Anda di halaman 1dari 36

Andrei Zanca

Un Străin În Bârlogul Lupilor

N-am avut tihnă nicicând mereu jinduiţi. Vremurile noastre se desluşesc


prin flăcări şi fum o mantie de iederă s-aşterne peste osemintele noastre mereu
nesupuse aflaţi la răscrucea unor lumini bizantine gesturile nostre rămân şi azi
înscrise pe cerul unui întâmplător ev mediu peste care se apleacă prea docţii
învăţaţi ai apusului această margine spun ei a exotismului ce deraiază cu mult
din timpul lor. Octombrie '89 toamnă a neliniştitelor priviri auguste sub care
însuşi fiul omului ar întârzia să se înalţe aici, la fisura dintre miazăzi şi
miazănoapte turiştii ne caută apud karl may printre văgăunile balcanilor
undeva pe lângă o mare îndoliată imens teritoriu al cetii şi al vârcolacilor ne
caută cu-nverşunare amprenta genetică a vampirismului răscolesc burguri şi
hanuri împodobite cu bustul şi armele ţep e şului himeră ce bântuie doar visele
celor mai scumpi la vedere decât bustul de ipsos din ospătăria râncedă a cetăţii
sighişorene: ereditate sadică şi supunere masochistă spun ei în ilustratele
tămâiate cu imagini ce-ncăntă pensionarii ţărilor de jos: o lume interlopă şi
picantă.
Uitând că noi ne suntem şi timpul şi moartea e o ruşine să fii bolnav ori
mort, o cum mi se mai răcesc mâinile de câte ori scriu ceva dincolo de noi…
Femeia aceasta fiind în stare să-J contrazică până şi pe dumnezeu V dacă i-ar
grăi, ea îşi are cotloanele ascunse zonele senile în care încercam să ne
suspectăm memoria căci dacă în jurul unei femei bărbaţii se adună roi
înseamnă că nu este decât un maldăr în jurul căruia bâzâie muştele… M-
asculţi? De prea multă pădure mi-am ratat viaţa de mari ochi împădurip mi s-a
făcut de poezie da, veni-va vremea când timpul se va preface în trunchiuri
dezgolite coline-nspuzite de auroră în bolta cu iz de râu-aburind de-a lungul
lăstărişului în mine şi tine în noi hălăduind prin rezervaţiile de mortar în bezna
ruptă de torţe şijăclii în însuşi lătratul câinilor în scârţâitul porţilor din ograda
pustie în lumina de pergament a recluziunii, arde o candelă-n privirea
animalelor gândurile pline de chiciură zăpada pătată de sânge-n mireasma
crengilor de brad o răsuflare doar un braţ de fân? M-asculţi? Închide cartea şi
vino să ne golim paharele cu brumă… O, să cinsteşti un hoit când necinsteşti
pământul să înalţi gândul când zdrobeşti sufletul – spun – sorbind ultimele
picături din această toamnă căci tot ce-am înşirat despre aceşti pelerini în
căutarea basmului de cei care la adăpost în spatele unui volan îşi dublează
fericirea privind la cei încovoiaţi în zloată în căutarea unui loc de zăbavă e leac
şi otravă deopotrivă o lume a decorului imună în viaţă o lume obsedată să
privească soldaţi înhămap la o traversă trăgând din pgară sub coviltirul
camioanelor babe înfăşurate în marame, înscriind uscate gesturi pe cerul de
cadmiu rolex rolex rolex rolex rolex o go ană sterilizată atunci: unde eşti tu
unde eşti tu în această tăcere fierbinte a verii sub bătaia aceasta de ploaie
glasul tău contopindu-se cu alte glasuri mult îndepărtate, acum când viitorul e
doar o şosea mistuindu-se în noiembrie…
Resturi resturi spulberate de iarnă
— Pletele tale fluturând peste deserturi -îndepărtându-te atât de mult
încât mă revezi deodată în umbra unei cetine aşteptându-ne de asfinţit
aşteptându-ne.
Dai lâna nocturnă.
Aidoma unui plasture pe o rană aceste oraşe între care pământul scaldă
culori în ochii animalelor ţ., pe când cerul descreşte peste aripile păsărilor.
— Privesc picătura de apă ce se desprinde lent de pe şindrilă oglindind
pieritor această lume împământenită în depărtare
— Trupul tău unduind aidoma unui tulbure gând -un nor gata să se
prăvălească este sălaşul memoriei noastre pe cale de a se topi peste ape şi
luturi prea legaţi de secundă privim peste ghizdul fântânii: între luciul apei şi
albastrul sonor chipul nostru abia necunoscut.
— Cine şi când va privi vreodată faţa ta smulsă deodată din timp pulsând
către puzderia de ani printre aştri cândpămănteşte doar mă-ntorn din nou spre
tine şi a rămas doar urma trecerii tale prin lanul de grâu…
— Dai lanu dai lanu dai lanu ce pot gândi despre – atât de departe pe
sub firmele ce se clatină în vântul de octombrie doar fâsâitul umed al
automobilelor şi paşii trecătorilor îngălbeniţi de-a lungul arborilor înstrăinează
întunericul acesta în care nu te regăsesc târziu, chipul tău se desprinde de
crengile-nnegrite unfandango al toamnei stins de pavaj printre rafalele farurilor
în ochii mei departe de privirea ce naşte această imagine în care glasul tău se
cufundă odată cu ploaia mctamorf^ie/c ploii unuia asemănător, silit să-şi
traverseze părăsirea înscărbti şi alungat de toate cele în care a crezut – doar
contemplat de cei mai buni şi care ajuns într-una din zonele închivernisite ale
continentului, şi-a dat seama că în mijlocul unor ovaţii ce ţin doar cât
curiozitatea lor de moment este privit şi ascultat aidoma unui animal exotic şi
că intrând în grădina zoologică unde i se şi rezervase locul, a trebuit şi îşi ia
zborul.
K când afară era noapte şi-n cameră doar nepăsare şi îndomesticire şi-o
ploaie răsuna lent în faţa unei ferestre deschise oare de ce, atunci când mă
gândesc la tine
— Şi tu nu mai eşti – o ploaie se porneşte brusc peste terasa de sticlă
aburindă peste privirile ude până la suspendare în hăul ce din nou se cască în
noi? Să fie doar o întâmplare dintr-un teritoriu al morţii irizat de propria-ţi
viaţă ori doar o incidenţă a mâhnirii lor, cu lumina din ochii mei străbătând
stropii aceştia? Să simp cum îi trezeşti şi cum devin ei înşişi atunci când sunt
cu tine şi cum odată părăsip îşi revin din nou întru supravieţuire? Suntem
fiinţe periculoase, se spunea în baia de comoditate şi letargie de care se acuzau
nebănuind această zgură: bărbapi şi lehamitea femeile şi reproşul
— Hamsteri înnebunip în borcanul cu talaj -consoarte desprinse de
deşteptătorul cu pâine prăjită amici cafea rânjete şi uitare căci top voiau să uite
ferindu-se a şti ce… Zăpada abia bănuită peste crengile de arin odată în
copilărie?… Cel care îşi curmă viaţa nu este decât o tristeţe prelinsă într-unui
rămas silit să o devorefără a şti vreodată de ce este el cel bântuit… Aidoma urii
unui tiran ai cărui chip chiar după moartea lui te-nfioară ca o boală din
copilărie şi ea strecurându-se în fiecare din noi pe nesimţite după puterea
noastră de atunci de a fi ori doar de a exista, şi acum? Ridicând din nou
lespedea privirii din tine, apoi mereu – mai tot mereu înspre o fereastră ori paşii
p se apropie de orizontul fragil ca şi cum numai dincolo de tine, prin sine-şi se
aşteaptă mereu cineva? Xx aducerea-aminte a eliberării cu care goneam pe
platforma unui camion într-o dupăamiază de vânt biserica ce se înălţa din
colină
— Iarbă arsă de ianuarie -zidurile: albe de var înfremătate de albastrul
rupt de vreo pasăre înăuntru, siluete-n marame chipuri fără stăpân
îngălbenite-n lumânări laolaltă fumegând în mirosul de tămâie rugile de ani
încleind de perep icoanele broboane de bocet picurând de pe catapetesme şi am
ieşit ca dintr-o etuvă în aerul dintre copacii-nnegrip aspirând violenţa lumii
gândurile şi obsesiile ei pieritoare îngenunchiind în minte între timpul, ce acolo
înăuntru îşi ungea încheieturile veacului şi timpul sângelui care afară ne-a
mânat mereu mai departe eu neştiind că undeva la capăt pe tine te va aştepta
prima lui secundă stingerea cum aproape este acum o altfel de stingere între
cei rămaşi căci nimeni nu poate justifica pe top… Şi ei continuând să-şi
ferească privirea şi e poate aceeaşi noapte de acum şase ani şi-o ploaie ciuntind
întunericul de nepătruns porneşte acum abia înfiorând auzul trezit de
închipuire ori poate de ciripitul unei păsări gata să-şi ia zborul alungată de
răsuflarea unui copil din ochii căruia mai pop încă desprinde…
Această ruptă poveste…
IntervalI.
Interval II.
Există dimineţi în care guşti moartea-n pripă şi te izbeşti cu sufletul de
un zid de sânge iluztti unor depărtate fericiri în trupul ostenit al ornicelor: a te
menţine în început a fi mereu la mijloc de raze.
— Să furi în fiecare zi câte o leacă din moarte până a nu băga ea de
seamă astfel ca abia atunci când îţi va cere socoteală să începi cu-adevărat a
povesti mai limpede decât visul o poate face.
O, adevărata moarte e o explozie a memoriei.
La marginea pădurii se aude un scâncet de vietate rătăcită.
— Încet picură de pe crengi apa, peste frunzele stinse.
— Nici o pasăre, doar huitul locomotivei în câmpie, sporeşte tăcerea.
— Adaşti o vale adâncă râpă locuită de un fir de apă nisip şi crengi
putrezite, privirea împotmolită-n lut… Şi ce zarvă în hăul din tine doar bănuită
rămâne cărarea abia umblată ce te-a purtat aici în mijlocul lui noiembrie în
lumina pământie a zorilor, şi-ţi dai drumul pe coastă rostogolindu-se prin
huma lipicioasă în noroiul însemnat de căpiţe şi gheare oprit în genunchi în
faţa apei fără de gând fără de nevoi fără de vreme.
Interval III elegie la pvalele caraimanulai la moartea lai rolf.
Spre a ajunge la izvoarele sângelui trebuie să treci peste abisul
amânărilor tale ca om brăzdat de riduri °ia după o revărsare de ape şi-un zvon
de cascade te va întâmpina printre ghirlandele cu care mintea noastră cea de
toate răzleaţă, te-mbie să ridici case în deşert.
— Prizărit vei rămâne gâfâind de rătăcire şi-ţi lansezi din nou lotca
printre cheagurile vremii irosite întru rănire mântuit întorcându-te fără a mai
iscodi.
Neroditor însă vei rămâne peste cea păşune neagră.
„ce poate să-şi spună unul din a, care a scris nişte poezii ce vor rămâne
nişte memento, ca mărturisire? Îşi va spune că s-au născut dintr-o dureroasă
contradicţie, şi că ar fi preferat să o poată rezolva, iar poeziile să rămână
nescrise”. -
I.
Lanul îngălbenit către pădurea ce adumbreşte acest sfârşit de toamnă şi
ea, existând în afara mea – luminându-mi acum privirea, chiar dacă am închis
ochii, trecerea noastră care, o fi aidoma?
Lăsând în urma ta zălog aceleaşi întrebări într-un ecou ce tine cât un
strigăt de moarte sub un cer reavăn şi-nstrăinat atunci când cu atâta uşurinţă
ne împrumutăm vieţile?
Astfel, un prieten aflat departe nu te mai încearcă precum odinioară în
descompunerea aceasta a secundelor tot astfel, numele lucrurilor care te
înconjurau odată se risipeşte peste zăpadă purtat de vânt laolaltă cu numele
tău care se-ntrupa în mlădierile flăcărilor – căci azi, el nu mai este decât, poate
un freamăt al brazilor şi doar spaima ce lent se-mbălsămează în noi, ne face să
nu ne mai recunoaştem, a întuneric.
Şi chiar acum, o pasăre s-a izbit de geam uluită de libertate şi încă o
noapte se mistuie în remuşcarea noastră şi încă o dimineaţă va străbate.
Justificările fiecăruia
— Pe nesimţite – cum tu, aproape de moarte fiind, fără a o ştii, deodată
te-ai înstrăinat de noi la auzul unei simple ghitare, îţi ocoleam privirea, pe gât –
o zgură de toamnă, nu ne vom mai revedea, o dupăamiază aproape tibetană în
prelungirea ei pe o şosea oarecare la marginea căreia te-au aruncat ' V sub
ploaia ce nu mai conteneşte ca pe un animal fără identitate II.
Şi oare cât poate salva amintirea, întru supravieţuire? Revăd gara de la
poalele colinelor… Priveai la capătul liniilor unde orice zgomot în înserare lin se
stingea cum tu acum, străbătând tot mai pierdut aducerea-aminte departe de
cei care te-au însingurat, unul câte unul ocolindu-p ochii rămaşi în refugiu,
departe… Dincolo de liziere.
— Ştiai, ori presimţeai doar, că lumea avea acolo privirea dezamăgirii?
Nu ştiu. Moartea ta însă e un răspuns, dincolo de mărturisiri, dincolo de
poeme.
Dincolo de singurătatea noastră în care se surpă migrarea păsărilor,
prietene şi afară e atât de frig acum încât în noi se prăbuşesc ţurţuri de
nădejde şi parcă te aud… „dinspre coline adie lipsa de dragoste”… Spun şi
scrisul mă acuză căci tu mai limpede ne-ai vorbit în tăcerea în care ai păşit ca o
palmă în obrazul vieţii pe care o linguşim cu preţul morţii tale ce te rescrie.
Nu vom mai hălădui nicicând prin pădurea de brazi, acum, acolo aerul
este pur printre trunchiurile înnegrite dar drepte, şi e prea târziu oricum, şi
vântul a spulberat de mult urmele paşilor tăi pe cetină iluzia luminii rechinii
nu intră în lagună decât noaptea. Baracudele n-or să te supere deloc. Nu ies ele
la vânătoare decât dacă apa-i mâloasă s-au tulbure. Când apa e limpede nu
atacă oamenii.

(hemingway – insulele lui thomas h.)


Mi-aduc aminte de tine mereu şi nu doar atunci când volbura mă-lănţuie
ci lumina din glasul tău s-a stins de mult aidoma unui sicriu alunecând în
mare nimic nu poate întina aceasta limpezită memorie de brâul acelei zile
îndoliate de mâlul în care uitarea ricoşează printre ţărmurile de corali…
Fie ca acest cristal în care rechinii şi baracudele şi-au tocit dinpi să
lumineze mereu adâncul apelor…
Biografie gcnrn 3? /mc/as
— Există, am putea spune, oameni ai labirintului ce au nevoie de ziduri
spre a putea vieţui neştiind nici ei dacă vor da de capătul lui de-a lungul
biografiei lor sterilizate de coridoare ceilalp se nasc pe nemărginite plaiuri pe-
ntinse câmpii ori deserturi, fără a şti mereu rătăcitori mereu exilaţi în
subteranele propriului lor sânge.
Astfel cel obsedat să traverseze cuvântul destin în toate limbile
pământului, nu va şti vreodată dacă nu a omis din lehamite vreuna.
