u r n i mulţimele de t r e b u i n ţ e .
S u n t unele chestiuni d e l ă m u r i t , p â n ă a-1 statornici în acest
p ă m â n t , sau a-1 altoi astfel ca să-i p u t e m gusta în c o n t i n u i t a t e
fructele, şi toate aceste chestiuni n u Ie p u t e m rezolva, fără d e
a cerceta n a t u r a lui.
P r i n credit d o b â n d i m beneficiul de a d i s p u n e peste capita­
lurile altora, şi ne î n d a t o r ă m d e a î n t o a r c e valoarea acelor capi­
t a l u r i . Negreşit că, d e s p r e acela care vrea să aibă credit, t r e b u e
să se p r e s u p u n ă că are şi putinţa şi bunăvoinţa de a-şi împlini
obligaţia.
M u l t e c u m p ă r ă t o r i i s'au făcut de c ă t r e comercianţii n o ş t r i
p â n ă a c u m , şi li s'a creditat a plăti p e s t e u n t i m p mai î n d e ­
lungat. C r e d i t u l pieţelor noastre era mai m a r e de c u m o merita
spiritul de speculaţiune şi inteligenţa comercianţilor n o ş t r i .
M a i r e s t r â n s era creditul în a r e n d a r e a moşiilor, căci c o n t r a c ­
tele se făceau mai t o t d e a u n a p r i n intervenirea u n u i al doilea
garant. Se făceau contracte de închirieri, şi se plătea chiria mai
t â r z i u : aveam p r i n u r m a r e credit în tranzacţiunile închirierii.
Servitorii n u - ş i cereau plata lor luni şi adesea ani întregi dela
principalii lor, şi această confienţă era u n credit. M u n c i t o r u l
p r i m e a dela p r o p r i e t a r o anticipaţie î n b u c a t e , şi adesea şi în
b a n i , p e n t r u a o răfui mai târziu p r i n m u n c ă ; şi aceasta n u este
decât c r e d i t . T o a t e aceste c r e d i t u r i ce a m avut, astăzi dacă n u
s u n t nimicite s u n t cel p u ţ i n foarte r e s t r â n s e .
T e m e i u l p e care se dădea aceste c r e d i t u r i e s t e : sau p e n t r u
încrederea în caracterul şi p u t e r e a persoanei de a-şi răfui da­
toria, adică creditul p e r s o n a l ; sau p e n t r u siguranţa ce dădea
averea datoraşului în caz de a n u plăti, cu alte c u v i n t e , creditul
hipotecar.
 Bătrânii vor şti mai b i n e , dacă m ă înşel sau n u , a f i r m â n d
că niciodată în această ţară nu au fost atâtea moşii hipotecate,
ca în anii din urmă, şi că t r e b u i n ţ a de a da garanţie p e n t r u lucrul
ce-1 l u ă m î m p r u m u t este din zi în zi mai m a r e . Odinioară c r e ­
ditul era p u ţ i n c u n o s c u t , şi a t u n c i se dădea mai m u l t din î n ­
credere către persoana celui ce se î m p r u m u t a , şi arare se înşela
în sinceritatea d a t o r a ş u l u i . C u încetul g e n e r a l i z â n d u - s e darea
şi luarea de credit, p e de o p a r t e s'au s c u m p i t capitalurile, iar
p e de alta creditul n u se î n t r e b u i n ţ a n u m a i în cazuri n e a p ă r a t
trebuincioase, ci adesea se lua d e către oamenii în cari p u t i n ţ a
şi b u n ă v o i n ţ a de a replăti n u au fost a t â t de m a r i ca să n u se fi
înşelat m u l ţ i capitalişti. G a r a n ţ i a materială p e n t r u binefacerea
creditului devine dar din zi în zi mai n e a p ă r a t ă .
N u a v e m date statistice p e n t r u a constata p r i n cifre m ă r i m e a
creditelor personale în asemănare cu cele reale sau h i p o t e c a r e ;
n u m ă înşel însă a f i r m â n d că astăzi la noi este rar de a afla credit
c u r a t p e r s o n a l , a t â t e de micşorat. Istoricii creditului zic că
această î m p r e j u r a r e este s e m n u l înaintării în c u l t u r ă , căci în
adevăr peste această fază au t r e c u t toate popoarele la care s'au
făcut progrese sensibile. L a noi cel p u ţ i n t e n d i n ţ a către p r o g r e s
n u se poate nega, dar cauza lipsei creditului personal este mai
întâi d e toate uşurinţa cu care contractăm credite, şi puţina scru-
pulozitate pentru datoria de a le răfui. D e aci p r o v i n e în m a r e
p a r t e cămătăria (uzuraria), care faţă cu pericolul de a-şi pierde
capitalurile, negreşit că îşi caută o d e s d ă u n a r e în procente mai
m a r i , iar carnetele cele m a r i s u n t u n a din cauzele principale
care ruinează viaţa noastră economică. D a c ă creditele ce c o n ­
t r a c t ă m ar fi mai de b u n ă credinţă, adică cu calcul şi cu stator­
nică voinţă de a le plăti, cu acele s u m e ar fi m a i m u l ţ i b a n i în
circulaţie, şi în acea p r o p o r ţ i e , procentele capitalelor ar fi mai
puţine.
Iată dar în ce m o d u ş u r i n ţ a şi nepăsarea î m p r u m u t ă t o r i l o r ,
stricând a r m o n i a economică, provoacă o u r g i e n u n u m a i a s u p r a
capului lor, ci şi asupra societăţii întregi.
P e c â n d e r a m în culminaţia creditului, cel m a i m a r e credit
personal l-au avut negustorii. C â n d se va mai restatornici c r e ­
d i t u l , chiar şi î n această t a g m ă n u se va mai restatornici cel
personal, ci creditul cu garanţia p r i n gir a cărui fond este
hipotecar. E x p e r i e n ţ a câştigată p r i n criza în care ne aflăm ne-a
învăţat m u l t e , şi n u e de crezut că se va restatornici acel credit
personal de care s'a b u c u r a t c o m e r ţ u l , p â n ă c â n d comercianţii
noştri n u vor p u r t a condicele prescrise de codul comercial, şi
încă nici a t u n c i p â n ă c â n d nu se vor întemeia agenţii a n u m e
p e n t r u a se informa despre starea şi r e n u m e l e firmelor, p r e c u m
e agenţia L l o y d în L o n d r a sau miile de aşezăminte de acest fel
în S t a t e l e - U n i t e , sau se vor organiza sensali şi se va înfiinţa o
bursă.
D a r şi p e n t r u cei ce ar avea hipoteci î n averi n e m o b i l e n u se
va restatornici creditul zilelor de a u r . Va t r e b u i să î n t r e b u i n ţ e z e
de a c u m înainte sumele creditate în amelioraţii sau în o î n t r e ­
p r i n d e r e r e p r o d u c t i v ă , căci î n d a t ă ce se va întemeia creditul
în c o m e r ţ , de astă dată va fi mai regulat p r i n formele u n e i insti­
tuţii a d - h o c , şi aceste instituţii dau credit cu preferinţă acelora
cari au averi mai disponibile. C u m i r a r e dar v o m vedea că p e
c â n d n e g u s t o r u l solid va căpăta u n c r e d i t a t â t de m a r e p e cât
e averea lui activă î n b a n i şi m ă r f u r i , cel mai b u n e c o n o m de
c â m p n u v a p u t e a căpăta u n credit m a i m a r e d e c â t e j u m ă t a t e a
valoarei proprietăţii Iui în p ă m â n t . Şi dacă p r i n silinţa de a î n ­
t r e b u i n ţ a s u m e l e ridicate în r e p r o d u c e r e nu va p u t e a satisface
strictelor obligaţii ale u n u i credit p u b l i c , cu mai m a r e înlesnire
va î n c u r g e în pericolul de a îi se vinde proprietatea p e j u m ă ­
tate p r e ţ u l , decât p â n ă a c u m .
E s t e b i n e dar să n u n e facem iluzii despre epoca de aur ce
va răsări peste orizontul nostru e c o n o m i c , îndată ce se vor î n ­
fiinţa institutele de credit, ci a n e p r e g ă t i p e n t r u o n o u ă şi mai
regulată eră e c o n o m i c ă , î n t r e b â n d u - n e m e r e u : s u n t e m noi p r e ­
gătiţi p e n t r u ea, şi ce t r e b u e să facem p e n t r u a ne asigura fo­
loasele p r i n înţeleaptă î n t r e b u i n ţ a r e a acestui t i m p de r e c u l e ­
gere penitenţioasă ?
Să c ă u t ă m ce n e va a d u c e creditul în ţară, dacă se vor î n t e ­
meia acele institute de care a t â t a se v o r b e ş t e .
D a c ă capitalurile ce vor constitui f o n d u l acelor institute vor
fi străine negreşit că de vor p u t e a mişca mai m u l t e m â i n i şi
p u t e r i în l u c r u , vor scădea carnetele cele m a r i , şi vor înlesni
circulaţiunea. Aceste avantaje s u n t m a r i , foarte m a r i , este aco­
perirea uneia din cele mai m a r i t r e b u i n ţ e ale ţării. D a r să n u
u i t ă m că îndată ce va începe a circula o mai m a r e cantitate de
b a n i în ţară, p r e ţ u l obiectelor se va s c u m p i (urca) şi a d o u a :
că acele capitaluri tot noi t r e b u e şă le î n t o a r c e m cu p r o c e n t e
cu t o t .
U r c a r e a p r e ţ u l u i obiectelor î n l ă u n t r u l ţării va încuraja i n ­
dustria naţională, şi totdeodată va m ă r i şi i m p o r t u l . Acest i m p o r t
mai m a r e va u r m a negreşit din o mai m a r e a b u n d e n ţ ă a banilor
c i r c u l a t o r i ; dar din a b u n d e n ţ a banilor încă n u u r m e a z ă n e a ­
p ă r a t că se va folosi averea naţiunii decât n u m a i s u b condiţia
dacă va şti a o î n t r e b u i n ţ a spre r e p r o d u c e r e .
D a c ă cel ce se va folosi de credit va şti să î n t r e b u i n ţ e z e
capitalul î m p r u m u t a t m a i b i n e decât cel ce i-1 î m p r u m u t ă
fără îndoială că p r i n aceasta va câştiga cel ce s'a î m p r u m u t a t
şi va î n m u l ţ i t o t d e o d a t ă şi averea n a ţ i o n a l ă ; p r e c u m din
contra va p i e r d e datoraşul şi naţiunea dacă î m p r u m u t u r i l e
se vor face d e către aceia care le î n t r e b u i n ţ e a z ă n u m a i spre a
le c o n s u m a .
C a r e este clasa economică la noi care va p u t e a profita de
acele institute d e î m p r u m u t a r e ?
Arendaşul, singura clasă economică mai inteligentă, care p r o ­
d u c e , n u se va p u t e a folosi d e creditul funciar, căci el n e a v â n d
adesea decât n u m a i capacitatea şi voia de a c o n d u c e exploa­
tarea u n e i moşii, n u are hipotecă.
Muncitorii pământului şi m a i p u ţ i n vor avea deraveri cu ase­
m e n e a i n s t i t u t e ; iar p â n ă c â n d adevărata clasă de mijloc a eco­
nomiei n o a s t r e , ţăranii p r o p r i e t a r i de p ă m â n t , se vor familia­
riza cu creditul funciar, va trece u n t i m p destul de î n d e l u n g a t
p e n t r u a se preface sau spre b i n e sau spre r ă u , toată viaţa
noastră economică.
Negreşit dar că clasa proprietarilor de moşii va fi aceea care
se va b u c u r a mai î n t â i de instituţia c r e d i t u l u i hipotecar. Insă
cu p u ţ i n e excepţiuni onorifice, proprietarii noştri n u se o c u p ă
de agricultură, moşiile lor se exploatează de a r e n d a ş i . Rolul
lor e c o n o m i c p â n ă a c u m a fost n u m a i c o n s u m a ţ i u n e a . î n ­
lesnirea de a căpăta u n credit îi va ispiti mai m u l t ca
p â n ă a c u m d e a se folosi d e ocaziunea înlesnitului m o d de
î m p r u m u t a r e , şi dacă n u - ş i vor s c h i m b a rolul lor e c o n o m i c
de p â n ă a c u m , vor consuma creditul fără a r e p r o d u c e , şi
t o t d e o d a t ă vor c o n s u m a valoarea moşiei hipotecate, care se va
înstrăina.
Acest pericol va fi cu a t â t mai mare cu cât p r e c u m a m văzut
mai sus în acelaşi t i m p i m p o r t u l va c r e ş t e , şi ispita obişnuitei
vieţii luxurioase va fi mai m a r e .
N u este lucru n o u a vedea p o p o a r e la care cu cât se desvoltă
mai c u r â n d măestritele instituţiuni economice cu a t â t ele le-a
precipitat m a i m u l t către p r ă p a s t i e . Aceasta se î n t â m p l ă
de sigur c â n d ele n u s u n t pregătite s p r e a p r i m i şi a se folosi
de aceste instituţii. S e m n a l u l acelei d e c a d e n ţ e e s t e : nepăsarea
proprietarilor de modul exploatării proprietăţii lor, şi neîntre-
buinţarea creditului într'un mod productiv.
I n c ă o d a t ă să fie z i s : că acest m o m e n t este poate p r e a s c u r t ,
şi nu-1 p u t e m folosi destul s p r e a cugeta serios la ceea ce se
aşteaptă, căci ora încercării se a p r o p i e . Starea economiei n o a s t r e
de p â n ă a c u m a fost p r i m i t i v ă , a fost economia în n a t u r a l e ( p r o ­
d u c t e ) . N i c i î n aceasta n u a m făcut ceea c e p u t e a m . S e a p r o p i e
a c u m m o m e n t u l c â n d ea se va preface în e c o n o m i a m a n i p u l a n t ă
cu b a n i ; d e aceasta n u p u t e m scăpa, şi instinctul ni-1 prevesteşte
p r i n vocea m u l ţ i m i i , care cere înfiinţarea instituţiilor m a n i -
p u l a n t e cu b a n i . Şi p r e c u m acele s t a t u r i î n cari există asemenea
instituţii, d u p ă economia m a n i p u l a n t ă cu b a n i , degrabă au t r e c u t
Ia t e n d i n ţ a de a înlocui banii p r i n credit, aşa şi noi peste această
fază t r e b u e să t r e c e m , şi p r o v i d e n ţ a este b u n ă , dar eu mă îndoesc
dacă suntem pregătiţi pentru asemenea prefaceri.
P e n t r u ca din creditul h i p o t e c a r să poată t r a g e p r o p r i e t a r i i
noştri marile foloase ce îi a ş t e a p t ă : t r e b u e să înceteze d e a a r e n d a
moşiile şi, u r m â n d frumosului e x e m p l u al proprietarilor din
M o l d o v a , să şi le caute singuri şi să î n t r e p r i n d ă amelioraţiile
trebuincioase p e n t r u sporirea p r o d u c ţ i e i , p r i n mijloacele cele
mai avantajoase, ce le-a creat geniul popoarelor mai înaintate.
Ar t r e b u i să-şi p r o p u n ă a î n t r e b u i n ţ a acest credit n u m a i
p e n t r u u n scop e c o n o m i c ţintitor a p r o d u c e u n mai m u l t (ex­
cedent) p e s t e p r o c e n t e l e capitalului şi plata a n u i t ă ţ i i ; în f i n e :
A-şi mărgini t r e b u i n ţ a de obiecte luxurioase ca i m p o r t u l
n o s t r u să sporească n u m a i î n materii c r u d e sau de p r e ­
facere, şi în i n s t r u m e n t e l e destinate spre a î n m u l ţ i p u t e r e a p r o ­
ductivă.

»
 F ă r ă aceste condiţii, instituţia de credit hipotecar, oricare
ar fi forma ei, va deveni u n institut de e x p r o p r i e r e a mar ei m a ­
1
jorităţi a datornicilor p r o p r i e t a r i . . . » ) .
T o t astfel, iată ce s p u n e M a i ţ i a n d e s p r e creditul funciar în
legătură cu înfiinţarea u n e i bănci de scont şi c i r c u l a ţ i u n e :
« . . . L a noi se a u d e m a i tare strigătul d u p ă i n s t i t u t e de credit
hipotecar, cu toate că n u a v e m nici p e n t r u creditul de circula­
ţ i u n e . N a ş t e r e a şi dezvoltarea creditului îşi are legile sale. N i ­
căieri n u s'a văzut n ă s c â n d credit hipotecar înaintea creditului
de circulaţiune, p r e c u m nici bănci de credit personal înainte
d e cele funciare şi de c i r c u l a ţ i u n e . Cauza este evidentă p e n t r u
cel ce cunoaşte n a t u r a acestor o p e r a ţ i u n i . P e n t r u aceea nu credem
că la noi se va putea face altminteri decât numai după ce se va
întemeia creditul de circulaţiune. Capitalurile la aceasta se vor
îmbia î n t â i u ; iar creditul hipotecar se va proecta de către capi­
talişti n u m a i d u p ă ce cel de circulaţiune va fi destul de alimentat.
Acest t e r m e n al naturalei desvoltări s'ar p u t e a scurta n u m a i
p r i n asocierea proprietarilor spre a forma o garanţie solidară;
adică c â n d totalitatea proprietarilor ar încheia obligaţiune soli­
d a r ă faţă cu capitalurile ce s'ar g ă s i ; dar la această m a t u r i t a t e
n ' a ajuns cauza şi nici t r e b u i n ţ a adevărată se vede că n u este
a t â t de p r e s a n t ă ca să o grăbească. Se zice că n u este spirit de
asociaţiune î n t r e p r o p r i e t a r i ; în adevăr, însă acest spirit lipseşte
p e n t r u c ă n u există spiritul de m u n c ă şi e c o n o m i e ; p e n t r u aceea
instinctul reţine p e cei mai m u l ţ i a se încurca în obligaţii p e n t r u
capitaluri de care au cunoştinţa că n u vor putea î n t r e b u i n ţ a cu
folos. Această sfială este u n prezervativ salutar de care c â n d
2
se dezbracă e c o n o m u l slab, devine r i s i p i t o r . . . » ) .
Obiecţiunile lui M a r ţ i a n , aşa c u m apar ele în textele d e mai
s u s , au fost p r i m i t e cu m u l t ă n e î n c r e d e r e în o p i n i u n e a publică
şi chiar în s â n u l forurilor diriguitoare. T o t u ş i , d u p ă p r i m i i ani
dela înfiinţarea « Creditului F u n c i a r Rural », s'a văzut că M a r ţ i a n
avea d r e p t a t e . Astfel, în lipsa u n e i bănci de scont şi circulaţiune,
s'a p r o d u s o speculă scandaloasă a scrisurilor de gaj şi n u rare
au fost cazurile în care convertirea lor în n u m e r a r se traducea

') Analele economice, E d . 1860 N r . 2, pag 64.

2
) Ibid., E d . 1864 Nr. 1 7 — 2 0 , pag. 21.
p r i n t r ' o a m p u t a ţ i u n e de 20—27% a s u p r a capitalului î m p r u ­
1
m u t a t ) . I n ce priveşte cealaltă chestiune a creditelor de c o n -
s u m a ţ i u n e ca şi lipsa de diligentă în executarea obligaţiunilor,
însăşi dările d e seamă ale « C r e d i t u l u i F u n c i a r Rural » n e p r o ­
c u r ă dovezi d i n cele m a i elocvente. I n a d e v ă r , dacă u r m ă r i m
plata anuităţilor şi rămăşiţele datorate d e agricultori î n i n t e r ­
valul dela 1873—1880, iată ce c o n s t a t ă m :

S u m a anuală datorată Rămăşiţe la 31 D e c e m v r i e

Anul Lei % din capitalul Lei % ale
neamortizat anuităţilor
1873 . . .. . . 17.362 — — —
1874 . . .• • • 39Z.522 2,33 27.090 6,89
1875 . . .. . . 1.503.848 5, 0 0
248.901 16.55
1876 . . .• • • 2.533.480 7><>4 I.047.290 J
4 ,35
1877 • • • . . . 2.823.844 7,45 I.915.152 67,82
1878 . . . • • • 3-OI3-5 ? 1 7,10 2.259.836 74»98
1879 . . . . . . 3.520.865 6,82 2.814.857 79,94
2
1880 . . . • • • 4-i H 4 7 7 7.36 3-394-53 8
82,51 )

D i n confruntarea celor două tablouri r e z u l t ă , d a r , că r ă m ă ­

şiţele cresc n e c o n t e n i t , î n c e p â n d d i n 1875, ca să ajungă î n anul
1880 la fantastica p r o p o r ţ i e de 82% faţă cu anuităţile înscrise.
O asemenea situaţiune poate fi justificată, în p a r t e , p r i n unele
î m p r e j u r ă r i fortuite ca războiul d i n 1877—1878 sau anii r ă i
p e care i-am avut î n acest interval. D a r cauza fundamentală r ă m â n e
tot lipsa de investiţiuni p r o d u c t i v e , c â t şi m o d u l defectuos de
exploatare şi altele despre care vorbea cu atâta convingere M a r ­
3
ţian ) . D e altfel, dacă m a i este nevoie d e încă o dovadă, î n
această privinţă, este destul să e x a m i n ă m totalul î m p r u m u t u ­
rilor acordate de « C r e d i t u l F u n c i a r R u r a l » în epoca dela 1873
p â n ă Ia 1 9 1 5 , adică î n t r ' u n interval m a i l u n g , care să p e r m i t ă
rectificări favorabile. O r , nici î n perioada d e m a i s u s situaţiunea
nu se a m e n d e a z ă , căci masa r a m b u r s ă r i l o r este n u m a i de 263

1
) St. Zeletin, Burghezia română, originea şi rolul ei istoric, E d . 1 9 2 5 , pag. 94.
a
) V i c t o r Slăvescu, Creditele funciare din România, E d . 1924, p a g . 2 3 .
3
) Utilizarea împrumuturilor în scopuri consumative, d u p ă apariţia « C r e ­
ditului F u n c i a r R u r a l » , este recunoscută şi de d. V i c t o r Slăvescu. Vezi
op. cit., pag. 24.
milioane, la sfârşitul a n u l u i 1915, pe când ansamblul creditelor
acordate dela înfiinţare se ridică la peste 725 milioane sau un
x
total de 64% restanţe ).
Acestea s u n t , în r e z u m a t , reflecţiunile pe care n i le sugerează
studiile lui M a r ţ i a n asupra înfiinţării u n u i credit funciar în
R o m â n i a şi a conjuncturii agricole din secolul t r e c u t . Să p ă ş i m ,
în cele ce u r m e a z ă , la o chestiune n o u ă de care s'a o c u p a t e m i ­
n e n t u l e c o n o m i s t , şi a n u m e la problema căilor ferate, u n d e are
soluţiuni foarte originale p e n t r u organizarea reţelei noastre de
transporturi.
P o r n i n d dela ideea că i n t r o d u c e r e a d r u m u l u i de fier în R o ­
m â n i a este p r e m a t u r ă p e n t r u economia naţională, n u îndeajuns
de dezvoltată, M a r ţ i a n î n t r ' o lungă e x p u n e r e , publicată în Ana­
lele economice, caută să arate avantajele u n u i alt sistem de t r a n s ­
p o r t u r i , aşa zisul d r u m de fier a m e r i c a n . Acesta, d u p ă chiar
spusele lui M a r ţ i a n , n u era altceva d e c â t tramvaiele cu t r a c ­
ţ i u n e animală din v r e m e a noastră, care u r m a u să deservească
întreaga suprafaţă a ţării. Iată c u m a r g u m e n t e a z ă el necesitatea
noului sistem:
« D r u m u l de fier a m e r i c a n este s i n g u r u l care convine naţiilor
c a r e , ca a noastră, n u oferă c e n t r u r i c o m p a c t e de p o p u l a ţ i e ,
capitaluri a b u n d e n t e , instituţii de credit, distanţe m a r i de p a r ­
c u r s , nici fabrici, u z i n e , cu u n c u v â n t nici o specialitate i n d u s ­
trială p e n t r u lucrul fierului şi construcţia m a ş i n i l o r ; mai cu
deosebire că toate naţiile au î n c e p u t p r i n această sistemă înainte
de a adopta sistemul de d r u m de fier cu v a p o r i , şi chiar încă în
acest m o m e n t , cu toate desvoltările ce au luat d r u m u r i l e de
fier cu a b u r i , ea este în vigoare în A m e r i c a , Englitera, F r a n ţ a
şi G e r m a n i a , şi se i n t r o d u c e cu succes în Spania, Rusia, Sar­
2
dinia şi Grecia » ) .
I n ce priveşte costul u n e i asemenea reţele în comparaţie cu
d r u m u l de fier p r o p r i u zis, M a r ţ i a n dă, iarăşi, unele detalii
i n t e r e s a n t e d i n care rezultă ieftinătatea soluţiunii s a l e :
« D r u m u l d e fier a m e r i c a n n u va costa la noi m a i m u l t decât
25 p â n ă la 30 mii franci u n k i l o m e t r u ; cheltuelile de î n t r e ţ i n e r e

0 Ibid.
2
) Analele economice, E d . 1862 N r . 9 — 1 2 , pag. 166.
s u n t foarte mici fiindcă n u are t r e b u i n ţ ă de î m b a r c a d e r e c o n s ­
t r u i t e cu cheltueli m a r i , de mii de vagoane, de locomotive,
de combustibili şi de r e g i m e n t e de amploiaţi şi d e ingineri,
cari toţi şi toate t r e b u e aduse d i n s t r ă i n ă t a t e . P r e ţ u l m a i s u s
arătat rezultă d i n t r ' o sistemă particulară d e construcţie ieftină.
Apoi, p r e ţ u r i l e de t r a n s p o r t al călătorilor şi al mărfurilor s u n t
m u l t m a i mici decât acelea ale d r u m u r i l o r de fier cu a b u r i ,
şi v o r fi chiar m u l t m a i j o s decât p r e ţ u r i l e d e t r a n s p o r t actual
al ţării, afară d e repeziciunea, de comoditatea şi de siguranţa
serviciului şi regularitatea î n c o n t r a oricărui accident. C â t
despre iuţeală, ea este evaluată la 20 kilometri î n t r ' o o r ă , şi doi
1
cai b u n i s u n t î n d e s t u i ca să tragă u n vagon de 60 c ă l ă t o r i » ) .
I n sfârşit, p r e o c u p a t şi de partea financiară a p r o e c t u l u i ,
M a r ţ i a n p r o p u n e a ca instalarea « d r u m u l u i de fier a m e r i c a n »
să se facă, î n lipsa u n u i c o n c u r s al S t a t u l u i , p r i n participarea
proprietarilor de moşii interesaţi. Astfel, aceşti p r o p r i e t a r i sau
c o m u n e l e ori j u d e ţ e l e respective u r m a u s ă se asocieze î n g r u ­
p u r i m a r i , constituind o hipotecă p e moşiile lor şi, î n baza u n o r
obligaţiuni ad-hoc, să poată obţine capitaluri p e n t r u a n t r e p r i z ă .
P r i n alte c u v i n t e , era v o r b a de o mobilizare a b u n u r i l o r private,
în vederea construcţiunii d e reţele d e t r a n s p o r t u r i , c o n s t r u c ţ i u n e
care a l t m i n t e r i n u s'ar fi realizat d e c â t c u greu s a u , î n orice
caz, ar fi luat o p r o p o r ţ i u n e m a i r e s t r â n s ă .
D e sigur, ideile lui M a r ţ i a n erau e r o n a t e , dar ostilitatea lui
faţă de c o n s t r u c ţ i u n e a căilor ferate c u a b u r i n u provenea d i n
o b s c u r a n t i s m sau s e n t i m e n t e antiprogresiste. E l vedea î n t r ' o
asemenea î n t r e p r i n d e r e m a i m u l t cheltuiala e n o r m ă p e care ar
pricinui-o ţării î n t r ' o epocă d e m a r e dezechilibru b u g e t a r c â t
şi abdicarea, fără c o n d i ţ i u n i , î n faţa capitalului şi specialiştilor
din afară. I n consecinţă, şi spre deosebire de alte spirite l u m i ­
n a t e ale t i m p u l u i , u n s e n t i m e n t p u r naţionalist a fost acela
2
c a r e a dictat atitudinea sa î n chestiunea căilor ferate ) .

1
) Ibid., pag. 167.
2
) Intre numeroşii adversari ai noului g e n d e transporturi cu aburi, T h i e r s ,
bunăoară, a primit c u u n scepticism inexplicabil construcţiunea liniei ferate
Paris—St. G e r m a i n , la 1 8 3 5 , iar M e t t e r n i c h însuşi declarase categoric că
Austria n u are nevoie de căi ferate atâta v r e m e c â t . . . D u n ă r e a este navi­
gabilă !
 D e altfel, dacă e x a m i n ă m datoria noastră publică în epoca
în care s'au construit d r u m u r i l e d e fier, n e v o m convinge că
toate cheltuelile prevăzute d e M a r ţ i a n s'au realizat, b a unele
au fost depăşite considerabil. Iată, î n această p r i v i n ţ ă , c u m
explică sporul sarcinelor S t a t u l u i , în 1871, u n b u n cunoscător
al finanţelor r o m â n e ş t i :
« Ceea ce îngreuna cu deosebire bugetele erau cheltuelile pentru
construcţiunea drumurilor de fier. Statul dăduse î n concesiune,
încă d i n 1868, c o n s t r u c ţ i u n e a liniei R o m a n — V â r c i o r o v a şi g a ­
rantase p r i n actul de concesiune u n p r o c e n t de 7 % % conce­
sionarilor la capitalul p u s în construcţiunea liniilor ferate. Astfel,
p e n t r u concesiunea S t r u s s b e r g ( R o m a n — V â r c i o r o v a ) se cal­
culase k i l o m e t r u l d e d r u m d e fier la 270.000 franci, iar p e n t r u
concesiunea Offenheim (Suceava—Iaşi—Botoşani) la 230.000
franci k i l o m e t r u l . C o m p a n i a S t r u s s b e r g dăduse î n circulaţiune
540 kilometri, ceea ce făcea u n capital d e c o n s t r u c ţ i u n e d e
lei 145.800.000, care cu 7 % % , p r o c e n t e garantate de Stat,
făcea că Statul t r e b u i a să plătească diferenţa î n t r e veniturile
d r u m u r i l o r d e fier şi suma d e 10.935.000 lei, iar venitul n e t ,
cât s'a crezut că p o t să aducă căile ferate p u s e î n exploatare,
fiind socotit la 2 % , restul d e 5 % % , adică 8.019.000 lei, t r e b u i a
să se plătească d e S t a t . C o m p a n i a Offenheim dăduse î n circula­
ţiune 220 kilometri d e d r u m , şi p r i n u r m a r e garanţia Statului
era de 2.038.950 lei, iar aceste două cifre î m p r e u n ă făceau încă
x
10.057.950 lei, cari t r e b u i a u să fie înscrise în b u g e t u l S t a t u l u i » ) .
Aceste cheltuieli, care erau a t u n c i atât d e grele p e n t r u capa­
citatea financiară a T e z a u r u l u i , creşteau, a n cu a n , p e măsura
extinderii d r u m u r i l o r noastre de fier. I n m o m e n t u l r ă s c u m p ă ­
rării întregii reţele, la 1880, cifra d e plată ajunsese la u n total
de peste 237 milioane lei a u r , iar anuităţile care n i se cereau d e
străini atingeau şi ele s u m a d e 1 5 — 1 7 milioane lei p e o
d u r a t ă de 44 a n i . D e aceea, n u e nici o mirare că proectul d e
r ă s c u m p ă r a r e a î n t â m p i n a t o vie opoziţiune în P a r l a m e n t , şi
mai ales la C a m e r ă , u n d e u n n u m ă r i m p o r t a n t d e d e p u t a ţ i a
2
votat c o n t r a , fără să mai v o r b i m de cei care s'au a b ţ i n u t ) .

') T h . C . A s l a n , Finanţele României dela Regulamentul Organic până astăzi

(1831—1905), pag. 1 3 4 .
2
) Ibid., pag. 1 5 8 .
 A m r e d a t , în r â n d u r i l e de mai s u s , p r o b l e m a grea a căilor
ferate în care p r o p u n e r i l e lui M a r ţ i a n n u şi-au găsit realizarea
decât m u l t mai t â r z i u , şi n u m a i în materie de t r a n s p o r t u r i u r ­
b a n e . T o t astfel, a m analizat opiniunile sale relative la reforma
monetară în R o m â n i a cât şi atitudinea sa în chestiunea spinoasă
a organizării u n u i credit p e n t r u nevoile mari ale agriculturii.
Este locul deci să n e o c u p ă m aci şi de u n sistem d e g â n d i r e
al său, care a luat t r e p t a t aspectul u n e i adevărate doctrine eco­
n o m i c e , cu r e p e r c u s i u n i foarte i m p o r t a n t e p e n t r u dezvoltarea
viitoare a Statului r o m â n . *

III

D o c t r i n a naţionalismului economic, căci la ea a m făcut aluzie

în capitolul anterior, este de sigur u n a din operele cele mai
interesante p e care n i le-a lăsat Dionisie M a r ţ i a n . F o r m u l a t ă
cu m u l t ă preciziune î n t r e anii 1860—1864, această doctrină a
r ă m a s cunoscută şi p r i n t r ' o d e n u m i r e mai c o m u n ă : politica
prin noi înşine, c u m au ironizat-o, u n e o r i , partizanii liberalis­
m u l u i e c o n o m i c . N o u l sistem — v o m vedea n u m a i d e c â t — este
departe de a fi o teorie abstractă, el p ă s t r â n d o legătură strânsă
şi p e r m a n e n t ă cu contingenţele locale r o m â n e ş t i . T o t u ş i n u
este mai p u ţ i n adevărat că originile sale t r e b u e s c căutate în
teoria g e r m a n ă a lui F r . L i s t cu ale cărui idei M a r ţ i a n se fami­
liarizase încă de p e v r e m e a studiilor sale în şcolile austriace.
I n concepţiunea lui List, doctrina naţionalismului economic
are p r o p o r ţ i u n i grandioase. R e a c ţ i o n â n d împotriva erorilor
şcoalei clasice, această doctrină a b a n d o n e a z ă teoria s c h i m b u r i l o r
spre a acorda o a t e n ţ i u n e deosebită forţelor naţionale p r o d u c ­
1
tive ) . U n p o p o r — s p u n e L i s t — n u se poate p r e o c u p a la
infinit de poziţia sa în c o m e r ţ u l i n t e r n a ţ i o n a l . E l t r e b u e să se
afirme şi ca individualitate etnică, d e z v o l t â n d u - ş i p e t e r e n u l
economic toate însuşirile sale creatoare. Această afirmare a
g e n i u l u i naţional n u se poate realiza, însă, în orice c o n d i ţ i u n i .
D e aceea, grija u n e i colectivităţi organizate t r e b u e să p o a r t e

') Charles Gide & Rist, Histoire des doctrines iconomiques, Ed. 1926,
pag. 316.
a s u p r a resurselor naturale ale solului şi subsolului, întinderii
t e r i t o r i u l u i , etc., ca să vadă dacă aceste elemente îi p e r m i t o
e x p a n s i u n e durabilă în viitor. I n t r e statele p e care List le so­
cotea ca î n d e p l i n i n d condiţiunile de mai sus este dela sine î n ­
ţeles că G e r m a n i a figura la locul de cinste, p r i n mijloacele sale
materiale ca şi p r i n virtuţile p o p u l a ţ i u n i i . T o t u ş i , el cerea p e n t r u
realizarea c o m p l e x u l u i economic de care avea nevoie p o p o r u l
g e r m a n ca Olanda şi D a n e m a r c a să i n t r e în Confederaţiune,
a d u c â n d a p o r t u l lor m a r i t i m şi bogăţiile coloniale p e şantierul
1
u n e i m a r i activităţi naţionale ) .
Dezvoltarea forţelor p r o d u c t i v e n u se oprea însă la calitatea
sau s t r u c t u r a p a t r i m o n i u l u i colectiv. Ea mai reclama, p e n t r u
securitatea sa, şi i n d e p e n d e n ţ a economică faţă de străinătate,
s u b forma u n u i r i g u r o s r e g i m protecţionist. G r a ţ i e acestei solu-
ţ i u n i — s p u n e L i s t — se va p u t e a realiza mai ales educaţiunea
industrială a p o p u l a ţ i u n i i , e d u c a ţ i u n e care va î n d r u m a e l e m e n ­
2
tele m u n c i t o a r e spre o activitate esenţialmente p r o d u c t i v ă ) .
P r i n discriminările p e care le face, r e g i m u l protecţionist este,
în a d e v ă r , u n i n s t r u m e n t p e d a g o g i c . E l arată p o p u l a ţ i u n i i i m ­
p o r t a n ţ a materiilor p r i m e în opera de fabricaţiune cât şi carac­
t e r u l în b u n ă p a r t e superfluu al i m p o r t u l u i de articole finite.
T o t astfel, r e g i m u l protecţionist, şi aci i m p o r t a n ţ a lui este con­
siderabilă, d e p r i n d e masele să c o n s u m e b u n u r i l e p r o d u s e în
interiorul ţării, m ă r i n d p e această cale însăşi suprafaţa d e b u -
şeului naţional. I n sfârşit, mai t r e b u e să a d ă o g ă m ceva, a n u m e
că, în afară de rostul său educativ, politica protecţionistă este
indispensabilă p e n t r u dezvoltarea industriilor e m b r i o n a r e , c â n d
3
ele s u n t i n d u s t r i i f u n d a m e n t a l e î n t r ' u n Stat ) . I n această p r i ­
vinţă, L i s t citează o serie de « i n d u s t r i i - c h e i e », c u m ar fi de
pildă metalurgia, textilele, substanţele chimice, etc., în d o m e n i u l
cărora G e r m a n i a a şi făcut progresele u i m i t o a r e , c u n o s c u t e de
t o ţ i , p â n ă la deslănţuirea războiului e u r o p e a n .
Iată, în r e z u m a t , care este c o n ţ i n u t u l doctrinei g e r m a n e a
naţionalismului e c o n o m i c . P r i n caracterul d i n a m i c p e care

*) Ibid., pag. 319.

