„Testament”, de Tudor Arghezi, face parte din seria

artelor poetice moderne ale literaturii române din perioada

interbelică, alături de „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”,
de Lucian Blaga, și de ”Joc secund”, de Ion Barbu. Poezia este
așezată în fruntea primului volum de poezie
argheziană,„Cuvinte potrivite”(1927), și are rol de manifest
literar, realizat însă cu mijloace artistice.
În calitate de colaborator al revistei și cenaclului
Sburătorul, Arghezi devine un promotor al modernismului
românesc, tendință de înnoire a literaturii ce reunește mai multe
„-isme”-expresionism, ermetism, dadaism etc. - și pe care o
teoretizează Eugen Lovinescu în două cărți de doctrină literară:
„Istoria civilizației române moderne” (1924) și „Istoria
literaturii române contemporane” (1926). Conceptul de
”saeculum”-spirit al veacului XX- generează nevoia evoluției
accelerate a literaturii române, sincronizarea cu cea europeană,
prin arderea etapelor, ceea ce presupune imitația, conform
teoriei sociologului francez Gabriel Tarde. Dacă imitația era
considerată dăunătoare în perioada pașoptistă, de către Mihail
Kogălniceanu, și în Epoca Marilor Clasici,de către Titu
Maiorescu, acum, ea devine o necesitate. Astfel, Lovinescu
vorbește despre subiectivizarea poeziei și obiectivizarea prozei,
despre un nou spațiu, orașul, și un nou personaj, intelectualul.
În esență, fiecare scriitor contribuie la renașterea literaturii
interbelice pe căi proprii, de multe ori fiind nevoie de explicarea
acestora. Așa se explică și numărul mare de arte poetice de
acum, poezia „Testament” înscriindu-se în tendințe. Mai mult,
Arghezi explorează imitația, la el poezia fiind „convertirea
baudelairiană a unor elemente socotite în general nepoetice.”
(N. Manolescu): „Făcui din zdrențe muguri și coroane”.
Lirismul subiectiv și formula monologului adresat slujesc
acestor scopuri, regasindu-se în mărci specifice: „Nu-ți voi
lăsa...”.
De asemenea, intelectualizarea poeziei, concept care
implică un lector avizat, cultivat, inițiat, deschis provocărilor,
se exprimă prin împletirea literaturii cu filozofia, psihologia sau
chiar matematica vremii. Ideile complexe sunt exprimate prin
fraze poetice care se dezvoltă dintr-un vers într-altul,
ingambamentul devenind o soluție și o marcă a modernismului:
„Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Și izbăveşte-ncet
pedesitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor”.
În plan tematic, Tudor Arghezi este un reformator radical,
de obicei, dar aici doar își anticipează intențiile printr-o ars
poetica emblematică la nivelul întregii sale opere. Tema poeziei
este creația literară, văzută în două ipostaze: ca meșteșug,
punându-se accentul pe efortul creator al poetului, și ca
moștenire, creație transmisă urmașilor ca dovadă și ca mijloc de
cunoaștere.
Sensul denotativ al titlului „Testament” trimite la un act
juridic întocmit de o persoană pentru transferul bunurilor
materiale, în special, și pentru îndeplinirea anumitor dorințe
post mortem. Conotativ însă, testamentul arghezian
consemnează lăsarea averii spirituale- creația-, generațiilor
viitoare, în sensul descoperit și în testamentul cultural al lui
Ienăchiță Văcărescu: „Urmașilor mei Văcărești: las vouă
moștenire, /Creșterea limbei românești/ Și-a patriei cinstire.”
De asemenea, „Jurnalul fericirii”, de Nicolae Steinhardt,
primește subtitlul de „Testament cultural”.