Cum sună zăpada prin nepăsarea dintre parlamentele europei în lumina
ce se-ngănă pe la geamurile murdare ale barurilor, pe la umede vitralii – copacii
negru ţâşnind din omătul pădurii, ninge uscat, „cât de curat este acum totul”
spune soţia (încheindu-şi mantoul) în această noapte, inundată de iarnă –
prins, între două staţii într-un tren ce goneşte până la încremenirea
cantonierului prăbuşindu-se între două halte până la senzaţia de deraiere –
acest poem în care un orfeu refulat zace în sala cazonelor – înspre ce?
Un urlet peste o linie moartă înspre dimineaţa ce-şi ascute briciul pe ficat
cerul paralizând şi tu simp un gol de coridoare, sorbit de vocea ce anunţă
mereu – undeva, un blitz se sparge peste feţele mirilor şi străzilor se clatină de
lingoare ninge, „ce curat pare acum totul” spune soţia – „uite, pe vremuri
generalul melas, înnobilat de corsican, s-a lăsat la vatră… A scris o carte de
versuri… Apoi, aplecat dintr-ai lui, întins pe o sanie -cu spada pe piept, În
vreme ce prin case se cânta – o, dufrohliche… Du seelige… În urmă trei
mantale încovoiate urmându-l. Ce curat şi lin, îi este mormântul sub zăpadă…
Vezi?… Şi apoi câtă linişte aici…!” pe urmă îşi vârî mâinile în muf. Urcăm,
zăpada la glezne de-a lungul cimitirului.
Biserica coboară de sus odată cu întunericul peste întinderea albă îmi
iau rămas bun. Ea intră pe sub candelabre, linişte, prin întuneric clopotarul se
furişează grăbit înspre miezul nopţii. Brusc, dangătul se strecoară ca o lamă de
baionetă până înspre copacii pădurii -aflate acolo, departe şi câinii se scutură,
tălăngile schelăie. Casele zgribulite.
Gata. Lumea iese. Ea mă ia de braţ – „ ce curat pare totul acum” – spune
-iar poemul acesta nu-ţi înlesneşte nimic muzee şi muzee după cum trupul nu
are memoria durerii trecute şi-ncet noaptea se spulberă peste gara ce se
prelinge în cel ce se întoarce acasă trecând prin faţa serelor în căldura
îmbolnăvită de sticla zăbrelită, când ora exactă palpită în zloată, şi-ncep vizitele
la patul bolnavilor dimineaţa o sală de aştepta dumineca zăvoarele trase lochii
lor a-ii lasă rochia în talaj în foşnetul măturilor – localuri, i chipul Yplin de pete
al violenţei cuprinde tavanul obloanele – picături de sudoare înspre foşnetul
mohorât al arborilor – costume, fumând după jaluzele, în şuierul zidurilor ce
dau înspre gară. Faţade, faţade, faţade.
O voce de cazarmă bate spre un ţărm până la septicemia pădurii până la
încărunprea firelor electrice pe când prin stapi, sergentele îşi îmbrăpşează
iubitul – medici, părăsindu-şi în noi halatele lor albe ocrotip de un zâmbet de
capelă…
Astfel, cine mângâie pe cine în acest poem?
— Afară lumea păşeşte uşor peste spuza de gheaţă.
Se sprijină unii în alpi „la mulţi ani” – îşi strigă.
Se revăd cu topi în faţa brutăriilor, aşteaptă „la multi ani” – scot aburi
rânjesc se bat pe spinare, ninsoarea a încetat.
Zăpada îngălbenită de urină, un soare hepatic se mai tine ascuns.
„ce curat pare totul” – spune ea acum. Aprind un chibrit şi mă uit la
popor, afară, frumos, totul înspre bine. Încă un crucişător va părăsi în zori
ţărmul, marea lină, din care, răzbat primele acorduri din ţara surâsului –
colinele, se-ntind spre geR. Pe ecrane 'rumegă în staul pe limba ei. Spuma albă
se prelinge peste iesle, ugerele grele. Bună.
De muls.
— Rumegaţi bine problema – ni se spunea, la şcoală.
Nimeni nu a uitat, dimineaţa pe lângă garduri înnegrite ne lua şcoala.
Mai târziu ne lăsa în faţa porţii, pătat, de basme, aerul ne furnică pielea,
poveştile, nu ne uită, precum şi noi pe ele şi ninge.
Ninge mereu peste frumoasa natură „l- – se blagosloveşte-n alb sfânt
sfânt geR. Sfânt frig. Găzduim găzduim anotimpurile – „natura ia parte la
starea sufletească a eroului” – precum şi noi… la ea şi nimic, ninge mereu.
„ce curat pare acum totul” se bucură femeia stai la amara la tine
gândindu-te la urlaţi la mine avioane pleacă mereu avioane revin mereu
avioane se prăbuşesc mereu rătăcit printre eşarfe-colonizând cu lehamitea
acest poem şi ninge, ninge.
Cum mai sună zăpada prin încordarea dintre parlamentele europei,
ninge, aşezaţi pe barele din faţa muzeelor adăstăm…
Deasupra câmpului părăsit corbii se rotesc fără-ncetare cel din spatele
privirii cu degete de iarnă, ating cărţile acestea – penumbră de dupăamiază
renană în regatul privirii -în spatele ei mereu altcineva îp pare a sălăşui –
rostitul pierindu-şi rostitorulalb-negru.
0 pasăre însă, nu se sinchiseşte de zborul ei
0 p înscris acum pe-o coală-n cetluip de trup şi vremuri pe când între
aripi o nostalgie pe potriva unei nerăbdări fără de urme-n văzduhul limpezit de
lumină…
O pasăre, o carte şi-un simplu om ridicându-şi acum privirea dintre
rânduri dăruind-o întru odihnă ^Păsă
— Hnidihai haidihai…
Fără o umbră de bănuiala… Naiainai, apoi, mult târziu o frântură de
pasăre câteva file şi-o siluetă în în măsura unui ochi orb
Teritorii zăgăzuite contemplare
Moartea, ce desparte ziua de ziuă poartă numele de noapte.
K intru ea ne-nstrăinăm în somn scâlciat colindând departe unul de
celălalt în teritorii zăgăzuite de copilărie şi de ceea ce va să vină.
O pravilă mai presus de noi ne-a împreunat spre a ne recunoaşte doar în
lumină ci nopţile stau sub semnul altui zodiac ce ne împrumută trupul acesta
respirând în adâncimi de nepătruns şi nici un cocoş străbătut de ivirea zorilor
nu-şi ridică ciocul înspre miazăzi în oraşul acesta încercănat de nepăsare în
care dezveşmăntaţi de întuneric înaintăm pe rampă într-o uitare sfâşiată de
memoria întunericului apoi, a sosit această seară împroşcând noaptea cu
becuri aprinse când vocea ta a deschis o oază în aceste teritorii ale irosirii şi
spaimei iar liliacul s-a năpustit deodată peste grădină amuţit de întuneric
există o nelinişte fără întoarcere – îmi spuneai -şi-njur totul se va petrece
aidoma de abia bănuit de se va fi stins. (dincolo de râu, pădurea îşi modula
moartea sacadată) renunţarea noastră – ai adăugat privind valurile – ne va
elibera.
Însă cum vom putea accepta totul cu atâta limpezită nepăsare?
Uneori… Mă gândesc la prietenii mei hălăduind prin renunţarea lor:
siluete ce se întâlnesc şi se desprind într-o cameră obscură… Prăbuşindu-se
fără un strigăt de pe marginea memoriei ne vom rămâne nouă înşine,
căutându-ne, ocolindu-ne?
Nu ştiu. Deasupra noastră se mai zăreau colinele cu răsuflarea
întretăiată de morminte în aşteptarea sleită de aleile presărate cu pietriş.
Netulburat totul.
Într-o revărsare îmblânzită doar de ploaia ce s-a pornit însingurându-ne
deodată… Mai presus de melancolia unui fulg ce se topea undeva neştiut într-o
răsuflare de om în noaptea aceea, ţi-am privit faţa eliberată de lumină.
Împietrită-n zâmbet, cicatrice a întunericului de nepătruns. Nu te trezi, e prea
puţin, ori poate acceptarea somnului tău mă domină şi acum când lumina se
desprinde tent peste aceste meleaguri ce se îndepărtează de noi mereu.
C timpul şi c vremea an sai: r
Privirea o arsă de flăcările verzi ale verii noaptea, trezind glasul greierului
tivindu-ţi insomnia împroşcând oameni şi insecte insecte şi oameni * fiecare
îngrădit grăbindu-se a se irosi în timpul altuia. ¦ ' ¦§. Un şarpe tulbură acum
un lac stins printre trestii-ntomnate de mâl o, câteodată îţi pare că recunoşti
rezonanta unei penumbre alese învăluit de glasuri ce-s pe potrivă pieritoare
când arătătorul luminii te surprinde şi te deschizi deodată fără de vreme întins
în noapte închipuind aidoma orbului colinzi străzi ale copilăriei coline prin care
vântul silabiseşte sfâşiat de păsări pădurile cărările doar un preludiu şi-n
pumnul tău stâng anotimpurile ce-s tot atâtea folii ale sufletului.
— Dar mâna ta dreaptă?
& o ceaşcă de rosenkavalier, între petalele zorilor, înfiorată de nervurile
timpului pe care atâtea buze risipite de o adiere peste lac au zăbovit o vreme §
nimeni, nu are puterea de a te ierta pe deplin pentru copilăriile străbătute de o
aleasă kharma.
— Chiar dacă ştiu că te condamni, zâmbesc îngrăşându-şi orgoliul cu
rămăşiţe de amintiri ce se vor uitate, şi vor să te rogi şi vor a te umili
înlănţuindu-te sporind timpul şi răul acestei felii de vreme căci oriunde vei fi,
trezeşti printre ei aduceri-aminte ce se vor alungate şi veşnic îţi vor da ocol
îndepărtându-se nu de tine ci de partea blestemată din ei pe care un simplu
şuier a trezit-o…
Floare de iasomie, floare de iasomie de ce nu are mirosul tău timp doar
vreme?
Saudade saudade, luând-o agale printr-un fado lusitan eşti pentru mine,
mereu nevăzută şi totuşi pretutindeni.
— Aidoma miresei de madeira ce adastă încă după ce vinul a fost turnat,
un abur de pâine ti se desprinde din părul abia-nfiorănd sfârcul sânilor.
De n-ai fi decât în mintea-mi, surd şi orb aş fi…
Şi totuşi, doar o pală de jinduire rămâi şi-aceste versuri cuprinzându-te
lent înfremătate de dorul tău, închipuindu-mi sufletul sub un alt chip însă.
Doar un vânt andaluz atârnând în pinul bătrân faţa ta-nspre mare voci
risipite-n spumă priviri rătăcind printre dune tinereţea ta o lumânare înfiptă-n
amurgul dinspre cabo da roca figuieras, 1993 saudade – dor (port) fado – cânt
de jale (port.) torţa celui care în semn de protest faţă de masacrul din '87 şi-a
dat foc coborând pe o pantă înzăpezită… Aidoma somnului se preling apele prin
teritorii de beznă şi mâl şobolani târându-şi cozile pe malul înierbat şi aversele
acestea ce nu mai contenesc într-o noapte oarecare de iulie… Sfărâmată de
hămăitul câinelui ce nu uită… Susurul insomniei umilinţa din orice
dimineaţă…
Şi aversele acestea ce nu mai contenesc într-o noapte oarecare de iulie…
Izbind crucile aidoma unori biberoane din care s-alăptează mereu cei ce
niciodată n-au riscat nimic: sacrificiul e-totdeauna un regret al morţii doar –
erai o torţă ce-aluneca printr-un zâmbet politic ce ţinea loc de pârtie ştiind că
orice gând răspicat are nevoie de-o victimă aici unde şi plantele se ofilesc mai
repede aici unde printre privitori şi martori doar i-ai plâns prin vântul ce
şfichiuia şuviţele-ţi în flăcări coborând o pălărie în tăcerea laşitatea şi umilinţa
noastră prăbuşindu-te în indiferenţa lor tot mai mult îndepărtaţi de marginea
de la care dumnezeu începe să palpite n-am gândit cu groază la noaptea ce va
să vină. Ufaţă de minE. Ci pentru răsuflarea netulburată
A celor mulţi.
Peste noi cei dedaţi a nu ne ierta cei dedaţi a ne umili cei dedaţi a poseda
cei dedaţi a plânge cei osândiţi a râde văduviţi de memorie '*/dedaţi Cei
osândiţi…
Şi aversele acestea ce nu mai contenesc într-o noapte oarecare de iulie
spre an final ogivele catedralei aspiră lumina o mărturisire în alb-negru sub
bolta de piatră.
Afară dumineca scaldă străzile ce mă-ndepărtează de tine şi totuşi, te
aud parcă răsfoind o carte pe când ppătul păsărilor se-neacă în verdele ce tine
căldura în cumpăna.
Să o iei agale pe un drum prăfuit de ţară, printre lanurile vălurite în
urmă această pulbere către un cer îmbătrânit de nori ca într-un final de film
rusesc în care pe ecran se-nvălmăşesc cocorii şi-nfaţa ta un bătrân ţinând
mâna pe vaca îngenuncheată mângâind-o a ploaie în vreme ce guşa şopârlei se
zbate aidoma lângă degetul lui mare… Înainte, spre un final de unde ai putea
privi în urmă. Plecaţi spectatorii şi ploaia întârzie.
— Cocorii încremenip pe cer – doar chipul tău absent surprins de fulger
deasupra acestui oraş atât de pustiu şi-nţesat de ochi în care doar copilul ce în
basm strigase „regele e gol„…Mai rătăceşte încet, noaptea s-a închegat în vinele
vântului n-am trezit într-o sală de aşteptare
Zumzet înot în văzul tău plutesc pe linia neîntreruptă a privirii mă scald
în gândul tău care poate nu este pentru mine afară, lutul înfreamătă rădăcinile
arborilor afară, lumina tremură între muguri pe ţevile armelor înfloreşte viţa de
vie la umbra căreia isus zâmbeşte discipolilor trecători răsfaţă ploaia la amiază
păşind alături de fâsâitul maşinilor nu-ţi întoarce capul nu m-ai văzut pe mine
cel plecat să caute să caute mereu uitând că are de trăit alături de tine doar o
singură viaţă întru recunoaştere melissa, câmpiile-şi unduie-n verde flăcările ce
pârjolesc mădularele verii în vreme ce, privirea-mi se-nfwară deasupra
genunchiului tău ce pentru minefi-vă doar amintire la fel cu cel, ce se plimbă
prin marile-magazine fără de arginti iar tu, aidoma vânzătorului măsurându-
mă spre a vedea de-ţi sunt contemporan în zumzetul vocilor ce-nchipuie acest
local, pistruiat de străduinţa de a ne uita o doară în sârguinţa chelnerului
pălăvrăgindu-ne teama şi însingurarea în talajul podelelor.
— Târziu în noapte, visul mă va purta pe un podiş unde tu, alergând în
prea lungi vestminte faci semne pilotului să coboare înainte de îngheţ
Îndemnări împotriva dezamăgirii dapd o răzmet… căci ce să facă cu
libertatea când ei lor înşişi le sunt prizonieri., le este teamă I ţi se leapădă…
Doar o septicemia morală…?