2
) Ibid., pag. 322.
3
) Charles Gide & Rist, Histoire des doctrines economiques, Ed. 1926,
pag. 316.
 i l-am v ă z u t , p r i n seducţiunea a r g u m e n t e l o r sale, această d o c ­
t r i n ă a a v u t o r e p e r c u s i u n e covârşitoare, dacă n u în d o m e n i u l
ideologic, cel p u ţ i n în ce priveşte politica d e g u v e r n ă m â n t a
statelor. Chiar în t i m p u l războiului, L i s t a c u n o s c u t o resuscitare
aproape mistică p r i n crearea acelui Weltreich, a acelei autarhii
economice a E u r o p e i centrale, care s'a p r e l u n g i t m u l t ă v r e m e
d u p ă încheierea păcii. I n R o m â n i a , de asemenea, doctrina n a ­
ţionalismului e c o n o m i c a avut partizani entuziaşti, dar nici u n u l
n u a căutat să o adapteze m a i bine circumstanţelor locale ca
Dionisie M a r ţ i a n .
C o n d u s de ideea că doctrina lui List t r e b u e transformată d u p ă
necesităţile r o m â n e ş t i , M a r ţ i a n r e n u n ţ ă , î n t r ' a d e v ă r , la partea
ei agresivă, c u r a t p a n - g e r m a n i s t ă , care deschidea p o a r t a anexiu­
nilor teritoriale. T o t o d a t ă , el a d o p t ă cu unele t e m p e r a m e n t e p r i n c i ­
piile privitoare la protecţiunea forţelor naţionale p r o d u c t i v e , d â n d
o formulare mai potrivită şi sistemului vamal protecţionist. Acest
sistem ca şi t e n d i n ţ e l e lui în organizaţia economică r o m â n e a s c ă
s u n t expuse de M a r ţ i a n în mai m u l t e articole, publicate în
Analele economice, dar textul cel mai caracteristic este u r m ă t o r u l :
« . . . I n nici u n stat e u r o p e a n n u este a d m i s principiul că
vămile s u n t înfiinţate cu scop c u r a t fiscal, ci p e n t r u a proteja
industria indigenă, deşi practica vămilor aduce foloase adesea
destul de m a r i . Acele state care au impozite p e obiectele d e
consumaţie justifică veniturile vamale cu acea lege, iar cele
ce n u au asemenea i m p o z i t e , veniturile vamale le întrebuinţează
la încurajarea industriei naţionale.
N o i , însă, cari n u a m fost protecţionişti i n s t i t u i m vămile
cu învederat scop fiscal. A d m i ţ â n d acest scop, t r e b u e să n e
a p r o p i e m cel p u ţ i n de p r a x a altor p o p o a r e , şi la facerea tarifei
vamale să c o n s u l t ă m cu scrupulozitate u n e l e interese ale e c o n o ­
miei nationale. I n i n t e r e s u l acestei e c o n o m i i , si fără de a m i c -
şora scopul fiscal, ar fi de d o r i t :
a) ca să se taxeze mai m u l t articolele de l u x , şi acele articole
ce şi noi p r o d u c e m ;
b) să se u ş u r e z e cu a t â t mai m u l t taxa obiectelor n e a p ă r a t
trebuincioase p e n t r u industria n a ţ i o n a l ă ;
c) e x p o r t u l p r o d u c t e l o r naţionale să se taxeze d u p ă o scară
mai mobilă, să n u se taxeze decât n u m a i productele cu care
alţii n u pot concura cu n o i , şi p â n ă la g r a d u l ca să n u se prea
scumpească p e n t r u consumatorii străini, căci scumpirea m ă r ­
furilor micşorează n u m ă r u l c o n s u m a t o r i l o r , această micşorare
î m p u ţ i n e a z ă p u t i n ţ a de a v i n d e , şi de aci ar u r m a o micşorare
1
a producţiei n a ţ i o n a l e . . . » ) .
Aceste revendicări, date la iveală cu ocaziunea u n i u n i i vamale
d i n t r e M u n t e n i a şi M o l d o v a , c u p r i n d e a u o serie de realităţi
indiscutabile, p r e z e n t a t e în forma cea mai simplă. T o t u ş i unele
din ele au fost t r e c u t e cu vederea de forurile diriguitoare,
iar altele au suferit u n viu atac din partea susţinătorilor libera­
lismului e c o n o m i c , care erau încă n u m e r o ş i în ambele P r i n c i p a t e .
D e aceea, t â r z i u de tot, abia d u p ă 25 ani dela e n u n ţ a r e a lor,
v o m avea o aplicaţiune efectivă a ideilor lui M a r ţ i a n , a n u m e
în 1886, c â n d protecţiunea industriei naţionale este admisă fără
2
ezitări şi devine şi la noi u n p r o g r a m de g u v e r n ă m â n t ) .
Paralel cu p r o t e c ţ i o n i s m u l v a m a l , Dionisie M a r ţ i a n p r e c i ­
zează, tot în cadrul doctrinei naţionaliste, o altă p r o b l e m ă i m ­
p o r t a n t ă despre care s'a o c u p a t şi L i s t , dar î n t r ' o mai mică
m ă s u r ă . E s t e vorba aci de necesitatea creării u n e i clase mijlocii:
burghezia autohtonă, căreia să i se încredinţeze destinele eco­
nomice ale colectivităţii naţionale.
I n acest d o m e n i u , M a r ţ i a n pleacă dela constatarea j u s t ă că
existenţa u n e i clase mijlocii este necesară, n u n u m a i p e n t r u a
d e t e r m i n a o activitate r o m â n e a s c ă la oraşe, dar chiar p e n t r u
consolidarea întregului n o s t r u edificiu social. El s p u n e , astfel,
că o colectivitate organizată « ce n ' a r e decât d o u ă clase e x t r e m e
(clasa de sus şi cea muncitorească N . R.) n u este organică şi o
3
societate neorganică n u are p u t e r e de viaţă » ) . T o t astfel, el
afirmă că lipsa u n e i b u r g h e z i i naţionale poate a m e n i n ţ a însăşi
conservarea celorlalte d o u ă clase e x t r e m e , ceea ce ar p r o d u c e
4
o m a r e şi p e r m a n e n t ă p e r t u r b a ţ i u n e i n t e r i o a r ă ) . Dacă deci,
p e lângă necesităţile e c o n o m i c e , ţ i n e m seama şi de considera-
ţiunile de mai sus, a t u n c i — î n c h e i e M a r ţ i a n — n u t r e b u e să
î n t â r z i e m o clipă, mai ales că posibilităţile p e n t r u înfiriparea

!
) Analele economice, E d . 1860 N r . i , pag. 6—7.
2
) S t . Zeletin, op. cit., pag. 124.
3
) Analele economice, E d . 1862 N r . 9 — 1 2 , pag. 27.
4
) Ibid.
u n e i clase mijlocii s u n t o r i c â n d la î n d e m â n a g u v e r n a n ţ i l o r . I n
adevăr, calea cea m a i b u n ă în această direcţiune este i n s t r u c ­
ţiunea profesională de toate gradele şi p e n t r u toate r a m u r i l e
de activitate. P r i n şcoli de c o m e r ţ , meserii, inginerie, e t c . , g e n e -
raţiunile t i n e r e v o r a b a n d o n a t r e p t a t î n v ă ţ ă m â n t u l abstract de
p â n ă a c u m , î n d r u m â n d u - s e , spre folosul l o r si al colectivităţii,
către carierele p r a c t i c e , care p r e z i n t ă , în R o m â n i a , m a r i p e r ­
spective de p r o s p e r i t a t e . Acelaşi lucru t r e b u e făcut şi cu p o p u -
laţiunea r u r a l ă , căreia u r m e a z ă să-i d ă m şcoli de a g r o n o m i e ,
b i n e întocmite şi cu u n caracter exclusiv ţărănesc. V o r b i n d
d e s p r e această s t r u c t u r ă a noilor şcoli agricole, M a r ţ i a n declară
următoarele:
« N u m a i d i n clasa muncitorilor rurali a d u c e elevul aluatul
cel mai b i n e p r e p a r a t , simplicitatea ţărănească, o b i ş n u i n ţ a la
viaţa m u n c i t o a r e la p ă m â n t , şi u n instinct desvoltat p r i n d e ­
prinderile ce le-a avut î n familie, p e n t r u a deveni p r i n ajutorul
şcoalei speciale u n agricultor pasionat. F i u l m u n c i t o r u l u i dela
sat, ieşind d i n I n s t i t u t u l şcoalei de agricultură, de sigur n u
va intra în sgomotul vieţii orăşeneşti ce îi este străină, ci se va
reîntoarce cu duioşie la ai săi, p l i n de b u c u r i e de a le a d u c e
ajutorul ştiinţei, iar p ă r i n ţ i i şi r u d e l e gata d e a-1 p r i m i cu b r a ­
ţele deschise, şi de a-i u r m a cu î n c r e d e r e sfaturile lui ştiinţifice
1
p e care le-ar a p r o b a cu arătarea e x e m p l u l u i . . . » ) .
Aceste p r o p u n e r i ale lui M a r ţ i a n au fost p r i m i t e cu simpatie
în o p i n i u n e a p u b l i c ă , deşi n ' a u lipsit u n e l e rezerve cu privire
la o p o r t u n i t a t e a lor. D e asemenea, p ă t u r a conducătoare, î n ţ e ­
l e g â n d i m p o r t a n ţ a considerabilă a u n e i n o i orientări sociale
şi e c o n o m i c e , a d o p t ă în î n t r e g i m e p r o g r a m u l realist al lui M a r ­
ţian. I n consecinţă, v e d e m î n f i i n ţ â n d u - s e , la intervale m a i m u l t
sau mai p u ţ i n r e g u l a t e , o serie d e şcoli comerciale, meserii,
agricole, e t c . , p e t o t c u p r i n s u l ţării şi a v â n d o î n s e m n a t ă p o p u -
2
laţiune şcolară ) . Aceste focare d e î n v ă ţ ă m â n t practic capătă
chiar u n oarecare prestigiu, fie p r i n valoarea e l e m e n t u l u i d i ­
dactic, fie datorită centrelor economice în care funcţionează şi

x
) Analele economice, E d . 1862 N r . 9 — 1 2 , p a g . 5.
a
) D i n această serie, Academia de comerţ este una d i n şcolile cele mai noi,
ea luând fiinţă în 1 9 1 3 , adică d u p ă . . . 50 ani dela campania lui M a r ţ i a n !
reuşesc să atragă tineret p â n ă şi din ţ i n u t u r i l e balcanice. T o t u ş i ,
dacă le j u d e c ă m activitatea, n u a t â t s u b r a p o r t u l cultural c â t
din p u n c t de vedere social şi e c o n o m i c , t r e b u e să r e c u n o a ş t e m
că rezultatele lor au fost m e d i o c r e . I n adevăr, generaţiunile
care au t r e c u t p r i n şcolile de mai s u s , d e p a r t e de a î m b r ă ţ i ş a ,
în cursul vieţii, o carieră economică autonomă, c u m ar fi, d e
pildă, u n n e g o ţ , o exploatare industrială sau agricolă, au p r e ­
ferat calea mai c o m o d ă a funcţionarismului a d m i n i s t r a t i v sau
comercial. Astăzi încă, perzistă această prejudecată şi, d e aceea,
asistăm p e de o p a r t e la criza c r e s c â n d ă a clasei salariate, iar
p e de alta la o slăbire sistematică a societăţii r o m â n e ş t i . D e
sigur, faptul este p r o f u n d deplorabil, dar el se explică dacă n e
g â n d i m că b u r g h e z i a e x p r i m ă , înainte de t o a t e , o stare d e spirit,
u n a n u m i t m o d de a concepe şi realiza activitatea omenească.
O r , interesul p e n t r u o î n t r e p r i n d e r e p r o p r i e , s i m ţ u l agoniselei,
cultul m u n c i i p e r s e v e r e n t e , e t c . , care formează c o m p o n e n t e l e
acestei stări de spirit, n u se învaţă în şcoli şi nici n u se o b ţ i n
p r i n mijloace artificiale, ci s u n t opera u n u i t i m p î n d e l u n g a t .
Aşa s'a format p ă t u r a mijlocie în A p u s , u n d e burghezia franceză
are o existenţă de mai m u l t e v e a c u r i , şi tot astfel şi în celelalte
state. D i n această cauză, n u t r e b u e să forţăm evoluţiunea socială,
c u m a v r u t să facă M a r ţ i a n , ci mai degrabă să o ajutăm p r i n -
t r ' u n a n s a m b l u de m ă s u r i potrivite din care nici e d u c a ţ i u n e a
familială n u t r e b u e să lipsească.
î n a i n t e de a t e r m i n a s t u d i u l de faţă să s p u n e m câteva c u ­
vinte şi d e s p r e u l t i m u l aspect al doctrinei naţionalismului eco­
n o m i c în R o m â n i a : lupta împotriva infiltraţiunilor străine de
capitaluri şi persoane.
I n această privinţă, M a r ţ i a n se arată, în toate ocaziunile, u n
adversar n e î n d u p l e c a t al î m p r u m u t u r i l o r oneroase, c u m avea
să fie convenţiunea O p p e n h e i m la 1866, ca şi m u l t e din sarci­
nile vechi ale datoriei noastre p u b l i c e . P e de altă p a r t e , el se
ridică şi împotriva capitalului străin care, p ă r ă s i n d u - ş i rolul său
firesc, ar manifesta t e n d i n ţ e de d o m i n a ţ i u n e politică. U n ase­
menea imperialism — s p u n e M a r ţ i a n — este foarte periculos
p e n t r u că împiedică dezvoltarea finanţelor u n u i stat şi intră în
conflict şi cu ideea de suveranitate naţională. I n consecinţă,
n u t r e b u e să a d m i t e m în i n t e r i o r u l ţării d e c â t acele capitaluri
străine care înţeleg să lucreze imparţial, m u l ţ u m i n d u - s e cu o
rentabilitate m o d e s t ă şi lăsând e l e m e n t u l u i r o m â n e s c d r e p t u l la
colaborare.
Paralel cu lupta î n contra capitalului internaţional o p o r t u n i s t ,
şi n u m a i contra aceluia, M a r ţ i a n se o c u p ă şi de infiltraţiunile
de p e r s o a n e , s u b forma colonizărilor pe teritoriul naţional. L a
epoca de care v o r b i m , aceste colonizări aveau u n caracter foarte
a m e n i n ţ ă t o r . Astfel, în u r m a închiderii graniţelor americane p e
la 1830—1835, începuse să se desemneze o m a r e e m i g r a ţ i u n e
r
spre orientul e u r o p e a n , p â n ă la litoralul M ă r i i N e g r e ) . I n
Austria şi G e r m a n i a se înfiinţaseră chiar comitete d e p r o p a ­
g a n d ă c a r e , p r i n v i u grai şi p r i n presă, î n d e m n a u populaţiunile
să achiziţioneze proprietăţi în U n g a r i a , Bulgaria şi România,
cu intenţiunea de a se stabili definitiv şi a servi acolo cauza
2
patriei lor ) . I n faţa acestei stări de l u c r u r i , agravată şi p r i n
unele atitudini dela n o i , M a r ţ i a n publică, în Analele economice
şi aiurea, o serie de destăinuiri care au p r o v o c a t o a d â n c ă i m -
3
p r e s i u n e ) . P r e o c u p a t , î n special, de p r o b l e m a proprietăţii i m o ­
biliare, el s p u n e u r m ă t o a r e l e :
« . . .Sacrificăm toată n a ţ i u n e a scoţând î n v â n z a r e p ă m â n t u l
patriei la străini, cari ni-1 vor c u m p ă r a t o t cu banii n o ş t r i . Să
ne g â n d i m serios, căci n u m a i sutele de milioane ce n e - a m legat
a da străinilor p r i n î m p r u m u t u r i l e de Stat, şi sistemul economic
care face ca toate averile să treacă dela r o m â n i la străini, v o r fi
mai m u l t d e c â t deajuns ca străinii să devină p r o p r i e t a r i p e cea
mai m a r e p a r t e d i n averile n o a s t r e ; şi atunci s'a sfârşit cu n o i ,
căci o naţionalitate fără proprietatea p ă m â n t u l u i n u poate fi.
O naţionalitate r o m â n ă p r e s u p u n e u n p ă m â n t p o s e d a t de
4
români...» ).

*) D . M a r ţ i a n , Coloniştii germani şi România, E d . 1 8 7 1 , p a g . 46.

2
) Ibid.
3
) Intre greşelile care s'au săvârşit atunci este de notat intervenţiunea
unora p e l â n g ă C a m e r a deputaţilor ca să li se acorde « concesiunea » colo­
nizării unei părţi din teritoriul ţării c u emigranţi d e diferite neamuri. De
asemenea, trebue să a d ă u g ă m aci şi proiectul unui g r u p de proprietari rurali
de a căpătui p e moşiile lor un n u m ă r de peste 2.500 familii din Pomerania
şi alte provincii ale Statului german. V e z i G r . V u l t u r e s c u , Iarăşi D. G. Flaiş-
len şi art. 7 din Constituţiune, E d . 1 9 0 1 , pag. 1 9 .
*) D . M a r ţ i a n , op. cit.
 Acest m o d de a vedea, care formează o parte vie în doctrina
naţionalismului economic r o m â n e s c , n u a r ă m a s fără o u r m a r e
practică. A s c u l t â n d revelaţiunile lui M a r ţ i a n , legiuitorul a decis
p r i n legea dela 20 A u g u s t 1864 că orice colonizare cu străini este
o p r i t ă , deşi individual ei a u d r e p t u l de a c u m p ă r a imobile p e
teritoriul naţional. Chestiunea aceasta a fost reluată şi m a i târziu
p r i n p r o e c t u l de C o n s t i t u ţ i u n e dela 1866, iar în 1878 ea a făcut
chiar obiectul u n o r agitate dezbateri î n Congresul dela Berlin.
Cu doctrina naţionalistă se încheie activitatea multilaterală
a lui Dionisie M a r ţ i a n p e ogorul ştiinţei economice r o m â n e ş t i .
Această activitate, c u p r i n s ă între anii 1860—1865, s'a arătat
fecundă î n rezultate, dacă n e g â n d i m că ei i se datorează l u ­
m i n a r e a factorilor conducători î n n e n u m ă r a t e p r o b l e m e d e
interes general, care altminteri ar fi fost r ă u soluţionate sau chiar
lăsate î n t r ' o tradiţională desconsiderare. O d a t ă cu p ă t u r a con­
ducătoare şi opiniunea publică a folosit d e p e u r m a operei m a ­
relui ardelean, căci ea a căpătat n o ţ i u n e a u n u i naţionalism prac­
tic, esenţialmente constructiv, î n locul r o m a n t i s m u l u i abstract
şi revoluţionar dela 1848. D e altfel, ideile lui M a r ţ i a n n u s'au
m ă r g i n i t să influenţeze n u m a i societatea d i n v r e m e a sa, ci au
t r e c u t m a i d e p a r t e , s t r ă b ă t â n d biruitoare p â n ă în t i m p u r i l e
n o a s t r e . Valul d e p r o t e c ţ i o n i s m s u b care t r ă i m şi dela care a ş t e p ­
t ă m , î n unele privinţi, o ameliorare sensibilă a condiţiunilor
locale, îşi găseşte u n p u t e r n i c sprijin î n această veche ideologie,
d u p ă c u m statistica noastră actuală, p r i n reorganizări n e î n c e ­
t a t e , îşi leagă t o t m a i m u l t soarta şi scopurile ei înalte d e ceea
1
ce a v r u t să facă d i n t r ' î n s a , la 1860, însuşi Dionisie M a r ţ i a n ) .

IOAN B U D U

J
) M a r ţ i a n a murit în vara anului 1865 la M ü n c h e n , în vârstă n u m a i de
36 ani.
 ASPECTE EPICE
CONTEMPORANE
i . T u d o r A r g h e z i : Ochii Maicii Domnului, roman, editura « Universala »
Alcalay & Co.—2. Hortensia Papadat-Bengescu: Logodnicul, roman,
editura « A d e v ă r u l » S. A . — 3. Henriette Y v o n n e S t a h l : Steaua Robilor,
roman, editura «Adevărul» S.A.—4. C . Stere: In preajma Revoluţiei,
Ciubăreşti, r o m a n (volumul al V I - l e a ) , editura « A d e v ă r u l » S . A . — 5. G i b I .
Mihăescu: Donna Alba, roman, editura «Cultura Românească» S. A.
R . — 6. Ury Benador : Subiect banal, roman, editura « Universala »
Alcalay & C o .

Inaptitudinea epică a d-lui T u d o r Arghezi pare a fi structurală.

I n orice scrie, se manifestă u n p u t e r n i c t e m p e r a m e n t liric, o ener­
gică subiectivitate, î n sfârşit o reacţiune împotriva fenomenalităţii,
ca să s p u n e m aşa, regulate. Admirabil vizionar, poetul este p r e ­
văzut cu o facultate diformatoare, care răsfrânge obiectele p r i n t r ' u n
neverosimil sistem de lentile. î n a i n t e de a fi marcat cu pecetea
personală a expresiei argheziene, realul care formează obiectul
descripţiei se modifică d u p ă legile u n e i optice irealiste. Anatole
France, î n t r ' u n a d i n polemicele sale împotriva dogmaticului
Brunetiere, o p u n â n d poziţiei critice impersonale, subiectivitatea
noastră funciară, determinată sensorial, a exprimat părerea d e
rău că n u p u t e m ieşi d i n simţurile noastre, ca să p e r c e p e m universul
bunăoară, prin mintea aspră şi simplă a u r a n g u t a n u l u i , sau p r i n
ochii cu faţete ai muştei. S'ar s p u n e că u n asemenea sistem ocular
poliedric este stăpânit de poet, d e câte ori filmează oameni şi
l u c r u r i . T e n d i n ţ a spre caricatură şi monstruos n u este la d-sa
u n efect literar, ci o condiţie organică dela care decurg urmările
descriptive fireşti.
 Obiectele neizbitoare p r e c u m şi oamenii neexcepţionali, căzuţi
s u b u n g h i u l optic al d-lui Arghezi, s u n t supuşi legilor de r ă s ­
frângere specifice obiectivului care le-a fixat, spre a le disloca
în proporţii noi de o plastică stridentă. N e aflăm aşa dar înaintea
unei structuraţii optice noi. P e de altă parte, dualitatea etică
a poetului se caracterizează p r i n apetenţa e x t r e m e l o r : d-sa este
solicitat de aspectele morale antinomice, care colorează universul
fie suav, fie repulsiv. Angelicul şi satanicul s u n t cei doi poli opuşi
ai axei morale argheziene. D i n paranteza monahicească a existenţei
sale, p r e c u m şi din conformaţia sa sufletească, categoria binelui
şi a răului se desprind parcă d i n t r ' u n fel de bogomilism, potrivit
căruia fiinţele şi lucrurile ar fi m u n c i t e alternativ de lucrarea
Satanei sau a lui D u m n e z e u . P u ţ i n e s u n t sensurile umanizate,
sensurile laice, în Weltanschauung-ul arghezian. Poate n u m a i
idilicul infantil şi familia s u n t aşchiile u n u i univers, n e s u p u s d u a ­
lismului bogomilic de care a m p o m e n i t .
D o u ă , p r i n u r m a r e , s u n t dificultăţile î n t â m p i n a t e de d. Arghezi
la păşirea pragului epicei: conformaţia sa dualistă şi structuraţia
sa optică. L a acestea se adaugă a t r e i a : natura sa de artist, migălitor
al lucrului mic de m â n ă , căruia p â n ă astăzi perfecţiunea i s'a ridicat
ca o problemă de plan foarte r e d u s . Cărţile anterioare de proză
ale d-lui Arghezi s'au alcătuit din înseilarea u n o r bucăţi mici,
fie că p r i n material se refereau la viaţa mănăstirească (Icoane
de lemn), la traiul în închisoare (Poarta neagră), sau la aspectele
mai generale ale societăţii noastre (Ţara de Kuty). Nici u n a din
aceste cărţi n u se susţine prin organizare, prin unitate, prin suflu.
D i n activitatea publicistică a d-lui Arghezi — e vorba de proza
d-sale răspândită n e î n t r e r u p t t i m p de u n sfert d e veac — s'ar
mai putea a d u n a câteva volume compacte, grupate d u p ă specii
ale obiectului, dar nicăieri n u a m desluşi altceva decât bucăţi
absolut independente u n a de alta, neplăsmuite de u n g â n d
coordonator şi organizator.
I n asemenea condiţii de structurare, c t i t o r i i mai avertizaţi n u
au fost surprinşi de vigurosul atac al meşterului prozator împotriva
epicei d-lui Rebreanu (cu prilejul apariţiei romanului Ion, în
Cugetul românesc). N u a fost de loc o ţâfnă de pamfletar, c u m au
crezut-o unii, ci opoziţia categorică a u n u i t e m p e r a m e n t de m a r ş
liric şi de mare artist, contra mijloacelor m ă r u n t prozaice p r i n
care se organizează chiar u n excelent r o m a n realist. D u p ă obser­
vaţia fină a d-lui F . Aderca, valabilă oarecum generic, romanele
d-lui Rebreanu încep a deveni interesante dela pagina 150 în s u s .
Nepregătit p e n t r u u n asemenea supliciu de lectură, d. T u d o r
Arghezi protestează împotriva «hectarelor » de pagini şi se p u n e
în situaţia « gourmet »-ului care gustă b r â n z a din b u r d u f cu vârful
cuţitului, ca u n expert preţuitor calitativ. Epica, fără a se sustrage
aprecierii calitative, este totuşi o artă prin excelenţă a cantitati­
vului, ea se construeşte n u d u p ă legile geometriei plane, s c u m p e
artiştilor, iubitori ai a m ă n u n t u l u i perfect, ci d u p ă legile geometriei
spaţiale, şi se valorifică tocmai prin mulţimea planurilor de viaţă
puse în mişcare şi p r i n felurimea adevărurilor omeneşti descrifrate.
F r u m o s u l din p u n c t de vedere epic este în funcţie d e organizare
a planurilor d e viaţă, ca o rezultantă, câtă vreme frumosul arti­
stic p u r , al profesioniştilor perfecţiunii, este de a m ă n u n t şi formal.
D e p a r t e d e a se fi opus d i n t r ' u n instinct, presupus, de pamfletar,
d. Arghezi în acea circumstanţă s'a exprimat în absoluta sa i m ­
permeabilitate faţă d e fenomenul epic. I n ultimii ani, d-sa a inter­
venit protector în favoarea t â n ă r u l u i gen, î n d e m n â n d din coloa­
nele Adevărului literar: scrieţi romane, b ă i e ţ i ! D-sa însuşi, căl-
cându-şi peste repulsia cere îi era firească, a p u s p e şantier câteva
r o m a n e . I n acelaşi t i m p , cu o candoare savuroasă răspundea
notiţelor dubitative, îndreptăţite de întârzierea romanelor d-sale.
C u m adică ? Există u n monopol al romanului ? N u poate scrie
oricine u n r o m a n sau mai m u l t e ? Care sunt poprelile ? D e b u n ă
seamă, oricine poate să încerce orice.
. D a r d u p ă c u m a face versuri n u înseamnă a fi poet, tot aşa
nu este îndestulător a scrie trei sute pagini de povestire p e n t r u
a fi romancier. A fi romancier ca şi a fi poet r ă s p u n d e u n e i struc­
turaţii oarecum legale. I n a m â n d o u ă situaţiile, n u subordonarea
ancilară faţă d e legi enunţate din afară promovează fenomenul
creaţiei, ci potrivirea intimă dintre mijloacele scriitorului şi con­
diţiile oricât de elastice, dar oricum specifice genului. Aşa b u n ă ­
oară, r o m a n u l care n u este analitic şi confesional, se clădeşte p e
o povestire principală, în j u r u l căreia se pot dezvolta altele se­
cundare, fără să vegeteze parazitar. D e asemenea inşii înfăţişaţi
cată să se contureze individual, în trăsături morale diferenţiale.
Epicul m o d e r n stabileşte u n echilibru între simpla povestire şi
individuările personajelor. Elementul fantastic din vechea epică,
alimentată de mituri, se transformă în invenţie, întemeiată însă
p e observare. Cu excepţia fantasticului înalt logic şi oarecum
matematic, de tip Poe, şi cu aceea mai recentă a suprarealiştilor
eliberaţi de realitate, epicul are rădăcini organice în viaţă şi
pleacă dela viaţă ca s'o amplifice, ca s'o ridice la u n potenţial
superior. R o m a n u l m o d e r n reduce la limită elementul narativ,
care este p r i m a r şi îşi adiţionează o sumă de elemente la originea
lor străine epicei, c a : dialogul, de esenţă dramatică, sentimentul
naturii sau alte simţiri de esenţă lirică şi apoi tot ceea ce poate
constitui o problematică socială, economică, metafizică, reli­
gioasă, e t c .
Prin elasticitatea sa, r o m a n u l refuză formulele s t r â m t e şi mai
ales restricţii de ortodoxie estetică. S â m b u r e l e său r ă m â n e pove­
stirea, iar substanţa, oamenii şi viaţa. Se înţelege, în asemenea
circumstanţe, cât de chibzuite t r e b u e să fie obiecţiile critice, cât
de atente, dela speţă la speţă, a se mlădia modalităţii intime a
operei, în aşa fel ca să corespundă naturii individuale a ei, iar n u
u n e i abstracţii n o r m a t i v e .
I n Ochii Maicii Domnului, d. T u d o r Arghezi şi-a p r o p u s să
exalte iubirea m a t e r n ă şi reciproc adorarea filială a m a m e i . A p a ­
ratura epică a fost u n simplu pretext p e n t r u înstrunirea u n e i
coarde lirice. Se ştie cu câtă consecvenţă prezidează sentimentul
p a t e r n la d. Arghezi, unei întregi literaturi închinate micilor
M i ţ u r a şi Baruţu (din Bilete de Papagal, 1928, prin Cartea cu
jucării şi mai departe în Adevărul literar, isprăvind cu poema
Ghicitoare din Cărticică de seară). Dragostea d e copii este la d.
T u d o r Arghezi u n sentiment d o m i n a n t . Este profund semnificativă
alegerea primului subiect epic din acelaşi rezervoriu bogat de
afectivitate. P e n t r u u n suflet adeseori vizitat de problema divini­
tăţii, ca d. T u d o r Arghezi, sentimentul m a t e r n şi cel filial
iau o coloratură mistică. Sabina, eroina r o m a n u l u i , incarnează
absolutul sentimentului m a t e r n , care se t r a d u c e prin nevoia şi
bucuria jertfei. Educaţia oarecum băieţească, independentă, d e ­
săvârşită în Elveţia, n u are ca efect asupra Sabinei formarea u n u i
caracter a u t o n o m , reprezentativ p e n t r u veacul n o s t r u . D i n acest
u n g h i toate descripţiile elveţiene, cu sanatoriile, cu tipurile
felurit de stranii ale medicilor şi pacienţilor, apar ca u n strălucit
hors d'oeuvre în economia r o m a n u l u i . Eredităţile contradictorii
ale Sabinei, nepotrivirile d e caracter ale părinţilor, care le destramă
familia, s u n t u n caz de asemenea p u ţ i n hotărîtor asupra destinelor
Sabinei, servind n u m a i ca u n material de u m p l u t u r ă de pagini
(«hectarele» se cuvin acoperite, într'adevăr). împrejurările în
care se hotărăşte căsătoria mistică a Sabinei cu ofiţerul de marină
> »

englez H o r s t s u n t conduse fulgurant, î n t r ' u n c o m p a r t i m e n t de

e x p r e s . Sabina şi ofiţerul intră în vorbă, discută, citesc din biblie
Cântarea Cântărilor şi se căsătoresc fără preot. T e x t u l r o m â n e s c
al cărţii biblice e u n a din frumuseţile deosebite ale r o m a n u l u i şi
se încadrează m a i cu seamă simţirii religioase a d-lui Arghezi.
Soţii s u n t plimbaţi apoi, ca î n t r ' u n film supra-realist, î n t r ' u n n e -
verosomil hotel-palace fantezist, străbătut de u n jazz care dă
altele din paginile extraordinare ale r o m a n u l u i . Ofiţerul dispare
apoi din viaţa Sabinei, n u prea se ştie prin ce accident, p e n t r u
a o lăsa p e Sabina singură p e l u m e : rămasă cu fruct natural d e
p e u r m a misticei căsătorii, ea nu-şi mai caută părinţii în ţară,
decisă a-şi câştiga singură viaţa, cu acul şi aţa. Sabina va fi m u ­
cenica din proprie voinţă a maternităţii, t i m p de optsprezece a n i .
Ea se dedică cu u n elan religios creşterii lui Vintilă, cunoscând
vicisitudinile soartei p e care a voit-o. Câteva episoade amare ale
văduviei sale s u n t scrise cu violenţa poetului care n u iubeşte
aspectele cenuşii ale vieţii; sunt unele turpitudini îngroşate de
o imaginaţie răzvrătită împotriva datelor reale ale existenţei (cazul
profesorului de matematici al copilului, sau agresiunea amoroasă
a n u m i t u l u i Florescu, fac parte din seria inadaptării la realitatea
socială, a poetului). Vintilă, copilul Sabinei, rămas fără sprijin
d u p ă istovirea, rezolvată p r i n moarte, a mamei, e dinainte sortit
înfrângerii. Este u n dezarmat în viaţă, a cărui singură a r m ă t u r ă
morală este cultul m a m e i . D e p a r t e însă de a fi u n principiu activ
d e luptă, amintirea religioasă a m a m e i n u are decât virtuţi nega­
tive. Ajuns doctor în matematici, Vintilă a rămas u n copil m a r e ,
care se mai joacă cu ursul şi căţelul şi care păstrează ca p e u n fetiş
m a n e c h i n u l croitoresei defuncte. N e a d a p t a t şi abulic, el este r e ­
cunoscut d e m a m a Sabinei, îmbătrânită, p r i n t r ' o serie d e co­
incidenţe dintre cele mai p u ţ i n recomandabile, zestre a unei lite­
raturi răsuflate. I n t r ' u n a din uluitoarele întrevederi dintre n e p o t
şi bunică, Vintilă povesteşte acesteia despre darul de vindecare
p e care îl avea Sabina, coroborat cu jettatura u n e i oarecare Jeny
Veb, neutralizată de cea dintâi. Este u n u l din pasajele p u ţ i n accep­
tabile ale r o m a n u l u i . D e altfel, formula epică a d-lui T u d o r
Arghezi în Ochii Maicii Domnului p a r e a fi hibridă, indecisă
între fantasticul p u r şi condiţiunile realiste p e care le comportă
starea civilă a personajelor. P r i n excepţionalul situaţiilor, p r i n
excepţionalul caracterelor, prin excepţionalul limbajului, indistinct
metaforic atât în descripţii cât şi în dialoguri, d. T u d o r Arghezi
vădeşte p u ţ i n a sa aderenţă p e n t r u r o m a n .
N u este deci de mirare că deslegarea r o m a n u l u i va fi conformă
atmosferei mistice a pasiunii lui Vintilă. Bunică-sa şi unchiul său
(fiul rezultat din a doua căsătorie a bunicii) n u reuşesc a-1 readuce
la contactul n o r m a l cu viaţa, căsătorindu-1. Vintilă refuză cu o
violenţă nemai pomenită iubirea unei fete liliale, ca să se călu­
gărească, d u p ă ce a recunoscut în icoana d i n t r ' o mănăstire privirea
maică-sii în « ochii Maicii D o m n u l u i ».
N e place să alunecăm peste posibilele interpretări freudiene ale
aşa zisului complex-Oedip şi să ocolim caracterul patologic al
pasiunii dincolo d e m o r m â n t , p e care o n u t r e ş t e Vintilă p e n t r u
Sabina. D e s n o d ă m â n t u l r ă m â n e totuşi arbitrar, considerând că
mănăstirea va adăposti u n exaltat incurabil. S u s t r ă g â n d cazul
lui Vintilă psihopatologiei, n e alegem, prin sublimare, cu faţa
dublă şi reciprocă a u n u i mare sentiment, care a consumat r â n d
p e r â n d două vieţi c o m p l e m e n t a r e . N u m a i caracterul religios
sau mistic al sentimentului m a t e r n şi al simţirii filiale purifică
de orice zgură povestirea r o m a n u l u i .
Sabina şi Vintilă se cuvin contemplaţi în realitatea lor ideală,
p r i n care simbolizează absolutul iubirii reciproce dintre m a m ă
şi fiu. Psihologia lor se cuvine desindividualizată, de v r e m e ce
şi u n a şi altul n u există ca indivizi, a u t o n o m i . Poetul Arghezi şi-a
1
luat t r i b u t u l în d a u n a datelor simple ale vieţii, forţând o a m e n i
şi evenimentele să reprezinte simbolic preferinţele sale. N u poate
fi vorba în Ochii Maicii Domnului aşa dar de o sondare originală
a u n o r cazuri excepţionale, lucru p e n t r u care s'ar fi cerut cir-
c u m s t a n t i a t e analitic cazurile clinice. R ă m â n e m în domeniul
i

incontrolabilului, al arbitrarului liric.

