Alexandru Lăpușneanu este protagonistul operei cu același nume, principalul
element constitutiv, în jurul personalității căruia gravitează celelalte personaje. Erou
romantic prin calități de excepție și defecte extreme, acesta întruchipează tipul domnitorului tiran și crud, perfect integrat în mentalitatea epocii, care guvernează absolutist într-o societate dominată de anarhie feudală. El este construit din contraste și are o psihologie complexă. Opera Alexandru Lăpușneanul de Costache Negruzzi este prima nuvelă romantică de factură istorică, publicată în primul număr al ediției Dacia Literară, ce se prezintă ca un text cu caracter exemplar, fiind inspirată din trectul istoric al patriei, consemnat atât în Letopisețul Țării Moldovei de Grigore Ureche, cât și în cel scris de Miron Costin. În Letopisețul lui Ureche sunt relatate împrejurările sosirii lui Alexandru Lăpușneanu, în 1564, în cea de-a doua domnie, pe tronul Moldovei, multe elemente regăsindu-se în nuvelă. Negruzzi nu inventează personaje, dar se abate de la adevărul istoric, mai exact modifică destinul unora dintre ele și astfel se remarcă originalitatea sa. Lăpușneanu, personaj istoric, este voievod al Moldovei între anii 1552-1561 și 1564-1568, în jurul destinului său desfășurându-se firul narativ ce-i urmărește faptele, gândurile, sentimentele. Acesta se întoarce în țară cu ajutor din afară pentru a doua domnie, după ce este trădat de boieri și expulzat. O serie de trăsături pregnante îl individualizează; este autoritar, cu o voință puternică și o ambiție nemărginită, conduce împotriva voinței poporului său dând dovadă de despotism. Disimulat și cu voință de răzbunare, recurge la acte de sadism cu scopul de a înlătura boierii care l- au trădat la prima domnie. Protagonistul este caracterizat în mod direct de către narator, alte personaje dar și prin autocaracterizare. Naratorul îl prezintă prin descriere, notând puține trăsături fizice și trăgând atenția asupra „urâtului său caracter”. Mimica îi este expresivă: “ai cărui ochi scânteiară ca un fulger” (denotând mânie greu reținută) sau “mușchii i se suceau în râsul acesta și ochii lui hojma clipeau” (dezvăluind crisparea râsului și neliniștea interioară). Detaliat, este prezentat în biserică prin descrierea înfățișării exterioare: “era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta coroana Paleologilor şi peste dulama poloneză de catifea stacojie, avea căbăniţă turcească. Nici o armă nu avea alta decât un mic junghi cu plăsele de aur; iar printre bumbii dulămii se zărea o zea de sârmă”. Celelalte personaje își exprimă de asemenea, în mod direct părerile: pentru tânărul boier Stroici, Lăpușneanu este “un tiran cu sânge pângărit”; mitropolitul Teofan îl numește “crud și cumplit”, doar doamna Ruxanda îi găsește calități, adresându-i-se cu apelativele: “bunul meu domn” și “viteazul meu soț”. Domnul însuși recunoaște: „m-am arătat cumplit şi rău, vărsând sângele multora”, mărturisire ce, aparent, poartă masca umilinţei, pentru a-i convinge pe boieri de bunele sale intenţii şi pentru a le obţine iertare. Dar, în toată complexitatea sa, figura voievodului se întregeşte prin procedeele caracterizării indirecte, trăsăturile lui reieşind din faptele săvârşite, din atitudini, comportament și din relaţiile cu celelalte personaje. Secvența intrării lui Lăpușneanu în țară apare în deschiderea nuvelei, în primul capitol și conține ca momente alea subiectului expozițiunea și intriga. În popasul pe care îl face la Tecuci, Lăpușneanu primește grupul boierilor Moțoc, Spancioc, Veveriță și Stroici care, în încercarea de a-l determina să renunțe la demersul său, îî spun că țara nu-l vrea. La acestea, domnitorul răspunde cu o replică devenită celebră și prin atestarea ei istorică: “Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...”. Moțoc rămâne în preajma domnitorului pentru a-l linguși și astfel să treacă de partea lui. Domnitorul ii promite acestuia, deși nu îl crede loial, că nu îl va ucide și îl va păstra lângă el. Se observă aici strategia lui Lăpușneanu de transformare a lui Moțoc în țap ispășitor, fapt confirmat în al treilea capitol când acesta e ucis de mulțimea furioasă (“îmi ești trebuitor, ca să mă ușurezi de blăstemele norodului”). Secvența e relevantă din perspectiva construcției protagonistului deoarece îi conturează trăsăturile esențiale încă de la început. Dă dovadă de voinţă şi tenacitate în vederea ocupării tronului, hotărât fiind să-şi îndeplinească dorinţa, în ciuda tuturor opreliştilor: „mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul îndărăpt” şi „voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră” rosteşte, atunci când constată împotrivirea boierilor. În ceea ce privește despotismul lui Lăpușneanu, se observă în dialogul dintre el și boieri hotărârea fermă de a conduce împotriva dorinței lor și chiar a țării pe care pretind că o reprezintă. Secvența ospățului de la curtea domnitorului apare în cel de al treilea capitol al nuvelei și conține ca moment al subiectului desfășurarea acțiunii. Domnitorul decide să facă pace cu boierii și îi invită la un mare ospăț la curtea domnească. În urma ospățului, Veveriță își exprimă speranța ca domnitorul să încheie cu uciderile, însă nu apucă să termine căci armașul îl omoară cu o lovitură de buzdugan. Apoi începe un adevărat măcel în care sunt omorâți 47 de boieri. Secvența este relevantă din perspectiva construcției protagonistului deoarece îi sunt evidențiate dorința de răzbunare, sadismul și disimularea. Dorinţa lui de răzbunare este mai puternică decât raţiunea, căci ucide fără să se gândească la consecinţe, cruzimea şi violenţa manifestându-se în voie. Este atât de orbit de gândul că ar putea fi, din nou trădat, încât nu realizează că autoritatea nu poate fi obţinută prin crimă, nici că frica boierilor de a nu fi ucişi nu este cea mai bună stavilă în calea trădării. Uciderea celor patruzeci şi şapte de boieri dezvăluie o cruzime ce se înscrie în sfera patologicului; el pune în scenă un spectacol al groazei, distribuind rolurile de ucigaşi şi de victime, organizând „intrările” şi „ieşirile” din scenă. Construirea piramidei din capetele boierilor ucişi marchează o dezlănţuire demenţială a domnitorului ce trăieşte triumful răzbunării sale. Opera este structurată în patru capitole, fiecare având un motto specific (“Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...”, “Ai să dai samă, doamnă...”, “Capul lui Moțoc vrem...”, “De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu...”). Titlul nuvelei este alcătuit dintr-un substantiv propriu (compus). Acesta indică, în sens denotativ, o personalitate istorică, domnitor al Moldovei care a domnit de două ori, fiind detronat prima oară datorită trădării boierilor și care s-a întors a doua oară la tron, impunându-se cu ajutor străin. În sens conotativ, este surprins personajul principal al nuvelei, care reprezintă tipul domnitorului crud, despot și tiran, caracterizat prin disimulare și o bună cunoaștere a psihologiei umane. Acest nume folosit în titlu are rolul de a sublinia tema istorică a textului, lupta pentru putere în epoca medievală a Moldovei. Se disting mai multe conflicte, atât de tip interior cât și de tip exterior. În primul rând, tensiunile dintre domn și boieri marchează un conflict preexistent acțiunii din nuvelă, din cauza trădării din prima domnie. Acesta se reactualizează odată cu opoziția solilor față de reîntoarcerea lui Lăpușneanu, simbolizată de ignorarea ritualului de întâmpinare. Conflictul influențează parcursul operei, fiind relatat felul în care domnitorul execută fiecare boier care i se opune într-o oarecare măsură. Momentul definitoriu pentru acest conflict este ospățul, când 47 de boieri, fără tinerii Stroici și Spancioc, sunt măcelăriți în semn de răzbunare față de actul lor de trădare. Conflictul cu boierii Stroici și Spancioc, reprezentanți ai tinerii boierimi patriote, care nu se lasă intimidați de teroarea instaurată de Lăpușneanu, sunt singurii care intuiesc capcana ospățului, devenind în final instrumente ale dreptății. De asemenea, conflictul dintre Alexandru Lăpușneanu și soția sa, declanșat de reproșul unei văduve care o acuză de doamna Ruxanda de complicitate prin pasivitate la crimele soțului său, ia amploare în momentul în care domnitorul, deposedat de putere, amenință să-și ucidă propriul fiu, prilej cu care aceasta acceptă să devină partașă la otrăvirea tiranului. Personaj romantic, pus în situaţii excepţionale, Alexandru Lăpuşneanu este alcătuit din lumini şi umbre. Personajele romantice se lasă dominate de sentimente care primează în faţa raţiunii. Lăpuşneanu este subjugat de sentimentul de ură distrugătoare cuprins în milenara zicală: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Dezechilibrat psihic sau numai demn de milă pentru frica intensă ce-i stăpâneşte fiinţa şi-i guvernează viaţa, la gândul trădării sau al uciderii sale de către duşmani reali ori închipuiţi, cu dorinţă bolnăvicioasă de a vedea curgând sânge şi cu plăcere diabolică de a ucide, fără a se gândi la consecinţe, Alexandru Lăpuşneanu a lăsat o neagră amintire – ca domnitor – şi a impresionat puternic ca personaj.