1. Un sentiment de pădure întru asfinţit laolaltă cu fâlfâirea frunzelor în
urma de goană departe, se mai aude hămăitul trotuarelor -se mai zăresc
prietenii cât un catarg pierdut şi-aproape stins în ochii grănicerului… Harul
luminii retrăgându-se din prăpastie odată cu privirea ghemuindu-se în tine şi
crengile deasupră-p abia legănându-se şi e doar un preludiu capul tău plecat
deasupra undelor departe de irosirea lumilor aidoma a două singurătăţi ruinate
de muzică… Aici, cu spatele lipit de trunchi în vreme ce marea răsuflă în valuri
bântuite de strigătul goelanzilor şi al ploierilor când primii fulgi sub pâlpâitul
focului din vreascuri şi mâinile tale întinse în acest pustiu învârtejit de scântei
asemenea a două păsări în derivă, în zadar, tot mai aproape, nicicând
împreună, altminteri oraşul acesta ne-ar învălui pe nesimţite o boare de ziduri
şi doar o fereastră pe care vântul răbufneşte înfiorând aducerea aminte întru
lumire înecat în grădini şi-mprejmuit de ierburi să adaşti venirea nopţii pierdup
pentru tine top cei care au dat în metamorfoză de nerecunoscup în spatele
vitraliilor afumate ale barurilor în aburul de cafea din jurul meselor punând la
cale agoniseala până la agonie tot ei, aceiaşi să fi fost, mai ieri? Fantoşe sub
regatul terorii iar acum doar nişte căpătuip cu ochi de statuie, zice moşul…
Doar atât să fi aşteptat?
— Şi câinele acesta nebun de nelinişte nebănuită ochii-mpăienjenip
mersul tremurat al bătrânului urinând pe gardul-nnegrit de ploaia ce deodată
se lasă ca o memorie împroşcată de roţile automobilelor din care te privesc
nişte insecte înecat în grădini şi-mprejmuit de ierburi îp strângi haina la piept
sombrat de răcoarea neagră cutremurat de copilăria-p furată de tinereţea
înşelată cu remuşcarea anului ce va să vină aidoma ploii acesteia lent
zuruindpe frunzele încă verzi ale verii.
— Unde te va întâmpina iarna?
După cum înserarea din tine odată ce o lume pătrunzându-te se termină,
tot astfel această pală de dezamăgire când vezi cum se-ntreabă… Cu ce pot să
mă aleg întâlnindu-l… Oraşul presărat cu ochi de negustor şi fâlfâitul rochilor
de vară al femeilor mult prea sigure în lumea ce-o instituie, o, să parlamentezi
ca după cataclism, uşurat că exişti şi pop să ai încă opinii benevolenţe
trecătoare şi de nestăvilit erupţie
°goindu-se pentru o vreme, lăsând haitele
Să evadeze din trupuri costelive
— Gândul îngheţat – tradiţia ca un ciot în calea vremii o alungă la
vederea unui os când blestemul pământului mustind frumuseţe şi sălbăticie te
va urinări prin rezervaţiile cimentate şi amorţite de nichel ale metropolelor
lumii… Nu vorbele deşarte împăunându-te pe nesimţite, plătite de vlăstarele
pădurilor sub teasc… ci slovele puţine ale vechilor cânturi şi mersul slobod…
Să vezi flăcările vinete ale invidiei şi urii ce-s pricina vinovăţiei tale tăcute, căci
dacă loveşti în cineva în tine loveşti… Iar Şt dacă ţi-e ciudă doar nepăsarea mai
grea decât porţile bisericilor în ruine, o mai poate tine în cumpănă…
Tot astfel, deci orice ghes de retrăire a unei lumi ce-odată a alunecat în
tine îţi lasă doar o fierbinte zgură…
Adieri de mâhnire dinspre colinele aflate într-o mioritică supunere a
vremurilor, acolo unde la ivirea unei bisericeşti feţe s-azvârl cu feţele-n ţărână
înălţând clopote însângerate, acolo unde cărţile îşi schimbă doar coperta iar cei
luminaţi îşi poartă răzleţirea prin pulberea drumurilor prin hămăitul câinilor şi
ocara năfrămistelor, acolo o ciumă roşie se strecoară în măduva oaselor iar
ochii seamănă cu un lac stătut, de unde doar orăcăitul broaştelor mai izbeşte
zidurile coşcovite ale însinguraplor din mănăstiri şi puşcării, abia atunci până
şi moartea fli-vă văduvită a te lua căci tu o întâmpini aidoma unui refugiu
printre şuviţele de fum, în frigul deodată neputincios, prin aerul încins de
gloanţe, apoi doar lumânări şi vaiere şi cruci o hodinire ce lasă să se-nchege
din nou de prin cotloane şobolanii, căci doamne, nu-s atât de răi pe cât
neştiutori ori mulcomip de deşarte făgăduinţi iarpre Ei iartă-i căci ştiu ce fac,
pre când fiul meu te vei izbăvi abia când hotărăşti…: brad ori salcie plângătoare
măturată de toate vânturile să fiifrontiere de iluzii se sparg la nord galben loc
de lingoare zorile erau lovituri de bici, mult târziu ţipetele păsărilor se risipeau
în văzduhul beznatic cu ochii sticlind de bucurii lumeşti o pisică linge
caldarâmul însângerat şi e doar o întrezărire nu uita fiule, mai ales nu uita o
lume de oameni de pradă nu poate dăinui decât pe tărâmul nepăsării şi al
necunoaşterii între tarabele dintre mahalale aidoma unei invazii de lăcuste
pârjolindu-ne anii cei buni, căci orice s-ar întâmpla – de acum înainte tot
suntem deja pe trepte odată cu rugăciunea ce poate ieşi de sub pământ şi
catacombe.
— Să ne întoarcem deci înlăuntrul nostru toamna aceasta, nu e decât
viţa de vie sălbatică ce-ncepe să ruginească surâsuri de mult uitate îţi revin în
memorie, fugar întrezărite. Târziu înţelese, păsări fără frontiere, invazia
străzilor pustiu
Povara elector al ia
*, maihalde, nucul îşi zoreşte frunza poeţii tot mai rari iar tu plină de-o
iubire fără de gânduri.
— Despre cine vorbesc 1 spectacolul aspirat de singurătate lasă o dâră
fără de vreme iar ochiul prietenului e deja pulbere, fiule, m-ai vrea mult după
ce n-oi fi mult după scuturarea frunzelor te vei gândi la tine, prin mine – nu-ţi
spune: am fost neştiutor…
— Spune-ţi, ştiu că o aşchie din sufletul tău mă răneşte şi acum.
— Octombrie-mpietrit în zâmbet, pop spune: e târziu şi e toamnă –
inseratul decembrie -cu-o mănă-ntinsă-n flăcări şi cu dreapta în şold mă
supun doar aducerilor-aminte. Lumina, le va purta înspre zori, povara spre
lacuri înfierbântând alte femei ce-s mamele de altădată mai apoi, această
privire de amnezic a pruncului la picioarele catedralei de-a lungul uliţelor
aşternu-te ca nişte veştminte de tigancăpe trepte de marmură… Cum distanta
fără de memorie dintre glonţul ţâşnind şi victimă când moartea se dezlipeşte ca
un plasture de tine şi te inundă lent un glas albastru şi e atât de târziu acum
încât încep să Te recunosc îp văd faţa lansată prin secole întristându-se
mâhnind ca nişte lame traversându-ne disecându-ne şansa de a cuvânta de a
strălumina de a ne nemuri „în toată viaţa ta ai avut măcar zece secunde de
tigru?” henri michaux afară plouă cu aceeaşi violenţă cu care ne-au distrus
sufletul iar tu continui să-mi vorbeşti despre puritatea întru izolare. Un glonţ
tras dintr-o armă cu amortizor ce nu ucide ci dezgustă din prea mare oboseală
storşi sfărămap sfârşip bălăcindu-ne în delăsare ne riscăm doar copiii fie ca
apa să hotărască da, apele dintotdeauna fără îndoială fără îndoială
C0NTILEN0 de/v/re a lemll preludiu
O lumină răsuflâ-n galben printre nori, se-nclatină brazii adulmecând
iarna ce va să vină.
Călca încet peste frunzele putrede siluetă el însuşi, pierzându-se printre
arbori să te existe răsuflarea -şi-ncet apa să alunece pe trunchi umflând timpul
până-nspre liziere unde ceaţa lent peste o pajişte şi nici o vietate nici o pasăre
să nu tresară în globul de vreme.
— Astfel, orice privire în afară se-ntoarnă bolborosind în tine şi-
mpresurat de veşti rămâi ţintuit locului, ele plecând şi venind aidoma naşterii
şi stingerii, da, zăpada va porni mereu din copilărie topindu-se odată deasupra
lespezii, trupul împresurat de o lumină dinaintea ivirii aburilor peste iesle în
dangătul de acum al clopotelor şi-ngemănarea zăpezii cu brazii şi fumul de
lumânare câteodată, mă simt ca preludiul unui requiem în lumina scăzută
dintre acest cânt şi vântul care afară clatină crengile pinului.
Iar ceea ce acolo, se supune unei treceri, devine apoi în peisajele mele cu
râuri oameni şi toamne stinse de mult precum în zâmbetul tău ucis de peliculă
se limpezeşte o întindere eliberată de goana trenului care mă purta odată către
tine…
Şi totuşi acum, când tu nu mai exişti, între mine şi pădurea ale cărei
umbre îşi prelungesc iluzia pe faţa apelor se lasă încet întunericul.
Întâmplător nso
Nimic nu este întâmplător doar noi doar noi aidoma unui copac
desfrunzit de martie p-ar ajunge un poem pe zi spre a supravieţui departe,
ceţurile ceţurile ce-nvăluie istorisiri mai vechi decât însăşi biblia şi acest cal alb
cu totul însingurat de pajişte în unduirea trupului său amintindu-mi de tine pe
vremea când încă mă iubeai cu aceeaşi dăruire cu care ne-am întâmplat atunci
doar noi doar noi
Peticit de neoanele vitrinelor, un bătrân urmat de-un câine o ia acum
agale prin memorie în ploaia timidă… E un câine german înfricoşat de
socializarea pădurii şi-nserarea renană zgribulit lipăind prin faţa brutăriilor
încă aburite de amintirea pâinii…
Aidoma aducerile-aminte, ce-l însingura pe acest bătrân tot atâtea grote
în care, desfoliat de vreme şi văduvit de ceea ce îndeobşte numim o viaţă de om
un câine şi-ar pierde naţionalitatea în soarele licărind printre arbori într-o
dimineaţă obişnuită a acestui pământ ar începe să zburde, urmat de un bătrân
oarecare
Obsesie întâi novembre '90
Ce eşti ce sunt amfost veifi
Ape ondulate de vânt ape ondulate de vânt înfremătănd norii la care
privirea noastră arareori se mai ridică cu ochii aţintiţi doar înainte gonim peste
asfalturi ori obosim vitrinele oraşelor într-o efemeră petrecere prin lumea tot
mai irositoare un altul ne gândeşte căci pentru noi nu mai e vreme şi anii
ondulează memoria şi anii ondulează memoria înfremătănd amintiri
XX oricât te-ai dărui rămâne un însemn de tristeţe căci ce poate salva
rostirea în faţa secolelor rămase în urmă din glasul omului plecat să picteze
prin insulele sudului… încotro ne îndreptăm…
Şi-nfaţa noastră doar amintirea.
Cad frunzele din nou altfel decât odinioară ce-a fost să se-nsingure s-a
însingurat ce-a fost să fie o regăsire e doar o spulberare de zvonuri
presentimente năluciri nimeni să prezică ziua apropiindu-se în depărtarea tot
mai egală încât stoluri de păsări se lasă greu pe ape oglindite în cerul de secetă
în lumina ce arde acum fără întrerupere o linişte de afund de ape o încordare
de limb prin razele lanternei risipite peste meleaguri înfremătate de valuri.
— Să fie ziua aceasta împăcarea cu febra aerului respirat în dupăamiaza
molcomită de lumânări adiată de parfumuri şi stearină aidoma sărutului unei
bătrâne verişoare nemaiîntâlnite vreodată? Îmbrăţişându-ne de-a valma peste
morminte în boarea de naftalină ce pătează amurgul tot mai îndepărtaţi unii de
alţii adulmecând la plecare fosta lor viaţă.
În seara spintecată de sudură în avalanşa şoselelor şi murmurul
crainicilor… Bluesul aburind…
Feţele acestea pline de petele tăcerii wgrumate de-ntâmplătoarea ură
gnorăndu-ne suspectându-ne „xidentul de nepăsare lumii
Requicm lui Mihai Pintea 8 august 1989 între două uşi singurătatea
noastră şi mâna întinsă înspre pocal… Unde creionul… Această cârjă de care te
sprijini atunci când colinzi %zonele de noapte ale sufletului murmur de
subterane ape neaşteptate urme ale serii pe care un simplu trecător ni le
trezeşte în memorie: o neauzită voce săpând rune printre defileuri o lumânare
pâlpâind pe-o pajişte un câine apropiindu-se cu o bucurie nefirească unui om…
Oameni răzleţe candelabre ale sfârşitului de veac iluzie a luminii dincolo de
presimţire ah, vorbe şi vorbe surzi la spusele celuilalt cât de adânc s-a tulburat
s-a tulburat mirarea şi atenţia generaţie mimetică: aidoma câinelui ce exaltă
prezentul aidoma copacului în răgaz între frunze aidoma pulberii şi stâncilor ce
se ignoră în clepsidră aidoma ploii şi apelor ce fac să aburească sângele aidoma
ţie pretutindeni şi niciunde acasă e gura aceasta de aer în ultima răsuflare a
unui muribund trefzedşlşapte va veni o vreme când cuvântul teamă va năpârli
când la vecernie se va întrezări răsăritul soarelui printr-o făptură de ceaţă peste
aşezările din care anotimpurile au fost alungate şi doar ploaia unitate de
măsură a singurătăţii şi apele vegheate de făpturi de ceremonie învăluie o
uriaşă lumânare ce arde de multă multă vreme va veni o vreme când noaptea
va adăsta în muzee iar lumina nu va mai fi lumină un cuvânt trădat ne va reda
vederea pe care o vom pierde odată cu memoria devenind atât de milostivi încât
nu ne vom mai recunoaşte acum, la 37 de ani fisurat de deznădejde de-a lungul
unei toamne prelungite închid ochii închipuind cuvântul de care
ACUM avem atâta nevoie pelicula casata vin dintr-o iarnă îndepărtată
străzi viermumâ\par dimineţi zbătându-se în tâmplă cumplită distanţă
dintre noi alungându-ne de lumi de morţi de marţi de oricare dintre zilele
iluzionate de noapte cumplit. Cumplită această sprijinire în pahar
revoluponând frigiderele tot atât de ruginite precum laşitatea şi prudenţa
inculcate de secole în noi neputincioşi în faţa faptului în sine: a începe în
sfârşit să gândeşti şi nu silit să asculţi tot atât de ruginite precum răcitoarele
de la morga în care morţii încă nu au înţepenit tot atât de ruginite precum
pericolul de a spune acum că eşti trist ori scârbit aproape de ceea ce ei spun
explozie de binefacere de mo cratos grecii şi ţiganii ţinând litanii viaţa e atât de
frumoasă încât merită să fie deplânsă topit – * lui edoardo cacdatore morţii ne
putrezesc în casă în casă se suspectează unul pe celălalt celălalt ar vrea să afle
ultimele zvonuri zvonurile adie între sat şi oraş între sat şi oraş se răsfiră
lăcaşuri de veci doar o în diferenţă
X orice obiect obpnut cu trudă este în strânsă dependenţă cu altele ele te
silesc să-ţi faci relaţii care treptat îţi restrâng independenta
X zorile, moartea speranţei speranţa, noaptea e teama teama, se
preschimbă-n puls pulsul a încetat în zori
X ochii tăi împăduresc ziduri se năruie la miazănoapte ei, nu ştiu unde
ne aflăm, mereu pe drumuri noi, cunoaştem harpie pe dinafară.