S'a remarcat, cu prilejul romanului, metoda impenitentă a d-lui
Arghezi, de j u x t a p u n e r e a textelor i n d e p e n d e n t e între ele, a
episoadelor nelegate organic, unitatea negativă a stilului metaforic,
în p e r m a n e n ţ ă liric.
D i n experienţa nouă ce şi-a i m p u s - o autorul, n u înregistrăm
o categorică izbândire d e sine, în domeniul epic. D . T u d o r
Arghezi r ă m â n e în r o m a n desăvârşitul artist al broderiei p e p o d u l
palmei, liricul învăpăiat d e sentimentul care-1 stăpâneşte, difor-
matorul datelor reale ale existentei, care vrea să modifice reali-
tatea, n e p u t â n d să i se subordoneze, sau să i se adapteze. P r o ­
blema îi r ă m â n e deschisă, d e a se potrivi obiectului nou, p r i n d e ­
rogare dela conformaţia sa adversativă realităţii, sau de a se can­
tona franc în fantastic, ceea ce este poate mai p e măsura s t r u c ­
turii sale lirice. î n t r ' u n fel sau într'altul, îi este poate dat să r e u ­
şească mai bine decât p r i n transacţia de faţă, p r i n care n u iese
d i n t r ' u n c o m p r o m i s . Oricum, Ochii Maicii Domnului se valorifică
prin admirabile frumuseţi parţiale, î n t r ' u n cuvânt p r i n prezenţa
p e r m a n e n t ă a poetului. Ivirea prozatorului de bunăvoie prozaic
şi a naratorului mai cenuşiu atârnă de disciplina p r i n care d.
T u d o r Arghezi, eventual, îşi va mortifica personalitatea sa a n t i -
epică. Ea este deci în funcţie d e voinţă.

* *
D - n a Hortensia Papadat-Bengescu este de sigur o mare scrii­
toare, care şi-a fixat prin r o m a n u l ciclic al familiei Halipa (Fecioa­
rele despletite, Concert din muzică de Bach şi Drum ascuns), u n loc
de seamă în r o m a n u l nostru c o n t e m p o r a n . Subtilă analistă, ra­
finată scriitoare, d-sa şi-a ales ca d o m e n i u personal high-life-ul,
descriind cu fine n u a n ţ e stările morale ale super-structurii sociale.
Limit ându-şi investigaţia asupra u n u i teritoriu bine conturat,
d-sa a suit în ultimii zece ani treptele u n e i frumoase cariere epice.
Cu Logodnicul, d-na Papadat-Bengescu îşi variază mediul,
alegându-şi eroii din lumea burgheziei mijlocii. N u s u n t e m p a r t i ­
zanii u n e i stricte specializări. Scriitori d e valoarea d-nei Papadat-
Bengescu s u n t în dreptul lor de a varia a t â t în conţinut cât şi în
expresie, cu atât mai m u l t în medii sociale. Inteligenţa artistică
a scriitoarei se poate aşa dar plimba dela u n etaj la altul al alcă­
tuirii sociale, care d e altfel n u c o m p o r t ă diferenţieri radicale.
I n evoluţia societăţii româneşti, castele nefiind p r o n u n ţ a t e , t r e ­
cerea dela u n strat la altul se face o a r e c u m pe nesimţite.
 A m privit, aşa dar, fără nici o prevenire schimbarea de obiect
a scriitoarei; ba chiar ne-a fost simpatică trecerea p e care şi-a
p r o p u s să o efectueze, din considerentul că şi psihologia s t r a t u ­
rilor mijlocii se cuvine cercetată cu ascuţitele i n s t r u m e n t e ale
creatoarei. Sfârşitul lecturii ne-a i m p u s însă u n categoric regret.
A m fost siliţi să ne î n t r e b ă m la capătul sforţărilor n o a s t r e : ce a
determinat-o p e d-na Hortensia Papadat-Bengescu să păşească
î n t r ' o aventură aşa de plată ? Căci, spre a fi sinceri, Logodnicul este
o capodoperă de plictiseală. Cititorul d e r o m a n e moţăe treaz în
t i m p u l lecturii. Jumătatea a doua a cărţii se scurge fără să se p e ­
treacă mai n i m i c . Iar prima j u m ă t a t e este fastidios de neintere­
santă. Personajele se întrec între ele î n t r ' u n fel de cursă a banali­
tăţii. D u m n e a l u i , logodnicul, e o secătură de ispravă, d u p ă ce
la început îl socotisem o secătură patentă, prin alte cuvinte, u n
spilcuit care ştie să se descurce cu desinvoltură. Dimpotrivă, p e
măsură ce povestirea înaintează, el se înnămoleşte ca u n zevzec,
într'o neverosimilă căsătorie cu o pornită p e care orice t â n ă r
dezgheţat ar fi identificat-o din v r e m e . T â n ă r u l Costel, care nu
ni se părea la început aşa de nul, alunecă într'o căsătorie din care
oricine s'ar fi degajat cu u n m o m e n t mai c u r â n d . Obişnuit cu
u n relativ confort, el acceptă n u n u m a i echivocul peste orice în­
chipuire al căsătoriei cu o otreapă, dar şi mizeria cea mai i n c o n -
fortabilă. Părăsit de fluşturateca sa soţie, el se încurcă cu sora
acesteia, o spălăcită cazanieră, al cărei unic merit este că ştie a
p u n e ordine în gospodărie. Altminteri n u e prevăzută cu nici una
din calităţile fizice, indicate să placă lui Costel, care în primele
pagini este u n mic fante b u c u r e ş t e a n .
Ana, aşa se chiamă gospodina lipsită de orice cochetărie
femeiască, începe a boli dela jumătatea cărţii şi se stinge
încetul cu încetul, fără să ştim bine din ce cauză, — ulcer sto­
macal sau tuberculoză p u l m o n a r ă . I n acest răstimp, soţia fugită
din casă revine odată ca să s u r p r i n d ă interimatul şi să provoace
otrăvirea locţiitoarei, otrăvire de p e u r m a căreia pare a se
trage moartea aşa de înceată a A n e i . M a i asistăm la vizitarea m e ­
najului nelegiuit şi semi-incestuos, de către m a m a băiatului, o
b u n ă mică burgheză, care se va arăta încântată de viitoarea noră
a ei. Intr'adevăr, d o m n u l Costel, cucerit de priceperea gospodă­
rească a Anei, se recăsătoreşte cu aşa de p u ţ i n îmbietoarea sa
 fostă c u m n a t ă . S'ar s p u n e că d o m n u l Costel acţionează fără
voinţă, dus de u n fel de m ă r u n t ă fatalitate, î n t r ' o clisă care nu-1
dezgustă, ca şi c u m patul şi fiertura ar fi singurele sale raţiuni de
existenţă. M a i t r e b u e adăugat că fina scriitoare care este d-na
Hortensia Papadat-Bengescu s'a întrecut pe sine î n t r ' u n sens cu
totul negativ, pierzându-şi p â n ă şi ironia ce trebuia să prezideze
u n e i atari întreprinderi epice. Să-i acceptăm datele p e care şi
le-a ales, n e a r o g â n d u - n e d r e p t u l să i le refuzăm. O r i c u m , inteli­
genţa aleasă a scriitoarei îşi putea valorifica ascuţimea p r i n t r ' u n
fel d e detaşare ironică, exercitată p e socoteala submediocrelor
personaje. Ceea ce lipseşte Logodnicului este tocmai o atitudine
a autoarei, chiar dacă şi-a i m p u s u n fel de depersonalizare sau
impersonalitate. O scriitoare cu posibilităţile d-nei P a p a d a t -
Bengescu, depăşindu-şi cu u n cap personajele, ar fi p u t u t să le
domine cu inteligenţa şi să scoată efecte d e u m o r intelectual,
explicit sau implicit. N u a m sezisat nici u n fel de u m o r de situaţie
sau de caracter în searbădă comedie u m a n ă p e care ne-o înfăţi­
şează autoarea. U n d u h de banalitate planează peste carte, la p u ­
terea a doua, peste platitudinea materialului u m a n şi a eveni­
mentelor. P â n ă şi stilul rar, de metalice sclipiri intelectuale, s'a
transformat într'o prea adecvată cu situaţiile, neexpresivitate.
S u n t e m î n t r ' u n bărăgan al realismului, expresie ultimă a sărăciei
sufleteşti u m a n e . D i n această pustie, n e - a m desprins cu u n senti­
m e n t de stupoare, stârnit de r a p o r t u l inegal dintre posibilităţile
majore ale romancierei şi realizarea şubredă a Logodnicului.
N u cumva specializarea d-sale în portretistica high-life-ulm
este pricina inadaptării la noile condiţiuni sociale propuse sie-şi ?
N e - a m afla, în acest caz, înaintea unei experienţe greşite, poate
intenţionat onorabile, dar n u mai p u ţ i n ratate. D - n a H . P a p a d a t -
Bengescu a încercat oare să-şi potrivească uneltele p e o altă cate­
gorie omenească, mai simplă decât precedenta ? Sau şi-a schimbat
n u m a i sculele? Dificilă dilemă, din care n u ieşim decât p r i n
impresia că n u şi le-a înlocuit cu n i m i c .
Logodnicul e u n r o m a n semnat de d-na H . Papadat-Bengescu,
în care n u o recunoaştem în cea m a i mică m ă s u r ă .
*
* *
Fizionomia literară a d-şoarei Henriette Y o n n e Stahl, d u p ă preco­
cele d e b u t din romanul ţărănesc Voica, n u se desluşise suficient în
Mătuşa Matilda, u n d e coexista u n a n u m i t vague ă Vâme feminin,
cu u n robust simţ realist. Contradicţia evidentă dintre dispoziţia
romanţioasă şi aplecările realiste s'a rezolvat norocos în Steaua
Robilor. Dezlegarea incertitudinii temperamentale a scriitoarei este
î n t r ' u n fel gordiană, deoarece în acest al doilea r o m a n al d-sale,
regăsim o personalitate netedă, fără oscilaţii. Intr'adevăr, d-şoara
Stahl a dat u n r o m a n viguros, obiectiv, fără dulcegării feminine,
deşi tratează o gingaşe problemă, de resortul psihopatologiei
sexuale.
Maria, eroina cărţii, părăsită de amantul ei Saşa, este t u r b u r a t ă
în adâncimea fiinţei morale, cu repercusiuni fiziologice necruţă­
toare. Solicitată de dragostea sinceră a doctorului Lucian Panu,
ea stărueşte într'o depresiune nervoasă, care-i alterează sensibili­
tatea nervoasă. I n t i m p u l u n e i serate data d e m a m a sa, d-na
M ă n e a n u , Maria e supusă u n e i acute crize nervoase, p e care n u
o linişteşte zgârietura ce şi-o făcuse la u n b r a ţ . L a sfârşitul seratei,
d u p ă plecarea musafirilor, ea se face complicea inconştientă a
u n u i mascul sec, locotenentul Florin Negrea, p e care-1 primeşte
p e ascuns şi căruia îi cedează oarecum s o m n a m b u l i c . E s t e o scenă
« t a r e » (partea I-a, capitolul i o ) , penibilă de sigur, dar condusă
cu o siguranţă meşteşugită. M a r i a îl refuză pe doctorul L u c i a n
P a n u , venit să se declare şi să-i ceară m â n a . Pusă înaintea a m a n ­
tului ei fortuit, locotenentul, care curtează în continuare p e sora
ei Stela, Maria provoacă u n mic scandal familial, fără să-i l ă m u ­
rească pricina. Florin e p u s în situaţia de a cere m â n a Stelei în
u r m a u n u i gest interpretat d e d-na M ă n e a n u ca o afecţiune reci­
procă dintre tineri. Maria n u are puterea să risipească echivocul.
Căsătoria se face. Maria are u n acces de nervi, u n fel de şoc, în
a cărui determinare intră părăsirea ei de către Saşa şi necugetata
î m p r e u n a r e cu Florin. Restabilită, ea r ă m â n e cu u n fel de indi­
ferentism sexual, care o aruncă în braţele pictorului George V e -
roniade, fără să-1 iubească şi n u m a i din nevoia de a n u se mai
simţi singură. Doctorul P a n u descoperă legătura Măriei şi pleacă
în străinătate. Intervine moartea m a m e i lui Saşa. î n a i n t e d e a se
stinge, ea rosteşte numele Măriei, hotărîndu-1 p e Saşa să revină
pe lângă aceasta cu p r o p u n e r i matrimoniale. Saşa este u n individ
care n u poate suporta singurătatea şi care îşi alege căsătoria ca
u n refugiu m â n t u i t o r . Căsătoria se face, deşi Maria şi-a destăinuit
 legătura ei cu Veroniade. împăcarea nu mai este însă p e n t r u
Maria fericirea scontată. D u p ă nuntă, ea destăinueşte soţului şi
scabroasa aventură cu F l o r i n . Căminul i se pare nesuferit, populat
cu strigoiul de c u r â n d moartei, iar Saşa îi apare despuiat de p r e ­
stigiile p r i m u l u i ei amor. Ea pleacă d e acasă d u p ă o explicaţie
sumară şi se pregăteşte să se sinucidă, pe parapetul D â m b o v i ţ e i .
Doctorul P a n u o s u r p r i n d e la t i m p ca s'o smulgă morţii şi s'o
facă fericită.
A m parcurs schematic traseul existenţei t u r m e n t a t e a Măriei
M ă n e a n u . D-şoara Stahl n u s'a folosit în povestirea ei de nici u n
fel de duioşie sau efuziune sentimentală. D-sa a descris graficul
unei experienţe, curajos axate p e sexualitate.
Maniera d-sale, fără a se sfii de realităţile crude ale cărnii, n u
constă totuşi în inutile descripţii fiziologice. Atenţia romancierei
s'a fixat mai ales asupra t u r b u r ă r i l o r nervoase ale Măriei, deter­
m i n a n t e ale zigzagurilor ei erotice. O fatalitate a sistemului nervos
feminin împânzeşte r o m a n u l . Subiectul este într'adevăr delicat
şi cere o tratare simplă, directă, dezgolită de prejudecăţi şi totodată
d e brutalităţi inutile. M e r i t u l romancierei este de a fi corespuns
întocmai necesităţilor t e m e i . Dezbărată d e predispoziţiile prea
romanţioase din Mătuşa Matilda şi totodată de realismul gras din
celălalt c o m p a r t i m e n t al aceleiaşi cărţi, autoarea a dat dovadă
d e o rece stăpânire de sine, de o calculată m â n u i r e a analizei.
Totalitatea personajelor care roiesc în j u r u l Măriei s u n t suficient
schiţate, lăsându-se însă în plină lumină, chipul moral al eroinei
principale. Acesta este în strânsă legătură cu structura ei nervoasă
şi viaţa ei sexuală. Cel mai mare elogiu ce se poate formula r e ­
feritor Ia Steaua Robilor, este demersul aproape masculin al inte­
ligenţei analitice, absenţa feminităţii vibrante, din care îndeobşte
scriitoarele îşi fac u n titlu d e m â n d r i e . D-şoara Stahl n u face lite­
ratură feminină în Steaua Robilor, ci literatură p u r şi simplu.
D - s a e x p u n e u n caz învecinat psihozelor sexuale, cu o i m p e r ­
sonalitate care este aci adevăratul semn al personalităţii. Rigoarea
în ordinea psihologică este p r i m a condiţie a despicării adevărului
m o r a l . A n u privi femeia p r i n p r i s m a u n e i sensibilităţi lirice,
a n u promova exaltarea valorilor afective, a se neutraliza în cele
emotive spre a spori luciditatea, spre a despica întunerecul m o ­
bilelor sufleteşti, este însăşi funcţiunea de înţelegere a realului.
C â n d o scriitoare se identifică acestei funcţiuni supreme a literelor,
ea se scoate din r â n d u l nediferenţiat al tinerelor scriitoare, care
fac din afectivitate şi aproximaţie psihologică o vagă profesie.
P r i n obiectivarea excepţională, d-şoara Stahl a mai dovedit ceva:
că nimic din ceea ce este fatal unei structuri morale şi fiziologice
n u poate fi scabros, că n u m a i inesenţialul, nesemnificaţia în ordinea
psihologică trebuesc condamnate şi stârpite. Cele mai penibile
situaţii din p u n c t d e vedere etic, gama întreagă a turburărilor
sexuale, pot fi material epic remarcabil, cât t i m p scriitorii urmăresc
adevărul, u n e o r i teribil. D-şoara H e n r i e t t e Y v o n n e Stahl poate
avea o concepţie atroce a existenţei, înaintea căreia semenele
d-sale s'ar c u t r e m u r a . Steaua Robilor este într'adevăr u n r o m a n
de o rece cruzime şi de o liniştită disperare. D e s n o d ă m â n t u l
liniştitor n u ridică lespedea grea a fatalităţii sub care s'a z b ă t u t
M a r i a . Aceasta adevereşte încă odată că deslegările optimiste s u n t
u n praf de aer în ochii cititorului şi că sub semnul fatalităţii,
catastrofele s u n t n u m a i suspendate c â n d se lasă cortina. N o i
p ă s t r ă m gustul de funingine al lecturii.
Realizându-se ca romancier de strictă logică a fatalităţii, cu
mijloace excepţionale de măsură, de claritate şi de simplicitate,.!
d-şoara Stahl s'a adaos în epica noastră cu u n nou i n s t r u m e n t
d e precizie.
*
* *
î n c h e i n d cu seninătate şi împăcare de sine ciclul rusesc al
romanului său autobiografic, d. Constantin Stere inaugurează cu
Ciubăr eşti, transplantarea în mediul r o m â n e s c a lui I o n R ă u t u .
Coborîrea acestuia pe p ă m â n t u l «patriei ideale» se face sub
auspicii destul de neplăcute; carantina prea lungă, inconfortul
hotelurilor, iniţierea prea bruscă în intimităţile vieţii politice
s u n t ca u n d u ş rece peste înfierbântatele iluzii ale tânărului ce-şi
închipuia că R o m â n i a este ţara Canaanului. S u n t e m de acord
de altfel că felul nostru de viaţă mai a c u m patru decenii era
departe de a fi ideal. Astăzi încă civilizaţia noastră păstrează aspecte
d e relativ orientalism. D a r la drept vorbind, d e u n d e venea R ă u t u ?
D i n t r ' u n imperiu vast, ale cărui mari aşezări u r b a n e n u prea le
frecventase. N u cunoştea Petersburgul şi Moscova decât din auzite.
Locuise la Chişinău în închisoarea internatului şcolar şi străbătuse
clandestin periferiile Odesei, u n d e se adăposteau nucleele socia­
liste şi teroriste. Camarazii săi d e vârstă erau nişte simpatici şi
exaltaţi papagali ai dogmei marxiste sau kropotkiniste, care r e ­
citau p e nevăzute şi mai ales p e nedigerate, texte sacrosancte ale
u n o r proaspete evanghelii revoluţionare. Ce confort cunoscuse în
taigaua siberiana sau prin alte centre ale deportării sale ? I n d e ­
finitiv, ca să cadă din cer, I o n R ă u t u trebuia să vină foarte d e sus
sub raportul vieţii administrative, sociale şi politice. N u m a i astfel
debarcarea sa dincoace, peste P r u t , ar fi comportat o prăbuşire
astrală, din stratosfera. Dezgusturile lui I o n Răutu ni se par în­
dreptăţite prin raportare la u n ideal abstract, dar foarte n e î n d r e p ­
tăţite în comparaţie cu mediile ce i-au fost dat să le cunoască.
Reacţiunea sa sufletească este aşa dar excesivă, considerând că
în realitate el a păşit d i n t r ' o sălbăticie într'alta. Ba chiar sălbăticia
d e la noi era mai p u ţ i n poliţienească şi putea î n t â m p i n a u n oftat
de uşurare, care nu s'a p r o d u s .
I o n R ă u t u trece deci dela o inadaptare Ia alta, iar n u dela a d a p ­
tare la inadaptare. Descoperind de pildă iobăgia ţărănească dela
noi, aceasta n u era mai gravă decât starea mujicului r u s . C â t
priveşte politicianismul nostru, a cărui corupţie se explică prin
caracterul de început al vieţii noastre publice, Ion R ă u t u nu îi
putea o p u n e mecanismul unei sincere democraţii ruseşti. N u m a i
închipuindu-şi o ordine politică ideală, eroul d-lui Stere are r e -
acţiuni sufleteşti rigoriste. D e asemenea mediul universitar r o ­
m â n e s c în fază naţionalistă şovină oferă discrepanţe u n u i iluzio­
nist integral, care n ' a cunoscut o zonă intelectuală în realitate
superioară. P r i n u r m a r e , excesivele disponibilităţi idealiste ale
lui R ă u t u justifică perplexitatea sa, dar nu confruntarea cu alte
realităţi care ar fi corespuns nevoii sale de ideal. Mediile socialiste
cercetate întâlnesc în I o n R ă u t u , convingeri poporaniste de veche
d a t ă ; ele n u îl vor atrage magnetic. Cu atât mai p u ţ i n va fi c o m ­
plezent cu spectacolul d e bâlci p e care-1 oferă marile partide de
g u v e r n ă m â n t . D . Constantin Stere face u n tablou foarte întunecat
al acestor alcătuiri politice, în care ambiţiile feminine p u n în m i ş ­
care sforăria. Politica e condusă din b u d u a r e şi din saloane şi se
agită în cluburi sau în sălile publice cu o neruşinare fără frâu.
Ciubareştii s u n t o sinteză u r b a n ă la poalele Ceahlăului, cu
caractere ale Iaşilor şi ale Bucureştilor. Originea istorică a oraşului
este scrisă cu reminiscenţe din Vile des Pingoidns a lui Anatole
France, în datele unei erudiţii fanteziste. I n descrierea vieţii
publice, autorul aduce u n t e m p e r a m e n t ideologic militant şi
antipatii sau uri nerăcite. P e n t r u u n o m de fanatice convingeri
sociale, pasiunile s u n t fireşte abstracte, dar se comunică romancie­
rului şi se răsfrâng asupra personajelor politice caricaturizate.
D . Constantin Stere nu separă individul de ideile lui şi portreti­
zează p e adversari cu trăsături întunecate, în care imaginaţia î n ­
groaşe şi urîţeşte. Prevăzut cu o puternică memorie afectivă, au­
torul n u uită şi nu iartă oamenii întâlniţi a c u m 40 d e ani, dintre
care unii mai trăiesc. S c h i m b â n d u - l e fizionomia fizică, le păstrează
fizionomia morală şi o agravează, u r m ă r i n d efecte groase. D - s a
a protestat contra cheilor propuse de câte u n recenzent, dar dez­
minţirea a avut ca u r m a r e continuarea jocului, căruia romanul se
pretează aşa de b i n e . Caragiale, doctorul I o n Cantacuzino, P h i -
lippide, D o b r o g e a n u - G h e r e a , I o n şi Sofia Nădejde dintre morţi,
d. prof. N . Iorga dintre cei în viaţă, au fost identificaţi de cititorii
obişnuiţi, fără ca să contăm alte descifrări îngăduite oamenilor
iniţiaţi, din generaţia mai veche. Romanul se încheie cu pactul
dintre autor şi Ionel Brătianu (în r o m a n Aurel Crăsneanu), în
vederea realizării u n u i p r o g r a m practic m i n i m a l : reforma agrară
şi reforma electorală. I n aceste condiţii de politică practică se înscrie
în partidul liberal Ion Răutu, după avatare politice adesea suspec­
tate şi persecutate aci la n o i : începuse a fi socotit spion rusesc !
Ciubăr eşti s u n t o frescă politică a u n u i militant care n u s'a
obiectivat ca u n istoric imparţial al t r e c u t u l u i . I n descrierea d-lui
Stere pasiunile în loc de a se stinge se reaprind ca într'o cronică
politică a actualităţii. Viziunea sa politică, mizantropică şi pesi­
mistă, e lipsită de seninătatea memorialistului obiectiv. I n schimb,
întâlnim o figură feminină plină de prospeţime, afectivă şi ocro­
titoare, care este Elisa Orleanu, gazda lui Răutu, zugrăvită în plină
lumină. Yvonne, soţia politicianului Nitza Vasilescu, e o u m b r ă
proectată ideal, amintind-o p e U n d i n a , tovarăşa din nucleul
odesian. U n m o m e n t emoţionant e prilejuit de întoarcerea lui
R ă u t u la Năpădeni, u n d e îl găseşte p e tatăl său m o r t şi u n d e ,
p e n t r u o clipă fugitivă, se împărtăşeşte de lumina privirii m a t e r n e .
S u n t câteva m o m e n t e omeneşti străbătute de emoţii, în dogoarea
luptelor politice.
 V o l u m u l al şaselea din ciclul In preajma Revoluţiei n u este d e
sigur nici cel mai obiectiv, nici cel mai senin. î n s e m n â n d fără
ocol impresia noastră, avem conştiinţa îndeplinirii u n e i datorii,
d e avertizator franc: complimentele convenţionale n u servesc
nici adevărul, nici p e scriitorul care receptează atent n u m a i
impresiile şi judecăţile de b u n ă credinţă, spre a le fructifica în
experienţa sa ulterioară.

* *
D . G i b I . Mihăescu, nuvelistul cel mai puternic al generaţiei
post-belice, a dat cu Rusoaica u n foarte b u n roman, s i t u â n d u - s e
dintr'odată p e p r i m u l plan al epicei noastre. N i m e n i n u excelează
ca d-sa în stârnirea unei atmosfere de obsesie sexuală. D-sa or­
ganizează cu migală naşterea, creşterea şi înstăpânirea exclusivă
asupra vieţii morale a ideilor fixe, erotice. Literatura sa, trezind
rezistenţe pedagogice, — se înţelege moralizante, — este însă
robustă, viguroasă şi prin aceasta sănătoasă. Prin alte cuvinte,
d. G i b I . Mihăescu n u este imputabil de decadentism, care este
expresia unei literaturi obosite, secate în izvorul vital. C u m a m
acuza de pervertire o manifestaţie energică şi dinamică de intensi­
tatea Rusoaicei, în care se concretizează şi, în acelaşi t i m p , se sim­
bolizează oarecum liric absolutul pasional ?
I n Donna Alba averii o variaţie p e aceeaşi t e m ă a Rusoaicei.
C u o facultate remarcabilă de reînnoire, autorul atacă aproape
acelaşi subiect, fără să se repete. Este propriul marilor scriitori
d e a avea t e m e fundamental constante, reuşind în acelaşi t i m p
să lase impresia u n e i împrospătări neîncetate. D e altă parte, d.
G i b I . Mihăescu se n u m ă r ă p r i n t r e romancierii obiectivi care
n u se valorifică prin scris artistic, nici p r i n intelectualizarea
expresiei, izbutind cu toate acestea a-şi adecva expresia conţi­
nutului.
T â n ă r u l Mihail Aspru, d u p ă o adolescenţă destul de aventuroasă,
la care s'au adaus anii d e război, îşi reia imediat d u p ă d e m o ­
bilizare studiile liceale î n t r e r u p t e . Cu ocazia u n u i u l t i m examen,
zăreşte în colţul u n e i străzi p e D o n n a Alba şi peste câtva t i m p
o revede în convoiul unei î n m o r m â n t ă r i . Prima oară, de emoţie,
i-au scăpat de sub braţ voluminoasele dicţionare Bailly şi Quiche-
rat, răbufnind zgomotos p e trotuar şi atrăgând luarea aminte a
tinerei femei. G â n d u l său e persecutat ani d e - a - r â n d u l de silueta
aristocratică a D o n n e i Alba. L u â n d u - ş i în t e r m e n util licenţa în
drept, o identifică în soţia avocatului Georges Radu Şerban,
coborîtor din domnitorul m u n t e a n . Reuşeşte să devină secretarul
avocatului şi, îmboldit de ambiţia ca n u m e l e său să străbată la
urechile femeii iubite, ajunge el însuşi u n r e p u t a t avocat.
D o n n a Alba este o prinţesă Ypsilant, ruinată în u r m a u n u i p r o ­
ces agrar şi n u m a i aşa măritată cu u n alt aristocrat, m u l t mai în
vârstă decât d â n s a . A s p r u visează gloria şi răsplătirea subsecventă
a iubirii sale, prin redeschiderea procesului de p ă m â n t pe care
1-a p i e r d u t însuşi patronul său. Studierea dosarului îi spulberă
generoasa iluzie, descoperind că incidentul p e care îl intuise,
socotindu-1 decisiv p e n t r u o revizuire, fusese dezvoltat de Georges
Radu Ş e r b a n . N u - i mai r ă m â n e decât să străpungă misterul
u n u i duel dintre soţ şi u n rival m o r t de p e u r m a asaltului d e a r m e :
n ' a fost oare o rivalitate de dragoste, al cărei obiect fusese însăşi
Alba ? Investigaţiile pe această pistă îl duc p e A s p r u la descoperirea
u n u i frate al mortului, care încearcă să o şantajeze p e prinţesa
Radu Şerban, cu corespondenţa ei p e care o d e ţ i n e .
Alba iubise pe T u d o r Buzescu, iar fratele acestuia, decavat,
trăieşte într'o mansardă, îndrăgostit la r â n d u l lui de D o n n a Alba
şi căutându-şi o satisfacere mizerabilă în îmbrăţişările u n e i prosti­
tuate, care e chemată substituitor p e numele intangibilei Alba.
Prin şiretlicuri succesive, A s p r u intră în posesia scrisorilor, spre
a le remite Albei. D o n n a Alba crede la început că e vorba de u n
nou şantaj. A s p r u e însă cavaler: o primeşte la el acasă fără să
profite de împrejurare şi îi dă înapoi corespondenţa, sfătuind-o
să sfarme echivocul conjugal, mărturisind soţului ei că a fost
a m a n t a lui Buzescu. Exaltată de î n d e m n u l lui Aspru, D o n n a Alba
capătă curajul ce îi lipsise p â n ă atunci şi se destăinueşte soţului,
a n u n ţ â n d u - i hotărîrea de a divorţa. Soţul se sinucide şi A s p r u
îşi vede fericirea realizată p r i n posedarea, aşteptată de atâţia ani,
a D o n n e i Alba. D u p ă t e r m e n u l doliului, ea va fi soţia lui.
T r e b u e citit r o m a n u l ca să se spulbere pe de o parte impresia
fals romanţioasă a rezumatului, iar p e de alta p e n t r u a se verifica
tensiunea obsesiei lui Aspru, care e atmosfera însăşi a r o m a n u l u i .
D . Gib I . Mihăescu a v r u t să dea icoana vechii noastre aristocraţii,
în ultimii ei rejetoni; în acest sens, D o n n a Alba, Georges Radu
Şerban şi degeneratul sau mai c u r â n d decăzutul Preda Buzescu
reprezintă cu fidelitate o categorie care e pe cale de stingere
(aceeaşi se regăseşte în figurile feminine din Vioara mută,
r o m a n u l prea p u ţ i n cunoscut al d-lui N . Davidescu, apărut în
1928). I n prelungirea aceluiaşi interes, fetele din societatea
burgheziei mari bucureştene s u n t bine creionate, cu ostentativa
lor detaşare, cu expeditivitatea în ale amorului şi cu obiş­
nuinţa înjurăturii cotate ca o distincţie. Cu toată veridicitatea
aspectelor sociale, accentul principal cade p e ideea fixă, de n a t u r ă
sexuală.
Mihail Aspru e o energie concentrată pe o singură idee, de a se
apropia de D o n n a Alba. T o a t ă vitalitatea sa tinerească se cheltueşte
î n t r ' u n singur sens şi o singură direcţie, ca o forţă mecanică.
E o mecanică sufletească foarte elementară, dar de o impresionantă
siguranţă în funcţionare. Demersurile subconştientului şi ale
conştiinţei vădesc u n singur ţel în viaţă, dela care a t â r n ă fericirea
sau detracarea maşinii omeneşti. D . G i b I . Mihăescu a p u s în
Donna Alba toată puterea t e m p e r a m e n t u l u i său matur, stăpân
p e orhestrarea simfonică a u n u i m o t i v muzical u n i c . Este vrednic
de admirat c u m nici u n a m ă n u n t nu e de prisos în economia cărţii,
c u m fiecare gest şi c u v â n t se subordonează unei finalităţi oarecum
logice, inexorabile. O adevărată artă a compoziţiei arhitecturale
se destăinueşte în procedarea sa epică. Eliminarea inutilului şi
punerea în lumină a semnificativului, stau ca m ă r t u r i e a unei
organizări fără greş. V o m reda u n singur a m ă n u n t semnificativ,
p e n t r u a evidenţia adevărul psihologic: Mihail A s p r u se chinueşte
să p r i n d ă n u a n ţ a exactă a părului iubitei, dar atât este orbit
de solara ei apariţia, încât se înşeală m e r e u ; 1-a văzut întâi b r u n ,
apoi castaniu, în sfârşit b l o n d cenuşiu, schimbător; la fel cu ochii:
în depărtare s u n t negri, de aproape albaştri-cenuşii, dar grei,
din acei ce n u se lasă fixaţi. Poate ultima cucerire în dragoste e
o victorie intelectuală: luciditatea d e a vedea drept în amăgitoarele
şi schimbătoarele înfăţişări ale femeii. « î n f ă p t u i r e mitologică»,
D o n n a Alba este, ca şi eroina din Rusoaica, o incarnare nestator­
nică a eternului feminin; « sunt doar trei inşi în vuietul e n o r m al
secolului, care se zbat p e n t r u idolul acestei religii a t â t d e restrânse
şi de delicioase (p. 59) » — Georges Radu Şerban, P r e d a Buzescu,
şi Mihail Aspru, spre a înfăţişa duelul veşnicit dintre bărbaţi,
p e n t r u cucerirea idolului enigmatic, « p e n t r u a se învrednici cel
mai de p e u r m ă d e minunea extremei frumuseţi».
Pasiunea lui Mihail A s p r u n u se colorează patologic, datorită
tinereţii sale biruitoare; dacă n u şi-ar ajunge obiectivul, resortul
mecanismului sufletesc s'ar ţicni. Aşa c u m funcţionează aci,
regulat şi fără piedici decisive, obsesia sa organizată e condusă
de imaginea idealizată a femeii unice.
D . G i b I . Mihăescu se confirmă încă o dată ca meşterul con­
flagraţiilor erotice, p e n t r u unii necruţătoare, care prăbuşesc în
crimă sau zminteală, p e n t r u alţii izbânditoare, care înalţă m a s c u ­
linitatea la potenţialul cel mai ridicat. U n aed m o d e r n al b ă r b ă ­
ţiei, neînfricoşat de consecinţele ultime ale goanei hăituite d u p ă
femeie, este romancierul Donnei Alba.
Donna Alba este u n r o m a n de p r i m ordin, ca şi Rusoaica,
alături de care va sta î n t r ' u n diptic preţios.
*
D . U r y Benador este u n scriitor d e mai veche pregătire, care
a întreprins mai în u r m ă o frescă curioasă în Ghetto, veac XX,
r o m a n p â n ă acum rămas la volumul întâi şi scris cu migală inte­
lectuală. N e v o m orienta mai bine în pretenţioasa-i concepţie, la
apariţia volumului u r m ă t o r . î n t r e r u p â n d u - ş i lucrarea de proporţii
întinse, d-sa a d u n ă în v o l u m o nuvelă Appassionata şi u n scurt
r o m a n psihologic, de 160 pagini. Appassionata e o bucată stră­
lucită, al cărei subiect foarte ingenios ni se pare mai ales susţinut
p r i n t r ' o proză lirică d e somptuoase efecte, dar n u tocmai realizată
în conturarea morală a tânărului Burich b a r Moişe Hasandler,
plecat dela Sadagura la Viena, cu o caravană de credincioşi d u p ă el,
în căutarea messiei care s'a rostit divin în appassionnata, Bee­
t h o v e n , î n v ă ţ a t u l ajunge la Viena singur, u r m a t p â n ă la capăt n u m a i
d e soţia sa, ca să se încrucişeze cu convoiul funebru al marelui
compozitor. Aflând de moartea aceluia pe care-1 credea m â n t u i t o r u l ,
îl caută singur printre crucile cimitirului creştin. T e m a e în­
drăzneaţă, p e n t r u u n scriitor de confesie mozaică, dar, încă odată,
se valorifică mai m u l t liric decât epic, ceea ce încă e remarcabil.
Subiect banal e mai realizat, deşi reduce r o m a n u l la proporţiile
cele mai limitate. C u m însă e vorba d e specia analitică, în care
acţiunea se simplifică energic, ca şi n u m ă r u l fiinţelor, î m p u ţ i n a t
la strictul necesar, economia de spaţiu e de rigoare. S u n t e m în
clasicul t r i u n g h i : soţul, soţia şi a m a n t u l . Cel dintâi are u n
t e m p e r a m e n t nefericit de gelos maladiv, care-şi introduce în
liniştea menajului u n prieten, spre a încerca o experienţă. N u e
u n cinic lucid, care să se potrivească u n u i j o c sinistru; nu, e u n
gelos clasic, care însă, în loc de a proceda în consecinţă, păzindu-şi
femeia împotriva p r i m u l u i venit, se îndărătniceşte să se joace cu
focul. P â n ă la u r m ă , se arde, fireşte. C â n d îşi dă seama că a reuşit
să-şi împingă nevasta, femeie de treabă, în păcat, î n n e b u n e ş t e ;
şi d u p ă vindecare, înainte de a-şi face seamă, îşi scrie p o v e s t e a . . .
Istoria d-lui U r y Benador e în linia volumului întâi din Ultima
noapte de dragoste, întâia zi de război a d-lui Camil Petrescu
si în linia Ioanei, de d. A n t o n H o l b a n : o foarte b u n ă analiză a
chinurilor geloziei. Maniera d-lui Benador e dinamică, palpitantă,
răscolitoare. L u d w i g Holdengraeber, gelosul patetic, n u se
&VLzXvLZ2ak la rece, ci se frământă pe jar, c o m u n i c â n d u - ş i nemijlocit
pârjolul.
D . U r y Benador, cu toată originalitatea, se aşează alături de
mai sus numiţii pictori ai geloziei. R ă m â n e de văzut dacă, cu
Subiect banal, şi-a descoperit vocaţia, î n direcţia analitică, sau
dacă se va întoarce la fresca inanimată din Ghetto, veac XX sau
la nuvela lirică, stilizată, gen Appassionata. Alegerea noastră e
categorică: strigăm bravo ! la Subiect banal.

Ş E R B A N C I O C U L E S C U
 CRONICI

CONGRESUL CĂMINELOR CULTURALE

ALE FUNDAŢIEI CULTURALE REGALE
«PRINCIPELE CAROL»

I n dimineaţa zilei de 7 Iunie au sosit în Capitală delegaţii Cămi­

nelor Culturale, afiliate Fundaţiei Culturale Regale «Principele
Carol», p e n t r u a participa la sărbătorirea ce u r m a să aibă loc
a doua zi.
N u m ă r u l lor a fost deosebit de mare şi a n u m e : au sosit din
Oltenia reprezentanţii a 71 de cămine; din M u n t e n i a a 128 de
cămine; din Dobrogea a 29 de c ă m i n e ; din Moldova a 135 de
•cămine; din Basarabia a 51 de cămine; din Bucovina a 13 cămine;
din Transilvania a 36 de cămine şi din Banat-Crişana a 15.cămine.
Au fost deci reprezentate 478 de cămine din cele 814 pe care
în acel m o m e n t le avea afiliate F u n d a ţ i a . N u m ă r u l total al parti­
cipanţilor a fost însă cu mult mai mare, fiecare cămin t r i m i ţ â n d
mai mulţi reprezentanţi, preoţi, învăţători sau gospodari, trecând
cu p u ţ i n peste n u m ă r u l de 1.000.
Aceşti delegaţi ai căminelor s'au adunat în sala Ateneului R o m â n ,
sub înalta preşedinţie a Maiestăţii Sale Regelui, în d u p ă masa zilei
de 7 I u n i e . Scopul acestui Congres era să dea prilej t u t u r o r acelora
care lucrează în sânul căminelor p e n t r u ridicarea culturală a sate­
lor, să audă î n d e m n u l şi chemarea Maiestăţii Sale Regelui şi să
ia cunoştinţă de noul Statut de organizare al Căminelor culturale
din sate, p e care Maiestatea Sa 1-a dat de c u r â n d prin F u n d a ţ i a
Sa. Şedinţa Congresului a început prin I m n u l Regal, executat de
Orhestra Filarmonică, condusă de d. Egizio Massini. A luat apoi
cuvântul d. prof. D i m . Guşti, Directorul General al Fundaţiei,
care a rostit următoarele c u v i n t e :

Sire,

P e n t r u noi toţi acei care s u n t e m strânşi laolaltă în sânul F u n ­

daţiei Culturale Regale « Principele Carol», ca să d u c e m la b u n
sfârşit gândul de bine al Regelui şi conducătorului nostru, ziua
de astăzi este o zi de deosebită sărbătoare, căci p e n t r u prima oară
ne aflăm cu toţii adunaţi, reprezentanţi ai Căminelor din toată
ţara şi reprezentanţi ai Fundaţiei, î n t r ' u n congres sub preşedinţia
Maiestăţii Voastre. Ziua de 8 I u n i e ni se face prin aceasta încă
mai scumpă, şi ne g â n d i m ca de astăzi înainte — dacă Maiestatea
Voastră ar încuviinţa — să r ă m â n ă această zi de 8 I u n i e o « zi a Că­
minelor », în care să sărbătorim, în asemenea congrese, înscăunarea
Maiestăţii Voastre, ceea ce p e n t r u noi înseamnă chezăşia că m u n c a
noastră p e n t r u cultura satelor va fi dusă la b u n capăt sub povaţa
luminată a Maiestăţii Voastre.

Iubiţi delegaţi ai Căminelor

şi colaboratori ai Fundaţiei,

însemnătatea acestui Congres al Căminelor este cu atât mai

m a r e cu cât el n e face să v e d e m î n t r u p a t aevea g â n d u l însuşi
care ne-a stat la temelie dela început, încă din 1921, c â n d Măria Sa
Regele — pe atunci Principe Moştenitor — a creat această F u n ­
daţie, într'adevăr, s u n t e m aci adunaţi p e n t r u prima oară laolaltă.
D u p ă c u m Căminul el însuşi n u este altceva decât o adunare
laolaltă a t u t u r o r oamenilor de bine d i n t r ' u n sat, d u p ă c u m şi
F u n d a ţ i a n u este altceva decât o adunare laolaltă a t u t u r o r C ă m i ­
nelor din toată ţara.
Să n u credeţi că Fundaţia ar fi o instituţie închisă între patru
ziduri, în care se alcătueşte u n plan de lucru pe care apoi, cu sila
şi p r i n ordine de sus, îl înfăptuim cu ajutorul Căminelor noastre.
Ci, dimpotrivă, F u n d a ţ i a este în p r i m u l r â n d adunarea t u t u r o r
Căminelor. Cu porţile larg deschise, noi aşteptăm să ne vină Cămi­
nele şi băgători de seamă ascultăm toate gândurile de lucru, toate
nevoile, toate dorinţele Căminelor p e n t r u m u n c a satelor în care
lucrează. Rostul nostru este tocmai acesta, d e a face legătura între
Cămine, şi de a scoate din experienţa de toate zilele a Căminelor,
învăţătura b u n ă şi pildele cele mai vrednice d e u r m a t p e n t r u toată
lumea, p e n t r u ca cu toţii să ne l u ă m d u p ă î n d e m n u l acelor Cămine
în care oamenii de ispravă, cu suflete curate, au găsit chipul în
care t r e b u e să lucrăm pentru ca într'adevăr să venim în ajutorul
satelor, pe toate t ă r â m u r i l e .
F u n d a ţ i a Culturală Regală « Principele Carol» este datoare deci
să dea în p r i m u l r â n d t u t u r o r Căminelor sale o organizare şi u n
plan comun, astfel ca să se muncească de toată lumea, ca
într'o singură tovărăşie, cu aceleaşi metode şi încercând a u r n i
din loc, spre mai bine, cultura satelor, p r i n t r ' o sforţare pornită
dintr'odată, iar nu fărămiţită în activităţi răzleţe şi singuratice.
P e n t r u a ajunge la această organizare gospodărească a muncii
noastre, Fundaţia Culturală vă înfăţişează astăzi u n nou Statut
al său, p e care Maiestatea Sa Regele 1-a întocmit prin F u n d a ţ i e
şi din care v o m desprinde acuma vreo câteva g â n d u r i scumpe
Maiestăţii Sale, g â n d u r i de temelie p e n t r u toată străduinţa noastră
s u b steagul L u i .
M a i întâi, întreaga m u n c ă de ridicare a satului este o treabă
a obştii întregi a satului, strânsă toată în C ă m i n u l Cultural. C ă m i ­
n u l Cultural este u n loc u n d e t r e b u e să se a d u n e toţi oamenii de
b i n e , intelectuali şi gospodari, fără nici u n alt g â n d decât al binelui
obştesc, lăsând de o parte orice g â n d lăturalnic care ar putea să
întineze cuvintele Maiestăţii Sale care a spus că vede în organi­
zaţia solidă a-Căminurilor Fundaţiei « Principele Carol » o chezăşie
a dezvoltării satelor, Căminul t r e b u i n d să fie centrul de strălucire
a vieţii locale şi celula organică a cunoaşterii vieţii noastre rurale.
L a unirea puterilor d-voastre î m p r e u n ă din sat, Statutul n o u al
Căminelor Culturale prevede că vor trebui chemaţi şi fiii satului
aşezaţi la oraşe, cu rosturi militare, cărturăreşti, industriale ş.a.m.d.,
p e n t r u a ajuta cu vorba şi cu fapta la ridicarea satelor lor de naştere,
fie că vor fi n u m i ţ i m e m b r i de onoare, ori chiar, în u r m a u n o r
danii mai mari, li se vor da n u m e l e C ă m i n u l u i .
Menirea pe care o are Căminul Cultural, să n u credeţi că este
uşoară. Ceea ce doreşte să înfăptuiască u n Cămin Cultural, este
d u p ă c u m s p u n e articolul întâi al noului Statut să ajute la întă­
rirea sănătăţii trupeşti, la î n d r u m a r e a muncii către o mai b u n ă
producţie şi la înălţarea sufletului în obştea satului.
P e n t r u ca să aibă Căminele noastre o pildă vie de chipul c u m
trebueşte să se lucreze p e n t r u ridicarea satelor, Maiestatea Sa Regele
a avut anul trecut g â n d u l de a trimite în 12 sate, echipe studenţeşti,
care au lucrat pe lângă Cămine Culturale săteşti. I n anul acesta
echipele studenţeşti vor pleca din n o u la lucru, cu mare folos
p e n t r u satele u n d e vor pleca, dar şi cu mare folos p e n t r u toată
lumea, căci experienţa lor n e poate sta drept pildă de ceea ce
poate să facă î n t r ' u n sat Căminul Cultural. Experienţa acestor
echipe a m tipărit-o î n t r ' u n Volum, p e care îl veţi avea la î n d e ­
m â n ă săptămânile acestea şi din care veţi putea vedea care ar fi
înfăptuirile dorite de Maiestatea Sa Regele, p e n t r u toate satele
noastre.
F ă r ă îndoială că toate Căminele noastre Culturale fiind aşeză­
minte p e n t r u organizarea vieţii săteşti în toate privinţele, va trebui
să lucreze ^în strânsă .legătură cu tot ceea ce se întâmplă în sat. Şi
din fericire, u n alt gând şi o altă înfăptuire a Maiestăţii Sale n e
vine într'ajutor: este vorba în p r i m u l r â n d , alături de şcoala şi de
biserica cu care din totdeauna a m avut legături, şi p e care le v o m
păstra întotdeauna, de o altă organizaţie, aceea a străjeriei şi a
muncii premilitare, care are drept scop să dea o altă viaţă de sănă­
tate trupească şi morală tineretului din sat. D e aceea Căminul
 Cultural are îndatorirea să p u n ă frăţeşte la dispoziţia instructorilor
casa Căminului, cu toate mijloacele sale d e lucru, bibliotecă, radio,
farmacie, băi şi să încadreze p e tinerii şi p e flăcăii satului ca m e m b r i
activi ai Căminului, astfel ca laolaltă să se ducă m u n c a noastră.
M a i întâi p r i n organizarea u n e i supravegheri a muncii C ă m i ­
n u l u i . D e sigur, dorim şi s u n t e m hotărîţi să păstrăm toată liber­
tatea de acţiune Căminelor n o a s t r e . T o t u ş i răspunderea fiind
prea m a r e , înţelegem în acelaşi t i m p să v e n i m î n t r ' u n a cu sfaturi
şi cu î n d e m n u r i şi să priveghiem ca p r o g r a m u l cerut d e nevoile
săteşti să se înfăptuiască aşa c u m t r e b u e .
D e aceea noul nostru statut prevede o legătură mai strânsă
între noi p r i n t r ' u n m e m b r u al Căminului, o m d e legătură între
Cămin şi F u n d a ţ i e , care va fi directorul Căminului, n u m i t de
Fundaţie.
I n afară d e acest director al Căminului, F u n d a ţ i a va avea grijă
să-şi trimeată mai regulat inspectorii săi culturali, care d e aci
înainte n u se vor mărgini n u m a i la a face o simplă inspecţie, ci
vor m u n c i în sânul Căminelor, cot la cot cu m e m b r i i lor. P r i n t r e
inspectorii noştri vor fi de aceea medici, agronomi, doctori veteri­
nari, maestre de gospodărie, organizatori de biblioteci, de m u z e e
şi d e monografii sociale, care se vor p u n e la dispoziţia acelor Cămine
pornite într'adevăr p e o m u n c ă serioasă.
I n al doilea r â n d , F u n d a ţ i a înţelege să ajute Căminele şi p r i n ­
t r ' u n altfel de legătură, legătură tainică pe care o face litera scrisă,
între oameni, o legătură sufletească ce n u se vede poate atât de
uşor ca cealaltă, dar care nu este mai p u ţ i n însemnată şi p e care
noi o facem prin revista noastră « A l b i n a » , trimeasă săptămânal,
prin Vevista « C ă m i n u l C u l t u r a l » p e care o trimetem odată pe
lună şi prin volumele din « Cartea Satului», publicaţii pe care
d-voastră le cunoaşteţi. C u multă bucurie t r e b u e să arătăm aci că
foarte m u l t e Cămine au înţeles rostul acestor publicaţii şi au cău­
t a t să le răspândească cât mai m u l t p r i n t r e cititorii satului, unele
din ele, 258 la n u m ă r , înfiinţând chiar librării săteşti cu ajutorul
cărora a m p u t u t să r ă s p â n d i m în câteva luni mii de cărţi, d o u ă
din ele: Cei trei Regi de Cezar Petrescu şi Toate leacurile la înde­
mână de D r . V . Voiculescu, fiind a c u m v â n d u t e toate. F a c e m
u n apel pe lângă d-voastră ca să vă gândiţi şi să creaţi pe lângă
fiecare C ă m i n o asemenea librărie, care n e ajută atât de m u l t în
ajungerea scopului n o s t r u .
I n al patrulea r â n d , tot p e n t r u a veni în ajutorul Căminelor,
F u n d a ţ i a s'a gândit să privegheze la pregătirea u n o r oameni cât
m a i luminaţi şi cât mai mulţi p e n t r u conducerea Căminelor din
sat. V o m face aceasta pe două căi. M a i întâi p r i n crearea C ă m i n e ­
lor ostăşeşti. î n t r e g tineretul nostru trece la vârsta de 21 de ani
p r i n cazarmă. Dacă v o m organiza în cazărmi, aşa c u m nădăjduim,
Cămine Culturale ostăşeşti, vom putea să d e p r i n d e m p e viitorii
fruntaşi ai satelor noastre la toate cele de trebuinţă p e n t r u o viaţă
culturală ridicată şi p e n t r u o m u n c ă în sânul Căminelor. Şi în
al doilea r â n d , v o m face la t o a m n ă o şcoală ţărănească model,
în care de asemeni v o m căuta să creştem pe fruntaşii satelor şi ai
Căminelor.
N u n e î n d o i m că întreg acest program, care deşi este atât de
bogat, n u înseamnă decât o mică parte din străduinţele Maiestăţii
Sale Regelui şi ale Fundaţiei Sale p e n t r u m u n c a de ridicare cultu­
rală a satelor, va găsi la d-voastfă răsunetul aşteptat. N u n e îndoim
că fiecare C ă m i n îşi va da seama că n u mai este t i m p u l să stăm
pe tânjală sau să m u n c i m p e apucate, ci este t i m p u l ca să p o r n i m
la o adevărată întrecere de m u n c ă spornică şi plină de roade.
P e n t r u a da mai multă viaţă acestei întreceri în cele b u n e , a
Căminelor, Maiestatea Sa Regele a aprobat, p e n t r u la toamnă,
ţinerea u n u i concurs între Cămine Culturale p e n t r u ca cu acel
prilej să scoatem la iveală meritele atât de mari pe care le au Cămi­
nele noastre, pildele pe care cele mai harnice dintre ele ni le dau
n o u ă tuturora, prilejuindu-ne astfel o îmbărbătare şi o nădejde
în m u n c a noastră.

Iubiţi delegaţi ai Căminelor Culturale

din ţară,

Cu prilejul sărbătorii de astăzi, Fundaţia Culturală Regală

a î n m â n a t fiecăruia o insignă, pe care a m vrea să o v e d e m din ce
în ce mai mult pe pieptul t u t u r o r . N u n e îndoim că veţi şti să o
purtaţi cu cinste, făcând din ea semnul hărniciei şi al seriozităţii
în m u n c a culturală, astfel ca la viitorul congres, când vom putea
să d ă m fiecărui Cămin în parte u n steag al Căminului, steagul să
poată fi primit cu sufletul curat al u n o r oameni care ştiu că au
m u n c i t p â n ă acuma din răsputeri şi îşi făgăduesc de aci înainte
să muncească încă şi mai b i n e .

Sire,

Deşi F u n d a ţ i a s'ar putea lăuda cu n u m ă r u l mare al Căminelor

sale, căci dacă anul trecut la i Ianuarie aveam 425 de C ă m i n e ,
astăzi avem 842, noi ştim că Maiestatea Voastră n u se b u c u r ă
n u m a i de n u m ă r u l m a r e al Căminelor, căci nu înseamnă nimic
u n n u m ă r care creşte, văzând cu ochii, nemăsurat de mult, dacă el
n u ar fi decât u n simplu n u m ă r , în dosul căruia s'ar ascunde
Cămine care n u lucrează nimic. N o i ştim că Maiestatea Voastră,
care u r m ă r e ş t e atât de aproape m u n c a fiecărui C ă m i n în parte,
citind cu luare aminte şi luând cunoştinţă d e toate planurile de
lucru, rapoartele şi veştile de tot felul ce n e vin dela Căminele
noastre săteşti, cărora le purtaţi o dragoste de părinte, ştiţi să
faceţi deosebirea între Căminele adevărate şi Căminele care n u
trăiesc decât pe h â r t i e ; între Căminele care trăiesc prin faptele
şi m u n c a lor şi Căminele care n u trăiesc decât prin laudele pe
care şi le a d u c singure.
N o i ştim că Maiestatea Voastră nu doreşte n u m a i mărirea n u m ă ­
rului Căminelor, ci în p r i m u l r â n d doreşte Cămine vii, Cămine
adevărate, Cămine harnice, Cămine aşa c u m le-aţi visat atuncea
c â n d aţi pornit la înfăptuirea lor.

Sire,

Iată d e ce ne luăm îndrăzneala, în n u m e l e t u t u r o r Căminelor

Culturale din ţară şi în numele Fundaţiei, să Vă făgăduim că v o m
face tot ceea ce este omeneşte cu putinţă, m u n c i n d din răsputeri
şi p u n â n d u - n e tot sufletul şi toată mintea noastră în ajutor, p e n t r u ca
să n u ne înfăţişăm niciodată înaintea Maiestăţii Voastre decât cu
fapte întregi şi n u cu rezultate îndoielnice.
Noi toţi nu avem o altă dorinţă decât să n e arătăm vrednici de
g â n d u l şi de sufletul Maiestăţii Voastre î n m u n c a d e făurire a
u n e i noi R o m â n i i , sănătoase, bine înstărite şi ridicată sufleteşte.

Iubiţi delegaţi ai Căminelor Culturale din ţară,

Să strigăm din adâncul sufletului nostru c u r a t : trăiască M a ­

iestatea Sa Regele!

D u p ă d-1 prof. D . Guşti a vorbit săteanul Rogozea, ca delegat

al Căminelor C u l t u r a l e :

Măria Ta,

Grea sarcină a m de îndeplinit. Să stau î n faţa Măriei T a l e şi

să îndrăznesc a grăi p e n t r u toate Căminele Culturale care ţin d e
aşezământul întemeiat şi condus, cu atâta dragoste şi înţelepciune,
de Măria T a .
D e aceea, mai înainte de toate, se cade să Vă cer iertare şi îngă­
duinţă p e n t r u vorbele mele slabe.
 D a r dacă acestea slabe sunt, apoi, Vă rog a cunoaşte, Măria T a ,
că în ele se află ceva tare ca piatra şi netrecut ca d u h u l : este, va să
zică, dragostea pe care o poartă în ele, p e n t r u Acela care, m â n d r u
ca u n F ă t - F r u m o s şi nebiruit c u m se cade u n u i Voievod, stă în
fruntea Ţ ă r i i noastre.
D u c cu mine, p e n t r u Măria T a , dragostea adevărată şi fără
precupeţire, dela sutele de Cămine, împrăştiate peste faţa Ţ ă r i i ,
ca movilitele acelea de pe vremea lui Ştefan al nostru, cel M a r e
şi Sfânt, p e care se aprindeau focurile la vreme de c u m p ă n ă
A m aprins şi noi luminiţele noastre, — şi ştim că le-am aprins
încă mai de mult, din dragostea pe care Măria T a o ai p e n t r u
săteanul nostru, —r să se ridice şi el la o cătare mai m a r e , — să se
lumineze la minte, — să se înalţe în d u h , — şi să capete o sănă­
tate mai b u n ă în t r u p u l său.
A c u m a port veste bună, Măria T a !
Luminiţele şi-au învârtoşat flacăra, şi s'au înmulţit, aşa că
n u va trece m u l t şi toată Ţ a r a va fi cuprinsă d e lumina cea b u n ă .
L a u d ă se cuvine, aşa dar, t u t u r o r acelora care stau în fruntea
aşezământului cultural regal « Principele C a r o l » .
D a r mai presus, laudă şi închinare se cuvine Măriei T a l e , ca
u n u l care, p e n t r u toţi şi p e n t r u t o a t e treburile, ai dat şi dai î n d r u ­
m a r e luminată, d u h ales şi dragoste multă şi b u n ă , din inima
m a r e a Măriei T a l e , care, ceas de ceas, bate cu grijă p e n t r u Ţ a r a
noastră.
R u g ă m p e b u n u l D u m n e z e u , cela ce toate ocroteşte şi î n d r u -
mează, s ă - Ţ i dea sănătate deplină, d o m n i e încărcată de roade
b u n e si ani m u l ţ i .

Să trăieşti, M ă r i a T a !

Dezbaterile au fost încheiate prin cuvântarea de răspuns a M . S .

Regelui:

Fericire mare este pentru Mine a vă vedea astăzi veniţi în număr

atât de mare la această primă întrunire a Căminelor Fundaţiei Cul­
turale «Principele Carol».
Faptul că sunteţi atât de mulţi întruniţi aci este semnul credinţei şi
avântului vostru pentru o operă pe care am întreprins-o cu toţii
laolaltă.
Pornită dela mic, pornită din greu acum 4 ani, Fundaţia « Princi­
pele Carol» se găseşte astăzi, în plin avânt, în plin progres — şi
acest progres se datoreşte, atât conducătorilor dela centru, cât şi
sufletului fiecărei celule.
 Pornind dela această munca, de ridicare culturala a Ţării Româ­
neşti, am crezut că prin cuvântul de cultură trebue înţeles altceva
decât numai şcoală şi carte. Cultura, mai ales a păturii cele mari
a ţărănimii, este o operă de închegare a tuturor nevoilor din viaţa
de toate zilele.
Prin această culturalizare a satelor, Eu văd răspândirea cărţii,
răspândirea a tot ceea ce este frumos; dar văd şi ridicarea păturii
ţărăneşti la un trai mai bun, la o mai bună pricepere a nevoilor şi
datoriilor fiecăruia.
Şi când apăs asupra acestui cuvânt, a « datoriilor » fiecăruia, este
pentru că în concepţia Mea fiecare cetăţean formează o celulă vie a
Statului şi această celulă trebue să svăcnească cu ac laşi suflet şi
aceeaşi inimă pentru acelaşi ideal şi acelaşi bine.
Şi dacă noi, cei dela centru, dăm, avem dreptul în schimb să cerem.
Noi, dela Fundaţie — şi Eu, ca director superior al acestei mişcări
culturale — vin şi Eu să cer: vă cer dragoste, vă cer pricepere şi
mai presus de toate cer muncă neprecupeţită pentru binele ţării.
îndrumarea o dăm noi, cei dela centru; execuţia, deci unul din
lucrurile cele mai de căpetenie în toată opera pe care am întreprins-o,
depinde de voi, depinde de felul cum ne veţi înţelege, depinde de felul
în care veţ pune voi sufletul în urmărirea şi desăvârşirea gândului.
Ceea ce am văzut până acum îmi dă toată încrederea că vom fi
înţeleşi şi vom fi urmaţi pe drumul pe care l-am trasat.
Sunt atâtea de făcut în satele noastre ! Este o operă nesfârşit de
mare de realizat, dar mai presus de toate o operă de adâncă dra­
goste şi de adâncă pricepere.
Ne-am înhămat la o bătălie. Aci la centru este Statul-Major, dar
voi sunteţi mulţimea oştirii — şi oricât de bine ar fi un Stat Major,
fără execuţia precisă şi hotărîtă a oştirii întregi, nu se poate câştiga
o bătălie. Cu concursul vostru şi cu munca voastră, Eu sunt absolut
convins că vom învinge în această mare bătălie, care este o bătălie
de ridicare a neamului, o bătălie de însănătoşire trupească şi sufle­
tească a întregului Meu popor.
Mâine, când vă veţi întoarce fiecare la celula voastră, duceţi cu voi
acest gând şi acest sfat.
Sunt sigur — aşa cum v'am văzut muncind până acum — că îl
veţi urma, şi urmându-l, Eu ca şef, Statul-Major şi oştirea noastră
vom câştiga marea noastră bătălie.

O r h e s t r a Filarmonică a executat apoi P o e m a R o m â n ă de George

Enescu şi Congresul a luat sfârşit.
A doua zi, reprezentanţii Căminelor, cu cei 36 d e preoţi în frunte,
302 învăţători, 84 agricultori etc., au participat şi la Serbările
Restauraţiei.
 O FAMILIE DE S P I R I T E *)

I n vechea estetică a stilului simplu, a spontaneităţii şi inspi­

raţiei, exista principiul secundar, dar foarte asupritor, al since­
rităţii operei de artă. Vremea din u r m ă , modernă, d e t r o n â n d
concepţia generală, a răsturnat şi n o r m a sincerităţii artistului.
Ceea ce însă a rămas cu neputinţă de clătinat a fost consecinţa
istorico-literară a regulei amintite. I n adevăr, cercetările indis­
crete asupra vieţii creatorilor, întreprinse cu scopul n e m ă r t u ­
risit de a se putea confrunta omul cu opera, au continuat nestân­
j e n i t e ; a m d o b â n d i t astfel, prin sârguinţa u n o r a de a n e prezenta
p e scriitorul X . « i n t i m », p e poetul Y . «la el acasă », pe r o m a n ­
cierul Z . « î n p a p u c i » , e t c . , . . . o anumită şi prea căutată ştiinţă
a colportajului. Chiar genul, atât de răspândit, « D e vorbă c u . . . »
în presupuse şi fireşti neglijenţe d e conversaţie, n u urmăreşte
altceva. Aceste lucrări, deşi observanţa clasicistă si vis me fiere,
care le justifica, a dispărut, se înmulţesc paradoxal, stând azi,
teoretic, fără adăpostire ca nişte clădiri neacoperite. F o r m u l a
lor este bârfeala savantă. Căci u n a dintre nenorocirile bieţilor
mari artişti o formează micul istoriograf. Acesta, având drept
singur zeu, căruia i se temeneşte din zori şi p â n ă în noapte, cruntul
adevăr de a m ă n u n t biografic, face o ştiinţă teribilă din tot ceea ce
artistul s'a sfiit a trece în opera p r o p r i e . « M i t i t e l u l » pentru
scriitori poartă titlul de istoric literar; el scormoneşte până-la fund,
p e bază de drepturi suverane, vieţi care n u s'au cedat în mize­
riile lor scrieriilor publice, trăgând m a r i satisfacţii din mica des­
coperire a unei slăbiciuni sau apucături omeneşti. Şi, se înţelege,
cu cât rezerva caracterizează mai evident p e sărmanele fiinţe
scotocite, cu atât satisfacţia mărunţilor trebăluitori, divulgând
vre-o meteahnă neaşteptată, este mai deplină. Eminescu, la n e n o ­
rocirile sale cunoscute, îşi adăuga singur pe aceasta a micului
cercetător p o s t u m :

Neputând să te ajungă, crezi c'or vrea să te admire}

Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s'o 'ncerca s'arate că n'ai fost vr'un lucru mare,
Cai fost om cum sunt şi dânşii...

Făpturile astfel studioase aleargă după detalii obscure, însei-

lează pagini sau chiar t o m u r i din triste nimicuri, călcând în p i ­
cioare toate frumoasele reţineri ale marilor creatori; ei caută şi
găsesc a m ă n u n t u l interesant, adesea potinier, ca pe o hrană p r o -