X lupanarul luminează biserica sub lespezi lespezile îşi cântă prohodul
bălti bălp de imagini în amurgul de ambră ambra veghează cina cea de taină-n
lupanar.
X oh, ce mijloace mai suntem când orice criză e o ruptură ce-nsingură î'
tot al doilea e un androgin imagini alungă cuvântul unii vorbind iar alpi
trebuind Sa asculte.
Hinterland pentru vincent la fiecare întâlnire cu un prieten simt cum
viaţa mea se desparte, acum când o haită de lupi se-ntinde în urma limbii
române dar necunoscutul îţi bate la tobă timpul înşirând moartea pe portativ
vorbeai vorbeai aidoma unui om mort de oboseală în vreme ce schije din anii tăi
îtnpmşcau hotarele acestui hinterland părăsit de top printr-o stranie
însingurare păşeai alături păşeai alături de destinul tău doar câinii vagabonzi
veneau şi plecau prea atraşi de tine spre a se simp legaţi noaptea, nu e decât o
ierarhie întrepnuta, mi-ai spus cândva noaptea glasul tău gerându-se razant cu
apele ziua, privirea despica lumina şi descânta aerul cu o cu totul altă lumină
doar zăpada reamintindu-te această zăpadă topindu-se în urmele paşilor
noapte de noapte învecinându-te cu propria bătrâneţe la orizont însă ce pop
[ace cu un simplu orizont lărgit?
Unde te opreşti şi cine a mai adăstat acolo aidoma pe acum? Ce
însemnătate pot să aibă câteva clipe ale copilului tău resemnat catafalcului
când deodată privirea te uită la un simplu ciripit de pasăre peste coroana
brazilor?
E zadarnic – răspunde vincent – tristeţea va ţine toată viaţa…
— Dincolo de mări dincolo de lacurile nordului nenumărate voci se-
ntretaie prin tine deasupra aşezărilor prin care hălăduiai bântuit de lande
fumegânde când o simplă biserică pe > iurată de murmurul ierbii se retrage în
tine înconj mai mult decât anii tăi puţini fâlfâind pe aeroporturi îngheţate…
Ve o colină ¦'
Wa wei memoria luminii patria mea e cerul lui dumnezeu de ce eşti
singur în această noapte în întunericul plictisitor cât o duminecă zimţată de
limba copiilor şi a păsărilor; 9 departe de molcomia unui şold de femeie
şişerpuirea abia simţită a răului? ¦, „ aţthtind tavanul nemişcat în tăcere
aidoma unei priviri pe care p-o aruncă câteodată cu nepăsare o limuzină.
Acum, când până şi spaima a ostenit în pulberea unui cânt în aval,
străbătător ca o rugăciune.
De ce eşti singur în această noapte de ce eşti atât de singur când de
cealaltă parte a pământului viaţa sparge lumina în cioburi şi clinchete şi doar
gemetele muribunzilor te-nsoţesc în acest cor al întunericului.
Wu wei wu wei nemişcat întins în spuza de negreală să adaşti ivirea
zorilor să te trezeşti vara, într-o lumină-mpovărată de căldură aerul fremătând
peste lanul mai pleznind de galben până înspre frunzele pădurii în care abia
adie răcoarea peste un fir trecător de apă şi de undeva, glasuri susurând
lovituri de baros scrâşnetul carelor înspre târg pe când ei, pe mal cu undiţa
veghind pluta de trestie
— Undeva o broască orăcăind -şi tu, deodată în această lume atât de
aproape ţie cotrobăindu-i toate cotloanele, abia băgat în seamă în dupăamiezele
fără de moarte până înspre seara sfâşiată de lilieci şi de glasul ei întumându-
mă înspre casă printre zâmbetele celor încă-nvoiţi întunericul şi greierele acesta
trăgând sacadet fermoarul nopţii… Serile. Ascultând – hangiţa – luigoldoni…
Tranzistorul acela, cumpărat din pensioara ce-abia prididea de pâine ¦ ¦ însă
eram plini de-aplecare şi de răbdare.
— Eram eterni, sub stelele gravide de vremuri trecute absorbindu-ne
timpul ce se strecura lent prin pori şi doar tropăitul târziu al vreunui cal
îngânat de glasul înnoptat al călăreţului ne-arunca în zodii supuse clipei ori
veghiind aduceri-aminte '„ zori, poarta casei era mereu alta
Printre colinele arse de soare, abia îmbrobonind iarba… la unii, sufletul
s-a îniobăgit minţii, la alţii mintea a luat chipul lui.
— Şi-mpovăraţi şi răspunzători vor fi tot cei din urma… Îmi spui, fără de
amărăciune rupând o creangă de salcie totul însă, între nuanţe de asfinţit peste
crengi şi piscuri, veri după veri, gânduri şi simţiri fără de amintire aidoma
peştilor, mereu în alte ape huşuind înţărcaţi de maluri fără de bunăştiinţă altor
lumi. Acum, din depărtarea aceasta, îmi pare că o lume subterană, atât de
abruptă şi de niciodată îşi poartă povestea întru totdeauna… *. Ochii atâtor
dispăruţi, atâtor prieteni lepădându-şi copilăria, aidoma – şarpelui – pielea se-
ntredeschid în mine, fără a şti cine sunt înspre o lume rostogolindu-se-
pustiind. „încotro…?”. Însă undeva, şi-aproape şi departe luminile fiecăruia din
noi, singurele neatinse de lume veghează, fără de-ntrebări, fără de răspunsuri
cu o răbdare ce-a exilat aşteptarea nouă, atât de-nsoţitoare în pelerinajul
acesta întru lumină… estimp, buna învârtind lingura prin oale… „nu mă mai
opaci şi tu mă copile… „ şi frunzele castanului afară doar tresărind sub
mulcoma şi neîntrerupta curgere a răului într-o dimineaţă pe veci pierdută
inundându-mi acum memoria grea de remuşcări…
Iernile – erau scăldate într-o lumină de pietre rare timpul – hiberna în
zidurile catedralei totul sub suava povară a zăpezii înspre seara înstelată de
becurile clătinându-se în vântul-nghimpat… Decemvrie.
Odăi mirosind a ceară şi-n primenite perdele… Fulgi învârte) 'induse
peste ape cu malurile zimţate de gheaţă
¦ deodată dangătul de amiază dinspre catedrală şi zidurile mai negre ţn
spulberarea albă în hămăitul iernatic al dulăilor, iar noi?
Eram însuşi jocul, iar soarta aluneca alături, nebăgată în seamă,
răbdătoare adăstând lângă pradă, întru veghe pregătindu-se despărţirii mele de
joc pe cărarea abătută dintre bărbatul şi femeia căutând a se smulge din mine
înspre calea lor de nepătruns ce-s pricina unei dureri şi nostalgii fără de nume
zămislind ne-nfelegeri şi-mpovărăndJtiră de rost aidoma unei întrebări ce cu-
ncetul ia chipul trupului tău gârbovit întru stingere zăpadă.
Şi urmele-n zori ale câinelui dinspre adăpost spre poarta-nchisă chelăind
şi zgâriindu-i lemnul, şi totuşi nemânat de foame, sătul de-atâta lumire şi jocul
acum, alături pregătindu-se alipirii mele de soartă inele şi inele îngemănate-
ntr-o lumină de negrăit.
Totul să fi fost doar o presimţire a acestui teritoriu de nord?
Pustiit de încredere şi tandreţe unde totul se stinge pe retină unde a scrie
e un gest antic fiinţe prin care cineva neîndestulat e-nsămănţat şi cules de
moarte printre copacii înăbuşindu-se şi buzele călugăriţelor murmurânde? °.
Poate totul nu e decât un miraj… straturi devreme unite de stingere. -
^pândindfiecare o cu totul altă lumină egal cu sunetul ei de neconfundat
o cântare de soartă impusă de ziua naşterii şapte zile şapte note învăluite-ntr-o
lumină majoră ori minoră, să existe un teritoriu al unei lumini freatice ce-a
alungat timpul atât de şubred în faţa copilăriei doar? Timp înghiţit de timp
aidoma şarpelui devorându-se… Atât de fragili şi de neîncrezători încât ne
rugăm a nu fi duşi în ispită, neştiind că acolo unde nu există timpul nu există
nici ispita, nu a te întoarce-n copilărie, ci a o regăsi, lentă maree, absorbit de
acest teritoriu fără de nume %-'*% ce de fapt te locuişte deja.
Pe-atunci, nu ştiam…
Păduream zori-amiaza adieri de răşină ciuruite de ploaie vălureau sub
soarele zvântând frunzele dinspre sălcii – ţipetele scăldătorilor doar toamna cu
mirosul ei de belfer şi ploile ne-alungau în odăi aburite de fructele coapte, iar
primăvara era doar o sală de aşteptare a verii şi era vremea când anotimpurile
mai viau încă sub pulsul minunării.
Apoi deodată această stare de asediu într-un târziu septembrie când apa
picura de pe olane şi crengile-nnegrite ale castanilor…
Când hălăduind însingurat eşti însoţit de tine şi porţi în buzunar oglinda,
de pe acum…
Oaie adaşti fără de voie pe un pod – privirea-nmuiată de pi* pe unde ui
vălurita masca mortuară a burguh ce brusc îţi e necunoscut femeile sunt încă,
doar o adiere şi un sentiment de plai te-ncearcă străbătut de pale de sân abia-
ntrevăzut şi fără-a bănui eşti însorţit şi vei tânji oriunde-aifi.
— Însă memoria, ajdoma-anotimpurilor alungă vorbe şi gesturi ce
hrănesc uitarea-ntr-o cameră obscură lumina învăluind tăcută cele petrecute
mereu alta-i însă nicicând aceeaşi: între a învinge şi a birui zace un răstimp
egal cu ghesul de-a uita iar dacă spui, te iert un altul eşti de pe acum şi-
ndepârtat şi totuşi n-ai biruit şi-o alta primăvara se-ntrupează acum din
întâlnirea lutului cu lumina cumpănindu-se în Noaptea învierii în adieri de
tămâie şi candelă cu buzele deodată uscate murmurând slove de neînţeles
această beznă în jăratec un giulgiu între lumânări şi stele peste aşezăminte
bolniţe şi-nchisori peste-nstrăinaţi şi-nsingurafi mutilaţi şi drepţi între prunci
şi muribunzi voci de boltă dinspre zăpezi peste maluri.
Anul zace-n ecou. Clipa-nsămânţată apoi doar susurul paraului printre
frunzele de mai an întâmpinând zorile între pale de iarbă iar tu, lângă un
arbore într-o aversă învăluit în aburul pământului şi răcoarea răspândită de
ropotul peste frunze unde de neînţeleasă jinduire, ciuruite de ploaia căzând
peste privirile noastre urbanizate. – '„ Plin martie deci, delăsător în faţa trezirii
unui arbust în scrâşnetul roţilor dinţate îmbucaţi descojind până şi această
dimineaţă
I
§
I î a a< o
?
F
UH
So* fi. A h fi
*o2ă
§”s -^§ i
If
R
I ffflff1

(6 g S -c §> „ S.
N
—F
11 n
L3
I
I ir
I
1f
§
§
I
I fii!

Ii
§¦ i
^1 II
I
I llâiffî li!
F îi fjl in
S § i' | S ^
S a 3 | 5. S
S a?! ° §> 5-
§ i §¦ | B. Z
I i l dialogul în vânt al ierbii şi norilor aburind faţa soarelui departe de
orice anotimp care să-nece adâncul în care ne găseam, şi e doar această foaie
de hârtie pe care s-au încrustat m dezolarea albului rămăşiţe de aripă dintr-o
pasăre dispărută în ere
— Şi Ploaia disecând timpul meat nimic nu ne mai bântuie şi rămânem
cu ochii uscaţi pe fereastra prelinsă de stropi: cine moare în fiecare clipă în tine
cine pledează pentru el '%,. Când mult mai târziu iarăşi în timp nu pajiştea
scânteind stins în soare j, ci tu însuti zbicit aidoma unei lehuze după prima şi
ultima naştere pentru tine ce incident de bunăcredinţă ochii şi fruntea fiului
meu: un câmp negru arat în alb străbătut de două călăuze rătăcite aici pe
colină – printre mesteceni în apropierea de lespezile vegheate de o clopotniţă
privim împreună amurgul devorat de ferestre, o boare de frunze şi kt străpunsă
de miasma florilor ne-nfioară buzele se răsfiră în fascicole de ambră pentru cine
bat clopotele tată… Am tresărit la o atât de pură coincidenţă…
O pală de vânt aterizând pe cărare în plimbarea noastră îndrumată
atunci, m-a prins deodată de mână ca şi cum fragilitatea ei m-arfi împiedecat
să răspund tăcuţi tată şi fiu împroşcaţi într-o clipă de toamnă gingaşamar de-a
lungul unui râu fără de maluri au socializat între timp moartea
Rechizitorii!
Harfe de răcoare
Din nou istoria lovind în coperţile bibliei
^ câini încăierându-se printre gunoaie sâmbătă inipre patul de duminecă
se-nfăptuie rutul în ce orânduire trăim acum? În ochii turmelor însângerate de
ţânţari s-aştern prăfuite drumuri ale acalmiei precum în aşternut capul întors
pe-o parte al femeii obsedată de altul mai mult decât însuşi palpabilul…
Aşteptăm mereu totul de la altcineva, din altă parte decât de la noi din
noi… O ploaie şi ea doar în memoria unui bătrân aidoma unei întreruperi în
respiraţia amiezii aidoma unei însoriri a arborilor aidoma privirii pe care ţi-o
aruncă o femeie ce n-o mai revezi vreodată…
Rătăcitori, în nemărturisita dorinţă de haos care ne menţine şi justifică în
agonia tăcută a acestui poem în pofta de căpătuire şi personalizare
însingurându-ne aruncându-ne în arene, îmbătrânindu-ne…
Spre nord poate spre nord aspru şi stâncos drum al regăsirii…
În noaptea aceea te-ai apropiat de mine aidoma unui poem pe calea de-a
se naşte înlănţuind fi-am pus mâna pe frunte spre a-ţi aduce aminte de mine…
În jurul nostru se prăbuşeau dumbrăvi şi văi oameni şi oraşe apele
îngheţau iar vântul se-ncolăcise în jurul gleznelor noastre pe măsură ce
înaintam în ţipăt în vis se făcea că mă aflam într-un pustiu alunecând lin
înspre un necuprins când deodată în faţa ochilor – imense ecrane – deveni abia
vizibil un cuvânt zămislii din patru… Ori cinci litere, e greu de spus. Ştiam că
de-l voi desluşi voi înţelege totul, o groază biblică mă-mpiedică şi m-am trezit
urlând, am încercat să readorm umilit de laşitatea mea ce nu putea fi
supravegheată… Însă el, nu a mai reapărut şi am certitudinea că nicicând nu-
mi va reapărea în această viaţă dormeai, şi oricât de bizar ar părea cuiva
istorisirea aceasta de un lucru sunt sigur: de atunci pentru mine noaptea şi
ziua sunt două mari aripi între care zac nostalgia şi nerăbdarea mea afară,
zorile s-au insinuat lent acompaniate de harfe de răcoare
Cantilenei ap.
Te afli doar la un zbor de pasăre de mine înploaia ce deodată face vizibil
timpul câmi price cuvânt e de fapt un abis acum, când noaptea e undeva de
cealaltă parte a pământului, te afli doar la un zbor de pasăre de mine şi-afară,
o boare alunecă deasupra apelor.