x
) Şerban Cioculescu, Corespondenţa dintre I. L. Caragiale şi Paul Zări-
pol ( E d . F u n d . p . L i t . şi Artă « Regele Carol I I «).
 prie spiritului lor, întocmai c u m tapirii, animale cu botul lung şi
ascuţit, u m b l ă între copaci uriaşi d u p ă gângănii şi, mai ales,
furnici.
Caragiale, în ceea ce priveşte corespondenţa sa cu Paul Zari-
fopol, a avut mare n o r o c : cine poate şti ce ar fi făcut u n gunoier
din 415 scrisori? D . Şerban Cioculescu însă, cu pietate hagio­
grafică, deşi î n a r m a t . cu toate ascuţimile istoricului literar, co­
mentează înalt p e artistul Caragiale, m â n g â i n d u - i astfel memoria
de violenţele u n u i O. M i n a r . C â n d îi observă, cu întârzieri de
veneraţie, caligrafia cărţilor poştale, n u este iubitor al autorului
Scrisorii Pierdute să n u se b u c u r e . « Fiecare carte poştală a sa,
altminteri, scrie d. Cioculescu, e u n mic giuvaer d e scris or­
donat, egal, rotund, parcă trasat cu o infinit delicată peniţă rondă,
dar mai probabil obţinut cu peniţa subţire şi ascuţită întoarsă
spre stânga. Grafia face bucuria profanilor, prin armonia şi fru­
museţea ei; grafologii vor fi distingând stăpânire de sine, calcul,
artificiu ». Dacă ar fi să caut vre-o explicaţie artei acestei m a n u -
scrieri, aş aminti mai vechea scrisoare trimeasă lui Iacob N e -
gruzzi şi publicată d e d - n i i I . E . T o r o u ţ i u ş i G h . Cardaş în Studii
şi Documente Literare (vol. I ) ; se găseşte acolo o teribilă m â n i e
în contra neatenţiei corectorului Convorbirilor, ceea ce face p e
autor să-şi condiţioneze colaborarea viitoare d e obţinerea a două
corecturi; tonul, deşi cu efecte de haz, este aproape ridicat. C a ­
ragiale, cu g â n d u l mereu la acea împrejurare sau la alta de aceeaşi
natură, devenise, din spaima greşelilor de tipar aşa dar, cali­
graf p â n ă chiar p e cărţi poştale, expediate amicilor la douăzeci
d e ani mai t â r z i u . S'a întâmplat p r i n bunăvoinţa d-lui Cioculescu,
să văd însumi vraful frumoasei corespondenţe cu Paul Zarifopol:
rândurile s u n t dese, iar literele — migăloase şi bătute ca şi c u m
n ' a r fi vorba d e 'simple comunicări prieteneşti, ci de paginele
cine ştie cărei scripturi, înflorată r ă b d u r i u d e bătrâni meşteri ai
slovei.
Este adevărat că hagiograful se complace în a stabili fie data
câte unei scrisori grăbite d u p ă stampila poştei berlineze, fie emoţia
momentelor d u p ă tremurarea subţire a literelor; dar nici isto­
ricul literar nu sucombă în comentator sub sigur familiala venerare
a maestrului. Astfel, spiritul d-lui Şerban Cioculescu r ă m â n e
destul de liber ca să poată reconstitui, în clare deducţii, confor­
maţia sufletească a exilatului de b u n ă v o i e din Berlin. Aceasta
fiind partea cea mai însemnată a contribuţiei d-sale la cunoaş­
terea patronului oarecum, o voi e x p u n e cititorilor noştri.
I . L . Caragiale se arată mai întâi, din înregistrarea şi t r a n s m i ­
terea t u t u r o r variaţiilor atmosferice, drept barometrul Berlinului.
Fugit d i n t r ' o ţară d e n e c u m p ă t climateric, c u m este ţara noastră,
în Germania, t r u p u l său iarăşi protestează n e î n t r e r u p t : «Aici o
vreme eminamente scârnavă; plouă, ninge, ceaţă, n o r ; toate excre­
mentele u n u i firmament disenteriac: Jupiter cacans ». Sau, schim-
b â n d u - s e excesul: «Aici, în u r m a frigului, au venit călduri u s ­
cate; aerul tot a fost şi e încă plin de pulbere şi n i s i p ; toată lumea
sufere de guturai şi t u s e . E o secetă c u m n u s'a mai pomenit în
ţara asta. D e cincizeci de zile n ' a p l o u a t » . A m citat, bineînţeles,
n u m a i două m o m e n t e rezumative; căci tânguiala suferindului
de o climă nestăpânită se întinde pe zeci de cărţi poştale, dintre
care comentatorul notează aproape treizeci.
A doua preocupare, cu totul interesantă, a lui Caragiale la Berlin
era pasiunea sa p e n t r u muzică. Că « î n mare măsură, i-a datorat
lui Zarifopol sporirea sensibilităţii sale muzicale », c u m conchide
d. Cioculescu, nu încape nici o îndoială. Scrisorile de u n ase­
menea cuprins i se adresează ca u n e i autorităţi în materie. D a r
satiricul nostru însuşi găsea de multe ori interesant să-şi t u r b u r e
tihna p e n t r u a se repezi p â n ă la Zarifopol, la Lipsea, în vederea
vre-unui concert; cerea să fie informat dacă poate asculta pe M o ­
zart, H a y d n sau Beethoven; refuza muzica nouă, m u l ţ u m i n d u - s e
cu cea tradiţională; arăta deci orientări precise către o formulă
muzicală care să-i exprime firea echilibrată.
«Caragiale era, notează d. Cioculescu în al treilea r â n d , u n
epicureu, u n preţuitor al colaţiunii, al băuturii şi al taifasului
cu tabiet. P e n t r u a-şi p u n e în funcţie t e m p e r a m e n t u l meridional,
în permanentă nevoie de elocuţiune, trebuia să se simtă în stare
specială de euforie. Buna dispoziţie a sa, pe malurile Spreei, ca
şi p e ale Dâmboviţei, reclama tovărăşia u n u i auditor, în j u r u l
unei mese, acoperite cu pahare, şi atmosfera se făcea dela sine ».
L a hotelul familiei Zarifopol din Lipsea, Sachsenhof, d u p ă care
el suspina cu prelungiri în « of! of! of! » neîncetat, aflându-se d e ­
parte, acest duo intelectual avea mare slăbiciune la specialitatea
casei, berea Pilsen, la « pilsneraşul cu eţeterale».
D a r zeflemistul din vocaţie îşi îngrădea pornirea de batjocură
în ceea ce priveşte p e prieteni săi. Ronetti-Roman, D o b r o g e a n u -
Gherea şi Zarifopol au aflat în acel atât de cunoscut tăios Cara­
giale, u n suflet atent, camaraderesc şi chiar duios. D e altfel, n i ­
meni n u - 1 socotea drept u n m o n s t r u al lucidităţii, d u p ă c u m , oricât
a m interpreta scrisorile lui de prieten emoţionat la moartea lui
Ronetti, n u - 1 v o m putea ţine de azi înainte drept u n duios. A s c u -
ţimile spiritului, însângerate de diverse victime, r ă m â n caracte­
ristica sa cea mai de seamă, ceea ce, după c u m se văzu, n u ucidea
omenia.
O altă trăsătură de spirit, pe care d. Cioculescu o izolează cu
reală plăcere din maldărul corespondenţei, este intuiţia critică
la Caragiale. Heliade Rădulescu, «Părintele Literaturii R o m â n e » ,
Bolintineanu din Elena şi Manoil, Alecsandri gen Tricolorul,
Delavrancea, dramaturgul, profesorul V . G r . Borgovan (Marius
Chicoş Rostogan), cu toţii suferă asprimi totdeauna meritate,
p e n t r u ca Eminescu, Odobescu, Heine, T u r g h e n i e v şi Anatole
F r a n c e să se împodobească de sigura sa admiraţie. I n aceeaşi
ordine de idei, nimeni mai înainte d e autorul fantasticei La Hanul
lui Mânjoală n ' a văzut şi n'a fixat în scris aptitudinile critice ale
lui Paul Zarifopol. « L a scrisoarea d-tale din Lipsea, scrie el ace­
stuia, n u pot deocamdată r ă s p u n d e altceva decât că mi-a făcut
o nespusă m u l ţ u m i r e . Luminoasa d-tale metodă de critică, p e
lângă pricepere şi covârşitoare p u t e r e de analiză — calităţi d a t o ­
rite unei înalte educaţiuni intelectuale — m a i d e n u n ţ ă şi acele,
şi mai rare, calităţi ce n u se pot căpăta, ci se posedă — calităţi
ale spiritului d e elită şi ale t a l e n t u l u i : dragostea caldă de artă
şi entuziasmul de frumos, fără posibilă amăgire şi pornirea lor.
D e aceea recitind adesea rândurile d-tale, a m , fără teamă de va­
nitate, m o m e n t e de orgoliu. C â n d am c â ş t i g a f s u f r a j e l e u n u i
e m i n e n t critic, atât de frumos şi d e solemn exprimate, încetez
a m ă m a i îndoi de mica însemnătate a t r u d e i mele ». Oricât a m
reduce ca parte a dragostei prieteneşti din aceste elogii, fapt
este că Zarifopol-criticul se surprinde caracterizat în inteligenţa
sa literară d e Caragiale-criticul. Aşa încât d. Şerban Cioculescu
poate în toată voia, pe care i-o dă puterea sa de p ă t r u n d e r e , să
precizeze în chip de concluzie: « S p i r i t criticist, negativ, înca­
drat « J u n i m i i » în spirit, mai m u l t decât cenacular, Caragiale
atestă prezenţa implicită a u n u i riguros critic. N i m i c n u e mai
firesc — dacă recunoaştem în artist u n critic al propriei sale p r o ­
ducţii — decât manifestarea aceluiaşi critic, neînduplecat j u d e ­
cător al literaturii trecute şi contemporane ».
L a preocupările sale de meteorologie, de muzică, de viaţă t i h ­
nită, d e critică literară, d. Cioculescu adaogă însfârşit pe acelea
de critică socială şi politică. Refugiatul din Berlin urmărea, deşi
dela mare distanţă, toate modificările vieţii publice din « D a c o -
R o m â n i a » , p â n ă la a m ă n u n t . D u ş m a n declarat al liberalilor,
creatori ai unei burghezii pripite şi crescută s t r â m b , aşa c u m
întreaga sa operă îl înfăţişează, şi, p r i n însuşi acest fapt, princi­
pial alături d e conservatori, Caragiale se arată d-lui Cioculescu —
pe b u n ă dreptate — ca n e p u t â n d adera sufleteşte la nici o formă
de viaţă publică. Pe liberali i-a p u s la zidul infamiei eterne în d i ­
versele ediţii ale acelui hilar Conu' Leonida; pe conservatorii
Carp, M a r g h i l o m a n şi Filipescu îi desconsideră, p r i m u l având
« t o a n e » iar ceilalţi doi fiind « anodini, incolori şi inodori ». Este,
e adevărat, dintre bărbaţii politici, u n u l T a k e Ionescu, a cărui
inteligenţă îi atrage calificarea de « fiul lui Belzebut», şi hotărăşte
pe instinctivul neaderent Caragiale să-1 u r m e z e în noua formaţiune
a partidului conservator-democrat. C u m îl urmează însă ? Cu
ce dispoziţii ? I a t ă : « U n popor care se respectă trebue să lupte
p e n t r u p r o g r e s : a lupta — a birui. A m luptat — am b i r u i t !
U r r r a ! Peste câteva dzile n e - o m vide şi daca n u ţ'a place ce ţi-oiu
povesti — să-mi dzici mie c u ţ u . . . » . Deci « Patria m ă chiamă ! . . .
N u mai pot sta u n m o m e n t ! ! . . . Plec ! ! ! ». Era aceasta o a d e ­
ziune care să vibreze de vre-o convingere politică ? Evident, n u .
I n asemenea limbaj de Brânzovenescu naţional se manifesta la
Caragiale dispreţul său, de teribile usturimi, faţă de formele
colective ale vieţii, cât şi faţă de reprezentanţii ei, fie chiar în cazul
când însuşi încerca să le reprezinte.
D a r ar fi fost nesocotire fundamentală a marelui nostru sa­
tiric, dacă în apucăturile sale întâmplătoare de meteorologie,
muzică, critică literară şi socialo-politică, d. Cioculescu n ' a r fi
scos la vedere bufoneria p e r m a n e n t ă a lui Caragiale, aplecarea
de a reduce totul la clownesc, ticul acestei mari inteligenţe de a
lua în derâderet>rice valoare în afară de artă. Şi d. Şerban Cio­
culescu, el însuşi spirit s p u m o s , de cuceritoare vervă orală, era
oarecum predestinat a scoate din corespondenţa analizată n e p o t o ­
lita ebuliţie verbală a maestrului. Dela calamburul de toată mâna,
t r e c â n d prin asprele pedepsiri epistolare ale unei realităţi naţio­
nale meschine, p â n ă la gustoasele improvizaţii versificate în grai
« arghelenesc » sau « moldovinesc », totul afirmă acelaşi criticism
amuzat, pe care îl p u t e m descifra din mereu noua sa operă. Pentru
moldoveni, de e x . :

Di ieri, sera, dila nouă,

Plouă, c'coani, plouă, plouă.
Şi eu, singur, singurel,
Tot mă lupt c'un păărel.
Duşmană se 'i soarta me,
Că nu am cu sini be;
Că mai vreme di băut,
Di băut şi pitrecut
De cându-s n'am mai vădzut

Al matale
Caragiale.

Iată şi p e n t r u ardeleni:
Barometrul se tot lasă-—
Vezi numa cum vremueşke...
Ş'apoi? par'că mie-mi pasă?
încă un pocal! — Noroc.
Să se lase cât pofteşke,
Că eu nu mă las gheloc!
 Şi ghe-i vorba pe lăsake,
Apoi lasă-ke pe mine!
Să se lese el cât poake,
Eu tot şkiu că l-am rămas:
Că, să nu dau ghe ruşine,
Până'n pimniţă mă las!
Cu stimă, Poeta.

T o t astfel, estetica bele-literelor se suceşte în «estetica bele-

lelor-lit're », profesorul Borgovan, găsindu-se în Budapesta, este
u n «Budapeştaloţiu », două n u m e r e din Convorbiri capătă speci­
ficare de « Drecksache » în loc de « D r u c k s a c h e », d u p ă apucătura
ironistului d e a deforma tot ceea ce n u r ă s p u n d e condiţiei ideale.
Este, fără îndoială, aci u n criticism originar, dar şi s t r â m b ă t u r a
s

u m o r u l u i profesionalizat, dar şi o anumită mecanizare a marelui

spirit în tehnica sau schema calamburului. Pentru a înlătura
putinţa oricărei obiecţii asupra acestui tic spiritual, voi r e p r o ­
duce din d-nii T o r o u ţ i u şi Cardaş (op. cit.) următoarea scrisoare
către Iacob N e g r u z z i :
« Onorabile,
M a i ăntâiu nu lipsesc a cerceta despre scumpa D - v . sănă­
tate şi doresc ca mica mea epistolă să vă î n t â m p i n e în m o m e n ­
tele cele mai ferici; căci eu, din mila Creatorului, m ă aflu în cea
mai deplină m u l ţ u m i r e , fizicaminte, moralminte şi intelectual-
m i n t e ; n u pot însă, v a i ! a zice tot aşa şi d i n t r ' u n p u n c t de vedere
mai i m p o r t a n t cu m u l t — adică p u n g a m i n t e vorbind. Aceasta
chiar mi-a întârziat şi mie călătoria ce trebuia s'o fac ancă dela
ianuarie 25 st. n . spre a doua capitală a noastră.
A m sosit ieri din R â m n i c u l - n e - S ă r a t şi a m găsit la domiciliu
stimabilele D v . doă (2) carte poştale din 4/16 şi 5/17 ianuarie,
p e n t r u cari m ă şi grăbesc a vă acuza recepţiune.
Alătur, p e lângă prezenta, copia a patru (4) n u m e r e de muzică,
menite a potoli, p â n ă să viu eu în Iaşi, voracitatea, dacă mă pot
exprima astfel, a D-lui maestru Codiţă (transpunătorul în muzică
al piesei Hatmanul Baltag, de Caragiale şi Negruzzi, E d u a r d
Caudella, n . r.), p e care-1 salut cordial. N u p u ţ i n n e - a m b u c u r a t
când a m aflat, din stimabilele D - v . menţionate, că imisul maestru
s'a suit la înălţimea libretului cu ferma resoluţiune d'a n u se
coborî d'acolo niciodată, — şi m ă b u c u r cu atât mai m u l t , o n o ­
ratul m e u colaborante, cu cât p r i n lăudabila suire a citatului
componist, se adevereşte o vorbă a m e a memorabilă, p e care a m
zis-o cu toată încrederea ce o a m în priceperea mea şi în talentul
m a e s t r u l u i : « Opereta de Codiţă — a m zis — va fi u n cap d e
operă!».
 Ziceam mai sus, onorate colaborante că anexele de p e lângă
prezenta m ă p r e m e r g cu puţine zile în municipiul D - v . I n adevăr,
d u p ă toate probabilităţile voiu fi în Iaşi peste vreo zece zile.
E nedescriptibilă impacienţa cu care adăst m o m e n t u l c â n d
să n e întoarcem iar la cheful de operă al nostru ( N . B . . . A n u
se trece cu vederea jocul).
P â n ă atunci, rog a arăta doamnei Negrutzi respectuoasele mele
salutări. Domnilor din « Junimea » asemenea d u p ă vârstă şi i m ­
portanţă.
Iar eu r ă m â n ca totdeauna.
Al D - v . mai mic colaborante
Inspector / . L. Caragiale

P . S . — Rog a arăta junelui Missir căinţa mea profundă că

a m fost u n infam în respectul său. C â n d oiu veni la Iaşi, am să-1
fac să m ă i e r t e . . . Să mă i e r t e ? . . . D a ! mă va ierta, desigur;
d a r . . . va uita el oare, D u m n e z e u l m e u ? ! . . .
2 . P . S. — Spuneţi lui Codiţă să se ferească de coarda lirică—•
şi să remănă — în caracterul odată convenit.
3. P . S . — (cu rugăciunea de a se publica) Ce deosebire este
între D - r u l K r e m n i t z şi o sofa ? — N i c i u n a : Sofaua este u n pat
olog, doctorul asemenea.
4. P . S. — (Publicaţi-1 măcar pe acesta, spre încurajare). Care
este culmea greşelii de punctuaţie ? — Să treci o gârlă pe virgule,
în loc s'o treci pe p u n t e ».
Sincer Stimatoriu, Caragiale

« P u n g a m i n t e », « R â m n i c u l - n e - S ă r a t » , « cheful de operă », « să
treci o gârlă p e virgule, în loc s'o treci p e p u n t e » sunt, mai ales
această din u r m ă « c u l m e a greşelii de p u n c t u a ţ i e » , tot atâtea
alunecuşuri de cugetare, e x p r i m â n d gluma mecanică, g l u m a -
viciu. Şi dacă d. Şerban Cioculescu, în comentariul său, n ' a
făcut capitol aparte din hazurile corespondenţei Caragiale-Zari-
fopol, lucrul este uşor de înţeles. Relatările metorologice, încli­
narea spre muzică, critica literară şi politică, tot ceea ce comen­
tatorul atât de metodic a semnalat ca formând preocupările ber-
lineze ale maestrului, înnoată într'o atmosferă de b u n ă dispoziţie
prin care se colorează. Aşa încât este c u m n u se poate mai potrivit
lucru a sublinia această trăsătură de spirit în legătură cu fiecare
preocupare a lui Caragiale. Şi d. Cioculescu ajunge astfel la ca­
racterizări definitive, dintre care n u pot ocoli pe aceea a « u n e i
gândiri, deprinse cu reflexe şi abitudini intelectuale»; sau p e
aceasta: « Dela o anumită epocă, maestrul moralist reacţionează
oarecum identic faţă de o serie de fenomene. D u p ă vârsta de
cincizeci de ani, inteligenţa sa mobilă n u somnolează, negreşit,
 dar se s u p u n e u n o r deprinderi, cristalizate în exclamări, inter­
jecţii şi apostrofe inveterate»; sau p e alta: « m a r e aparat de gest,
mimică şi v o c e » ; sau p e cea referitoare «la abitudinile sale de
genial m i m , care a' luat cuta imitativă, p â n ă a-şi face dintr'însa
o a doua n a t u r ă » ; sau, în sfârşit, p e u l t i m a : «vervă grasă, bufă,
parodică » şi « m i m ancestral ».
U n lucru n u m a i : d. Şerban Cioculescu, din caldă veneraţie
p e n t r u marele satiric, crede că chipul sub care este văzut C a r a -
giale de d. E . Lovinescu în Mite n ' a r corespunde cu adevărata
sa întocmire sufletească. Discuţia m i se pare încă posibilă. I n
definitiv, d. Lovinescu, fără a cunoaşte cele 415 epistole, a schiţat
în r o m a n u l său recent u n Caragiale foarte veridic prin vivaci­
tate, p e n t r u noi care nu-1 cunoaştem decât tocmai din corespon­
denţa cu Zarifopol. Se găsesc aci toate trăsăturile «împeliţatului »,
exprimate p r i n u m o r zgomotos de cuvinte scâlciate, p e care d.
Lovinescu le-a intuit, desigur în om, şi r e ţ i n u t . Este drept că
d-sa poate a prea apăsat pe nota anti-lirică şi bufonă a spiritului
lui Caragiale, dar nuclear n ' a introdus nici o n u a n ţ ă arbitrară
în componenţa morală a maestrului. Şi lucrul se poate, verifica
p â n ă la evidenţă cu grupul scrisorilor în discuţie în p r i m u l r â n d ,
iar în al doilea cu însăşi caracterizările arătate ale d-lui Cioculescu.
M a i găsesc potrivit a lăuda în comentator planul secundar pe
care a ştiut să aşeze diletantismul muzical al umoristului nostru.
Deoarece, deşi câteva comunicări cu Zarifopol, spirit cultivat
în ale muzicii, arată p e Caragiale cel metalic sensibil la plăcerile
sunetului, b a dispus a plânge ascultând o presupusă descoperire
din Beethoven şi, mai mult, chiar cu pătrunderea d e a identifica
o gavotă de Haendel, mintea i se răsuceşte în mijlocul u n o r ase­
menea preocupări secundare către vocaţia p r o p r i e : « C ă d r e p t
să-ţi s p u n . . . , declară însuşi, multe lucruri b u n e mi-ar fi plăcut
şi mie, ca oricărui muritor, p e lumea asta, însă nici u n u l mai m u l t
ca vorba pe d'asupra limpede, dar adâncă la înţeles ». I n legătură
cu această adevărată vocaţie a sa, voi mai face loc u n u i c i t a t :
« Stimate D o m n u l e Doctor (aşa se adresa lui Zarifopol), d u m ­
neata ca şi m i n e crezi desigur că poezia şi muzica s u n t două su­
rori divine, menite d e zei să meargă totdeauna m â n ă în m â n ă ,
ca p r i n îndoit farmec, să minuneze pe muritori, îndulcindu-le
moravurile din cea mai fragedă a lor juneţe şi p â n ă se zaharisesc
c o m p l e t » . Teoriile mai de tinereţe ale lui Caragiale, cu privire
la artă, erau altele: dacă îmi amintesc bine, ele n u cuprindeau
nici o preocupare de «îndulcire a moravurilor », stabilind n u m a i
caracterul d e viaţă intensă al lor. C â t priveşte muzica, u n alt
mare spirit, Tolstoi, credea că dezorganizează sufletul ascultă­
torului, p r i n t r ' o putere dizolvantă, p â n ă la cele mai josnice de­
pravări. P e cine să c r e d e m ? îndulceşte muzica moravurile sau
 destrăbălează ? întrebarea naşte cu atât mai multe păreri de rău,
cu cât Caragiale nu mai revine asupra problemei.
I n marginea cărţii d-lui Cioculescu, voi căuta să grupez
într'o singură notă sufletească, şi anume în simţul măsurii, diver­
sitatea de cuprins a corespondenţei discutate. N i s'a spus c u m
Caragiale îşi împărtăşea prietenului din Lipsea sgribulirile t r u ­
peşti sub ceţurile Berlinului, dar şi respingerile unei arşiţe î n t â m ­
plătoare. Excesele climei îi erau nesuferite şi tocmai ele, pe lângă
altele, îl izgoniseră din ţara lui. Dacă în comunicările cu Zari-
fopol sunt scrisori care îi divulgă necunoscutul diletantism m u ­
zical, p r i n t r e ele se găsesc şi anumite telegrame preţioase. I n -
t r ' u n a , declarându-se în contra programelor « p e n t r u initziatzi»,
refuză să asculte îndrăzneli oarecum m o d e r n e . Orientarea cla­
sică a gustului său muzical n u semnifică altceva decât rafinamentul
măsurii. D i n scrisorile de cuprins politic p u t e m cunoaşte
aceeaşi ocolire a exceselor prin dezaprobarea t u t u r o r fanatismelor
partizane. U r a pe liberalii patriotarzi şi demagogi, pe care i-a
pedepsit p â n ă la sânge în tipurile u n u i teatru atât de popular,
dar nici agresiunile administrative dela 1907 în contra răscula­
ţilor n u - 1 satisfăceau. Râdea din toată inima de democraţii «li-
begtăţii» şi «fgategnităţii», dar nici conservatorii nu scăpau,
p r e c u m a m văzut, de primejdioasa lui vervă. Moderaţia se afirma
astfel la el d r e p t trebuinţă de echilibru atât de organic, încât,
chiar u r m â n d u - 1 pe T a k e Ionescu în noul partid conservator-
democrat, n u uita să rezerve şi p e n t r u sine câte o pleaznă u s t u ­
rătoare. Prieten era cu Gherea, dar socialismul acestuia, şi nu atât
socialismul cât intransigenţa de convingeri, îl supăra, provocându-i
indignări de felul: « A u z i d-ta ! O m b ă t r â n . . . cu p r i n c i p i i ! »
Caragiale ura aşa dar entuziasmul sub toate formele ca p e o
climă neprielnică spiritului, întocmai după c u m t r u p u l său în­
lătura instinctiv excesele de t e m p e r a t u r ă .
V o m m u l ţ u m i , p e n t r u luminile unei inteligenţe de adevărat
cercetător cât şi p e n t r u aducerea în discuţie a acestei curate per­
sonalităţi, d-lui Şerban Cioculescu; n e b u c u r ă m că a încăput pe
m â n a sa, deopotrivă de curată, o corespondenţă de mare va­
loare biografică. Şi dacă, după c u m se exprimă d-sa, prietenia dintre
Caragiale şi Zarifopol « se centrează » pe asemănări caracterologice
de fin u m o r şi strict criticism, nu mai puţin adevărat este că în­
suşi destăinuitorul ei i se alătură potrivit unei înrudite structuri
morale. D . Şerban Cioculescu debutează d u p ă zece ani de cri­
tică militantă cu o carte de dragoste şi pecete fiiască. N e găsim
faţă cu o incontestabilă familie de spirite. Şi de aceea continuarea
monumentalei ediţei critice a operelor lui Caragiale, la care, d u p ă
Zarifopol, lucrează în prezent d. Şerban Cioculescu, poate avea
u n înţeles testamentar oarecum. V L A D I M I R S T R E I N U
 CRONICA PLASTICA 445

CRONICA PLASTICĂ

S'a vorbit iarăşi de oraşul Iaşi. D e p e scena Ateneului s'au

rostit discursuri înduioşătoare înfierând părăsirea actuală a
capitalei Moldovei şi a fostei capitale a U n i r i l o r . Acest lucru
n u este n o u . D i n zece în zece ani prieteni d i n ce în ce mai rari
ai Iaşilor se î n t r u n e s c , p l â n g î m p r e u n ă , se despart şi uită. O r ,
noi socotim că o acţiune a n o n i m ă e sortită pieirii. D a r , p e n t r u
câteva discursuri binevoitoare, se poate vorbi oare de acţiune ?
Reorganizarea Bucureştilor se datoreşte acţiunii personale a
doi p r i m a r i dornici d e b u n ă gospodărie şi d e realizări concrete.
D a c ă Bucureştii sunt p e cale de a fi salvaţi din haosul mahalalelor,
lor li se datoreşte. I n ciuda speculei şi a demogogiei, B u c u r e ­
ştii vor p r i m i înfăţişarea unei capitale.
D e s p r e Iaşi, s'a scris a t â t de m u l t . P e n t r u Iaşi n u s'a făcut
n i m i c . F o c a r de epidemii ucigătoare, lipsit de cele m a i u r ­
gente elemente de higiena c u m e apa şi canalizare, gospodărit
î n t o t d e a u n a î n t r ' o înfricoşătoare nepăsare, sărac din cale afară,
Iaşii păşesc s p r e r u i n ă şi m o a r t e .
D e s p r e această lentă catastrofă s'a discutat foarte m u l ţ . Poeţii,
cronicarii, romancierii, au găsit stofă bogată p e n t r u a-şi croi h a i ­
nele celei m a i desăvârşite nostalgii. Polemiştii, gazetarii au cătat
în acele m i r e s m e de ţ i n t i r i m explicaţii facile p e n t r u c o n d a m ­
narea t r e c u t u l u i , t r ă g â n d concluzii sociale fără apel.
U n o m politic îmi spunea o d a t ă : « N u ştiu de ce, dar la Iaşi
orice g â n d , orice vorbă capătă o deosebită rezonanţă, u n ecou
mai a d â n c îi r ă s p u n d e » . Ş t i u ; şi E r e m i a proorocul se retrăgea
î n t r ' o peşteră p e n t r u a-şi sonoriza vaetele. Să n e ferim deci
de ecouri şi să p r i v i m p r o b l e m a Iaşilor cu p u ţ i n ă obiectivitate.
Să stabilim înainte de toate această p r e m i s ă : Iaşii s u n t în
totul lor u n m o n u m e n t istoric de interes naţional. Acolo şi
n u m a i acolo u n r o m â n poate vedea realizate în forme concrete
cinci veacuri de viaţă românească. Acolo şi n u m a i acolo, dela
Ştefan cel M a r e la Mihail Stürza şi la Cuza, se pot privi vechile
ctitorii încă întregi, f o r m â n d u n decor u n i t a r încă în fiinţă.
Acolo la Iaşi istoria este vie şi arta t r e c u t u l u i uşoară de î n ­
ţeles. N u e vorba de o mănăstire sau de o c u r t e d o m n e a s c ă .
E v o r b a de u n întreg oraş r o m â n e s c .
Sfântul Niculae, vechea capelă u n d e se u n g e a u Voevozii
M o l d o v e i ; Galata lui P e t r u Şchiopul cu zidurile şi casele sale;
T r e i E r a r h i a lui Vasile L u p u în hlamida ei de bogăţii; Cetă-
ţuia lui D u c a Vodă cu măreaţa ei biserică, palatul d o m n e s c ,
poarta şi chiliile, F r u m o a s a Mavrocordaţilor, Bărboiul S t u r -
dzeştilor, A r o n e a n u , Biserica breslelor d e curelari, Sfântul
T h e o d o r şi altele, altele al căror p o m e l n i c ar fi prea lung
şi care toate hotărnicesc, în v r e m e , m o m e n t e din evoluţia
noastră.
D a r între ele şerpuesc străzi de-a-lungul zidurilor lungi, ce
î m p r e j m u e s c grădini, case şi fântâni ale căror arhitecturi din
veacul t r e c u t s u n t atâtea şi atâtea lecţii de m ă s u r ă şi j u d e c a t ă .
Ş i n u t r e b u e uitat că aşezarea Iaşilor cu împrejurimile lor
excepţional de frumoase creează u n vast c a d r u acestui oraş care
ar t r e b u i să fie şi u n loc de pelerinaj şi u n centru de t u r i s m .
I n afară de toate acestea, Iaşii s u n t u n oraş cu şcoli n u m e ­
roase şi r e n u m i t e , a v â n d şi o universitate.
T o t u ş i , p e n t r u motive economice, politice şi sociale, oraşul
a decăzut î n t r ' o j u m ă t a t e de veac vertiginos de r e p e d e .
Ce este de făcut ?
P r o b l e m a n u este n o u ă . F r a n ţ a , Italia, Anglia şi m a i toate
ţările apusene au avut de rezolvat cazuri similare. Oraşe vechi
şi bogate odinioară s'au văzut părăsite de căile comerciale fiind,
c u m sunt Iaşii, peste m â n ă noilor traseuri economice. F a ţ ă de
interesul lor artistic şi istoric ele au fost luate s u b protecţia
Statului. Şi iată c u m : gospodăria lor locală a fost încadrată
î n t r ' u n plan de sistematizare sau mai bine zis de apărare a
m o n u m e n t e l o r . Cartiere întregi din împrejurimile m o n u m e n ­
telor vechi au fost s u p u s e u n e i servituti de stil. Grădinile au
fost apărate de speculă p r i n r e g u l a m e n t e severe. Astfel, fără
cheltueli, dar n u m a i p r i n exercitarea autorităţii, s'a ajuns la r e ­
zultate î n s e m n a t e . Planul de sistematizare foarte special al ace­
stor oraşe, cu r e g u l a m e n t u l lor studiat, în vederea ocrotirii ve­
chilor m o n u m e n t e şi a încadrării celor noi în spiritul vechi, s'a
făcut m a i t o t d e a u n a de respectiva comisie a m o n u m e n t e l o r
istorice sau de arhitecţi ori u r b a n i ş t i care lucrau s u b d e p e n d e n ţ a
ori controlul acestei comisii.
I n afară de asta, şi Statul intervenea p e n t r u restaurarea
m o n u m e n t e l o r mai î n s e m n a t e , şi cu b a n i . D a r asta n u m a i i n ­
cidental. O sănătoasă m e t o d ă de lucru p r e m e r g e a cererea d e
f o n d u r i . M ' a m întins asupra acestui fapt p e n t r u a p r e î n t â m p i n a
şi eu a r g u m e n t u l clasic: « Nu sunt bani ». Or, în meseria noastră
de arhitecţi şi u r b a n i ş t i p r o s t u l şi u r î t u l n u costă mai ieftin
decât frumosul şi o r g a n i z a t u l . . . chiar d i m p o t r i v ă .
Şi acest lucru s'ar putea aplica u ş o r la Iaşi. S'ar zădărnici
astfel înstrăinarea oraşului, înstrăinare care este săvârşită cu
m e t o d ă . L a această m e t o d ă de distrugere a vestigiilor t r e c u ­
t u l u i r o m â n e s c , să o p u n e m o m e t o d ă de rezistenţă care, p e cât
se p o a t e , să n u fie pasivă.
N u văd de ce n u s'ar lua m ă s u r i p e n t r u ca Iaşii să nu-şi ia
încetul cu încetul aspectul L e m b e r g u l u i , K a c h a n u l u i şi al altor
t â r g u r i din E u r o p a centrală, sordide şi impersonale.
 S u n t unii tineri arhitecţi la Iaşi, care şi-au făcut studiile la
Budapesta sau u n d e v a în G e r m a n i a şi care vin cu dorinţa de a
lovi în vechiul obraz al Moldovei, d e a profana cu cele mai t r i ­
viale încercări i m p o r t a t e şi necontrolate, imaginea u n u i t r e c u t
care le este străin. O r , dacă în Bucureşti experienţele m o d e r ­
n i s m u l u i îşi au loc, ele t r e b u e ş c limitate şi t e m p e r a t e acolo
u n d e arta t r e c u t u l u i are u n c u v â n t hotărîtor (ceea ce n u era
cazul capitalei noastre).
Dacă n u se vor lua aceste m ă s u r i , peste mizeria Iaşilor se va
î n t i n d e şi p â n z a înstrăinării. V o m pierde şi prilejul de a scăpa
acest m a r e m o n u m e n t . Vechea capitală va deveni u n t â r g oarecare,
s e m ă n â n d cu orice.
S u n t foarte m u l ţ i r o m â n i , chiar d i n t r e cei cu carte, care n ' a u
văzut Iaşii. Acest lucru e relativ n a t u r a l . Majoritatea tinerilor
elevi ai Academiei de Arhitectură n u cunosc acest oraş d e a r t ă .
L u c r u l e mai surprinzător. Nici o călătorie de studii n u s'a o r ­
ganizat vreodată într'acolo. S u n t însă foarte m u l ţ i arhitecţi şi
artişti care n ' a u călcat niciodată în Iaşi. E adevărat că n u s u n t
nici hoteluri ca să locueşti, nici d r u m u r i ca să ajungi p â n ă acolo.
D a r totuşi p r o b l e m a Iaşilor o socotim esenţială în educaţia
noastră artistică. P r o p u n e m deci cu insistenţă, n u cereri ilu­
zorii d e f o n d u r i , dar o grabnică organizare şi apărare a Iaşilor.
G. M. C A N T A C U Z I N O

D. P R O F E S O R N. I O R G A Ş I P R O B L E M A S T A T U L U I

D . profesor N . Iorga şi-a e x p r i m a t părerile asupra p r o b l e ­

melor politice şi juridice privitoare la viaţa Statului d e n e n u m ă ­
rate ori, fie în scris, fie verbal. P e n t r u p r i m a oară aceste păreri
s u n t adunate şi sistematizate în două lucrări recente, i n t i t u l a t e :
« Originea formelor vieţii contemporane » şi « I d e i asupra p r o b l e ­
melor actuale » (Bucureşti, 1935).
O scurtă înştiinţare n e vesteşte că p r i m u l v o l u m conţine lec­
ţiile predate d e autor la Academia d e î n a l t e Studii Comerciale
şi Industriale în 1933—34 şi al doilea prelegerile ţinute la Vă-
l e n i i - d e - M u n t e în vara anului 1933 şi în vara anului 1934. I n
realitate găsim în aceste două o p e r e chintesenţa cugetării d-lui
prof. Iorga în materie d e sociologie politică. Noile preocupări
ale savantului profesor privitoare la m o n a r h i e , la republică, la
p a r l a m e n t , la g u v e r n , la opinie publică, la economie s u n t crista­
lizate în r â n d u r i de o m a r e actualitate.
I n general, instituţiile constituţionale s u n t tratate ca nişte a b ­
stracţiuni fără viaţă, ca şi c u m ele ar fi exclusiv produsul raţiunii.
A b u z u l dialecticei juridice duce la o nouă scolastică care m â n u e ş t e
cu eleganţă forme astăzi convenţionale şi expresiuni devenite
p u r verbale. D e p u ţ i n t i m p s'a p r o d u s o reacţiune contra acestui
fel scolastic de a concepe realităţile politice; sociologia şi istoria
au fost puse la contribuţie. D . Iorga, adânc cunoscător al reali­
tăţilor din t r e c u t , dezbărat de retorica juridică, dezbracă institu­
ţiile politice de îmbrăcămintea lor convenţională şi ne arată ori­
ginea lor profund u m a n ă , izvorând câteodată dela u n fapt istoric
m ă r u n t . Astfel, d. Iorga ne face să pipăim acel lanţ n e î n t r e r u p t
de fapte concrete care leagă obiceiurile noastre de credinţele
şi purtarea predecesorilor noştri cei mai î n d e p ă r t a ţ i ; instituţiile
noastre sunt simple verigi în acest lanţ.
D . Iorga îşi începe lecţiile sub semnul relativismului şi n e
s p u n e : « U n o m h u este acelaşi cu u n alt o m , o situaţie nu este
aceeaşi cu o altă situaţie; nu se pot găsi două situaţii identice.
Dacă a n u m i t e lucruri se vor găsi pe u n p ă m â n t , pe u n altul n u se
pot găsi aceleaşi l u c r u r i . Fiecare p ă m â n t are o a n u m i t ă logică a
l u i » ş i ne dă u n exemplu t i p i c : n u există u n şef de Stat c u
p u t e r i reale m a i limitate decât Regele Angliei, n u există astăzi m o ­
n a r h mai puternic decât preşedintele Statelor Unite ale A m e r i c e i ;
deci cuvintele monarhie şi republică nu acoperă noţiuni absolute.
P r i m a realitate socială pe care d. Iorga o examinează este m o ­
narhia.
Autorul afirmă că n ' a existat şi n u există monarhie absolută în
înţelesul deplin al c u v â n t u l u i ; în adevăr, niciodată u n o m n ' a
c o n d u s o colectivitate singur, totdeauna a avut colaboratori care
l-au ajutat, deci i-au şi limitat puterea.
M o n a r h i a este u n p r o d u s istoric, având o origine magică şi r e ­
2
ligioasă: «Regele n u este decât exponentul zeilor » ) . Această con­
cepţie despre originea regalităţii este cea adoptată actualmente de
toţi savanţii care au procedat la sinteza disciplinelor istorice şi j u r i ­
dice. N u se mai contestă în m o d serios că Stăpânirea este u n p r o ­
dus necesar şi spontan al oricărei societăţi organizate; sub in­
fluenţa religiei sau a vechilor practice magice primitive, Stăpâ­
nirea îmbracă forma monarhiei care reprezintă în lumea, vizibilă,
voinţa zeilor invizibili. Cuvântul lui Sf. P a u l : « O m n i s potestas
a Deo » nu e decât expresiunea acestei străvechi credinţe. Ideea
de monarhie este în E u r o p a m o d e r n ă strâns legată de feudalitate.
3
I n câteva r â n d u r i ) , d. Iorga explică originea şi mecanismul feu­
dalităţii şi ne dă cea mai concisă, cea mai plastică definiţie a lumii
feudale. F e n o m e n u l feudal a r u p t unitatea lumii civilizate şi a
i n t r o d u s o diversitate care, dacă n u s'ar fi oprit, ar fi dus la

x
) Originea, pag. 7.
2
) Originea, p a g . ' 4 ; Idei, pag. 163.
3
) Originea, pag. 17.
pulverizarea societăţii în organizaţii locale. Legile vieţii însă au
p e r m i s vechei monarhii să se întărească şi să realizeze u n fericit
echilibru î n t r e unitatea naţională şi diversitatea locală.
Vechea m o n a r h i e cutumieră era echilibrată p r i n libertăţi lo­
c a l e ; întărindu-se, evoluează spre absolutismul b i r o c r a t i c ; atunci
d o m n e ş t e tirania biurocraţiei la care este supus însuşi Regele.
« Dacă s'ar fi păstrat rostul monarhiei din secolul al X V I - l e a ,
rostul medieval şi viaţa locală, n u s'ar fi p r o d u s Revoluţia F r a n ­
ceză dela 1789 »*).
Să ne fie îngăduit să deschidem aci o paranteză şi să l ă m u r i m două
noţiuni deseori confudate. Dictatura se deosebeşte d e monarhia
absolută atât p r i n origine cât şi p r i n esenţă. Dictatorul antic era acela
care în m o m e n t u l de primejdie naţională î n t r u n e a în mâinile sale
toate puterile divizate ale magistraţilor, p u t e r i încredinţate lui în
m o d vremelnic p r i n t r ' u n plebiscit. Dictatorul m o d e r n este acela
care cucereşte p u t e r e a p r i n forţă sau prin plebiscit şi, sprijinit de
u n p u t e r n i c c u r e n t d e opinie, schimbă ordinea stabilită şi guver­
nează p r i n m e t o d e autoritare. M o n a r h u l absolut n u este u n dic­
tator, n u se sprijineşte p e u n c u r e n t de opinie, ci este r e p r e z e n ­
t a n t u l voinţei divine. M o n a r h u l îşi exercită puterea în virtutea
u n e i chemă ride ordin t r a n s c e n d e n t a l ; p u t e r e a lui poate fi limi­
tată p r i n o Constituţie sau n u m a i p r i n tradiţii şi c u t u m e . I n p r i ­
m u l caz se spune că monarhia este constituţională. C â n d u n m o ­
n a r h îndepărtează aceste limite scrise, el redevine m o n a r h abso­
lut, el n u este u n dictator; nu are nevoie să cucerească p u t e r e a
p r i n violenţă sau captarea v o t u r i l o r ; m o n a r h u l are p u t e r e dela
origine şi a îndepărtat n u m a i îngrădirile i m p u s e , fie de u n pact
consimţit, fie d e u n act unilateral. Şi Regele Alexandru al I u g o ­
slaviei şi Mussolini au salvat patria lor dela d e s c o m p u n e r e ; însă
p r i m u l a fost u n m o n a r h legitim care a deschis o parenteză abso-
lutistă, al doilea este u n dictator nevoit să cucerească puterea
p e n t r u a-şi îndeplini misiunea.
D . Iorga susţine că «niciodată o revoluţie nu este dominată de
cei care au f ă c u t - o : vin alţii şi cei care au î n c e p u t - o s u n t primele
2
victime ale revoluţiei » ) .
Această lege în general adevărată, şi î n special în ceea ce p r i ­
veşte Revoluţia franceză, a suferit totuşi t r e i excepţii remarca­
bile : Mussolini, Kemal şi H i t l e r : s'au schimbat echipele iniţiale,
dar personajul principal a r ă m a s .
Vorbind de instituţia p a r l a m e n t u l u i , d. Iorga reaminteşte
u n fapt p e care mulţi l-au uitat sau n u l-au cunoscut nici­
odată, şi a n u m e , că parlamentul n u are o origine democratică.

J
) Originea, pag. 20.
2
) Originea, pag. 8.
L a început legăturile feudale, întemeiate p e respectarea u n o r
obligaţiuni bilaterale, au determinat şi totodată au limitat puterile
stăpânirii, apoi vasalii constituindu-se î n a d u n a r e feudală au p r e ­
tins respectarea convenţiilor şi întărirea lor p r i n t r ' u n act. Astfel
au silit baronii englezi pe regele I o a n , care n u era dispus să-şi
respecte angajamentele, să accepte Magna C h a r t a ; astfel a fost
silit Regele Ungariei A n d r e i al II-lea să dea nobililor u n g u r i Bula
de a u r . Revendicările nobililor n'aveau nimic c o m u n cu princi­
piile de egalitate şi libertate.
« P a r l a m e n t u l îşi are această o r i g i n e : Adunarea u n d e vasalii
pot să se plângă împotriva funcţionarilor regali, care au săvârşit
a b u z u r i ; d a r regele n u este obligat să pedepsească pe funcţiona­
1
r u l abuziv, ci e n u m a i u n prilej ca să arate fiecare ce-1 doare » ) .
D . Iorga ne dă o definiţie relativistă a Constituţiei: « Constituţie
n u înseamnă decât ce votează u n p o p o r î n t r ' u n m o m e n t , ce a p u ­
t u t să prevadă el î n t r ' u n m o m e n t , dar n u m a i î n t r ' u n m o m e n t ,
căci societatea omenească se schimbă cu o repeziciune extraor­
2
dinară » ) .
Consecvent cu principiile relativiste invocate la începutul volu­
mului şi cu mentalitatea istoricului care ştie că toate instituţiile
au eşit din luptă sau d i n c o m p r o m i s , d . Iorga afirmă predilecţia
lui p e n t r u aşezămintele c u t u m i e r e , izvorîte din experienţă şi a
căror trăinicie este o garanţie de utilitate. C r e d e m că autorul are
d r e p t a t e ; î n adevăr, soliditatea monarhiei engleze şi a democra­
ţiei elveţiene este întemeiată pe tradiţii seculare vii şi astăzi, iar
nu p e texte s c h i m b ă t o a r e ; acolo există tirania moravurilor care
se i m p u n e atât guvernaţilor cât şi guvernanţilor.
Felul c u m d . Iorga, sprijinindu-se p e faptele istorice concrete,
n e prezintă evoluţia instituţiilor politice, ne p e r m i t e să lărgim
noţiunea curentă de Constituţie. I n adevăr, p u t e m afirma că dela
început puterea regală a fost limitată p r i n c u t u m e , apoi prin con­
tracte feudale şi, î n sfârşit, prin texte, deci p r i n constituţie se î n ­
ţelege limitarea puterii stăpânirii, oricum se prezintă această limi­
tare şi oricare ar fi stăpânirea. Această formulă n u exprimă n u m a i
o n o ţ i u n e juridică, ci o tendinţă socială care a existat dela începutul
civilizaţiilor şi c u p r i n d e starea de fapt din Anglia şi U n g a r i a ,
şi starea legală din F r a n ţ a , America, România, e t c .
D . Iorga atrage atenţiunea cititorului asupra faptului că «li­
3
bertăţile » din vechiul regim n ' a u nimic a face cu o constituţie ) .
I n adevăr, aceste libertăţi rezultau din legături bilaterale care n u
se p u t e a u aplica decât unei a n u m i t e categorii de locuitori, pe când
o constituţie este o învoială a t u t u r o r şi se aplică t u t u r o r . Plecând
x
) Originea, p a g . 25. I n acelaşi sens, Idei, p a g . 47 şi p a g . 48.
2
) Originea, pag. 1 2 .
3
) Originea, pag. 27.
 dela formula d-lui Iorga, n e î n t r e b ă m dacă nu cumva corpora­
tismul nu este altceva, decât u n complex de «libertăţi», de sta­
t u t e aplicabile fiecărei categorii de funcţiuni sociale. Dacă este
aşa, corporatismul este o reîntoarcere la formula organică t r a d i ­
ţională a Statului.
I n volumele d-lui Iorga găsim o m i n u n a t ă caracterizare a psi­
hologiei revoluţionare dela 1789. Revoluţia franceză a p o r n i t din
reclamaţiile locale strânse în caietele prezentate Statelor Generale,
p e n t r u a ajunge la transferul suveranităţii dela Rege, realitate
concretă, la N a ţ i u n e , entitate metafizică. Acest transfer a fost
justificat p r i n sofismele îndemânatece ale lui Rousseau, rezemate
p e concepţii greşite despre democraţiile antice. «Elefteria grecească
şi L i b e r t a s r o m a n ă aveau cu totul alt sens decât acel din t i m p u l
1
n o s t r u , faţă d e concepţiile noastre metafizice ale l i b e r t ă ţ i i » ) .
Revoluţionarii au dispreţuit evul m e d i u , «ei n'aveau simţul
2
istoric care este şi simţul vieţii organice a u n u i S t a t » ) . P e n t r u
autor « simţul istoric este şi u n simţ de realitate ».
T e n d i n ţ a la universalitatea raţionalistă cerea ca o m u l să n u
fie considerat altfel decât u n a t o m , u n cetăţean identic în toate
3
timpurile şi î n toate ţările ) .
Nici cetatea antică (Atena sau Roma), nici cetatea calvină (Geneva)
n u pot fi luate d r e p t pildă p e n t r u organizarea u n u i Stat m a r e .
Revoluţia a destrămat tradiţiile; « d a r când s'a desfiinţat tra­
diţia, n'a rămas altceva decât autoritatea ». Conducătorii revolu­
ţiei însă n u prea s'au bucurat de prestigiu şi a t r e b u i t să vină N a ­
poleon să aducă aportul său personal de autoritate p e n t r u a desă­
vârşi o operă pozitivă.
«Peste tot complexul d e formaţiuni organice trecuse ruloul
compresor al Revoluţiei franceze şi se exercitase acţiunea de m ă ­
r u n t ă fărâmiţare a regimului napoleonean abstract, lucrând cu
individul ca atare » *).
D . Iorga nu scapă u n prilej să ironizeze monarhia zisă consti­
5
tuţională p e care o califică d e « M o n a r h i e împiedicată » ) .
«Existenţa monarhiei constituţionale este datorită ignoranţei
6
şi confuziei, ceea ce explică forma ei b a s t a r d ă » ) .
«.Uneori Suveranul ca să n u fie răsturnat de stradă în forma
materială, s'a distrus singur p e sine în ordinea morală, constitu-
7
ţ i o n a l i z â n d u - s e » ) . M a i departe, s p u n e d e s p r e preşedintele
republicii că este u n « surogat de m o n a r h cu t e r m e n ».

*) Origina, pag. 38.

2
) Originea, pag. 40.
3
) Idei, pag. 173.
4
) Idei, pag. 57.
5 r
) Originea, pag. 35. 7
:
-*) Idei, p a g . 47. * ,/' 'A
7
) Idei, pag. 49.
 Cu d r e p t cuvânt, d. Iorga se ridică contră prejudecăţii atât de
răspândite, care p r e t i n d e că î n principiu republica este forma
de g u v e r n ă m â n t cea mai b u n ă , că u n d e treburile publice m e r g
prost, t r e b u e instaurată republica. Cu această ocazie, d-sa citează
această definiţie a Reichului g e r m a n : o republică împotriva
republicii.
U n şef de Stat n u poate g u v e r n a singur în toate domeniile.
Odinioară suveranii «guvernau cu cine voiau, cu oameni aleşi
x
din grămadă pe care îi menţineau cât voiau » ) ; atunci miniştrii
n u erau negreşit oameni de vază, puteau fi burghezi, chiar oameni
neliberi, servi. A venit dogma suveranităţii p o p u l a r e ; de atunci
miniştrii sunt exponenţii u n u i curent de opinie, ai u n u i p a r t i d .
Consecinţa este că guvernanţii sunt puşi între interesul general
2
şi interesul partidului şi că în general sacrifică pe cel dintâi ) .
D . Iorga are cuvinte amare despre lipsa de competenţă a miniştrilor
pe care întâmplarea votului i-a p u s să conducă u n departament
specializat. S u n t e m , zice autorul «sub conducerea unei administraţii
3
p e care n u o c u n o a ş t e m . . . şi pe care n u o i u b i m » ) .
« Această administraţie n u este liberă şi nici responsabilă »(ibid).
« N u o cunoaştem, n u o i u b i m fiindcă este condusă de oameni
cocoţaţi peste noapte în fruntea ei, fiindcă s'au amestecat în alegeri».
D . Iorga este partizan al desconcentrării activităţii puterii
centrale, este chiar cuprins de o romantică tandreţă p e n t r u p r o ­
vincialismul din vechea Franţă, dar totuşi îl combate în România *).
Fostul p r i m - m i n i s t r u care a participat activ la viaţa p a r l a m e n ­
tară de atâţia ani, combate ordinea administrativă abstractă, fruc­
tul u n o r ideologii schimbătoare în care logicul a înlocuit pe util.
D-sa recomandă sistemele pragmatice izvorîte din experienţă,
îmbunătăţite şi întărite p r i n experienţă şi care creează u n confor­
m i s m disciplinat; s u n t e m fără rezervă alături de d-sa în această
privinţă, căci cunoaştem din experienţă zădărnicia reformelor
dogmatice şi efemere de cabinet.
Arătând originile modeste ale parlamentului, care din conci-
lium principis a devenit o frenetică maşină de legi, autorul trage
concluzia că « este o absurditate să se susţină că regimul p a r l a m e n ­
tar p r e s u p u n e guvernarea prin partide, prin partide care n u .sunt
înscrise în nici o Constituţie, că ea i m p u n e Suveranului să se
î n d r e p t e d u p ă tăria partidelor, aşa c u m această tărie este manifes­
5
tată în Parlament » ) şi constată că partidele au avut în totdeauna
o neînfrânată tendinţă de a p u n e coroana sub tutelă.

Originea, p a g . 53.
!
) Originea, p a g . 52.
3
) Originea, pag. 6 .
4
) Idei, pag. 58.
6
) Idei, pag. 82.
 P u t e m adăuga că partidele, în scopul de a p u n e mâna pe Stat
în totalitatea lui, se organizează astăzi d u p ă modelul militar (for­
maţiuni de luptă, tineretul partidului, miliţia partidului, etc.).
Deosebit de interesante sunt părerile d-lui Iorga despre drept
(cap. I X ) .
D-sa pleacă dela faptul cunoscut că t r ă i m s u b u n r e g i m de drept
elaborat în spiritul enciclopediştilor şi filozofilor secolului al
X V I I I - l e a , materializat î n codurile lui Napoleon, şi d. Iorga p u n e
accentul pe caracterul d e universalitate ce a v r u t legiuitorul de
atunci să i m p r i m e acestor c o d u r i . « E r a vorba de a se da legi nu
x
n u m a i F r a n ţ e i lui Napoleon, ci omenirii î n t r e g i » ) .
Această concepţie era evident o consecinţă directă a noţiunii
de cetăţean universal, posesor de d r e p t u r i sacre şi inalienabile.
Cu această ocaziune, d. Iorga e x p r i m ă î n mod plastic o con­
statare făcută d e marii jurişti francezi şi a n u m e că claritatea şi
strânsa logică a acestor coduri a contribuit mult să introducă clari­
tate şi chibzuială în relaţiunile dintre oameni şi în relaţiunile d i n ­
t r e Stat şi cetăţeni. Napoleon, p r i n legislaţia sa, a creat o stare so­
cială pozitivă n o u ă .
T o t u ş i d. Iorga crede că legiuitorul d e atunci a greşit când s'a
sprijinit prea m u l t p e codul Justinian, adică când a voit să i n t r o ­
ducă în societatea dela 1800, n o r m e d u p ă care nu s'a condus de
fapt nici societatea dela 500. « Căci, c u m a m spus, Codul Justi­
2
nian a fost alături de societatea bizantină » ) adică, compilaţia
de texte vechi făcută sub Justinian era perimată când a a p ă r u t
şi că deci s'au utilizat forme m o a r t e . D-sa regretă că n u s'au fo­
losit izvoare mai vii, bunăoară aşa zisele «leges b a r b a r o r u m » .
Aceste legi au introdus d r e p t u l personal, principiul răscumpărării
(despăgubiri în loc d e pedeapsă corporală) şi principiul iertării
de origine creştină. P e n t r u d. Iorga, «impresia pe care ţi-o face
maşina d e d r e p t d i n t i m p u l n o s t r u este uneori z d r o b i t o a r e . . .
într'o v r e m e când n u mai e n u m a i u n o m î n faţa altui o m , în
s
justiţie, ci o situaţie în faţa altei situaţii» ) ; autorul constată că
s'a procedat la mecanizarea justiţiei.
Prin aceste câteva pagini, d. Iorga face procesul dreptului m o ­
d e r n , care a dispreţuit aplicarea milenară a rosturilor medievale
şi tradiţionale şi s'a sprijinit exclusiv p e texte care nu mai erau
aplicate când au apărut. Cu alte cuvinte, legiuitorul trebuia «să
pornească dela dreptul viu, ca să ajungă la dreptul scris ».
Critica d-lui Iorga este poate prea absolută; în adevăr, numai
d r e p t u l bunurilor şi al obligaţiunilor, care evident este o parte

Originea, pag. 95.

2
) Originea, pag. 97.
3
) Originea, pag. 100.
 importantă a codului civil, este inspirat exclusiv de dreptul r o m a n ;
dreptul persoanelor şi dreptul matrimonial au fost profund influen­
ţate de dreptul c u t u m i e r medieval.
P r i n t r e elementele nescrise care joacă u n rol în societatea orga­
nizată, cel mai important este opinia publică. P e n t r u d. Iorga
opinia publică îşi are rădăcini în creştinism bazat p e libera exa­
minare a conştiinţei proprii şi a conştiinţei altora. Opinia publică
se formează în oraşe şi d. Iorga a scos în evidenţă rolul m ă r e ţ
ce 1-a avut catedrala în formarea opiniei publice medievale, apoi
rolul saloanelor în secolul al X V I I - l e a şi al X V I I I - l e a , al cluburilor
în Anglia şi sub Revoluţie, rolul pamfletelor, al cântecelor de stradă
şi în sfârşit al presei.
I n capitolul consacrat chestiunilor economice, d. Iorga se arată
adversar liberalismului individualist clasic p e care-1 socoate a n a r h i s t ;
autorul îşi arată preferinţele p e n t r u o alcătuire organică, conştientă
a economiei şi relevă avantajele vechilor colegii religioase ale con-
fraţietăţilor sugrumate de liberalismul zis liber. D . Iorga a m i n ­
teşte că Fanarioţii au introdus la noi intevenţionismul de Stat şi
că, în ciuda etichetelor liberale, acest intervenţionism a câştigat
mereu t e r e n p e n t r u a deveni acut astăzi, astfel că de liberalism
p r o p r i u zis n u se poate vorbi în România.
D . Iorga încheie prin o şarjă contra şcoalei oficiale care nu
corespunde nevoilor societăţilor actuale.
Aceste două volume ale d-lui Iorga se pot rezuma prin penultima
frază a lucrării d i n t â i : « N o i trăim cu aşezăminte care n u sunt
făcute p e n t r u noi şi nu avem curajul să le înlocuim cu ceea ce ar
t r e b u i să fie ».
Legea este o formă de prevedere, ea presupune încredere în
viitor; a prevedea înseamnă a profita de învăţămintele trecutului.
D . Iorga reaminteşte guvernanţilor de astăzi forţa experienţei
seculare şi îndeamnă n u la adaptare de ideologii raţionaliste care
pot rătăci mai multe generaţii, ci la adaptarea instituţiilor concrete
verificate, adică, în ultima analiză, d. Iorga propovădueşte o legi­
ferare mai mult pragmatică decât sistematică.
I n aceste volume d. Iorga ne prezintă dreptul public văzut
de u n istoric cu mare experienţă politică şi socială, animat de u n
patriotism fierbinte. Se simţea necesitatea afirmării acestui punct
de vedere, în acelaşi t i m p şi nou şi tradiţional, căci astăzi tradiţia
a devenit ceva n o u .
I n sfârşit, esenţa gândirii d-lui Iorga este conţinută în formula
următoare:
«Legătura între drept şi merit, colaborând p e n t r u a înfrâna
jocul obraznic al agenţiilor electorale şi a opri u z u r p a ţ i a ş i aven­
t u r a , aceasta este formula viitorului» (Idei, p . 188).
I U L I A N M. PE T E R
 x
O NOUĂ ISTORIE A ROMÂNILOR )

I n prefaţa la ediţia întâi a « Istoriei Bisericii româneşti » (1908),

d. prof. N . Iorga îşi exprima dorinţa să fie cruţat de acele « p r o ­
cese cu privire la a m ă n u n t e care n u scad o carte, ci arată p u n c t u l
de vedere scăzut al specialistului, care se improvizează judecător ».
Dorinţa autorului era justificată: o vastă operă de sinteză, chiar
p r i n faptul că este operă d e sinteză, n u poate avea şi n u t r e b u e
să aibă atenţiunea aţintită asupra a m ă n u n t u l u i care, fatal, î m p i e ­
dică priveliştea clară a întregului. C u atât mai mult a r e d r e p t u l
d e a fi cruţat de «procesele de a m ă n u n t » d. C . C . Giurescu, a
cărui recentă lucrare cuprinde u n c â m p cu mult mai vast, î m b r ă ­
ţişând întreaga istorie a Românilor, şi n u n u m a i o p a r t e a e i .
Acest d r e p t i-1 recunoaştem şi i-1 respectăm şi d i n consideraţie
faţă de remarcabilele calităţi ale lucrării sale, de care n e o c u p ă m ,
şi p e n t r u binefăcătoarele servicii p e care, fără îndoială, le va aduce
culturii noastre naţionale. N u n e v o m opri asupra amănuntelor
şi d i n alt motiv. Revista aceasta n u este u n a de specialitate, ci se
adresează u n u i cerc de cititori m a i larg, pe care n u - i p o t i n ­
teresa discuţiile savante în j u r u l chestiunilor de detalii, familiare
u n u i n u m ă r foarte restrâns de specialişti.
Scopul acestei scurte notiţe este n u m a i să atragă atenţia citi­
torilor asupra unei cărţi a cărei lectură le poate fi d e cel mai m a r e
folos şi a cărei apariţie u m p l e u n gol atât d e mult simţit d e dori­
torii d e a cunoaşte temeinic trecutul n e a m u l u i . I n t r ' a d e v ă r , dela
marea « Istorie a Românilor » a lui A . D . Xenopol, n ' a mai a p ă r u t
nici o vastă lucrare de sinteză asupra întregului trecut românesc (nu
n e g â n d i m aci la manualele de şcoală, nici la lucrările a p ă r u t e
în limbi streine, p e n t r u streini). D e atunci, ştiinţa noastră isto­
rică a făcut progrese uriaşe. Cercetările rodnice ale regretatului
V . P â r v a n şi ale valoroşilor săi elevi, care a u lămurit atâtea părţi
întunecate d i n trecutul vechei Dacii; lucrările privitoare la in­
stituţiile vechi româneşti, ale lui I . Bogdan, R. Rosetti, C . G i u ­
rescu, I . C . Filitti şi G . F o t i n o ; acelea privitoare la vechea noastră
artă, ale lui G . Balş, N . Ghica-Budeşti şi Virgil D r ă g h i c e a n u ;
studiile substanţiale de istorie bisericească ale lui N . Dobrescu
şi C . A u n e r ; cercetările numismatice ale l u i C . Moisil; apoi d o ­
cumentele tipărite de Academia R o m â n ă î n marea colecţie H u r -
muzachi, p r e c u m şi bogatul material documentar publicat de
I . Bogdan, G h . Ghibănescu, M . Costăchescu şi A . Veress; « B i ­
bliografia românească v e c h e » a lui I . Bianu şi N . H o d o ş , iar,
privitor la Transilvania, lucrările lui A . Bunea, Silviu Dragomir

J
) C o n s t a n t i n C . G i u r e s c u , Istoria Românilor, I , Bucureşti, 1 9 3 5 , Editura
F u n d a ţ i e i pentru literatură şi artă « R e g e l e Carol I I » .
şi Ş t . M e t e ş , şi, mai presus de toţi şi de toate, imensa activi­
tate a d-lui prof. N . Iorga — ca să a m i n t i m n u m a i pe cele mai
i m p o r t a n t e , — au refăcut, în multe p ă r ţ i , în m o d esenţial, c u n o ­
ştinţele noastre istorice. Astfel, o nouă încercare de sinteză a
istoriei întregului nostru trecut se impunea. D . C. C. Giurescu
a încercat-o, din însărcinarea Fundaţiei p e n t r u literatură şi
artă «Regele Carol I I » , d â n d u - n e volumul întâi al ei, care
merge p â n ă la moartea lui Alexandru cel Bun, p e n t r u Moldova,
şi a lui Mircea cel Bătrân, p e n t r u M u n t e n i a .
Ceea ce caracterizează, înainte de toate, «Istoria Românilor »
a d-lui C C . Giurescu, este expunerea limpede, care evită a m ă ­
n u n t u l inutil şi luxul, uneori atât de enervant, de date şi n u m e
aruncate unele lângă altele, fără nici u n rost, al unora din istoricii
contemporani. I n acelaşi t i m p însă, n u - i scapă nimic din ceea
ce este într'adevăr necesar înţelegerii depline a desfăşurării eve­
nimentelor. Adresându-se nu specialiştilor, ci publicului cititor
cult, d-sa evită şi obişnuitele note din josul paginilor; în s c h i m b ,
acelora care ar dori să-şi câştige o orientare mai cuprinzătoare,
le oferă suficiente indicaţiuni bibliografice la finele fiecărui
capitol.
Această calitate, apoi onestitatea desăvârşită cu care s u n t
discutate şi tratate chestiunile nesigure, încă nelămurite definitiv,
lipsa oricărui orgoliu, admirabilul b u n simţ cu care sunt expli­
cate începuturile t u r b u r i ale formării şi închegării poporului
r o m â n , interpretările judicioase, pătrunzătoare şi adeseori atât
de originale ale u n o r d o c u m e n t e , şi utilizarea conştiincioasă a
rezultatelor dobândite de cercetările antecesorilor săi, apoi n u ­
mărul mare de hărţi şi ilustraţiuni fac ca cele 500 de pagini de
text ale lucrării d-sale să se citească cu cea mai m a r e uşurinţă şi
cu cel mai necontestat folos.
C u m este şi firesc, autorul începe p r i m u l v o l u m cu descrierea
« P ă m â n t u l u i R o m â n e s c » şi influenţa acestuia asupra istoriei
noastre. U r m e a z ă preistoria Daciei, apoi istoria scurtă şi l u m i ­
noasă a ei p â n ă la cucerirea r o m a n ă , stăruindu-se, cu m u l t b u n
simţ şi cu cuvenita rezervă impusă d e caracterul delicat al p r o ­
blemei, şi asupra rolului pe care Dacii l-au avut în formarea p o ­
porului r o m â n . I n capitolul u r m ă t o r ( p p . 101—174), ni se ex­
p u n e istoria Daciei sub R o m a n i , arătându-se întinderea ei, or­
ganizarea ei administrativă şi militară, viaţa ei economică şi so­
cială, procesul de romanizare a populaţiei autohtone, primele
năvăliri barbare şi părăsirea Daciei de Romani. D u p ă ce atinge,
pe scurt, importanta problemă a continuităţii, d. C C . Giurescu
îşi închee capitolul cu arătarea rolului elementului r o m a n în for­
marea neamului n o s t r u . U r m e a z ă diversele năvăliri barbare, de
durată mai scurtă sau mai lungă (Sarmaţi, H u n i , Gepizi, Avari,
Slavi, Bulgari, U n g u r i , Pecenegi, C u m a n i ) , indicându-se in­
fluenţa p e care acestea au avut-o asupra noastră. O menţiune
specială merită, fără îndoială, capitolul despre Slavi ( p p . 210—248),
din al căror amestec cu populaţia băştinaşe s'a format poporul
românesc. D-sa îşi însuşeşte, cu unele mici retuşări, părerea lui
I . Bogdan că «nici n u poate fi vorba de popor r o m â n înainte
de absorbirea elementelor slave de populaţia băştinaşe romană
în cursul veacurilor V I — X » . Asemenea t r e b u e menţionat, cu
deosebită satisfacţie, faptul că d. C . C. Giurescu a reuşit, ca
nici u n u l din istorici noştri vechi şi noi, să n e facă să ne d ă m
seama realmente d e continuitatea p e p ă m â n t u l Daciei a p o p u ­
laţiei autohtone, din care, în cursul veacurilor, s'a zămislit şi s'a
format poporul r o m â n e s c .
T o a t e năvălirile barbare sunt prezentate şi privite n u m a i în
r a p o r t cu elementul p e r m a n e n t al lor, a r ă t â n d u - s e , î n t r u cât
îngăduesc dovezile istorice, uneori atât de sărace, u r m e l e lă­
sate d e fiecare în dezvoltarea neamului n o s t r u . Astfel, cititorul
vede c u m se desprinde, organic, din haosul acelei epoci
t u r b u r i u n nou p o p o r , acela al Românilor. Acesta este,
c r e d e m , u n u l din cele mai m a r i m e r i t e ale operei d-lui C . C.
Giurescu.
I n capitolele u r m ă t o a r e , autorul arată întâile formaţiuni poli­
tice r o m â n e ş t i , c o n t i n u â n d cu întemeierea celor două principate,
M u n t e n i a şi Moldova, în care s'a cristalizat viaţa independentă
a neamului nostru în decursul atâtor veacuri. Ţ i n e m să r e m a r c ă m
c a r e
în deosebi capitolul « C u m se înfăţişa M u n t e n i a la 1247 • *>
c u p r i n d e o foarte judicioasă analiză a cunoscutei diplome date
de regele u n g u r Bela al IV-lea cavalerilor Ioaniţi la 1247, ana­
liză care este o preţioasă contribuţie la cunoaşterea organizaţiei
societăţii româneşti din acele v r e m u r i ; asemenea cele două mari
şi luminoase capitole, în care sunt studiate domniile, de o i m ­
portanţă atât de covârşitoare, ale lui Mircea cel Bătrân şi Ale­
x a n d r u cel B u n .
Fără îndoială, multe din părerile d-lui C . C . Giurescu pot fi
discutate şi s p e r ă m că vor fi; istoria d-sale cuprinde unele a m ă ­
n u n t e , evident greşite; în unele locuri, de dragul de a fi uşor
înţeles de u n public cât mai n u m e r o s şi mai p u ţ i n pregătit,
a r e n u n ţ a t la sobrietatea e x p u n e r i i ; iar indicaţiunile biblio­
grafice pot şi ele fi întregite cu lucrări care i-au scăpat au­
torului. T o a t e aceste mici lipsuri dispar însă în faţa calităţilor
remarcabile ale operei începute, care, incontestabil, este cel mai
frumos dar pe care Fundaţiile Culturale Regale l-au p u t u t
face culturii româneşti, cu prilejul celei de a treia Săptămâni a
Cărţii.
Z. P Â C L I Ş A N U
 ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE
V O G A BIOGRAFIILOR R O M A N Ţ A T E

U n fenomen cultural relativ recent este m o d a biografiilor r o ­

m a n ţ a t e , î n a i n t e vreme, în secolul trecut şi în cele anterioare
acestuia, se făceau o m u l ţ i m e de lucruri care semănau cu biografiile
romanţate de astăzi, şi totuşi erau altceva. Să ne a m i n t i m de fai­
moasele portrete ale lui T a i n e din « Origines de la France con-
temporaine ». I n mijlocul faptelor, al datelor şi documentelor, din
desişul de întâmplări m ă r u n t e şi anoste, deodată lectorul se t r e ­
zeşte î n t r ' u n l u m i n i ş ; autorul a făcut u n popas şi începe, d u p ă
toate regulile artei, acel exerciţiu de retorică n u m i t portret, cu
toate o r n a m e n t e l e aferente: comparaţii, contraste, metafore, hiper­
bole, prozopöpei, aprecieri când humoristice c â n d grandiloquente,
etc. Portretele morale ale lui Robespierre, Napoleon, D a n t o n
s u n t modele ale genului. Cele schiţate d e Sainte-Beuve, Faguet,
Brandes, Maximilian H a r d e n , ascultă şi ele d e aceeaşi reţetă.
Istoricul îşi p e r m i t e , cu ocazia lor, o mică vacanţă. I n locul opera­
ţiei plicticoase d e notare a faptelor, el începe să sculpteze chipuri
omeneşti reale — cam ca D u m n e z e u .
M a i există apoi portrete istorice fără nici o pretenţie de creaţii-
artistică. Ca să luăm u n u l foarte recent, v o m cita cartea d-lui
Paleologue asupra lui T a l l e y r a n d . Povestea n u are nimic d i n t r ' u n
r o m a n ; evenimentele n u se leagă, dramatic, p e n t r u a produce
efecte d e senzaţional psihologic. Se notează, p u r şi simplu, ce ?
făcut, ce ştim istoriceşte că a făcut faimosul o m politic al monarhiei
constituantei, convenţiunii, directoriului, consulatului, impe
riului şi restauraţiei.
I n veacul al douăzecilea a a p ă r u t însă u n gen literar n o u . Se
alege u n personaj istoric mai m u l t sau mai p u ţ i n celebru şi i se
dă rol d e erou de r o m a n . Aceasta e regula j o c u l u i ; şi v e d e m că
n u e u ş o a r ă : să se păstreze exactitatea strict istorică şi totuşi să
se u m p l e golurile dintre documentele materiale cu supoziţii v e r o ­
simile, atât de verosimile psihologiceşte, încât să echivaleze cu
adevăruri de fapt. G e n greu, necontenit ameninţat să cadă c â n d
în primejdia u n o r interpretări prea personale care transforma,
lucrarea în r o m a n propriu zis, când în primejdia contrară, aceea a
p r u d e n ţ e i excesive, care transformă lucrarea într'o searbădă m o n o ­
grafie de istoric istorizant. Autorul de biografii romanţate t r e b u e
să posede u n deosebit talent de echilibrist. Asta explică d e c e
aceşti acrobaţi ai ştiinţei şi literaturii s u n t m a i de grabă p u ţ i n i .
P e cei b u n i îi p u t e m chiar n u m ă r a : Maurois, Zweig, L u d w i g ,
Reboux.
M a u r o i s este oarecum părintele g e n u l u i ; Shelley şi mai ales
Disraeli au făcut adevărată senzaţie în publicul cititor. Acesta a
 ACTUALITĂŢI CULTURALE EUROPENE 459

primit cele două cărţi cu încântarea omului, care descopere exi­

stenţa u n u i « n o u fior», a u n e i voluptăţi nebănuite încă. Este
voluptatea d e a se instrui, pe lângă aceea d e a afla cancanuri din viaţa
adevărată a u n u i « o m mare », plus aceea de a constata că oamenii
mari fac şi ei o m u l ţ i m e de lucruri p e care noi le facem în fiecare
zi, plus în sfârşit plăcerea p u r estetică a u n e i poveşti bine p r e ­
zentate, d u p ă toate canoanele artei, cu progresiunea meşteşugită
a interesului.
Recunoştinţa publicului p e n t r u lucrări p r o c u r â n d amintita
q u a d r u p l ă voluptate se manifestă activ comercial prin c u m p ă r a r e
frenetică., O carte d e M a u r o i s uşor ajunge la u n tiraj de două sute
d e mii d e exemplare. A u t o r u l se îmbogăţeşte, editorul se îmbogă­
ţeşte, toată lumea se îmbogăţeşte — inclusiv publicul cititor, care
învaţă Istorie fără nici o osteneală.
D a r în afară de meritele economico-financiare şi general-cul-
turale, biografiile romanţate exercită asupra populaţiei u n efect
moral de cea mai m a r e importanţă, asupra căruia aş vrea să insist
puţin.
Literatura nuvelistică a avut şi are o puternică influenţă asupra
moravurilor. P e aceste moravuri, literatura cea b u n ă le îndulceşte.
N u m e s c « b u n ă », literatura care-i artisticeşte bună, indiferent d e
conţinutul ei anecdotic. Este egal dacă eroii romanului s u n t nişte
apostoli sau nişte canalii. E de ajuns să fie veridici, să fie adică
artisticeşte prezentaţi. I n cazul acesta, efectul moralizator asupra
cititorului este garantat. E lesne d e înţeles că cititorul n'are sâ
se facă p e dată hoţ fiindcă eroul nuvelei e pungaş, d u p ă c u m n u
se va preface în Cristos m o d e r n fiindcă d o m n u l din carte este acest
l u c r u . Cititorul are altă treabă decât să-şi dreagă psihologia d u p ă
modelele din povestirile citite. I n privinţa aceasta partizanii teo­
riilor cenzurii literare şi congregaţiei indexului se înşeală. T o t u ş i
literatura — când e b u n ă — are o oarecare influenţă morală, şi
a n u m e —- dacă n e e permisă expresiunea — căpătarea deprinderii
d e a trăi provizoriu în pielea altuia. N e obişnuim să ieşim m o ­
m e n t a n din noi înşine p e n t r u a trăi, câteva clipe, o biografie străină,
uneori foarte străină, de a noastră. Această evaziune t e m p o r a r ă
din psihologia personală în psihologia altuia reprezintă —- d u p ă
umila mea părere — cea mai nobilă, poate, din cuceririle făcute de
geniul u m a n . Este u n u l din exemplele cele mai strălucite de negare
a biologicului, p e n t r u a se ajunge, indirect, la u n biologic mai per­
fecţionat. Căci ce poate fi mai antibiologic decât să-ţi abandonezi
interesele personale şi mentalitatea proprie şi să te apuci deodată
să judeci cu şabloanele spirituale şi morale ale altuia — ale inter­
locutorului, aproapelui, d u ş m a n u l u i . Şi totuşi, în ciuda primejdiei
u n u i asemenea procedeu, această luare în căsătorie a mentalităţii
interlocutorului este în fond u n izvor nesecat de succese. Succese
 negative, căci scuteşte de toate enervările combaterii u n o r păreri
adverse inexpugnabile; succese negative, căci n e dezvoltă senti­
m e n t u l inutilului — cel mai înţelept şi cel mai practic dintre sim­
ţămintele o m u l u i , succese pozitive, căci n e deprinde să i u b i m şi
ceea ce n u ne convine, să tolerăm şi să justificăm şi ceea ce n u se
potriveşte cu noi. M a i toate nefericirile îşi au sursa în tiranie.
Nevoia de dominaţie a soţului asupra soţiei, a amantei asupra
amantului, a şefului asupra subalternului, a părintelui asupra
copilului, a prietenului asupra prietenului. Puţină, foarte p u ţ i n ă
neascultare din partea celui care de obicei se s u p u n e , şi e de
ajuns p e n t r u a declanşa drame, p e n t r u ca sufletul celui deprins
a comanda să se u m p l e de amărăciune şi d i s p e r a r e .
Este, c u m s p u n e a m , una din cele mai prestigioase achiziţii ale
societăţilor omeneşti această educare a adoptării punctului de
vedere al interlocutorului, adoptare neslugarnică, adoptare p r o ­
vizorie, cu păstrare intactă a punctului de vedere p r o p r i u . D u r k -
— h e i m spusese odată că ceea ce distinge pe sălbatec de civilizat este
confundarea punctelor de v e d e r e : se amestecă p u n c t u l de vedere
economic cu cel moral, p u n c t u l de vedere al adevărului cu acel al
frumuseţii, p u n c t u l d e vedere al sanctităţii cu acel al succesului,
etc. D a r D ü r k h e i m uita să s p u n ă că cea mai penibilă confuzie
este aceea dintre p u n c t u l de vedere al nostru cu cel al altuia. Sălbă-
tăcie înseamnă mai cu seamă asta. î n s e a m n ă inaptitudine de a
suspenda, câteva clipe, funcţionarea psihologiei noastre proprii
şi îmbrăcarea provizorie a mentalităţii vecinului.
Această operaţie spirituală, aducătoare de toleranţă, simplifi­
catoare de dificultăţi, netezitoare de d r u m u r i , această operaţie
preţioasă a minţii omeneşti este puternic favorizată de lecturile
literare, — m ă refer mai ales la genul povestire. Cititorul u n u i
r o m a n se simte cu atât mai m u l ţ u m i t cu cât talentul autorului 1-a
făcut să trăiască viaţa personajelor din poveste întocmai ca p e
a sa. Şi invers, se consideră păcălit şi cu banii furaţi dacă descripţia
e neconvingătoare, dacă n u p r o d u c e acea « Einfühlung des Ich in
das O b j e k t » de care vorbeşte estetica germană, acea penetraţie
a sufletului nostru în pielea eroului nuvelei. Cititorul de literatură
consimte la aceste trăiri de î m p r u m u t , căci ştie că, totul nefiind
decât închipuire, îşi va putea relua, ca pe o haină depusă la gar­
derobă, personalitatea sa adevărată. Acesta e t r u c u l întrebuinţat
de literatură. A v â n d aerul că totul e doar o glumă, n e adoarme
suspiciunile şi ne dă curaj să facem această enormitate biologică:
părăsirea propriei noastre pieli şi introducerea noastră în pielea
altuia. Şi t r u c u l reuşeşte. Odată deprinşi, deprinderea devine
plăcere p e r m a n e n t ă — la unii chiar pasiune. Nevoia de a înţelege
p e vecin devine manie, manie proastă ca aceea a cancanului şi
curiozităţii mahalagistice, dar şi manie bună, ca aceea a literatorului,
filozofului, moralistului reformatorului, sau, mai modest, a sim­
plului o m tolerant.
A m amintit toate aceste întâmplări din Istoria spirituală a o m e ­
nirii, p e n t r u că ele explică de ce genul literar al biografiilor romanţate
a apărut aşa d e târziu. î n t r ' o biografie istorică jocul e mai p u ţ i n
j o c ca î n t r ' u n r o m a n . Personajul p e care va trebui să-1 înţelegem
şi să-1 trăim n u este p r o d u s u l p u r e i închipuiri a u n u i nuvelist,
ci acela real al Istoriei autentice. Jocul e mai primejdios decât
c â n d era vorba de simplă literatură. Iată de ce gustul p e n t r u
biografii r o m a n ţ a t e nu şi-a p u t u t face apariţia decât acum, recent,
la populaţii deja deprinse, prin r o m a n e şi nuvele, cu paradoxala
operaţie a trăirii u n e i vieţi care n u este a ta.
D. I. S U C H I A N U