Se-ntoarse pasărea nemişcată adastă doar pieptul ei gingaş vorbeşte fără
cuvinte sălăşuim Mretimp în acest teritoriu al apatiei paralizat de străzi unduit
de chipul senectuţi în ordine şi tăcere tineri încearcă pe rând fuga din la minor
părăsiri Mre timp arbori înfreamătă pământul aidoma marinarilor ce-şi înăbuşe
durerea pe mare
Ianus însuşi pe podium ridică spre spectatori înlăcrimat bagheta, în
vreme ce hohotind supune orchestrei op. 89 în la major suntem Mretimp
preaplecaţi frunzelor ploii vântului o răsuflare încărcată la marginea unei hărţi
medievale întrutotul întâmplătoare întru totul întâmplători doar o
v'deogeneraţie nunta oghioagă de lemn într-un subţire ătam la gp^Mtă în frig
bărbatul, Era mult prea târziu când seara se lăsase peste biserica gotică şi
mirele ridicase paharul…
Acum însă, ochii descoperă peretele gălbui unde mult prea departe de
toropeală şi clinchet tablou! Veghind de undeva desluşit, aceste Jcurau, tăcute
în istoria noastră.
Viscolea troiene de zăpadă aburind un podeţ peste pârâul îngheţat şi el,
mult mai în faţă.
Bărbos şi murdar cu haina fluturând odată cu şuviţele cărunte de sub o
pălărie tăvălită, purtat de picioarele lui subţiri pe care vântul încremenea
nădragii mototoliţi, iar ea, mai în spate.
Gârbovită şi-njaşurată într-un pled ca de glod – înfruntând cu
zbârciturile ei gerul acela însingurat în repaosul înşelător al lui februar, însă în
urma lor, copilul ţinându-se de pulpana pledului ei, sub paltonul lui al celui
din faţă, pe care de mult nu-l mai striga aşa cum cei de-o seamă o fac cu tatăl
lor.
Totuşi, strângând sub braţ
Râstr/şte „°PU fard anotimp
Cărţile se citesc şi se recitesc singure atunci când vorbeşti cu unul şi e ca
şi cum ai Vorbi cu toţi.
Zorile se revarsă peste-apele-aburinde abia o ninsoare de secunde şi nici
o lumină pe drumul damascului prea departe mult prea departe toţi iar alţii
morţi şi femeia aceasta cu sufletul ei de infirmieră vrea să-mi oblojească
mâhnirea cu ceaiuri şi ierburi privesc clopotniţa dintr-o livadă şi piscurile-
nzăpezite mai încolo mult prea sătul de cărări şi drumuri viaţa toată prinsă-n
macadam deasupra doar ploaie şi nori când în plin soare se ivesc cu ochii
măriţi dând din braţe pe un promontoriu abrupt alunecând fără oprire înspre
propria lor fiinţă împotmolit între malurile râului acest pod la un capăt de vară,
străbătut de oameni camioane animale zace – răstignit în faţa mea în
resemnarea umbletului privirea întâmpinându-i în ce tristeţe îşi află oare
depărtarea? În vocile ce se pierd pe sub arcade ori luminile ce se sting una câte
una de partea cealaltă a apei pe care nu o aud nu o văd închipuind-o o intenţie
doar prelinsă în seara aceasta de octombrie paşi se-ndepărtează. Faruri risipesc
siluete pe sticla geamului şi noaptea îi impune arpegiile existând în afara mea
dincolo de aşteptare insinuându-ne printre muchiile cărţilor.
Zăresc agrafele tale pe lemnul pervazului uitate într-o noapte fără
anotimp… Unii, au plecat de mult alfii, nu vor mai reveni traversându-şi
părăsirea precum râul acesta lunecând pe sub arcul de piatră trecător abia
bănuit în palma mea întinsă '„fumul de ţigare între fereastra şl cer
XX
Dacă zborul nevinovat al unui fluture în câmpia andaluză poate provoqg
după o aruncătură de vreme apariţia unui uragan prin îndepărtate arhipelaguri
ce gest îndepărtat şi firav îţi poate hotărî o viaţă?
Estimp, seara îşi risipeşte infinitivele pe faţa oraşului zăbrelit de o
singură voce pe când în câmpul amuţit de băltoace toamna împrăştie
frontierele şi orice fereastră te-ndeamnă după o vreme, să priveşti domol în tine
şi-afară păsări şi oameni arbori şi-nsinuarea deplină a vântului ducându-şi
sporii departe peste munţi şi sârme ghimpate prin sânge se strecoară
clandestin – un abur abia în trupul fătului: „moartea e de genul feminin
„ somnolează gălbejitul dascăl, însă între ea şi gramatică e tot atâta deosebire
ca între un mort şi propria sa înmormântare tot ce ne-nconjoară să nu fie decât
iluzia propriei noastre neputinţe?
Gata acum.
Biografia acestui copil sălăşuieşte pe platoul pupilei privim împreună de
pe colină oraşul în ambuscada de culori a toamnei: în ochii lui fire de zăpadă
printre trunchiuri înnegrite în spatele cerului cineva priveşte într-o fântână
tulburată de un câine mort şi toată noaptea te va bântui insomnia
Şansa printr-o răcoare de miez de fruct cu privirea spartă de lăstăriş cj
gura-nviorată de tăcere în depărtare verdele-năsprit între goarna şi-ndemnul
vânătorilor…
Clipa, abia pulsând dinspre adâncul lacului alb înfremătândo lebădă…
O sirenă sfredelea ziua deasupra pasajului undeva cineva urca anevoie
prin vreme
A pe gâtul ghitarei în sunetele rănite de căderea-n pălărie a monezilor
trecători în transă îmbătrânind între două case de asigurări fisurate de vaeml
salvării peste aşezarea sub nori peste oraşul sub fum un furnicar de uitare în
faţa catedralei înnegrite în bătaia neauzită a secolelor iar ziua e o clepsidră în
care lumina picură lent preschimbăndu-se-ntuneric trecători încărunţind între
două tribunale, iar el scuipat de-un zeu pe caldarâm şi e cel care colindă aceste
aşezăminte ocolit de şerpi şi-ndrăgit de pulbere şi e cel ce-ascultă aplecat peste
un tain voci, de mult răcorite de vreme şi e cel al cărui chip îl întrevezi aplecat
peste gura peşterii din tine şi e mântuirea firavă dintr-un ceas al zilei doar.
În derivă, spui înspre nord.
Şoseaua – o cicatrice albă peste gura plaiului şi tu să o iei agale, şi e doar
o femeie ce-şi bea laptele în faţa pervazului ce te-nrămează pe-o pajişte undeva,
cândva veştmintele, nedemne de trupu-i aruncate peste un jilţ fie-vor seva
oricărei închipuiri în care, ce va fi fost şi ce va să vină sunt doar riduri pe
chipul lacului ce va dăinui în aducerile tale aminte mult după ce femeia se va
fi-nveşmăntat şi o pasăre tocmai ciuguleşte dintr-o ceaşcă de lapte uitată pe un
pervaz să-ncercăm însă, a răzbate înspre miez printre sâmburii fraged
răspândiţi ' în carnea cea morganatică.
Aidoma pupilelor unei copile de munte privind cerbul îmbrobonit de-
mperechere… Adăpându-se icoane de sevă, încercând a trezi băgarea de seamă-
n proaspăt agonia lentă a atenţiei în refuzul cărnii de-a mâna sângele când e
mult prea târziu şi orice toamna-şi mână-n iarnă remuşcările să fie doar o
oglindire-n apă a unui zâmbet crud? Tulburând ochii cerbului răsfrânţi în
dorinţa neştiută o unei copile?
Nu ştiu. Cel ce va citi aceste spulberi, va dărui mai apoi o ramă spunerii.
Numai atât. Numai atât.
Sfârşit de aprilie frunze risipite
Mereu mai îndepărtat mereu mai la margine în dupăamiaza aceasta
lipsită de tandreţe când însăşi ploaia este o anticipare în lumina joasă
absorbită de ochii tăi în care privirea nu se mai naşte pentru mine.
Sfârşit de aprilie. Şi-ntunericul coboară de pe metereze învăluind
meleaguri ce străbat justificările noastre, te-ntorci acasă, însă nu mai eşti tu
însuţi şi ai pleca din nou, însă niciunde n-ai adăsta.
E târziu, alături, ne reamintim unul de altul pe când prin stafii motoarele
încep să uruie iar păsările anunţă o nouă dimineaţă.
De eşti astfel făcut încât fiecare privire de-a ta de-a pururi sa se
preschimbe într-o amintire eşti prins din toate părţile într-un hăţiş de umbre
alei copaci şi frunze risipite fulguind într-o lumină ce-ţi aparţine doar ţie şi-
nsingurat vei rămâne în devălmăşia de viaţă dinjuru-ţi aidoma unui arbore
printre arbori în împânzirea de zumzet a păsărilor, gâzelor şi foşnetul
animalelor ori glasurile risipitoare ale oamenilor mereu chircit peste lumina
rară din adâncul tău ce de altfel nici nu-ţi aparţine de eşti astfel făcut încât să
te datini la orice apropiere ori depărtare nu-ţi fie teamă.
Vom lăcrima şi vom albi împreună
Absente alegria
În vreme ce soarele zvântă asfaltul ghiftuit de moarte iar viscerel&tale
torc la chindie mărind pupuete pisicii priveşti cum se cerne praful peste
lăstărişul colinei sprijinit în închipuire ziua aceasta tot ce te-nconjoară e un
vânt doar adiind dinspre lacul unde mai adastă şi acum urma trupului tău din
vara trecută nămolul ce-nchingă pietrele risipite pe mal aidoma cum ai traversa
o odaie fondantă de respiraţia oamenilor fumul de ţigară al prietenilor un
muzeu al absenţei pe când din robinet apa picură rar străbătută de şinele
şuierând în aval de gara părăsită… Cei din urmă vor fi cei dintâi… Apoi muzica
înfiorată pânza difuzorului în înserarea ce se desprinde ca un meninge fulgerat
de remuşcări acolo unde adastă lumina albastră nu mai există timp doar noi în
voalul străveziu al zilei îl naştem şi îl avortăm înainte ca vremea să dea năvală
peste noi din nopţi ferecate.
— Am fost atât de fericit… Şi-a încheiat scrisoarea băiatul meu de
unsprezece ani, lăsând în urma colii un spaţiu mult mai alb şi mai îndepărtat
decât distanţa de leghe ce ne despărţea, vocea pierzându-i-se din ziua lui în
noaptea care mă aştepta, zadarnic încerci astfel să-ţi închipui câteodată vocea
cuiva susurând înspre tine aidoma unui fir gingaş de apă… O, atât de previzibil
trecutul acesta al nostru încât ceea ce va veni vreodată, mereu ne va părea
străin faţă de clipa care atunci a măsurat două singurătăţi contopite într-o vară
fără nume… Acolo unde adastă lumina albastră ne vom mai recunoaşte?
H zonarea vremuri migratoare peste meleaguri încercate, primăvara
îmbătrânind, zburătoare renunţând a mai pleca înspre toamnă, nu te mai
înţelegi nu mai înţelegi pe nimeni sătul sătul de vorbe măsluite n-ai mai pleca
n-ai mai rămâne nu atât străini cât mai ales pătrunşi de a ne fi ne pierdem
timpul cu noi n-avem vremepentru voi suficientă iluzia, ar împacheta şi fum
pentru a putea goni femei sterilizate de posezi şuviţe de singurătate dâre de
angoasă li se preling printre coapse iar noaptea îşi pune cu-nfrigurareproteza –
somnul brusc glasul aud vocile copiilor e deZWitulvideocasetelor sfârşitul
şerpuitor al oalelor încinse la fel adevărul Pe care-ncerci să-l împărtăşeşti unii
au ruinat totul dragostea meleagurile oamenii au venit alţii ofilind floarea
mireasma dimineţilor de primăvară când apa stropitoarelor sfâşia acest văl
înviorând pasul trecătorilor înspre ce? Aici, la marginea unui ocean molcom
aidoma lui tantal ţinem în cumpănă un continent îmbătate de goană şi vreme
fii-vom atât de nevrednici de ce ni s-a dat?
Ori alintaţi de prea plinul meleagurilor ne ofilim mioritic?
Să te descurci să te descurci vorbe prea osanate de mame soţii sore în
tăcere preţuite de amici… Cât despre prieteni
Ana din ace/ea clas/ce vi/Ion
Nici o lumină nu tulbură adâncul acestei veri seara, oameni tăcuţi în
staţie şi câinele întorcându-şi privirea de la tine^kjnarginea zidului – viaţa
noastră în buza vântului, umezind o oarecare frunză la malul apei – noaptea
copacii tremurătoare umbre pe albele case unde respiraţia ta abureşte geamul,
aşezat la masă priveşti întunericul – în ploaia egală uitat în faţa ta – neatins,
paharul pe când neonul zuruie în noaptea verzuie şi lăuza îşi plimbă mâna pe
fraged pântec închipui această ploaie peste răgazuri, la răspântia spaimei unui
bătrân în foşnetul porumbului, într-o dupăamiază când nu mai e drum de
întoarcere în această linişte luxată de o prea mare lehamite când chiar veghea
ta, la chenarul nopţii pare nesfârşită.
Târziu, vântul va lovi paleta acestui anotimp, înşelătoare limbi trezind
însufleteleegale ca nişte ştergătoare de parbriz.
Îndoiala?
A dispărut de mult. Capetelepreaplecate chelesc cu uşurinţă.
Certitudinea ca o piedică. Împiedecarea ca o certitudine atât. Doar atât.
Ori poate silueta maşinii de culoarea steagului putred pierzându-se în
învolburarea gălbuie a arborilor impasibili martori desfoliatei noastre treceri
prin lume ce dar mai mare aş putea eu să-ţi fac eu care nu pot decât fura ca să
am ce-ţi oferi?
Însărcinat de toţi şi alungat de orizonturi.
Ce dar mai mare aş putea eu să-ţi fac
1 eu care nu pot decât cuvânta în încodrire ca să am ce-ţi oferi?
Înnebunit de noapte şi stors de lumină.
Ce dar mai mare aş putea eu să-ţi fac decât însărăcitele-mi parole ce ne
despart şi-nlănţuie?
Şi vuietul acesta prelung cât o privire haihui.
Ce dar mai mare aş putea eu să-ţi fac?
Zdplazuri dapdamiaza de mai an
Nici o simplă dimineaţă de mai nu poate să alunge coşmarul nopţii
clipocitul egal al întunericului presărat de hămăitul câinelui şi foşnetul
hamsterului din borcan deodată trezit la viaţă de răsuflarea alor tăi şi nu şti
nicicum orice s-ar spune dacă trupul lor îşi continuă calea răzleaţa spre moarte
ori ceea ce îndeobşte se numeşte suflet colindă prin locuri unde nu mai există
recunoaştere şi-ademeneşti cu disperare uitarea încercând mereu să evadezi
dintre aceste zăplazuri unde propriul tău timp zuruie lent ori gâfâit înspre o
mare spaimă de veşnicie din care te-ai întoarce din nou cu memoria atrofiată
aidoma unui copac ce chiar şi după moarte îţi este de folos arzând şi îngrăşând
pământul acesta pe care am fost exilaţi o vreme după cum – orice carte este
moartea unui copac după cum teama şi umilinţa se vor petrece cu anii
preschimbându-se în aducere-aminte şi dragoste pentru cei zămisliţi prin tine
odată cu nostalgia lor faţă de vremea traversată laolaltă acum când tu nu mai
exişti decât în celulele însingurate de uitare ' la fel, această răzleţire de păsări
ignorate de noiembrie pe cerul de culoarea ţipătului şi ghesul de neînvins al
închipuirii încercând să le soarbă până şi aerul de sub aripă…
Recurs la neliniştile poeziei moderne stop-cadra
Prin '880 călări, în zori plecam prin pajiştea din faţa hanului lui george
iar doamnele râzând trezeau jkpoane vizitii şi gâşte mai ştii?