ACTUALITĂŢI FRANCEZE

O cronică literară şi ideologică franceză se poate n u m i tot

atât de bine, fără a ştirbi ceva din cuprinsul unei asemenea e n u n ­
ţări, o cronică franceză. Literatura şi mişcarea ideilor alcătuesc
în F r a n ţ a u n adevărat patrimoniu naţional care înglobează mai
m u l t decât preocupările câtorva spirite înaintate, dar separate
de restul societăţii. T o a t e domeniile vieţii practice sunt atinse
de necontenita mişcare a vieţii intelectuale, astfel încât cine u r ­
măreşte în genere evenimentele literare din Franţa este în ace­
laşi t i m p în măsură să observe ceea ce este mai caracteristic şi
mai i m p o r t a n t în toată desfăşurarea vieţii sociale de acolo. I n t r e
idee şi viaţa practică, legătura se cere p e r m a n e n t ă în Franţa, şi
astfel se explică, ceea ce a m arătat altădată mai p e larg, rolul
civilizator al literaturii franceze, raportul strâns care a existat
t o t d e a u n a acolo între literatură şi politică, tipul, prin excelenţă
social, al scriitorului francez.
Semne, mici sau mari, ale acestui caracter p r o p r i u literaturii
şi civilizaţiei franceze, le găsim p r e t u t i n d e n i în manifestările
intelectuale sau sociale din Franţa, si astăzi, mai m u l t chiar ca
altădată, azistăm la înflorirea u n e i întregi literaturi politice pe
care uneori o fac specialiştii acestui gen, dar adeseori chiar scriitori
care p r i n operile lor p u r literare se arătau departe de preocuparea
actualităţii. Se b u c u r ă astăzi de o mare favoare a publicului,
acef gen de revistă care este h e b d o m a d a r u l francez şi care acordă
u n egal interes literaturii şi celor mai actuale probleme politice,
î n t r ' u n n u m ă r recent al u n e i publicaţii care este dintre cele mai
consacrate literaturii propriu zise, u n scriitor de linia clasică a
lui J a c q u e s d e Lacretelle îşi începe astfel articolul: « I I n'est
personne, en F r a n c e , qui n e reconnaisse la necessite d ' u n g r o u -
p e m e n t general de nos forces et d ' u n e a d h i s i o n , â la fois intel-
lectuelle et pratique, â l'idee nationale ». Jacques de Lacretelle
face această constatare generală p e n t r u a aduce o p r o p u n e r e
precisă în legătură cu dezvoltarea turismului în F r a n ţ a . E l crede
că Statul ar t r e b u i să recurgă la serviciile scriitorilor în acest
scop şi p r o p u n e chiar înfiinţarea u n u i Consiliu literar al t u r i s ­
mului, sub auspiciile căruia s'ar intensifica propaganda în fa­
voarea vizitării F r a n ţ e i de către străini şi s'ar alimenta u n u l din
importantele izvoare de venituri ale poporului francez. Iată u n
exemplu, luat din plină actualitate, care înfăţişează mentalitatea
socială a scriitorului francez.
D a r asemenea reflecţii despre caracterul care face din literatură
expresia principală a civilizaţiei franceze au p u t u t fi sugerate
cu deosebire în ultima v r e m e de comemorarea lui Victor H u g o ,
cu prilejul celor cincizeci de ani care s'au scurs dela moartea
marelui poet francez. Victor H u g o reprezintă tocmai această î m ­
binare a fenomenului literar cu cel social; el a fost u n u l din
acele spirite încăpătoare şi puternice care, găsindu-şi expresia
în literatură, a trebuit să împingă cât mai departe limitele ei
p e n t r u a face loc u n u i t e m p e r a m e n t cu multiple valenţe. O forţă
neînfrântă care a străbătut aproape în întregime secolul al X I X - l e a ,
a dominat epocile, a formulat tendinţe fundamentale şi a azistat
la o întreagă şi esenţială desfăşurare istorică. Victor H u g o poate
fi astăzi foarte discutat şi uneori contestat cu vehemenţă în ce
priveşte valoarea estetică a scrierilor lui, dar puterea unică p r i n
care şi-a legat viaţa cu opera, făcând din ea expresia u n o r t e n ­
dinţe profunde ale u n e i întregi naţiuni, îl va înfăţişa totdeauna
ca pe u n u l din fluviile mari care au îmbelşugat regiunile vaste
ale civilizaţiei franceze. Victor H u g o , poet, d r a m a t u r g şi r o m a n ­
cier, a folosit verbul său bogat şi magnific p e n t r u a exprima de
atâtea ori impetuoasa lui revoltă socială, în forme strălucite şi
idei elementare. Viaţa lui tot atât de amplă şi de bogată 1-a făcut
să treacă dela exil la apoteoză. Victor H u g o ocupă u n loc consi­
derabil în istoria literaturii franceze dar, ceea ce înseamnă mai
mult, pentrucă prin literatură a dat expresie unei naţiuni, el
ocupă u n mare loc în istoria F r a n ţ e i .
Academia Franceză a sărbătorit împlinirea a trei sute de ani
dela întemeierea ei de către Richelieu. Iată o prestigioasă insti­
tuţie, atât prin importanţa locului ce îl deţine în ierarhia socială
franceză cât şi p r i n îndelunga continuitate care apare i m p r e g ­
nată de tradiţie şi cultură în l u m i n a acestui tricentenar. Aca­
demia Franceză este astăzi p r i m a din cele cinci academii care
alcătuesc Institutul Franţei, creat în anul 1795. M a r e a ei d e m ­
nitate şi preeminenţa de care se b u c u r ă prin raport la celelalte
 academii se datoreşte mai întâi faptului că este p r i m a în ordinea
înfiinţării lor şi că de-a-lungul veacurilor face legătura dintre
vechiul şi noul regim în F r a n ţ a . Deşi î n t i m p u l marii revoluţii,
existenţa Academiei Franceze a suferit oarecare discontinuitate,
— ea a fost suprimată în 1793, p e n t r u a n u lua din n o u fiinţă s u b
prima ei d e n u m i r e şi cu drepturile d e altădată decât s u b Restau­
raţie, în 1816, — cei trei sute de ani p e care îi sărbătoreşte a c u m
dela întemeierea ei exprimă în chip impresionant ceva din p e r ­
m a n e n ţ a spirituală a civilizaţiei franceze. U n alt aspect al acestei
« fiice a Cardinalului », u n aspect care n e interesează în m o d d e o ­
sebit, p e n t r u că verifică încă odată cele spuse p â n ă acum, este
acela al structurii Academiei, al sensului mai profund care se
desprinde din rosturile ei în cadrul societăţii franceze. Carac­
terul social şi politic al literaturii, interesul p e care statul 1-a arătat
întotdeauna acesteia, felul în care literatura a fost totdeauna con­
siderată în Franţa ca cea mai importantă manifestare a civiliza­
ţiei, toate acestea rezultă din istoria celor trei sute de ani ai Aca­
demiei Franceze, p e care însă n u o v o m arăta aci nici măcar s u b
forma unei scheme. D a r structura actuală a Academiei Franceze
s'ar putea spune că t i n d e să fie aceea a societăţii franceze însăşi,
în forma ei cea mai perfectă. Fiind în cadrul Institutului Franţei,
cea consacrată limbii şi literaturii, Academia a făcut loc pe r â n d
reprezentanţilor t u t u r o r activităţilor care laolaltă completează
- sfera noţiunii d e civilizaţie. Academicianului nu i se cere n u m a i
să fi scris opere însemnate — c â n d e vorba d e militari sau oameni
politici, această condiţie n u i se cere deloc — dar să reprezinte
şi acel tip u m a n evoluat, în definirea căruia intră deopotrivă arta
vieţii în societate, adoptarea şi respectarea a n u m i t o r n o r m e ,
felul de a gândi bine, adică în conformitate cu acestea, în sfârşit
acel t i p al o m u l u i care corespunde mai adevărat noţiunii fran­
ceze d e civilizaţie. Iată d e ce, tricentenarul Academiei Franceze
n u este aniversarea u n e i instituţii izolate şi specializate, ci încă
odată prilejul de a deschide din p u n c t u l de vedere al literaturii,
o largă perspectivă în istoria F r a n ţ e i .

*
P e n t r u că s u n t e m în domeniul actualităţii franceze să înregi­
străm dintre cărţile mai recente p e acelea care s u n t d e două ori
a c t u a l e : prin data apariţiei lor şi p r i n problemele p e care le r i ­
dică. A m mai spus că literatura politică a b u n d ă astăzi î n F r a n ţ a
şi împrejurarea aceasta este firească într'o vreme c â n d lumea
întreagă caută remediile unei organizări ce apare în m o d evi­
d e n t defectuoasă. D a r literatura politică p r o p r i u zisă este şi ea
de mai multe feluri. Este aceea p e care o reprezintă tipul i n t e ­
lectualului neadaptat, care caută posibilitatea unei explicaţii a
stărilor de astăzi şi puterea de convingere a u n e i atitudini, dar la
acestea t i n d e p e calea ideilor generale şi a vederilor de a n s a m b l u .
Este tipul u n u i scriitor, dintre cei tineri, ca D r i e u la Rochelle, —
de pildă, care vine din literatura de imaginaţie, şi ale cărui v o ­
l u m e Geneve ou Moscou, L'Europe contre Ies Patries, sau, mai
în u r m ă , Socialisme Fasciste s u n t tratări eseistice ale problemelor
politice actuale. Dimpotrivă, u n scriitor politic ca A n d r e Sieg­
fried este u n cercetător obiectiv, u n profesor care a călătorit mult,
u n cunoscător sistematic, ştiinţific, al condiţiilor lumii m o d e r n e .
F o a r t e cunoscut p e n t r u lucrarea sa, apărută a c u m câţiva ani,
despre Les Etats-Unis d'aujourd'hui, specialist al disciplinei geo­
grafiei politice p e care a aplicat-o, cu m u l t înainte, în importanta
sa lucrare Tableau politique dela France de l'Ouest sous la troi-
sieme Republique sau mai în u r m ă în cartea sa Tableau des partis
en France, A n d r e Siegfried n e dă a c u m o carte de mici proporţii,
dar de o m a r e p u t e r e de sinteză şi de o claritate perfectă, despre
La crise de VEurope. A n d r e Siegfried analizează condiţiile speciale
ale crizei în care se găseşte continentul nostru şi care sunt mai
primejdioase decât acelea ale crizei mondiale. Intr'adevăr, d u p ă ce
în tot de cursul secolului al X I X - l e a , puterile europene şi-au extins
imperiile lor coloniale ca stăpâni necontestaţi şi chiar cu rolul u n o r
civilizatori bine veniţi, asistăm astăzi la o progresivă emancipare
a planetei, la afirmarea u n e i voinţe de libertate a raselor de cu­
loare. Criza Europei se încadrează astfel în aceea mai generală
a crizei rasei albe. O m u l alb n u m a i are astăzi în lume autoritatea
care îl îndrituia altădată să stăpânească p ă m â n t u l . Consecinţele
s u n t de ordin economic; lumea întreagă se industrializează, fo­
losind împotriva E u r o p e i propriile ei a r m e . Vechiul sistem de
s c h i m b u r i în care E u r o p a se folosea de materiile p r i m e ale altor
continente p e n t r u a le manufactura şi a găsi tot acolo principalele
debuşeuri, n u mai poate funcţiona astăzi. Hegemonia E u r o p e i
asupra lumei este cu atât mai diminuată astăzi cu cât chiar î n -
lăuntrul rasei albe, ţările extra-europene se găsesc astăzi la ter­
m e n u l u n u i lung efort de eliberare economică. I n ce priveşte ra­
portul de forţe economice dintre E u r o p a şi Statele-Unite ale
Americei, războiul a adus continentul nostru într'o umilitoare
inferioritate. F a p t u l că noua situaţie a schimburilor în lume >
fost mai dăunătoare E u r o p e i decât Statelor-Unite, se explică
în p r i m u l r â n d p r i n marea întindere a acestora din u r m ă şi prin
n u m ă r u l i m p o r t a n t al populaţiei, care fac posibil debuşeul inte­
rior. Continentul nostru este, dimpotrivă, divizat şi tendinţa
fiecărei naţinui este de a-şi fi sieşi suficientă; E u r o p a iese slăbită,
însă, din această lipsă de unitate interioară care se adaugă la de­
căderea hegemoniei de altădată şi la industrializarea întregei
lumi m o d e r n e . U n a din marile dificultăţi ale Europei, o vede
A n d r e Siegfried în imposibilitatea d e a lupta p e de o parte î m ­
potriva nivelului scoborît al vieţii omului în Asia şi p e d e alta
împotriva celui foarte ridicat din America. Salariul scoborît al
muncitorului din Asia îngădue dezvoltarea industriei acolo, da­
torită ieftinităţii produselor, iar salariul ridicat din America
explică în parte posibilitatea u n u i important debuşeu i n t e r n .
T r e b u e însă, să socotim că supremaţia Europei este iremediabil
c o m p r o m i s ă ? A n d r e Siegfried nu formulează o asemenea con­
cluzie pesimistă. E u r o p a posedă u n geniu propriu al invenţiei
creatoare şi o putere a spiritului care îi dau o invincibilă superio­
ritate. T r a d i ţ i a culturii occidentale n u va putea fi înfrîntă nici
d e extremul orient, nici de extremul occident. Remediul crizei
Europei va fi găsit î n t r ' o adaptare la noua situaţie din lume, în
care continentul nostru va continua să se i m p u n ă prin posibili­
tăţile unice p e care i le oferă cultura şi spiritul.
Cartea lui A n d r e Siegfried aduce mai c u r â n d sinteza u n o r
date cunoscute decât p u n c t u l de vedere al unei atitudini p e r ­
sonale. P e u n alt plan şi într'o altă ordine de idei se găseşte, d e
pildă, u n scriitor politic ca Jacques Bainville. V o r b i m de c u n o s ­
cutul istoric ca de u n scriitor politic pentru că felul personal, ati­
tudinea bine fixată p e care Jacques Bainville o are în politica
franceză, fac ca scrierile sale istorice să poată fi socotite d e o p o ­
trivă ca politice. U l t i m a carte a lui Jacques Bainville, La troisieme
Republique, deşi se găseşte p e acelaşi plan d e adversitate p e care
autorul nostru o manifestă faţă cu actualul regim în Franţa, este
totuşi scrisă cu acea moderaţiune care parcă trebuia să pregă­
tească atmosfera recentei sale alegeri ca m e m b r u al Academiei
Franceze. Istoria republicii a treia apare chiar s u b pana u n u i
adversar, ca u n omagiu adresat regimului sub care se găseşte
F r a n ţ a dela 1870 p â n ă astăzi. Jacques Bainville arată care a fost
spiritul conservator în care republica a treia a luat naştere şi care
a continuat s'o caracterizeze p â n ă astăzi. Dacă marele avânt c o ­
lonial sau câştigarea ultimului război s u n t în ochii lui Bainville
simple întâmplări ale Franţei m o d e r n e , rezultă totuşi din cartea
aceasta, din înţelepciunea pe care Jacques Bainville o recunoaşte
oamenilor politici care au guvernat F r a n ţ a în ultimele şase decenii,
u n omagiu cu atât mai preţios, cu cât vine din partea u n u i scriitor
a cărui atitudine adversă este bine cunoscută.
Iată u n mic fragment din actualitatea franceză. Privit din
p u n c t u l de vedere al literaturii şi culturii în genere, interesul
propriu acestor e v e n i m e n t e se găseşte sporit prin semnificaţia
lor mai generală şi p r i n r i t m u l activ al vremii din care sunt d e s ­
prinse.

A L E X A N D R U V I A N U
 C A U Z E L E C R I Z E I

Criza pe care o străbatem dela 1929 încoace e fără p r e c e d e n t

în istoria popoarelor. U n flagel de aşa întindere şi d e aşa i n t e n ­
sitate n u s'a mai abătut asupra omenirii de la căderea Romei, c â n d
cel p u ţ i n răsăritul scăpase neatins de catastrofa în care u r m a să
dispară lumea apuseană. Crizele de p â n ă a c u m , oricât a r fi fost
de grave şi de adânci, aveau u n caracter mai m u l t local, spre d e o ­
sebire de criza actuală, care a cuprins simultan întreaga noastră
planetă. D e s p r e cauzele, care au provocat-o, s'a discutat şi se
discută de economiştii din lumea întreagă, fără să se fi p u t u t deter­
mina p â n ă în prezent, adevăratele ei pricini.
I n t r ' o p ă r e r e , — părerea celor mai mulţi, — războiul mondial
ar fi adevărata cauză a crizei, pe care a provocat-o p r i n pierderea
e n o r m ă de oameni, dar mai cu seamă prin pierderea m a r e de b u ­
n u r i , la care a dat loc. I n părerea altora, criza s'ar datora p r o g r e ­
selor m a r i tehnice, realizate în t i m p u l şi din cauza războiului,
care, aplicate apoi industriilor de pace, ar fi sporit producţia peste
nevoile consumului curent, provocând p e tot globul u n dezechi­
libru, de care n e resimţim azi, dar care poate î n t r ' u n viitor foarte
apropiat va dispărea şi odată cu restabilirea echilibrului între p r o ­
ducţie şi consumaţie se va resorbi şi criza în care n e zbatem de
atâţia ani.
F ă r ă a nega că războiul mondial şi progresul tehnic îşi au partea
lor în dezlănţuirea crizei actuale, totuşi susţinerea că ele ar fi
provocat-o e de sigur exagerată şi poate fi uşor combătută.
I n ce priveşte războiul mondial, atât pierderea de oameni cât
şi pierderea de b u n u r i , n ' a u avut prea mare înrâurire asupra
destinelor omenirii. Dovadă că toate ţările beligerante s'au refăcut
cu o repeziciune uimitoare şi că ani de prosperitate reală au u r m a t
ostilităţilor, iar criza n'a izbucnit decât unsprezece ani d u p ă în­
cheierea păcii. I n ce priveşte progresul tehnic şi ruperea echili­
b r u l u i dintre producţie şi consumaţie, ţ i n e m să observăm că ele
n u pot fi cauza adevărată a crizei, p e n t r u simplul motiv că p r e ­
ţurile produselor industriale se m e n ţ i n ridicate, poate chiar prea
ridicate faţă de cele ale produselor agricole, care au ajuns atât
de jos, încât cultura p ă m â n t u l u i a ajuns p r e t u t i n d e n i nerentabilă
şi p u n pe ţăran în imposibilitate să mai achiziţioneze articole m a n u ­
facturate în schimbul recoltelor sale.
Aiurea va t r e b u i aşa dar căutată originea adevărată a răului,
căci n u se poate ca u n fenomen atât de general şi aşa de intens,
ca actuala criză, să nu aibă cauze bine determinate, oricât ar fi
ele de complexe şi de ascunse.
Adevărul e că p â n ă în preajma războiului mondial, E u r o p a
deţinea egemonia nediscutată a lumii. Ea era Continentul-rege,
aşa c u m fusese odinioară Asia, iar în fruntea sistemului economic
european se ridicase Anglia. D u p ă A n d r e Siegfried, egemonia
aceasta ar începe odată cu Renaşterea, căci p â n ă atunci M a u r i i
erau stăpâni î n Spania, iar Marea M e d i t e r a n ă era în mâinile Sara-
sinilor. Adevărul însă e că egemonia continentului nostru începe
cu m u l t înainte şi imediat după luptele dela Maraton şi Salamina,
care p u n definitiv capăt încercărilor de stăpânire ale asiaticilor în
E u r o p a . A admite contrariul ar însemna să facem abstracţie şi
d e civilizaţia greacă şi mai cu seamă de civilizaţia r o m a n ă , c a r e
s t r ă m u t ă definitiv centrul de gravitate universală p e litoralul
european al Mediteranei, în detrimentul Asiei şi al Africei de
N o r d . D e mii de ani dar, E u r o p a se află în fruntea celorlalte con­
t i n e n t e . N o i , europenii, n u n e - a m dat niciodată seama de acest
privilegiu şi, cu atât m a i p u ţ i n , d e originea lui, în m u l t e p u n c t e
necurată. Şi c u m fiecare e b u c u r o s aplecat să creadă despre sine
tot binele, bucuroşi e r a m aplecaţi să explicăm egemonia noastră
mondială p r i n merite m a r i şi neîntrecute ca şi p r i n vechimea şi
grandoarea civilizaţiei noastre neîntrecute, fără să b ă g ă m de seamă
că acea a Asiei n u îngăduia nici măcar comparaţie cu tânăra
noastră parvenire intelectuală.
Adevărul e că E u r o p a t r o n a peste celelalte continente p e n t r u că
era m a i bogată decât ele. T o t aurul celorlalte ţ i n u t u r i a fost p r ă d a t
de europeni şi a d u s p e continentul n o s t r u , cu p r e ţ u l celor mai
atroce c r i m e . Romanii au golit de metalul preţios toate provin­
ciile Asiei şi ale Africei. Faimoasa pax romana culminează cu sără­
cirea lumii întregi şi cu îmbogăţirea R o m e i , în care fiecare senator
era u n rege. L a 1204, veneţienii jefuesc Constantinopolul; d u p ă
1492, Pizarre şi Cortez golesc America d e tot metalul p r e ţ i o s ;
la 1775, R o b e r t Clive se p u n e î n contact cu comorile Indiilor,
p e care le transportă la L o n d r a ; iar la 1903, Cecil p u n e stăpânire
p e minele de aur din Transvaal, fără a mai p u n e la socoteală c u ­
cerirea Australiei şi atâtea alte prădăciuni, mai p u ţ i n istorice.
A u r u l acesta a servit apoi p e n t r u subjugarea cu armele, sau n u m a i
economică, chiar a ţinuturilor d e u n d e el a fost sustras. Fie s u b
formă d e colonii, fie s u b formă de ţări debitoare, toate popoarele
au lucrat, cel p u ţ i n în p a r t e , şi p e n t r u îmbogăţirea E u r o p e i .
Continentul nostru exploata şi câştiga de p e u r m a u n o r articole,
p e care nici n u le producea. B u m b a c u l , p e n t r u a n e mărgini la o
singură pildă, p r o d u s de lumea întreagă, afară de E u r o p a , se p r e ­
lucra şi se vindea n u m a i în E u r o p a . L o n d r a , Calais, H a v r e , A n v e r s ,
H a m b u r g şi Brema erau antrepozitele l u m e i întregi. D u p ă c u m în
vechime toate d r u m u r i l e duceau la Roma, t o t aşa, î n epoca a n t e ­
belică, toate d r u m u r i l e duceau în M a r e a N o r d u l u i . Flota c o m e r ­
cială, care deservea globul î n t r e g , era proprietatea exclusivă a
E u r o p e i , care încasa s u m e imense d e navlu, d u p ă c u m încasa s u m e
 uriaşe p e n t r u prelucrarea materiilor p r i m e , aduse din toate părţile
lumii. Apoi, imensele datorii contractate pe Continentul nostru
de toate ţările asiatice şi transoceanice măreau considerabil câşti­
gurile Europei şi făcuseră întreaga lume tributara noastră.
E u r o p a îndeplinea acest rol de conducătoare, în chip n a t u r a l .
Anglia, după ce a egalizat condiţiile de m u n c ă , prin desfiinţarea
sclavajului în toată lumea şi p r i n emanciparea ţăranilor în ţările
e u r o p e n e u n d e iobăgia mai persista, a unificat sistemul financiar,
i m p u n â n d direct şi indirect etalonul aur. L a acest îndoit adăpost,
e a dicta economiei întregului g l o b ; beneficiile realizate de Anglia
şi de alte câteva ţări, cu economie evoluată, se revărsau ca o m a n ă
cerească asupra întregului nostru Continent, utilat să le realizeze.
Aceasta a m e r s p â n ă la războiul mondial. C â n d m u n c a p r o d u ­
cătoare a Europei a încetat, n e - a m adresat altor continente, mai
întâi p e n t r u procurare de hrană, apoi p e n t r u î m b r ă c ă m i n t e ,
ceva mai târziu p e n t r u a r m a m e n t şi m u n i ţ i u n i şi, în cele din u r m ă ,
p e n t r u ajutor omenesc. Fiecare din ele a costat s u m e uriaşe, p e
care E u r o p a le-a plătit, restituind mai întâi creanţele creditoare,
apoi în n u m e r a r — adică în aur — iar la sfârşit prin contractare
de datorii.
T o a t e ţările transoceanice, în stare să furnizeze ceva E u r o p e i ,
s'au folosit de dezastrul n o s t r u ; războiul mondial a făcut norocul
Statelor-Unite, al Japoniei, al Canadei, al câtorva din republicile
sud-americane şi al Australiei.
Bilanţul războiului a fost golirea Europei de metalul preţios
şi pierderea egemoniei universale. î n t r ' u n cuvânt dar, războiul
mondial a dezaxat globul p r i n deplasarea centrului de gravitate
din E u r o p a undeva aiurea. P â n ă ce u n nou centru de gravitate
se va stabili în altă p a r t e , haosul şi criza vor stăpâni l u m e a .
Aceasta e contribuţia războiului mondial la criza actuală. D a r
chiar fără d â n s u l , E u r o p a era de mult ameninţată să piardă ege-
monia lumii. D o u ă fapte istorice, de-o importanţă covârşitoare,
contribuiau la această latentă deplasare a centrului de gravitate
universală: independenţa Statelor-Unite şi războiul ruso-japonez.
Proclamarea independenţei Statelor-Unite a însemnat o înfrângere
fără precedent a unei puteri europene de către o colonie a ei. D a r
a mai însemnat ridicarea unei forţe economice, în opunere cu
E u r o p a , căci să n u se uite că dacă Statele-Unite sunt ca suprafaţă,
mai mici decât E u r o p a , au însă avantajul — c u m observă şi
A n d r e Siegfried — de-a fi u n stat unitar, pe c â n d E u r o p a , cu ace­
leaşi posibilităţi, e împărţită într'o sumă de State mici, cu interese
opuse şi foarte adesea în duşmănie u n u l cu celalt. Deşi E u r o p a
încă domina, Statele-Unite ale Americei de N o r d erau în plină
ascensiune economică şi, chiar fără războiul mondial, n ' a r fi trecut
v r e m e multă să n e ajungă şi apoi să n e întreacă.
 Celălalt eveniment, războiul ruso-japonez, e tot atât de important.
E p e n t r u prima oară în analele civilizaţiei, c â n d u n popor de co­
loare învinge u n p o p o r a p a r ţ i n â n d rasei albe. D e pe u r m a răz­
boiului ruso-japonez n u s'a ridicat n u m a i Japonia ca p u t e r e m o n ­
dială, dar încă prestigiul rasei albe a căzut în ochii popoarelor de
coloare, care atunci p e n t r u prima oară şi-au dat seama că şi albii
pot fi înfrânţi. Soarta albilor în China ca şi situaţia englezilor
în Indii şi în general a t u t u r o r europenilor în Asia, a fost hotărîtă
în m o m e n t u l înfrângerii ruşilor de japonezi. Egemonia E u r o p e i
a suferit atunci în prestigiul ei, ceea ce a suferit, de pe u r m a
războiului mondial, în puterea ei.
A t â t însă n ' a r fi fost de ajuns. Vechimea civilizaţiei noastre, spi­
ritul inventiv şi secretul procedeelor europene, ar fi prelungit e g e m o ­
nia continentului nostru încă multă v r e m e , d u p ă încetarea lui reală.
A intervenit însă u n alt factor, care ne-a p u s dintr'odată în
situaţie de absolută inferioritate. A u r u l scăpat din mâinile e u r o ­
penilor s'a răspândit pe cel p u ţ i n p a t r u continente. P e de altă
p a r t e , nevoia de a produce p e n t r u noi î n t i m p u l războiului, a
defrişat c â m p u r i imense î n America de S u d , în Canada şi în A u ­
stralia, p r e c u m de asemenea, a afinat spiritul inventiv. Problema
cea m a r e în t i m p u l războiului a fost să se producă fără a se î n ­
t r e b u i n ţ a prea m u l t e b r a ţ e , necesare c â m p u l u i de luptă. A u r m a t
de aici o automatizare cât mai perfecţionată a maşinilor, care
p r o d u c azi aproape fără a avea nevoie de b r a ţ e .
Aceasta a fost cea mai mare nenorocire a E u r o p e i . înlocuirea
oamenilor prin maşini n ' a p r o d u s n u m a i armatele de şomeri,
c a r e t r e b u e s c întreţinute de Stat, dar a făcut inutil pe lucrător,
cu toată specializarea, fineţea şi îndemânarea lui. D i n m o m e n t
ce maşina p r o d u c e singură, toată tradiţia industrială a u n u i ţinut
sau a u n e i ţări devine de prisos. Popoarele mai p u ţ i n evoluate,
în loc să mai comande articole manufacturate în ţările civilizate,
au comandat de-a-dreptul fabrici şi u z i n e , care lucrează în m o d
a u t o m a t . C u chipul acesta, toate ţările din l u m e , chiar cele mai
p u ţ i n familiarizate cu industria, se pot îndestula singure cu cele
d e t r e b u i n ţ ă , fără a mai face apel la ţările evoluate şi fără ca p r o ­
ducţia lor să fie disproporţionată cu c o n s u m u l .
Ţ ă r i l e industriale mari ca Anglia, F r a n ţ a , Germania şi Statele-
U n i t e , utilate tocmai în vederea aprovizionării popoarelor p â n ă
mai ieri lipsite de orice industrie, se văd azi reduse să fabrice
fabrici şi sunt în n e p u t i n ţ ă să-şi mai plaseze mărfurile. D e aici
credinţa generală că, datorită progresului tehnic, producţia a sporit
m u l t peste nevoile consumului, p e când, în realitate, s'au înmulţit
fabricile şi uzinele automate, care p r o d u c p e n t r u consumul lor,
p e care-1 satisfac în dauna fabricatelor ţărilor odinioară exclusiv
industriale şi exportatoare.
 Ţ ă r i l e acestea, cu activitate industrială din ce în ce mai redusă,
caută să se adapteze situaţiei celei n o i . D e aceea, sub ochii noştri
se petrece a c u m fenomenul invers la care au azistat străbunii
noştri, d u p ă izbânda revoluţiei maşinismului. D e u n d e a c u m mai
bine u n veac, europenii din A p u s părăseau ogorul p e n t r u fabrică
şi prefăceau câmpurile d e arătură în păşune p e n t r u oi, a c u m ,
aceiaşi europeni părăsesc fabrica p e n t r u o g o r ; păşunile s u n t
desţelenite şi prefăcute în câmpii de arătură. întoarcerea parţială
spre agricultură face de prisos agricultura dincolo d e ocean, iar
criza industrială a chemat la viaţă şi o gravă criză agricolă.
D e data aceasta, n u e interesată n u m a i o ţară sau câteva, ci
întreaga noastră planetă. Criza are u n caracter de generalitate,
fără p r e c e d e n t în istoria lumii. Dacă E v u l m e d i u însemnează
p e n t r u noi descompunerea societăţii r o m a n e , în infinit d e m u l t e
centre de producţie familială, criza de azi însemnează desti­
tuirea ţărilor industriale, producătoare p e n t r u alţii şi înlocuirea
lor cu n e n u m ă r a t e ţări, care p r o d u c fiecare p e n t r u sine. Gravitatea
crizei are aşa dar cel p u ţ i n aceleaşi proporţii ca şi generalitatea ei.
Ea e u r m a r e a firească a dezaxării globului n o s t r u , prin depla­
sarea centrului de gravitate universală în afară de E u r o p a , care
deţinea p â n ă la război monopolul prelucrării materiilor p r i m e
şi n u se va resorbi decât atunci c â n d popoarele industriale m a r i
se vor adapta noului sistem de p r o d u c ţ i e .

ST. A N T I M
 REVISTA REVISTELOR

STREINE
MINOTAURE
H i v e r , 1935

î n t r ' u n n u m ă r trecut al revistei, făgăduiam cititorilor noştri să revenim

asupra sumarului d e iarnă al luxoasei publicaţii Minotaure; era vorba în
special de La Derniere Mode, gazette du monde et de la familie, condusă timp de
patru luni, dela 6 S e p t e m v r i e p â n ă la 20 D e c e m v r i e 1 8 7 4 , de însuşi poetul
obscurităţii, S t e p h a n e M a l l a r m e
D e fapt, acest jurnal de m o d e n u era n u m a i condus d e Mallarm6, ci redactat,
în ceea ce privea orice specialitate modistică, d e el dela întâia linie şi până la
ultima.
N u m a i literatura propriu zisă, deoarece existau şi astfel de colaborări, se
datora unor n u m e ca Banville, C l a d e l , C o p p e e , D a u d e t , d'Hervilly, M e n d e s ,
S u i l y - P r u d h o m m e , Villiers d e l'Isle A d a m şi Z o l a .
Restul sumarelor în răstimpul d e patru luni, c â t a durat periodicul, era
semnat d e directorul M a r a s q u i n , M a r g u e r i t e d e P o n t y , cronicarul I x , M i s s
Satin — creolă, «le Maître de bouche de chez Brâbant», Zizi — « bonne
mulâtresse d e Surate » şi O l i m p i a — negresa, simple p s e u d o n i m e d e c i r c u m ­
stanţă ale aceluiaşi nebănuit M a l l a r m â .
R e v i s t a îşi câştigase u n b u n n u m e în cercurile zise subţiri ale Parisului din
1874, aşa î n c â t p e d r e p t c u v â n t purta p e copertă specificarea: « publiee avec
le concours des grandes faiseuses de Paris ainsi q u e des specialistes tapissiers-
decorateurs, officiers d e b o u c h e , jardiniers, maîtres-queux et amateurs de
bibelots ».
S e găsea în programul astfel condensat chiar p e copertă un întreg sistem de
a atrage interesul unei burghezii poleite c u mari disponibilităţi d e t i m p şi bani.
M a l l a r m â însuşi ce era decât u n b u r g h e z ? C u deosebire n u m a i că rafina­
mentele şi le trecuse p e planul spiritului.
D e altfel H e n r y Charpentier, cunoscut mallarmist, care face prezentarea
Ultimei Mode, d u p ă un consens general, s p u n e : « M a l l a r m e era u n b u r g h e z
parizian ». D a r era « mai ales u n p o e t , u n o m obişnuit cu visul, după c u m
magnific s'a definit el singur. Această obişnuinţă este una din cheile spiritului
său. II văd mereu, înfundat într'un fotoliu, înfăşurându-se în f u m de t u t u n şi
v i s â n d la nesfârşit asupra vreunui lucru p e care i-a căzut privirea. « V i s â n d
asupra vreunui lucru oarecare », adică f i x â n d u - 1 cu adâncă intensitate şi putere
de pătrundere, fără grabă, apoi revenind asupra-i din zi în zi, izolându-1 p â n ă
la a descoperi în el calităţile esenţiale p e care indiferenţa şi obişnuinţa n u ne
mai îngăduesc a le deosebi. Intre toţi trecătorii rătăcind prin ceaţă, poetul care
visează este în realitate singurul contemplator autentic, lucid. M a l l a r m e nu
putea să-şi întrerupă observarea decât c â n d posesiunea completă a o b i e c t u l u i
îl transformase, numai pentru el singur mai întâi, în cuvintele care să-1 exprime.
A t u n c i îşi transcria reveria şi acele raporturi, azi clasice, pe care cel dintâi el
le-a prins şi fixat, i m p u n e a u rând pe rând evidenţa sau neliniştea, l u m i n a sau
obscuritatea, potrivit similitudinii spiritelor, sau dezacordului lor. A s t f e l crea
el acel mişcător şi singular univers de gândiri şi senzaţii, care nu încetează să
crească şi să se p r o p a g e în j u r u l indiferentului lor p r e t e x t : o mătase c u m i ­
resme de t i m p , un cristal efemer sau fulguranta consolă. P e n t r u el nu exista
u n a n u m i t subiect poetic, deoarece totul devenea subiect poetic, dacă poetul
se găsea p e aproape în stare de meditaţie. F i e toaleta femeiască, fie b i b e l o u
d e etajeră p u t e a tot atât d e desăvârşit să ajungă imaginaţiersale ».
Cititorii noştri sunt de sigur curioşi să afle c u m M a l l a r m e , ermeticul, scru­
pulosul expresiei, poetul dificil, a p u t u t să-şi preschimbe condeiul c u unul
cursiv, la î n d e m â n a n u a oricărui scriitor-cronicar, dar la î n d e m â n a unor
cucoane c u spirite uşurele, încântate de nimicurile modei. Iată un M a l l a r m e
bijutier (traducerea ar fi o îndrăzneală neiertată):

Une Corbeille de Mariage

N o u s commencerions par y mettre une paire de pandants d'oreilles tout en

or, d'un travail absolument artistique, longs (car la m o d e le v e u t ainsi), â quoi
nous assortirions une jolie croix avec chaîne; une d e u x i e m e parure en lapis,
pierre tres appreciee aujourd'hui, et une troisieme plus habillee: des c a b o -
chons grenats en forme de poires ou des p o m m e s dont la q u e u e est garnie
de diamants. B o u t o n s de manchettes assortis k chacune de ces garnitures.
N o u s choisirons ensuite, p o u r dîners ou soirees, des boutons d'oreilles et
un m^daillon dont le milieu serait o c c u p ă par une tres grosse perle noire
entouree de trois rangees de brillants; c'est un objet tout nouveau, en ce
m o m e n t , c h e z Ies grands bijoutiers: ceux dont nous citons Ies n o m s plus
haut o u d'autres encore.
U n e fort belle parure prendrait place â cote de la p r e c e d e n t e : composee de
saphirs tailles en tablettes et entoures d e brillants. C e t t e pierre, recherchee
plus que j a m a i s ä l'heure qu'il est, efface un p e u de son eclat moins vif Ies
süperbes ömeraudes. Collier pareil. Je prefererais ces j o y a u x varies a u x 6ter-
nels solitaires en brillants, que nous avons connu si l o n g t e m p s .
Q u i v e u t connaître des bracelets ? J 'en ai v u hier un splendide en or et
r u b i s ; puis plusieurs bagues en brillants o u emeraudes, ou bien avec camees
(ces dernieres revenant â la m o d e ) . Je v o u s laisse l'agrafe p o u r le châle.
U n petit flacon, soit en or different, roses, verts o u j a u n e s , L o u i s X V ou
L o u i s X V I , â guirlande (ou moderne, en email avec des feuillages et des oiseaux
1
japonais), etant un objet indispensable â câte d u m o u c h o i r de dentelles, nous
n'aurions garde de l'oublier; n c n p l u s q u ' u n eventail: en soie noire avec
g o u a c h e rose, bleue o u grise pour toilette d u matin, en soie blanche avec
tableau p o u r Ies ceremonies. L e sujet se place de cote et non plus au milieu.
T o u t e f o i s , rien ne vaudra jamais u n eventail, riche tant q u ' o n voüdra pour
sa monture, ou m S m e tres simple, mais presentant avânt tout, une valeur
ideale. L a q u e l l e ? celle d'une peinture: ancienne, de l'ecole de Boucher, d e
W a t t e a u et peut-âtre par ces maîtres; moderne, de notre collaborateur E d m o n d
M o r i n . Scenes de perrons d'hotels o u des pars hereditaires et de l'asphalte et
d e la greve, le m o n d e contemporain avec sa fete qui dure toute l'annee: voilâ
c e que nous montrent ces rares chefs-d'oeuvres places e n des mains de grandes
dames.
M a r g u e r i t e de Ponty

Sintaxa este, se recunoaşte cu uşurinţă, a celebrelor Divagaţii, deşi bine

înţeles îndulcită, pusă adică m a i p e gustul uşuratec al cititoarelor din C h a m p s -
Elisees unde La Derniere Mode se vindea. C u m să n u identificăm p e această
M a r g u e r i t e d e P o n t y c u M a l l a r m e ? N e obligă preferinţa pentru evantaiuri de
« o valoare cu totul ideală », ceea c e aminteşte de cele două p o e m e : Evantaiul
d-nei M a l l a r m 6 şi al d-şoarei M a l l a r m e , azi d-na Bonniat.
T o t atât d e interesant este şi MallarmS-cofetar. Iată una din reţetele sale
d e dulceaţă.

Confiture de Coco

Personne qui n'ait ete u n e fois tent£ d e prendre a u x etalages une noix de
c o c o ; et, achetâe, n'ait su qu'en faire. L e fruit classique d u loin, parmi Ies
grenades, Ies oranges ou Ies ananas d e m e u r e pour le Parisien â l'etat de c u -
riositö inutile: voici l'une des p l u s fines gourmandises des îles et des câtes,
dont il devient l'ingredient principal:
« M e t t r e 500 grammes de Sucre et u n d e m i - v e r r e d'eau dans une bassine d e
c u i v r e ; lorsqu'il est au petit casse, j e t e r , en remuant a v e c une spatule en bois,
1 coco r â p e dans le sucre. M e t t r e , quinze minutes apres, z j a u n e s d'oeufs
et quelques gouttes d'eau froide dans une autre bassine; y verser le coco cuit
en remuant toujours dans le m S m e sens; remettre au f e u pendant cinq minutes,
et, apres avoir laisser refroidir p e n d a n t c i n q autres minutes, verser dans un
compotier et servir la confiture froide, a c c o m p a g n e e de g â t e a u x d'arrow-root ».
( L a noix de coco fraîche, provenant d'arrivages presque quotidiens, se v e n d ,
ainsi que Ies aromates ou Ies epices et le g â t e a u d'arrow-root, au Büffet de
degustation des produits et des mets creoles ou orientaux, boulevard H a u s s -
m a n n , 5 6 : y ecrire par exemple, de province).
T o u t e inconnue, cette d e u x i e m e recette exotique est due, c o m m e la pre-
miere â l'infatigable propagateur deja present£ par n o u s . A j o u t o n s que notre
collaborateur est pret â offrir, tant fait, k l'heure du lunch, ce regal, sur u n
simple billet d u m a t i n e n v o y e par nos lectrices: tel qu'il le donne ici et tel
qu'il le tient de
Z I Z I , bonne mulâtresse de Surate
 C ă M a l l a r m e « se cobora » p â n ă la asemenea îndeletniciri, să dea indicaţii
adică de toaletă femeilor tinere sau să compună reţete d e dulceţuri, va apărea
poate poeţilor noştri de azi, cei «incontingenţi », drept un nimerit prilej de a
reflecta mai adânc asupra rătăcirilor lor; şi vor afla până la urmă că poezie se
face c u orice material, dacă există talent.
D a r , p r e c u m a m spus, La Derniere Mode avea şi colaborări literare; în afară
de numele citate la începutul acestei dări de seamă, mai era u n cronicar, a n u m e
I x , care putea fi întâlnit sub cronici de felul acesteia:

Chronique de Paris

D u pass<S solennel et inoubliable, fable, legende, histoire, mais qui est main-
tenant ferme â l'eclosion de ces types miraculeux, T h e o d o r e de Banville, avec
le recueil des Princesses, a ressuscite l'âme et le corps de Semiramis, d'Ariane,
d'Helene, de C l e o p â t r e , d'Herodiade, de Ia reine de S a b a , de M a r i e Stuart,
de la princesse L a m b a l l e et de la princesse Borghese. T o u t ce qui de cruaute,
d'orgueil, de luxe et de candeur inherents â la F e m m e mSme, s'est â travers
Ies longs âges perpetue en des exemples precieux j u s q u ' â sa v e n u e â lui, seul
capable d'accepter un tel t r e s o r ! le poete le fait vivre dans une galerie de
quelques sonnets extraordinaires. S o n vers, defiant Ies pinceaux, defiant le
statuaire, a accompli ce prodige d'evocation; et jamais il n'accusa, entre Ies
mains de c e u x qui l'ont perfectionn6 j u s q u e maintenant c o m m e de ceux qui
l'ont cree, plus de maîtrise, plus de f o u g u e enjouee et d'aisance divine. A vous
de plonger Ies y e u x , mesdames, dans ces tableaux profonds â l'egal des miroirs,
ou v o u s croirez toujours u n p e u vous contempler: car il n'est pas une petite
fille assise a u x bancs d u pensionnat, q u i ne porte en eile une goutte de ce sang
eternei et royal q u i fit Ies grandes princesses d'autrefois.

Astfel se prezenta această publicaţie modistică, redactată în întregime de

cel mai dificil dintre poeţi, de cel mai pur spirit, care numai prin neînţelegerea
urmaşilor a p u t u t crea atâţia discipoli dezorientaţi.

MERCURE DE FRANCE
Nr. 887 — I93S

In ultima v r e m e , cu prilejul festivităţilor desfăşurate în vederea transportării

osemintelor lui V i c t o r H u g o la Pantheon, opinia p u b l i c ă literară, a Franţei şi
chiar a streinătăţii, a cunoscut mari frământări în legătură c u opera marelui
poet. Detractorii l-au denigrat, admiratorii i-au ridicat imnuri. A m împărtăşit
cititorilor noştri, rând pe rând, atât rezultatele anchetei întreprinsă de N o u -
velles Litteraires printre scriitorii t i m p u l u i , cât şi diversele comentarii ale altor
publicaţii. A ş a că ne găsim în obligaţia de a releva contribuţia d-lui Francis
A m b r i e r e , p e care o p u b l i c ă Mercure de France, N r . 887, sub titlul: Hugo-
phobes et Hugolâtres. Notes pour servir a l'Histoire d'un Cinquantenaire. Mai
întâi A . A m b r i e r e îşi exprimă regretul că cincantenarul lui V i c t o r H u g o ca şi
 cel de al patrulea centenar al lui M o n t a i g n e a fost lipsit de o atenţiune mai
deosebită din partea ministerului F r u m q a ş e l o r - A r t e . M a i m u l t încă oriunde,
crede d-sa, se amestecă Statul, totul devine dintr'odată suspect deoarece mai
dinainte trebueşte ştiut că Statul intervine în asemenea ocazii n u m a i ca să
debiliteze iniţiativele particulare. I n al doilea r â n d , d. A m b r i e r e caută a p u n e
secolul nostru zis al vitezei în contradicţie c u el însuşi, p u n â n d u - i în evidenţă
c â t e v a idei fixe ca « duisoue » Racine, « imoralul » Baudelaire şi « prostia »
lui V i c t o r H u g o .
Astfel d. C l a u d e Farrere socoteşte p e H u g o « cel mai formidabil dintre
imbecilii secolului 1 9 » , în t i m p ce d. L e o n D e f f o u x nici n u îndrăzneşte să
conteste o singură virgulă a marelui p o e t : « dacă aş crede că se găseşte ceva
rău în H u g o , m'aş opri să o s p u n , deoarece consider că ruşinea ar fi numai a
mea ». Iată u n d e s'a ajuns ! Să fie urât H u g o ca un A n t e c r i s t sau adorat ca u n
Jehova.
D u p ă o cercetare a câtorva studii reprezentative asupra marelui poet, d.
A m b r i e r e c o n c h i d e : « T o t u ş i , rămâne încă să se scrie asupra lui V i c t o r H u g o o
carte, dar nu o exegeză, ci cartea vieţii sale. C e e a ce a v e m până a c u m este sau
sumar sau oficial, conceput în ton de apologie sau pamflet, şi tot atâta fac. S e
cere un autor dotat c u spirit critic dar şi c u esprit de suite. V a trebui să înceapă
prin a recenza izvoarele cunoscute şi prin a stabili gradul de istoricitate,
a m â n d o u ă aceste domenii fiind în mare parte suspecte. A r trebui apoi să
urmărească descoperirea documentelor ignorate. C â m p vast! Câte jurnale
intime şi corespondenţe de ale contemporanilor care n u şi-au d i v u l g a t încă
secretele, ce de informaţii de cules din massa enormă a ineditelor poetului!
R ă b d a r e : cinci ani încă, şi totul va cădea în domeniul p u b l i c . S e va revela
atunci poate o vocaţie excepţională d e cercetător ? V o r trebui m u l ţ i ani aceluia
care va vrea să ne dea o biografie, biografia, în care n i m i c să n u mai fie
obscur sau n o r o c c s . . . D a c ă aş fi dictatorul literelor, şi oarecum magician, aş
da m a i întâi d-lui Batault ( G e o r g e Batault, detractor erudit al poetului, autor
al cărţii Le pontife de la demagogie n. r.) darul seninătăţii şi apoi I-aş însărcina
să scrie această vastă frescă, ca răscumpărare a păcatului său contra unui mare
spirit sau, mai scurt, contra Spiritului o.
I n acelaşi n u m ă r d. C . W e s l e y B i r d semnează La Genese de la Bouteille ă
la Mer, m i c studiu de izvoare asupra cunoscutului p o e m al lui A l f r e d de V i g n y .

ROMÂNEŞTI
RAMURI

Nr. 1-3 — 1935

C u o întârziere de trei luni, p r i m i m la redacţie revista Ramuri din C r a i o v a ,
care în ultima v r e m e reprezenta singurul meterez tradiţionalist necucerit d e
modernism. D. D . T o m e s c u , criticul publicaţiei, care dovedea bineînţeles
cultură şi ascuţimi de spirit în lupta de unul singur î n contra noilor forme de
evoluţie ale literaturii noastre, milita cu fanatism p e n t r u poziţiile literare şi
culturale ale d-lui N . Iorga dela Sămănătorul. V o m mărturisi că înverşunarea
sa avea o frumoasă consecvenţă, dacă n u chiar o admirabilă încăpăţânare. I n
orice caz, îi sta mai bine în situaţia ceea de apărător al unui Iorgism cultural şi
literar, d e c â t îi stă azi ca apărător al Iorgismului politic. Coborirea aceasta
dela cultură la politică ar putea fi interpretată de neprieteni ca o oboseală a
spiritului. C u toate acestea v o m reproduce aci sfârşitul articolului său întitulat
ceasul d-lui Iorga pentru limpezimile de exprimare în care se poate distinge
evoluţia preocupărilor d-lui T o m e s c u .
« O r d. Iorga, aşteptând oamenii cei noi pe care avea să-i producă miracolul
revoluţiei prin cultură, a dispreţuit acţiunea cu oamenii care sunt. C u aceştia
a făcut numai operă culturală, iar acţiunea politică a lăsat-o mereu p e seama
viitorului.
D a r tocmai această stăruinţă de a lucra în direcţia unei himere, a făcut din
mişcarea iorgistă o îndelungată acumulare de idei şi aspiraţii care, n e p u t â n d u - s e
sprijini p e o organizaţie politică proprie, au rămas ca un z ă c ă m â n t subteran
din care se alimentează p e rând toate partidele şi toate curentele d e înnoire
ale politicii româneşti.

S e poate spune, într'adevăr, că tot s b u c i u m u l revoluţionar p e care-1 v e d e m

astăzi în viaţa R o m â n i e i n u e decât încercarea de a coborî în politică ceea ce
iorgismul a îngrămădit în suflete prin cei treizeci de ani de operă culturală.
O societate încărcată cu un fond moral şi ideologic şi care-şi caută zadarnic
acţiunea politică pe care d. Iorga n'a vrut sau n'a putut să i-o dea, — iată
obârşia frământărilor noastre de azi.
T o ţ i , de sigur, de la război încoace, n u facem decât să agităm ideile şi
vocabularul mişcării iorgiste, şi, cu toate acestea, de nicăieri, n u se ridică acea
mare acţiune hotărită prin care iorgismul să poată păşi creator şi p e terenul
realizărilor politice.
Să c r e d e m că o asemenea acţiune ar mai putea veni vreodată chiar d i n partea
d-lui Iorga ?
E adevărat că marele cărturar continuă să ceară viitorului dreptul şi posibi­
litatea de a guverna.
« N i c i o d a t ă un o m n u e prea bătrân ca să-şi poată sluji patria », — spunea
sau scria mai deunăzi cel care a fost conducătorul tehnicienilor, — ceea ce
înseamnă că, în politică, d. Iorga îşi aşteaptă încă ceasul ».
D . Ion A . Ţ u n d r e a traduce din Infernul lui D a n t e cu o dexteritate care-1
onorează. T r a d u c e r e a este precedată de următoarea n o t ă : « D a n t e , condus de
Virgiliu ajunge în cercul al optulea unde-şi fac osânda Sfetnicii înşelători,
învăluiţi fiecare în câte o văpae de foc. într'o flacără, cu vârful despicat în
două, se află Ulisse şi D i o m e d e . R u g a t de Virgiliu, Ulisse îşi povesteşte ultima
rătăcire p e mare ». C i n e citeşte această notă imediat după articolul d-lui
T o m e s c u , care se termină cu un î n d e m n dat d-lui Iorga de a părăsi cultura
pentru politică, ar putea înţelege greşit că traducerea din Infernul lui D a n t e ,
arătând chinurile acelor sfetnici înşelători, ar ascunde c u m v a vreo aluzie la
stările noastre prezente. N u . Este numai o greşeală de e x p r i m a r e : sfetnici
înşelători în loc de sfătuitori şireţi. Pasajul tradus arată p e U l i s s e şi D i o m e d e
în despicătura unei flăcări ispăşindu-şi şiretlicul cu calul troian. L a rugămintea
lui V i r g i l i u , flăcările încep a v o r b i şi povesti aventura maritimă a lui Ulisse.
R e p r o d u c e m două terţine care ni se par â reprezenta puterea cea mai mare a
traducătorului.

8 8 . — M a i 'naltul spic din flacăra străbună,

Cu murmur pâlpâind încet se sbate
Cum flacăra de vânt bătută, sună.

9 1 . — Şi 'ncoace 'ncolo spicul şi-l abate

Cum face limba când cuvinte spune,
Şi aşa grăind un glas prin ea străbate.'

D e neplăcerile articolului politic al d-lui D . T o m e s c u ne răzbună însă cu

prisosinţă admirabilele pagini ale d-lui N. M . C o n d i e s c u , fragment din
cunoscuta sa lucrare: Din însemnările lui Safirim. P e n t r u plăcerea cititorilor
noştri extragem următorul pasaj a cărui frumuseţe memorialistă (de altfel
tonul memorialist caracterizează în general producţia scriitorului N. M.
C o n d e i e s c u ) se i m p u n e dela sine:
« C u cât mă 'nvăluesc nopţi mai multe în schit, cu atât simt c u m mă î m p r i e ­
tenesc tot mai adânc cu natura aceasta eternă, sălbatecă şi primitivă în prefa­
cerile ei trecătoare. A m fost o m u l oraşelor şi al orizonturilor mărginite de
cenuşiul murdar al zidurilor, c u plămânii otrăviţi de miazma apelor clocite în
şanţurile de p e marginea uliţelor şi de colbul care plutea ocrotitor peste cal­
d a r â m u l încins. Primăvara şi vara, verdeaţa curţilor şi p o m i i grădinilor încărcaţi
de p o a m e , n u - m i spuneau nimic. S'ar fi p u t u t zice că o hipertrofie a senzaţiilor
naturale faţă de frumuseţea firii, făcuse din mine u n nesimţitor. C u ruşine
mă dovedesc azi, c u m descrierile din cărţile de literatură p e care le ceteam, în
puţinele m o m e n t e libere, m ă plictiseau. N u p u t e a m suferi poeţii, cari în sute
de versuri proslăveau natura. « Peltea » sau « aiureli » erau termenii de apreciere
pentru astfel d e manifestări. P e n t r u mine, în decoru-i schimbător, natura era
cea mai înverşunată vrăjmaşă a o m u l u i , din m o m e n t u l chiar, c â n d îl scuipase
gol şi fără de apărare, p e p ă m â n t . Strigătul d e revoltă al lui A l f r e d de V i g n y
m ă u m p l e a de m u l ţ u m i r e :

V i v e z et revivez sans cesse froide nature,

V o u s ne recevrez pas u n cri d'amour de moi,

î n t â i a dată, c â n d a m simţit-o a d e m e n i n d u - m ă , a fost în noaptea d e groază

a sinuciderii lui M i r c e a . . . A r i p a tăcerii şi a unei odihne de m o m e n t s'a abătut
asupră-mi, odată c u lumina tulbure a unor zori, cari parcă cercau să-mi uşureze
povara. C e v a din neclintitul etern a suflat peste clocotul sufletului şi mi-a
luat puterea g â n d u l u i . O d a t ă cu îngânatul murdar al zilei care începea, d o b i ­
tocul din mine, c u simţurile narcotizate, s'a dăruit s o m n u l u i . . .
D i n clipa aceea, a m î n c e p u t s'o simt, c u m caută să mă vrăjească, speculând
neostoitul m e u chin. D e c â n d trăesc aici, n u m a i în tovărăşia ei, m'a robit.
F r e a m ă t u l unei frunze, atingerea celei mai diafane raze, întunerecul norilor
şi clocotul surd al măruntaelor codrilor, vin parcă anume să m ă uşureze.
 Sunetele nebănuite şi c u neputinţă de fixat, adieri aproape imperceptibile,
statornicesc tot mai m u l t o înţelegere, ca şi c u m a m grăi la fel. U n e o r i , g â n d u ­
rile care v i n d e - a - v a l m a d e - m i umflă vinele tâmplelor îşi potolesc avântul şi se
cern, sub porunca hotărîtoare a unui freamăt care z u m z ă i e în j u r u - m i . Iară
c â n d fagii trosnesc sub furtună, apoteozaţi de luminile fulgerelor şi crestaţi
de mânia trăznetelor, o linişte de veac, coboară în mine. A t u n c i , p o t odihni.
— Prietene, în marile nefericiri, care s'abat asupra oamenilor, acela care n u
şi-a p u t u t apropia prietenia, de femee răsfăţată şi cu toane, a naturii, suferă
înzecit, — zice P a n . D a c ă o înţelegi, ea ştie să m â n g â i e . U i t e , convinsă d e
neclintita mea închinare, încă de p e c â n d eram răspândit în vibraţiile ei h a o ­
tice, — m'a adunat din freamătele împrăştiate ale nefiinţei mele, m'a închegat
şi mi-a dăruit în fluerele naiului, toată puterea, toată vraja infinitelor ei p r e ­
faceri şi toată noutatea v e c h e a nesfârşitelor ei nuanţe. Ş i aşa, peste atâtea
nărujri, eu trăesc în colţişorul fiecărui suflet, pentrucă ştiu m â n g â i a . . . » .
I n acelaşi număr, d-nii O v i d i u P a p a d i m a şi T . P ă u n e s c u - U l m u contribuesc
d u p ă măsuri diferite să consolideze critica tradiţionalistă a d-lui D . T o m e s c u .
P r i m u l scrie despre poetul Sihleanu; iar al doilea despre Poezia lui Eminescu.
Semnificaţia poeziei de interior şi intimitate.
« M e d i t a ţ i a filozofică şi ideologia i-au oferit lui E m i n e s c u , un c â m p vast şi
f e c u n d de realizare. D e a c i : E p i g o n i i , î m p ă r a t şi Proletar, R u g ă c i u n e a unui
D a c , Scrisoarea I şi I I , L u c e a f ă r u l , G l o s s a — tot atâtea poeme în care concepţia
şi sistematica abundă şi ridică versul pe un plan de desbatere superioară. Prin
aceasta, E m i n e s c u şi-a defrişat posibilităţi sigure de valabilitate şi înţelegere
generală şi permanentă. Poezia lui a atacat probleme capitale, palpitante şi
comprehensibile oricând şi oriunde şi din cauza esenţei lor şi din cauza formei
artistice fericit închegate. De sigur, construcţia lui spirituală înzestrată cu
apetit profund pentru anvergură, pentru chestiuni în mare şi fundamentale
sufletului u m a n , i-a determinat m u l t acest fel de creaţie. N u se poate însă
tăgădui că şi epoca literară între hotarele căreia a activat (mai ales ca structură !)
i-a p r o m o v a t m u l t această particularitate; romantismul a fost doar vibrant
preocupat d e întrebări d e stil grandios, frământat de gânduri generoase şi
absolute ».
C e v o r fi p u t â n d însemna acele « p r o b l e m e capitale, palpitante şi c o m p r e ­
hensibile oricând » sau « construcţia lui spirituală înzestrată cu apetit profund
p e n t r u anvergură, p e n t r u chestiuni în mare ? » D a r « sistematica » aceea
care « abundă şi ridică versul p e plan de desbatere » ?

SOCIETATEA DE MÂINE
Nr. s — 1935
Colaborează d-nii P e t r u S u c i u , V i c t o r C o r n e a , Ion C h e l c e a , Vasile C r i s t u ,
I o n T o m u ţ a , Ion C l o p o ţ e l , Horia T r a n d a f i r , A l e x . T o h ă n e a n u , Ion T h . Ilea,
A l . T . Stamatiad, G r i g o r e Bugarin, Silviu L a z ă r , A l . Iacobescu, Ştefan B a c i u ,
L u c i a n B o z , E m i l i a n B â c o v , Cronicar, Pavel M u r e ş e a n u , V . Cristian şi D r ă -
guţescu. Din aceste colaborări divers interesante, vom alege Asupra unui
? obicei ciudat dela noi de d. Ion C h e l c e a . E s t e vorba de anumite « urme de
„ totemism în D o b r o g e a »:
« In cele ce urmează, î m i iau permisiunea să subliniez un caz ciudat, un
obicei ce se î n t â m p l ă a d o u a zi de Sf. Ion, în satul C S z â l g i c h i , din D u r o s t o r .
A doua zi de Sf. Ion, toate femeile din sat se adună la o babă mai cu trecere,
mai bătrână, şi prin c o n s i m ţ ă m â n t liber, intră s u b comanda ei. L u c r u l stă aşa,
că în această zi, femeile se d u c la locuinţa babei « şef » cu de-ale mâncării,
unde se ospătează bine şi apoi pleacă prin sat în chiote şi hărmălae mare.
Baba şef m e r g e înainte şi are în m â n ă o cârje. C o n v o i u l întreg este urmat de
muzicanţi, în cazul nostru de cimpoieri, şi se îndreaptă în spre mijlocul satului,
unde fac horă mare. S e î n t â m p l ă în t o t acest răstimp, u n lucru cu totul inte­
resant: în d u p ă amiaza acestei zile, c u greu vei vedea bărbaţi circulând pe
uliţe. C i n e e prins, e j u d e c a t de către baba « şef » şi c o n d a m n a t la x kgr. ţuică
sau vin. D a c ă cineva n u se s u p u n e sentinţei pronunţate în completul femeilor
din sat, i se ia căciula.
S e î n t â m p l ă însă şi altfel: se î n t â m p l ă că unul din bărbaţi supără cu ceva
pe o femeie; n u în m o m e n t u l d e faţă c â n d are loc obiceiul, ci în t i m p u l anului.
S a u că o femee are pică p e cineva, se 'nţelege, dintre b ă r b a ţ i ; şi că în d u p ă
masa acestei zile a fost observat că u m b l ă pe d r u m . In cazul de faţă respectivul,
a căzut în capcană, fiindcă femeile tăbărăsc p e el. I n felul acesta, ziua babelor,
c u m se n u m e ş t e acest obicei, devine zi de răzbunare, dacă vinovatul e prins.
Iar adunarea femeilor devine tribunal d e femei.
O b i c e i u l n u se extinde mai departe de D o b r o g e a . D u p ă c u m cunosc eu,
el se practică şi în practică şi în G a g a r l â c , C o n s t a n ţ a , u n d e baba este « moaşe »
în sat, şi u n d e ziua numită a babelor, este de asemenea socotită o zi de teroare
pentru bărbaţi.

C e spune etnografia europeană şi în genere, la aceasta ? S u n t într'adevăr,

p e scara asociaţiilor, a aşa numitelor tovărăşii bazate p e v â r s t ă : copii-fetiţe;
dar mai ales feciori şi fete mari, sunt cazuri destul de cunoscute, deşi la noi
nestudiate; c â n d , asemenea adunări se formează d u p ă toate regulile unei
organizaţiuni sociale închise: n u intră nimeni în tovărăşie de ex., d e c â t dacă
a satisfăcut unele obligaţiuni i m p u s e tuturor m a i dinainte. T r e b u e să ai o
anumită vârstă, să plăteşti o anumită sumă, în bani sau în natură. N u intră
apoi, în asemenea organizaţiuni bazate p e vârstă (« Altersklassen u. M ä n n e r ­
b ü n d e » în termen german) decât aceia cari se s u p u n unor reguli de conduită
morală stabilită; abaterea este sancţionată şi aici, drastic, după anumite metode.
I n cazul nostru a v e m întrunite la u n loc n u m a i nevestele mai în etate,
femeile mai în vârstă, iar baba c o m a n d ă şi sancţionează pe bărbaţi. A m i n t e s c ,
că, anumite tovărăşii de fete dela noi, îşi aleg de asemenea p e una mai în vârstă
şi mai c u m i n t e , fără însă, ca să aibă niciodată o atitudine duşmănoasă faţă de
feciori, ba din contră ! A d u n a r e a femeilor, d u p ă c â t se pare, n u stă atât în
celebrarea unui rit oarecare, cât, în faptul că femeile sunt constituite într'o
grupare exclusivistă c â n d e vorba de bărbaţi, şi p e n t r u u n scurt timp.
 N u a m putea spune mai mult, decât, că etnografia a stabilit u n « cerc c u l ­
tural » zis totemic, ce ar corespunde cronologic şi din p . d. v . al culturii europene,
paleoliticului superior. A r fi vorba deci, de aproximativ 9000—10.000 ani
înainte de Cristos ».

ALTE REVISTE

însemnări Sociologice, apar odată pe lună, anul I , N r . 1, 2, 3, A p r i l i e , M a i ,

Iunie 1 9 3 5 , Cernăuţi.
Anuarul XI, 1 9 3 4 — 1 9 3 5 , publicat de Nicolae Colan, rector al A c a d e m i e i
T e o l o g i c e « A n d r e i a n ă » ortodoxă română din S i b i u .
Curierul Olteniei, apare săptămânal, anul al 44-lea, N r . 1 8 1 0 , 1 8 1 1 , 1 8 1 2 ,
1 8 1 3 , 1 8 1 4 , Iunie şi Iulie, 1 9 3 5 , C r a i o v a .
Ştiinţă şi Progres, revista ştiinţifică a liceelor militare, anul I I , N r . 3 — 4 , 15
Iunie 1 9 3 5 , T â r g u - M u r e ş .
Natura, revistă p e n t r u răspândirea ştiinţei, anul X X I V , N r . 6, 15 I u n i e 1 9 3 5 .
Gazeta Antirevizionistă, organ săptămânal de documentare, anul I I , N r . 2 2 ,
23, 24, 2 5 , 26, 2 7 , M a i , Iunie şi Iulie 1 9 3 5 , A r a d .
Cuvânt Moldovenesc, gazetă săptămânală c u tot felul de învăţături şi ştiri d i n
toată lumea, tipărită pentru trebuinţele norodului moldovenesc din
Basarabia de către Asociaţiunea « A s t r a Basarabiei », anul X X I I , N r . 2 6 ,
27, 28, 29 Iunie şi Iulie 1 9 3 5 , C h i ş i n ă u .
Gazeta Municipală, organ săptămânal de informaţie şi critică edilitară, anul
I V , N r . 1 7 8 , 1 7 9 , 180, 181 Iunie şi Iulie 1 9 3 5 .
Ofensiva frontului naţional r o m â n , anul I , N r . 1, 15 Iunie 1 9 3 5 .
Secerătorul, săptămânal de îndrumare politică, socială, agricolă şi culturală,
anul I , N r . 1, 3 Iunie 1 9 3 5 .
Cruciada Românismului, săptămânal de orientare politică şi spirituală, anul I ,
N r . 26, 2 7 , 28, 2 9 , 30 Iunie şi Iulie 1 9 3 5 .
Curierul Cooperator, organ independent de cultură, educaţie, propagandă şi
luptă cooperatistă, anul V I I I , N r . 6, 7, Iunie - Iulie 1 9 3 5 .
Excelsior, economic, financiar, social, apare în fiecare S â m b ă t ă , anul I , N r . 1 5 ,
1 6 , 1 7 Iunie 1 9 3 5 .
Cuvântul Satelor, gazetă săptămânală independentă, anul I X , N r . 22, 2 3 ,
24, Iunie 1 9 3 5 , T i m i ş o a r a .
Căminul Cultural, revistă de cultura poporului, anul I , N r . 7, 8, M a i şi Iunie
1935-
Bucureşti Medical, revistă lunară de medicină şi chirurgie generală, p u b l i c â n d
şi buletinul cercului medical din Bucureşti, anul V I I , v o l . V I I , N r . 5
şi 6, M a i - Iunie 1 9 3 5 .
Izvoraşul, revistă de muzică, artă naţională, folklor şi teatru sătesc, anul
X I V , N r . 4, s şi 6 A p r i l i e , M a i şi Iunie 1 9 3 5 , T . - S e v e r i n .
Satul, revistă de cultură pentru popor, anul V , N r . 5 5 , Iunie 1 9 3 5 .
Revista Vremii, socială-literară-polemică, anul I , N r . 1 5 — 1 6 M a i 1 9 3 5 , G a l a ţ i .
Pământul, politic, social, literar, anul I V , N r . 104, 15 Iunie 1 9 3 5 , Călăraşi.
Ardealul, apare săptămânal, anul X I V , N r . 2 5 , 16 Iunie, 1 9 3 5 , Braşov.