— Dar de ce nu cum mi-arătai pe zare ploi iar muştele se lăfăiau sub
căpriori… Ţi-aduci aminte? În biergarten legam căpestrele de cercevele când
printre mesteceni broasca ţestoasă a hangiului îşi întindea gâtul ei negru?
Dar nechezatul murgului tău lendru… Când puful de pe braţul ei prelung
îi gâdila nările fremătătoare înspre ploi şi pulbere?
Renoir, spuneai -poate acum îşi moaie pensula în loira zâmbeam nesiguri
tolăni fi pe băncile de lemn sub vişinul lui george în lumina răzleţită de frunzele
ce abureau capacele argintate ale stacanelor… George… Zâmbind, ca-n stampa
bătrânului tău unchi… Rămânem peste noapte, îmi spuneai.
Iar eu sorbeam tăcut din bere…
În depărtare – o pală de iarbă învolbura cerul de parcă cineva ne va gândi
odată dar tu priveai surprins deodată gardul de sârmă ce despărţea pe alde
vian de a lui grui sârmă ghimpată întinsă între aceea zare, mesteceni, rău şi
han şi ai zâmbit… Bietul meu andru – e ploaia doar… Se pregăteşte doar de
ploaie…
Mirosul păsărilor migratoare învăluie trunchiurile brazilor se contopeşte
abia cu aburul ierburilor arse de toamnă părăsite în ploaie au rămas străzile
pavate de aducerile aminte din care ai fost exilat… Cu seninătatea unui secol
copilul contemplă apele învolburând cu ele rugina pădurilor, iată drumul
destinului prin tăcerea noastră într-un naufragiu al răsuflării ce acum deschide
o plajă pe care zăceam fără viaţă deasupra mea se roteau sătule poemele era
prin '880, septembrie.
On the road lui rolf – pentru noi întru milă fi înţelegere zugrăvite de
zăpadă peste crengi-nnegrite fi bulgări de humă o şosea izbind în proaspăt
zarea unde stoluri înzăbrenesc lumina gonind lin îndepărtându-ne sfârtecaţi de
gânduri străine meleagului şi totuşi suspendaţi în rostogolirea roţilor alehei, în
distanţa unei priviri s-ar cuprinde şi-ncheia poate o viaţă de om.
Cine îşi mai aminteşte acum de tine când te condamnau odinioară de
nerăbdare răbdători lăsând ei vremea să le intre sub piele doar tu, mereu mai
la margine… Un somnambul deasupra unei prăpăstii, trezit de cumsecădenia
lor benevolenţa prăbuşit peste chipul tău din oglindă zdrobit de pământul ce-ţi
merita palma singurul.
O dezmierdare doar, a cerurilor? O ştiai prea bine longevitatea lor era
doar un pretext de teroare aspirată încetul cu-ncetul până la deplina contopire
cu grota, acum când lent o ură cu două tăişuri le răneşte gesturile, ne-a rămas
doar amintirea.
Un manual al oglinzii în cioburi, acolo, feţele noastre îmbătrânite, ridurile
minţii căutând mereu să aservească când sufletul tău nu mai este acum nici
măcar nesupunere? Unde eşti tu acum… Unde. Noi. Şi morţii aceştia… Nişte
sâmburi ai lutului… Ţi-aminteşti? Păsări tărăgănând zorile, da lovit de
întâmplare unde moartea bate egal trasă de vreme, nopţi mărunţite în clopote,
dangătul lor peste frunza încă caldă de refluxul sevei încă fierbinte din poala
unei femei prin privirea căreia treci peste iarna mai argintată din tine.
Dezmierdare, dezmierdare şi descânt de sânger, refuz al vorbei.
Să fiinţezi spre a uita mereu alături de tine? Nu o să aflu nicicând, însă
între această oglindă şi chip se află aerul pe care-l respirăm adăugându-te
somnului nostru, zbuciumat de memoria numelui tău doar
Octombrie trecători în noapte
Omul e doar preludiul unde somnul şi zeul se ignoră, octave de vară ti
despart trepte urcate şi coborâte în penumbitfi ţinui evantai de frunze când un
simplu diez al luminii sperie de moarte inima acest labirint de carne prelungit
de intuiţia sângelui ce distilează lent cheaguri de moarte împotrivindu-se ei
cum apa peştelui viu.
O, amânare a acelei zile ori acelei nopţi ce-ţi traversează viaţa ca o apă
freatică străpunsă de susurul unei stele, şi ea aflată cu atât mai departe cu cât
propria-ţi viaţă se-nsingura atunci.
Ori poate totul e doar gestul unui mare senior risipind cristale ale
neliniştii numite de noi cuvinte şi cuvinte legate întru supravieţuire hrănite cu
stingeri treptate ale complicităţii noastre cu tot ce ne înconjoară?
Şi mâine?
Aşteptare iluzie şi căinţă tandră ne suntem.
Şi totuşi am putea vieţui poate, ori ne-am putea odihni o vreme doar
adăstând în privirea acestui ierbivor răspas în faţa pulberii stârnite în
depărtare de brizele ploii.
O cu totul altă nelinişte îl face însă să-şi apropie botul de mâinile noastre
acum în aburul unic al unei dimineţi de toamnă.
Octombrie, zile trecute 276; zile rămase 89; paşii trecătorilor desprind
privirea din focul în care arunci ultimele pagini din cărţile copilăriei, se-
nnoptează. Şi-afară se-nchidporţile iar camerele deodată încep să existe în
lumina scăzută a becurilor doar flăcările în bătaia fără de gând a vântului
presimţeau poate clipele de azi. Trecători în noapte, străini în camera surprinsă
de zorile ce-nsoţesc pârtia glontelui la noi, doar clopotele mai întrerup zilele din
fireasca lor curgere în care mirosul pâinii se strecoară aievea pe străzile ce-şi
croiesc un drum de răcoare spre a prelungi o singură seară sub stelele
îndepărtate ale nordului…
Ci poate totul ar înceta ne-am putea regăsi fără a mai întreba încotro…
La marginea lacului părăsit un bătrân strânge în palmă o coajă de pâine
în aşteptarea păsărilor
Paradox tandreţe
Un simplu trăitor al pământului îşi potriveşte mersul după pulsul
melkagului pe care îl străbate iar gesturile sale sunt cele ale unui pensionar al
timpului, naşterea iubirea răgazul şi moartea sunt pe potriva ierbii grâului
fructelor şi zăpezii iar cerul său este îndestulat de soare şi stele. De ce oare,
atunci când auzim vorbindu-se despre un mare om al popoarelor încă vieţuind,
deodată ni se pare că ascultăm un necrolog?
Spre tine, migrează viitorul meu precum din crengile grele de muguri
pământul spre trecutul său.
Doar ochiul tău mereu prezent scaldă această sfială între buzele
amurgului, numind-o tandreţe şi acelaşi mit gravitează în jurul aceluiaşi
pământ, astfel precum ce-a fost şi ce va fi în jurul acelei singure clipe pe care
noi o numim de foarte departe azur nepăsător goeland, te-ai desprins deja în
mine contemporan cu naşterea poemului
Rafale câmpul îngrădit
Stâncile ţâşnind din apă la buzele golfului încremenit în pânza pictorului
de colombe. Rafala mulţimn ta sunetul sirenei.
Singura durere rămâne vârsta.
Mai târziu, înnainte ca localul să fie închis cu zgomot, ninge uşor.
Va ninge puţin, fără ca zăpada să se depună, somnul celor mulţi înăbuşit
în aer. Prin uşile crăpate, privirile copiilor descoperă o lume cu ochii ninsorii de
afară.
Apoi din nou banalităţile beţivilor zvârliţi în noapte, îi alungă în patul
larg. Tabloul deasupra.
Acum, apele s-au retras, lăsând stâncile albe şi goale, înfipte adânc în
nisipul umed…
Egifia tiranului se topeşte în gura mortului condamnat pentru că a
îndrăznit să-i calce peste umbră delicate zăpezi s-au topit pe buzele sale pe
pulbere cândva şi nu i-a rămas decât o nebănuită răcoare în suflet atunci
graţie efigiei memoria îi va înverzi însă nu celţii înroşiţi ai lupului o vor paşte ci
buzele fragede ale unei mioare rătăcite
Anotimp în sepia boare de sera
Ulmul însingurat platinând întru lumânare patrician grad sonoră velă
deasupra trei păsări cumva una toamna galbenul verdele albastră prăbuşind în
brun bulgăr îmi priveam mâinile însângerate de amurg uluit, de parcă ele mi-
arfi curmat viaţa iar printre degete lumina se stingea în bulgării de humă.
Rupţi de pământul întru care ne-om întoarce ca într-o planetară
conspiraţie ne strecurăm tăcuţi printre rezervaţiile de ciment ale clădirilor abia
suspectând aerul şi fără a da ori a lua seama când doar ochii fără de pândă ai
pruncului, firesc ar spulbera aceste versuri.
Copilule, strugurul pătează (buzele unduind rotundul) înspre vale fumul
îşi lasă încet palma
Clopote de sare arhive
Un şuier peste ape de unde abia mai răzbat vocile noastre.
Doar tropotul cailor trecându-şi poverile peste pod mai iscodeşte ultima
încăpere a auzului.
— Azi, iarna s-a desprins lin din clopote însă închipuirea s-a lepădat de
noi privirea zămislind văi părăsite să o iei agale de-a lungul cărărilor brăzdate
de întuneric când însăşi oboseala nu-ţi mai aparţine.
— Să vorbeşti de unul singur şi vocea să ţi se piardă pe nesimţite cum tot
mai stins te-ai auzi coborând într-o ocnă de sare.
În lungi după-amieze păşunea se stinge încet în oglinda geamului odată
cu lumina felii de sticlă alunecând prin martie odată cu ploaia şiroind pe geam
coaja de pâine, muchea cărţii, luminând învechit.
Cu mâna întinsă fumul ţigării reţinând pasul acum, masca mortuară a
oraşului unduind chipul neluminat al mamei ori sugarul zâmbind pierdut prin
vieţile discursului, zâmbind – dreptul lui sacru încă privind vechea gravură din
faţa ta -fachiri înfrăţiţi în stampe, aplecaţi peste pajura monedei un lung şir de
paji decoloraţi de moarte, înspre mesele înguste ale burgunzilor apoi, cum mai
revii acum, şi plouă plouă peste statuile din ce în ce mai proaspete sub
acoperişul sticlind al teraselor şi oraşul se închide prin arhive şi liniile
tramvaiului această clipă doar înspre afară un glas prin poeţii flamanzi, şi încă
„jeanne mângâie umărul lui aprilie „ în picioare, asculţi glasul pierind (prea
mult aproape de uşi) ora de pian, continuă pâng ' „ aburii ceaiului ^%^- – y^
vechea balustradă/fi$<> urcând} spre tine wfeneraugenb/fck ce ştim unul
despre celălalt? Dincolo de vorbe e-ntotdeauna teama violenţa luminii într-o
dupăamiază însorită sporind un sen%^ent de cărare pierdută printre mesteceni
şi nu te mai poţi dărui smuls şi-ndepârtat de colinele-ngălbenite-n dangăt
hotărât de străzi şi coridoare, şi mori încruntat, e-o neîmpăcare. Totu-i pătat,
dincolo de vorbe ce ştim unul despre celălalt?
Arpegii ale insomniei stoluri de porumbei de-a lungul străzilor într-o
lumină de sfârşit de imperiu fluviul încolăcit în depărtare unde se prăbuşeşte
mugetul şlepurilor…
Lux şi priviri fără de ancoră într-o pală de deodorant amurgul păsări
amintind câmpul frunzelor coaja amară a arborelui…
Eşti aidoma celui întors dintr-un război nemaiînţelegândfrăgezimea apei
a ierbii râsul flecar inculpat între obsesiile de neînţeles ale ororii refuz al vorbei
deşarte în odaia-ţi-ndepărtată unde zidurile imense ecrane derulând irosirea
bestialitatea unei lumi ahtiate de a se îndepărta cu furie de sine…
O singură întrebare ajunge ca demolarea-p să poată începe… Între cine şi
tine mântuieşti mereu apropiindu-te mai mult de lumina aceea străvezie?
Ce ştim unul despre celălalt?
Aici, totul e doar luciu în goana aceasta în care zâmbete ţâşnesc de sub
ţurţurii pupilelor vinete natură fardată, cu noaptea-n cap.
Eleganţă şi nepăsare pe când din cimitire izbucnesc hohote şi-o haită de
limuzine învie străzile undeva, departe un copil rupând tăcut dintr-o franzelă
din apoi, donau turm oraşul, se risipeşte închegat de poduri şi viaducte cupola
rotindu-se pe nesimţite… Oamenii nişte grăunţe săltându-şi obsesiile pieritoare
nici un zgomot doar clinchetul paharelor irizate de soare printre care chelnerul
îşi plimbă rictusul stilat şi smogul acela, acolo peste turle şi străzi.
O simplă dupăamiază a unei metropole sterilizate de fast italieni guralivi
pe lângă mese în zumzetul ventilatorului când deodată, auzul te părăseşte
privirea în piscurile încă-nzăpezite. E aprilie, aidoma unui cearcăn în jurul
oraşului, unul contemplând vitrina unde pe-un ecran Estul în devălmăşie kurzi
îngheţând ochi implorând în ninsoarea neaşteptată şi târzie a primăverii…
Lângă o graniţă… El continuând să-şi contemple doar o graniţă. El
continuând să-şi contemple doar chipul acum descompus şi traversat de
automobile fâşâitoare vântul destrămând crengi le-negrite sub care vânzătorul
arab de ziare îşi suflă în palme privindu-te. În tăcere, privindu-te viena aprilie
'89
Ingratitudine astrala metamorfoza
Ne recitim vieţile în faţa oglinzii ce îmbătrâneşte laolaltă cu noi în avele ei
vremea se lăfăie şi*tonotimpurile dispar singur chipul tău pălind mereu în
undele ei spre a se ivi în faţa altei oglinzi sub altă înfăţişare oglindă aidoma ţie
pierzându-şi la naştere memoria din depărtări ale fiinţei mele ce patimă
nedomolită mă îndeamnă acum să alipesc dezolării această sete de
împărtăşanie legănată de puţine şi alte minţi făurind mereu alţi ochi pentru
aceleaşi imagini fisurate de petrecerea noastră prin lume? Asaltaţi de mirajul
lumii ne trăim adevărul într-o unică clipă ce nu mai poate fi împărtăşită din
patul căruia ne alipim adăugându-ne astfel realităţii devoratoare ce ne-a
îndepărtat unii de alţii mai cade câte-o frunză în toiul primăverii sângele micilor
sacrificaţi se prelinge în subterane râuri făcând să zvâcnească nuiaua
adulmecătorului de ape iar fântânarii îşi vor înfige cazmaua în pământul din
care ne tragem şi ne-om întoarce iată cum sângele nevinovat urcă prin pulberea
trupului nostru în gurile noastre însetate şi rostitoare iar recunoaşterea din
ochii noştri coboară în subterane/e îndepărtate ale fiinţei noastre.
Ezltârl creanga sânger/e
Cine vă strânge creierul ca pe un burete spre a se îmbiba de pohta lor?
Tresăriri ale trunchiurilor negre şi schilodite tresăriri în verde în verdele
rupt de litania cucului…
Când orice răspântie hărşie sub pleoape să o iei agale pe coridoarele
corului dintr-un veac apus o pală de tânguire să ţi se aşeze pe umăr aidoma
unui prieten care îţi vorbeşte forţat de amintiri… pe lângă această balustradă
unde se scaldă în lumină o furnică apropiindu-se apropiindu-se şi mâna ta
care se retrage.
Cu această mână bolnavă de neputinţă şi lehamite rănesc din nou
cuvintele care s-ar vrea de-atâta amar de vreme întregi şi respirănde şi-ncet
vezi, totul devine pretext
— Apele retrăgându-se în matca dintotdeauna -nu că te-ai reculege în
dulcea durere a rănii însă cum poţi răzbi mortarul de prostie şi frica de a fi
slobod odată? Tot mai des îi auzi traversându-şi părăsirea: regele a murit
trăiască regele şi-aceste zâmbete ca o etichetă pe un vin măsluit pe care Ceilalţi
îl sorb ar fi numai să fie fie deci, această dupăamiază de sfârşit de veac a
nepăsării când însăşi resemnarea nu e decât un principiu mioritic al
dominoului după cum nerăbdarea femeii în iubire nu înseamnă neapărat dorul
de orgasm declarat în schimb doar la simpla contemplare a unui roman celebru
a cărui viaţă asemenea este pronumelor noastre posesive împrumutate de la
muntele de pietate al femeilor, să revenim însă, căci de prea mult râs n-o să ne
mai vină în curând nici măcar dorul de a hohoti şi iată, Spre noi se-ndreaptă
acum maree de moarte şi de-nticăloşire.
— Însă dumnezeule, şi cel mai firav gest poate avea urmări ori poate de
aici se trage ateea agonie lentă ce poartă numele de renunţare şi obişnuinţă?
Îngrozitoare preschimbarea prietenilor în cunoscuţi unii părăsindu-şi
iarba şi casa pentru miazănoapte alţii pentru c^fe cuvântul dat se-neacă într-o
iagă la cei ce lent s-au distrus nişte epave acum prea dispreţuiţi de cei care
prin haos s-au căpătuit de cei dezamăgiţi şi lucizi retraşi într-o manie
paranoică a unei casnice ordini la cei care din vârful baricadei încă privesc la
stânga şi apoi la dreapta şi nu văd decât oprobiu ori lumea celor drepţi
învăluită într-o sângerie ceaţă?
Destul acum.
O nouă apatie se-nsinuează pe sub uşi laolaltă cu aburul legumelor fierte
laolaltă cu stingerea treptată a tandreţii dintre bărbat şi femeie dintre mamă şi
fiu dintre mine şi tine dintre biserica unduită de ierburile colinei şi mâna
aceasta bolnavă şi nevrednică întinsă acum către Tine.
Jelanie de pensionar vai de cei care nu se mistuie şi ard în tăcere cu ochii
geruind vai de cei mântuiţi de tradiţie de toţi cei pentru care îmbrăţişarea
devine o datorie de week-end aidoma unui animal domestic pentru care orice
vărsare de sânge devine o imagine a omului, sânge ce va cere sânge, morminte
ce vor deschide gropile comune când orice tiran pierit va mai vieţui multă
vreme în fiecare dezbinându-ne înmugurind lent o ură cu totul îmtămplătoare
sub norii ce iau chinul vântului încremenit de atâta irosire de atâta irosire
asemeni această cumplită cumsecădenie contopită într-o superbă nepăsare
nehotărârea ce străbate justificările noastre între şcoala ce te scuipă pe străzi şi
pensionare nemaiexistând decât întâmplarea numită mamă atâta vreme cât nu
vom fi legaţi unul de altul prin Cuvânt care la început nu se rostise iar mai apoi
rostit ne-a ascuns unul de celălalt… Vai, între niciodată şi totdeauna e mult
prea târziu şi iată, străzile din nou pline cu pensionari continuând pierduţi să
bată cuie în pavaj. -
Ochi de copil râuri printre dane
Prea ostilă această iarnă luându-se la întrecere cu frigul din noi căci,
dacă noi ne suntem şi timpul şi moartea după-ammfa aceasta lăfăită de vânt
adumbreşte lent ceea ce ni se pare că ne aparţine…
Bătăile orologiului însoţindu-ne iluzia că mereu putem ignora totul acum,
când orice sentiment e mai degrabă o strădanie a minţii…
Astfel, ne ieşim din piele în plină iarnă printre băltoacele în care a
îngheţat urina cailor şi bălegarul bărbat şi femeie suspectându-se în faţa
odraslelor cu oase de prepeliţă şi priviri din andersen…
Unul singur ne-a definit pe toţi în prag de biserică şi fiecare zi devine un
altar în faţa căruia ne spovedim aceeaşi îngrozitoare taină socializându-ne de-a
valma.
O simplă dimineaţă însorită de ianuarie face cât un sejour la
montecarlo…
Cum orice poem este un regret se doar copilul – el singur –
mulţumindusă glăsuiască., aşteptând mai târziu – ochii mari fi continuarea
acestui ori acelui basm despre care mai târziu vom spune: eram unul lângă
celălalt – eu, istorisind despre vraja unei regale rătăciri şi vezi deci, exprimarea
acestei fericiri în gând… Privind printr-un geam o ploaie rece de toamnă peste o
mirişte… Şi ea, ar intersecta acum această bucurie tot mai mult subţiindu-se
prin reluarea ei în mintea ta, ori doar împărtăşită unei femei pe care o simţi tot
mai ocrotită de umezeala acestei lapoviţe…
Tot mai la margine undeva, tu vorbindu-i lui despre această posibilă
fericire a ta ca şi cum ochii măriţi ai copilulu ar putea vreodată să-ţi înşele
memoria…
UI goelandul atomic 86 (cernobâl)
9'*go, y carsa. Ia graniţele mexicului
Dinspre soare se abat spre noi razele primelor zile de mai întâlnind în
druki invizibila moarte.
Aici pe pământ, deodată pentru toţi, ea devine sub chipul pruncilor.
Unii îşi privesc anii cum ar consulta un ceas oprindu-se deodată întorşi
în sine.
Deasupra, vântul de nord – ofăşfâiere de groază ne-ntoarce egal în noi şi-
nspre afară la mijloc, doar spaima.
Şi nu-ţi poţi revărsa furia decât asupra amintirilor acum şi aici copiilor
tăi nu le poţi interzice să fie puternici ori umili, odată… Însă continui să te uiţi
la ei cu o tandreţe egală cu această frumoasă dimineaţa de mai atât de
neştiutoare pe cât ochii copilului, acum înălţaţi cu încredere către tine.
Precum un înger al groazei colind străzi ale trecutului iar voi rătăciţi prin
mâlul oraşelor neluând în seamă calea curcubeului oftând în ploaie la apusul
soarelui unde aerul respiră ciripitul păsărilor, doar voi nemaiaparţinându-vă
vieţuiţi doar în propriile voastre boarfe şi doar câinele cel gol se răzbate prin
ochii săi gălbui…
Amară gingaşamară este iarba înfremătată de vânt ce creşte de-a dreptul
din asfalturile cu care am populat planeta aceasta albastră…
Amară şi vălvăitoare este privirea ce ricoşează printre pietrele
mormintelor…
Iubire, răgaz şl moarte poemul – poezia
În colţul ochiului – coama împădurită şi deodată această iluminare a
soarelui peste acoperişuri unde în tăcere aş%pt întâlnirea cu destinul meu
nordtransilvan când după o dragoste intensă o iei de unul singur în exilul
pulberii foenul învolburându-i părul şi ochii în vreme ce o priveşti şi nu o vezi
căci dacă Tigrul în care se-mbăiazâ acum nu-nseamnă în egipteană decât
Săgeată ce-ar putea însemna amorul? Întotdeauna iubind propria ta durere
întipărită pe un alt chip jară ca purtătorul să o bănuiască măcar… Şi o senzaţie
de pădure îi înfwară coapsele chemându-te.
Şi e târziu, şi-ncetul cu-ncetul fiecare zi va deveni o duminecă fiecare râu
– o săgeată fiecare săgeată se-ndepărtează tot mai mult în zborul ei, de tigru
fiecare tigru devenind pulbere şi-ţi lasă sufletul azur după o gură de apă… Câte
chipuri ai schimbat, ca eu să-fi pot cuprinde mâinile mama ne eşti briză şi-
ntămplare o corabie, lin pe marea bruiată.
Bocănind, paza plictiseşte puntea, colinele, îngână glasul femeilor
amorţindu-şi arşiţa prin valuri – ovarele, două felinare prin noaptea sărată,
pâlpâie până înspre ziuă. Splendoare! Natura se întrece cu aparenţele revistele
economice cu cele literare -afară frumos, totul înspre bine.
Megafoanele îşi aruncă plasa graficelor peste grabănul zbârlit al viitorului
– o voce antiseptică curăţă buzele zdrenţuite ale memoriei -atunci când poezia
se chirceşte, poemul împroaşcă gloanţele sale oarbe!
Copilul ce se aproprie de un câine nu-şi condamnă oare tatăl, ce-l ţine de
mână în faţa unei cuşti?
Din cală răsuflă înăbuşite voci şi cazane -să vrei să spargi
Re/lectorul cu un poem?!!
Am văzut o unitate răscolind malul dinspre nord al unei ape pentru un
bumb de alamă, dar iată, poemul nu mai are răbdarea ramurii! Ochii copilului
rotindu-se în carusel deasupra oraşului nepăsător pot îmbătrâni brusc un poet,
dar nu vă temeţi I iarba creşte şi prin noapte, oare cel ce o paşte îi ascultă
cântecul pe când li şi ţa rătăcită prin marile metropole îşi zdrobeşte aripile de
tomberoane?
Un vaer urcă aceleaşi coline.
Şi cimitirul se-mbată de fumul crematoriilor, în timp ce copiii nenăscuţi
se preling pe sub chiuvete şi rufele flutură prin balcoane, septembrie, vrăbiile
ciugulesc prin curţile spitalelor.
Înăuntru studenţii vizitează bolnavii, mai târziu, bolnavii vizitează
medicii, pe urmă, medicii îşi vizitează familiile şi lipesc afişe prin camere. -
— Copilărie – frântă în pauza mitingului, podul suspendat deasupra
gărilşrjje unde mama încearcă peronul reumatic apă. Apă murdară a răului
canal la pântecul uzinelor unde salcia îşi pierde încet vederea şi memoriile
alunecă tăcute, plouă, ploaie neliniştită peste ape nesigure voci prin întunericul
umed pe când femeile miorlăie prin hoteluri şi toamna îşi smulge epoleţii
îngrozită de sălile părăsite, stingheră, strada bate pasul pe loc sau cască
obosită prin rigole, nu o zbicesc buretoasele vorbe, nici cizma păşindu-i peste
riduri, ci ea, îşi deplânge baricadele, pe când beţivul zace pe pântecul ei ca un
gând exilat, de-a lungul copacilor goi, ea se sufocă de această disperare de
trotuare oameni uniforme. Încet aerul se-nfioară poemul umezit zace la
picioarele poeziei.
Risipire prin delta oare un pluton în istovitor mers este altceva decât un
discurs obositor? Iar pântecul mărşăluitorului poate fi privit ca semnul unui
somn adânc sub cozorocul singurului gând înstrăinat de umblet?
Iată-l trecând pe lângă lanul unduind galben înspre un ulm şi iată că
nările-i tremur în amintire şi pântec şi piept se-nfwară pe ascuns de-atâtea ori
încât brusc spatele, ceafa, şi-amintesc de răcoarea ierbii la umbra unui
oarecare ulm… O, cineva şi-a lăsat palma peste noi adânc, adânc… Un şarpe
strivit de asfalt ocolit de cizme, se zvârcoleşte departe de cărări şi nisipuri, însă
chirurgul îşi poartă dezinvolt scalpelul pe creierul zvâcnind deasupra, un
elicopter înfoind coroanele arborilor de-a lungul parcurilor înţesate de cântare
asaltate de trecători mereu, însă acul metalic asudă în acelaşi loc şi totul
neschimbat va rămâne oare? Desigur, cuvintele sunt suficiente când nu ai
ajuns să le alegi – dar poate gândul e nedrept.
Însă noi?
Să înoţi până a nu fi decât respiraţie fără a întinde mâna înflăcăra atunci
când alţii aruncă monede peste întinderile fertile ale deltei…
Apoi, soldatul şi-a aprins ţigara şi ţinând-o în palmă, a părăsit, aşa… Să
vadă… Cât e de rece apa fluviului, dar nu a mai ajuns, brusc, soare/e i se topi
în trup refugia elegie I
Acolo în câmp, dezgheţul mai dăinuie şi nimic nu împiedică râul să se
desprindă de acest poem şfqt de zadarnic căci între glasul păsării şi această
colină e o indiferenţă de pajişte – iar pădurea refuză orice refugiu pe când
oraşul se retrage încet din tine şi apele alunecă tăcute într-un sentiment de
orizont al iernii.
Să rămâi undeva la o răscruce a frigului întinderi risipindu-se în jurul
tău pe nesimţite să-ţi părăseşti acolo imaginea însingurării derulându-se în gol
să oferi azil ultimelor rămăşiţe ale gerului cum ochii mei deschid acest peisaj pe
care auzul îl închide într-o ploaie de vară asemeni drumul pe care se aşterne
această dintotdeauna tristeţe fără de voie neştiind de unde şi încotro şi-mi pare
că însăşi cuvintele rămân în urmă-mi victime inocente ale neliniştii şi
nerăbdării urletul murind în propriile-i silabe cum ochi în ochi ni se sting
privirile acum, vara este în adâncă reculegere iar până înspre toamna ce în
curând va fumega printre coline, poetul este prizonierul lui însuşi, de aceea
între mine şi tine mereu se va afla acest poem precum pe vremuri spada între
tristan şi isolda căci femeia te copleşeşte cu tandreţea doar iluminată de
moartea ce înaintează lent în tine.
— Apoi cuvântul femeie se preface într-o scoică pe care un altul o va duce
la ureche apoi mai răzbat stinse ecouri din foştii prieteni ostenind zilele pe buza
paharului pe când mamele stau aplecate asupra farfuriilor ca deasupra unui
abis şi-ncele din urmă, te dezveţi a mai râde şi-nlăcrimezi la vederea unei
simple păpuşi părăsite de mâinile unui copil pe o plajă.
— Vor trece trenuri de noapte prin somnul tău – luni te crânguri de
mesteceni şi vreme îndelungată vei rămâne ugilit în lumina benevolenţa a
apusului.
Elegie II nu ştiu de ce amintirea mea te leagă de o noapte de vară,
hălăduind la marginea unei păduri, în întunericul care foşnea prin lăstăriş
fiecare vorbă dobândea un înţeles mai adânc şi însăşi tăcerea dintre stelele ce
ţineau cerul în cumpănă şi forfotul vieţii de noapte ne apropia prin împăcarea
însingurării noastre.
Un tren a sfâşiat abia căldura miriştii luminate sacadat de
compartimentele aproape goale şi fără să vreau mi-am închipuit ce s-ar
întâmpla dacă în locul tău ar fi fost altcineva ne-am rămâne nouă înşine, ori
totul depinde de sentimentul unic al unei nopţi îndepărtate de vară?
Nu ştiu nici acum.
Însă după cum nu jelim moartea cuiva în sine ci amintirea clipelor
noastre comune cu el acum, când tu nu mai eşti, în zadar revin noapte de
noapte de-a lungul terasamentelor.
Zile în care urmăreşti linia vieţii şi-n faţa ta pe zid o gravură de la
marginea timpului case risipite pe malul unui râu îngheţat aidoma desfrunzirii-
nnegrite a arborilor în dupăamiaza iernii vegheate de două păsări rătăcite pe
cerul de gheaţă, însă tu aplecat din nou asupra liniei atât de firave din palma
întinsă în lumina de toamnă şi deodată revezi cu ochii minţii capcana banală
sub care păsări stau gata să ciugulească boabele risipite şi funia întinsă între
un ciot şi o lucarnă în palma necunoscutului în vreme ce pe râu siluete se-
alungă pe luciu şi-ndepărtare colinele respiră un aer sterilizat de februar…
Şi-atâta vălmăşie de viaţă se nemişcă pe pânză încât îţi ridici privirea din
lina întreţesută de alte destine iar ochii deodată absorbip de golul din gheaţă în
rânjetul negru al râului în jurul căruia ei continuă nepăsători să nemurească
numele unui pictor flamand
O boare înfiorată venind dinspre lacuri, mă mână înstrăinat înspre alte
meleaguri şi-mi pare că râuri subterane ne poartă înapoi înspre o unică noapte
de vară îndepărtată
A/t/e dincolo de scris
Să iei parte la agonia luminii într-o dupăamiază însorită nemişcat până la
molcoma afirmare a întunericului, încât tu îmâki să închizi ochii peste
înserarea mult mai mare din tine… oglinda tot mai înstrăinată laolaltă cu
umbrele mai speriate ale frunzelor, acum pe zid în octavele susurând peste
lucruri să simţi cum odată cu insinuarea ei printre rafturi tu însuţi devii un
manual de nostalgie fără de reazem departe de pricine şi prea însingurat de tine
şi nici un zgomot, nici o pală de nelinişte, încât însuşi auzul să-p traseze
umbra pe tavan până la lina ei nălucire – ce altceva poate fi dorul, ori m-ai
putea iubi poate şi într-o lume fără de culori în care noi înşine n-am fi decât
nişte siluete ce se adulmecă?
Dincolo de scris nu mi-e teamă de tine, mi-e totul.
— Şi-aceste rânduri cu braţele întinse ce smulg mărturisiri de mult
apuse descompunându-se.
Noi, am uitat de mult ceea ce ne aşteaptă ridicând baricade ale
dezamăgirii pentru copiii tăi şi ai lumii.
Doar râurile, traversându-ne insomnia ştiu şi peştii apelor bântuindu-ne
conştiinţa alungându-ne unul de altul definindu-ne.
Requlem gotic în memoriam MIHAIL PINTEA
26 martie 1906
8 august 1989 ai vrut să închei un armistiţiu cu vara aceasta crezând că
noaptea va ţine locul unei brize învăluind satul în care te-ai ivit.
N-ai mai ajuns să-l revezi iar valul de somn al oamenilor te-a împins
departe pe nedorite meleaguri estimp o gâză se bătea de fereastră cu aripile
îmbolnăvite de amurg străzi şi bulevarde fi-au spulberat zilele şi-n fiecare gară
ai părăsit o literă din numele tău ajungând tot atât de ignorat cu aerul pe care
îl sorbeau fără a da seama spre a te uita într-o sală de aşteptare zorile ţi-aufost
zăbrelite o vreme şi trecutul te-a ajuns din urmă… Încotro ţi-ai îndreptat paşii
când ţi-au spus că eşti slobod? Ai descoperit oameni blajini peste tot însă doar
tu te răfuiai cu personalul ce mijlocea între steaguri şi tarabe deveneai tăcut
doar pe istmul copilăriei urmărind răbdător convalescenţa răului., între două
războaie după prima şi ultima plimbare a bătrânilor prin europa totul devenise
o atlantida insulele se răreau mereu pe când tu, aplecat deasupra vlăstarelor,
altoiai primăvara şi orice toamnă era o redută ghearelor închircite ale iernii.
Cei mai buni erau cuprinşi de lehamite căci nu avuseseră de înfruntat
nimic şi puteau dispreţul totul însă ce poate renaşte între cei ce-şi făuresc
istorii şi predestine decât căldura călâie a unei strângeri de mână între cei
epuizaţi întru răbdare şi speranţă?
Căzuseră în prăpastie şi nu aveau forţa să-şi urce soarta pe colină…
Rafale de singurătate sclipeau uneori deasupra zăpezilor tot mai stinse în
întunericul boreal al neputinţei printre voci adăpostite în spatele pânzei
difuzoarelor se frângeau şi intrau în extaz glasuri dezabuzate învălmăşindu-se
cu morţi crime explozii epidemii pe tine te chema însă mereu ardealul şi
continuai să asculţi răbdător pulsul adânc al câmpiei transilvănene, oh chipul
brăzdat de aduceri-aminte… la fel ca atunci când deschizi o carte îngălbenită
de vreme şi te izbeşte nostalgic numele şi anul celui căruia i-a aparţinut cândva
şi nu mai e… vocea ta urcând mereu în susul apelor într-o mioritică supunere
a vremurilor…
Uneori mizai pe simpatii de circumstanţă ori negai recunoscute valori
respingând însă nesocotitele adulaţii ori lipsa unei vetre a sufletului în
cunoaşterea neamului, aşa, ai început să-ţi rescrii viaţa trăind-o însingurat
fără vreun urmaş trupesc… Afară plouă încet ca o resemnare… Privirea
pluteşte prin băltoace laolaltă cu rămăşiţele verii şi nimeni care să bată la
uşa… Târziu, un soare hepatic se agaţă de olane odihnindu-se pe buzele tale
răvăşind ramele tablourilor peste vrafurile gazetelor unde un păianjen străbate
deşertul prăfuit peste titlurile ce odată îţi înţepau nările cu mirosul lor
proaspăt… Ceaiul a dat în clocot… Pensula se zbiceşte
Peste ultimele sonete închipuite ale lui shakespeare… Câini de pripas se
strecoară pe sub tejghelele stropite de muşte ale pieţii… Stau aplecaţi în două
labe deasupra lăzilor de tablă unde se-nlănţuie gunoaiele…
Păşeşti agale către casă cu o sticlă de lapte în plasă mărunţeşti în el
coltucul aspru de pâine şi sorbi încet printre plescăitul protezei şi-nceţf/alma te
furnică de aduceri-aminte strângeai în pumn un bruj de pâine ascunzându-l de
ochii celorlalţi din celulă, aşezaţi de-a dreptul pe pământul jilav cu spatele lipit
de igrasia zidului…
Erau cei care deja îşi înfulecaseră partea ştiind acum că pumnul tău în
care se afla dumicatul sta ca un nod între gură şi pântec… Târziu cu
nenumărate precauţii vei lăsa să se topească în gură una câte una îmbucăturile
jinduite cât o unghie încercând să nu se audă nici o plescăitură iar noaptea
şobolanii culegeau printre picioarele amorţite ultimele firimituri şi toată pivniţa
se umplea de priviri flămânde şi pline de ură…
De atunci ai rămas cu obsesia de-a cumpăra mereu pâine dosind-o în
spatele perdelei pe pervazul scorojit aidoma căutătorului de aur din povestirile
lui london… Rămânea uitată acolo uscându-se iar când deschidea! Geamul
vântul se plimba uşor prin mătasea mucegaiului…
Ah, şi ziua numelui când cu obrajii vrâstaţi de cute uşor aprinşi ne rugai
printre pahare şi sticle aveai puţin peste patruzeci de oase şi piele să te aşezăm
pe lustra de unde legănându-te îţi rostogoleai umbrele peste tavan… Şi erai mai
mult decât al nostru doreai tu să ne spui printre clinchetul paharelor şi
fursecurile zdrobite cu pumnul peste masă pe când timpul tău se scurgea
îngrozit în timpul nostru şi erai un nepot cu părul alb în nepăsarea şi
necutezanţa noastră de juni debusolaţi aşa a fost. Nu te dădeai în lături de la
nici un gest care îţi putea clătina rangul senectuţii şi niciodată nu te-am simţit
îmbâcsit de reciful de prestanţă cu care se înconjurau cei cu bretele şi sclipăt
de aur printre gingii…
Însă cine s-ar încumeta să străbată un suflet viran neluând în seamă
buruienile şi mărăcinişurile când vremurile trecute dau târcoale vârstei
oglindindu-se în ea absorbite de resemnare?
Ori poate eliberarea de sub prejudecăţile hilare ale acelor vremi să-ţi fi
creat o imagine mai apropiată de ceea ce aveai încredinţarea de a fi?
Întotdeauna.
— Spuneai – trecutul ne apare în purpura fină a crepusculului
încremenit încât te-ntrebi deseori să fi fost august ori soarele la chindie al
acestei înserări de martie să fi fost doar preludiul unei presimţiri în plină vară?
Camera ta ce refugiu…!
Unde la un pahar clandestin oricine putea să adaste şi să uite însingurat
de dezlănţuirile trecătoare de afară…
Un compartiment în care într-un murmur de formol călătoreau prin
tărâmul dintre două războaie ori priveau doar crengile legănându-se în vântul
domesticit de vorbele tale ce susurau parcă din alte timpuri încât deseori
închipuirea mea era mai vie decât auzul… Un simplu gest era însoţit de
nesfârşite amănunte pe când
Din ţeava ruginită apa picura în sită… Bărbaţi de seamă şi femei
frumoase ţeseau amalgamul istoriei însă pentru fine simplul trăitor al
pământului din copilăria îndepărtată era mai înţelept decât schopenhauer şi
deciziile lui roosevelt…
Te aflai în mijlocul unei ciudate rase… Căci de eşti slobod de-a trece o
stâncă te-mpiedici neputincios de zidurile ridicate de semeni afară, râuri de
febră erau ffqpţi prelinse în plină ziuă… Şi te-ntorceai acasă unde nu te aştepta
nimeni zâmbind la amintirea celor ocrotiţi, nicicând singuri, ce te fericeau
pentru binefacerile singurătăţii…
Radioul păcănea uşor, iar pisica se strecura printre gratii cu coada
clătinându-se ca o antenă…
Un sentiment de ploaie între iarba arsă şi cer… Reşoul murmura lin un
abur de mentă se insinuează deasupra paletei sticlind de ulei printre tablourile
abia înfiripate laolaltă cu vântul şi pulberea ce se odihneşte sub catifeaua
canapelei iar prin fereastra acoperişurilor deodată înverzind sub ploaie…
Secante de tristeţe…
Peste ceea ce vezi şi privirea ce deodată îşi instituie timpul inimii amintiri
fără sfârşit, gingaşamare.
Gingaşamar încet acum. În penumbra ştearsă de fâsâitul maşinilor şi
trilul frunzelor amuţind păsările…
De pe burlan apa picură pe pământul dantelat se prelinge până sub botul
câinelui ce-şi înalţă privirea de la tine la peretele jupuit memorii pagini smulse
între acalmie şi o lume violentată de propria-fi viaţă privind în urmă…
Cu pupilele mărite amesteci cărţile timpului în pasenţa ce ignoră
prezentul iar mărturisirile se strecoară printre câmpuri minate şi ghimpate
sfâşiind un giulgiu de stepă…
O vizuină de poezie unde deseori zăceam striviţi între nu e voie şi nevoie
pe când afară ningea dintr-o iarnă îndepărtată…
O senzaţie de brad înfremătă flăcările
;
: „neguri sure peste şes unde-i tărâmul cu nesfârşitul lui cuprins unde
glasul tău a rămas mut, unde glasul tău a rămas stins…
Scrâşnet de roate ş-apoi tăcerea grea se-nalţă, din gară fum învolt;
luminile sunt stinse, doar braţele spre cer le-nalţă ca pe prapori; pustiu sunt şi
stingher în noaptea de septembre…
Ţi-au frânt elanul, aripile, fi-au opăcit avântul câmpul încrederii… L-au
plantat cu polomizi vitele nu-şi mai întind, să le mângâi botul udşi-n ochi parcă
li s-a oprit un rădvan de tristeţe… Peste inima mea şi-au scuturat zăpezile
mizeria şi ţi-am uitat ţie: făptura; satului: livezile… Slovele care mă strigă mă
cheamă mi-au umplut gura de lacrimi ca o zeamă… Doamne, de ce m-ai
osândit, dacă de mic n-am vrut să mă aseamăn cu nimeni în nimic… Şi-am
vrut să fiu numai ce-amfost de la-nceput vrere românească gând durut… De ce
m-ai osândit c-am iubit depărtările… Zăpezile tăcerii mi-or îngheţa pe buze…
Tăcerea nopţii veşnice nu ştiu de ce nu mai vine… Iartă-mă, prea sunt obosit,
nu mai pot. Şi, într-o zi. O să înot în apa roşie a sângelui din mine… Şi-n satul
alb, n-am să mai
Revin niciodată…” cu urechile vuind de memorie şi buzele amorţite
defavoarea durerii ai traversat aproape un secol cu-nverşunare risipind
slăbiciuni şi fidelităţi aidoma tuturor poposind în lumea poemelor
conjuncturale fi-ai izgonit teama printr-o carcasă de vorbe repovestându-te fără
contenire căci nu mai aveai puterea răsfăţatului încă unei suferinţe prea puţine
dinfiărturiile tale murind pe-o pagină…
O pală de nelinişte ne-nfioară de atunci zorile înainte ca ziua să-mpartă
în minute şi ore aceste meleaguri ce se-ndepărtează de noi mereu…
Corbi înnegurează tărâmurile lopătând prin respiraţia noastră încât orice
vorbă sătulă de manuscrise şi guri îşi are propria-i umbră pe străzile solitare ce
ne-ngonesc necontenit, apatie şi victimă, arhaică vorbă de ţăran, însă ce-i spui
fiului tău candel admiră curajul celor fără de vârstă de-a se năpusti în vis
ştiind prea bine că în zori vor fi în siguranţă?
Niciunde nu mă odihnesc mai bine ca prin spitale… Spuneai, privind
cum flutură cerul de martie peste acoperişurile de tablă…
O şosea se-ntunecă lin spre nord mă dor gingiile şi încă o iarnă s-a
dus…” în depărtare, ploierii se auzeau încă ppândpeste arhipelagul copilăriei o,
să hălăduieşti pe străzi, îndelung îndelung până nu le vei mai şti nici numele,
nici când prin spitale te vei târî prin nenumitele coridoare iată unde omul-
pieton este egal cu omul-bolnav… În odaie răbufneşte deodată un aer stătut de
hrubă un ascensor urcă de-a lungul intestinelor şi se opreşte în gura… Hei,
cine-i la rând… Cine e pregătit pentru o incursiune sub zero grade prin măreţia
omului?
„. Ai grija de ceai… Mă duc să-mi prăjesc câteva felii de pâine… Nu pleda
şi nu pleca încă…” astfel am intrat în ultima vară a celui care i-a cunoscut şi
iubit pe arghezi, voiculescu, eliade, cămil şi cezar petrescu, lovinescu şi
sburătorii săi, goga, eftimiu, istrati, blaga, teodoreanu, streinu, bacovia, vinea,
vlasiu jebeleanu, botez, baltazar, grigorepopa… A sorbit schwartzuri la „capsa
„ şi „cafe de la paix „ lăsându-ne moştenire prietenia luijean pop, papahagi,
vartic, borcila, guga, sin, moraru, M. Ivănescu adăstând în jurul unei cafele la
„arizona”…
O lume a poeziei pe care nu o poţi împărţi cu nici o voce mizeriile unui
om aflat în pragul morţii nu interesează decât pe cei ce nicicând nu se vor
aventura ori vor risca ceva, căci după cum artistul adevărat este acela care nu
se mulţumeşte a fi un tranzistor pentru voci din eter ci îşi pune în pericol
integritatea spirituală fi viaţa spre a depăşi acest prag, tot astfel un simplu
trăitor adevărat fără veleităţi artistice înlătură orgoliul dea-şiface un bilanţ al
vieţii sale exemplare considerând că i s-a oferit marea şansă de a se regăsi alles
vergangliche ist nur gleichniss

SFÂRŞIT