Structura dezvăluie șase strofe polimorfe, încălcarea
regulilor la nivel prozodic devenind o altă trăsătură a
modernismului acestui text. Metafora „carte” se convertește în
element de recurență și un adevărat simbol central. Incipitul
este conceput ca o adresare directă către un fiu spiritual: „Nu-ți
voi lăsa drept bunuri după moarte,/ Decât un nume adunat pe-o
carte”, versul al doilea fiind interpretat ca un simbol al
identității obținute prin cuvânt. Adresarea directă, indiciu al
monologului adresat, se realizează prin vocativul „fiule”,
termen ce desemnează orice potențial lector, dar mai ales cel
care se regăsește în ipostaza de creator de text literar, poetul
devenind în mod simbolic un tată. Metafora „Seara răzvrătită”
face referire la trecutul zbuciumat, ca sursă de inspirație și
ascendență literară, un trecut care se leagă de prezent prin
„carte„, prin creație poetică: „În seara răzvrătită care vine,/ De
la străbunii mei până la tine, prin râpi și gropi adânci/Suite de
străbunii mei pe brânci,/ Cartea mea-i , fiule, o treaptă”.
O altă imagine, capabilă să susțină tema, există în strofa a
doua. Cartea capătă semnificație sacră, devenind o carte de
căpătâi, o Biblie modernă: ”Ea e hrisovul vostru cel dintâi/ Al
robilor cu saricile pline/ De osemintele vărsate-n mine.”.
Dimensiunea socială se impune aici prin prezentarea
suferințelor, cuvântul scris stând mărturie. Poetul este
elementul care face legătura dintre trecut și prezent, transmițând
trăirile strămoșești. Poezia începe treptat să se concretizeze într-
o lume obiectuală, convertind alchimic „sapa-n condei și
brazda-n călimară”. Poetul devine acum un născocitor care
transformă graiul țărănesc, „cu-ndemnuri pentru vite”, în
„cuvinte potrivite”. Recunoaștem o metaforă-cheie
metamorfozată în viziune asupra poeziei ca titlu al voulmului
de debut, sintagmă ce desemnează poezia ca meșteșug, ca trudă,
nu doar ca produs al inspirației. „Poetul nu e un ales, nu are altă
esență decât omul care trudește cu brațele. Pe altă treaptă, el
face același lucru. ” ( N. Manolescu)
Confesiunea lirică ce urmează în strofa a patra arată cum
poetul poate face ca versurile lui să exprime imagini sensibile,
dar și să stigmatizeze răul din lume: „Am luat ocara și, torcând
ușure,/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure.” Arghezi se
dezvăluie acum în calitate de pamfletar, specie în care se
regăsește prin forța satirică, prin nevoia de a îndrepta, de a arăta
cu degetul, dacă este nevoie, pe cel vinovat. Așa se va întâmpla
în pamfletul ”Baroane”, creația care a generat încarcerarea
scriitorului. Poezia are, așadar, rol moralizator și estetic și
capătă valoare justițiară: „Am luat cenușa morților din vatră/ Și
am făcut-o Dumnezeu de piatră, / Hotar înalt, cu două lumi pe
poale,/ Păzind în piscul datoriei tale”. Transfigurarea socialului
în estetic, durerea și revolta socială fiind concentrate în poezie,
este vizualizată prin simbolul viorii, instrument reprezentativ
pentru universul țărănesc, mai potrivit aici decât clasica liră,
simbolul artei literare: „Durerea noastră surdă și amară,/ O
grămădii pe-o singură vioară, /Pe care, ascultând-o, a jucat/
Stăpânul, ca un țap înjunghiat.”
Ca mărturisire a intențiilor artistice, în mod firesc apar
versuri ce impun estetica urâtului, formulă teoretizată de Karl
Rosenkranz, dar calchiată, se pare, de Arghezi după opera lui
Charles Baudelaire, autorul volumului „Florile răului”.
Asocierea cu volumul arghezian ”Flori de mucigai” ste vizibilă
prin același oximoron care vorbește despre distilarea urătului în
materie estetică. Conform acestei teorii, esteticul poate
cuprinde și alte categorii decât frumosul, precum urâtul,
grotescul, răul. Versurile sunt de notorietate: ”Din bube,
mucegaiuri și noroi,/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”. Astfel,
poetul își poate găsi inspirația în orice mediu social, chiar și în
cel al periferiei bucureștene, cum descoperim în „Flori de
mucigai”, poate folosi cuvinte prohibite altădată- „negi„,
„bube”- sau plasează materialul lexical într-o sintaxă
surprinzătoare și voit ambiguizantă.
Consider că adevăratul mesaj al textului se construiește pe
marginea alterității poetice: inspirație și meșteșug. Arghezi
impune sinonimul arhaic pentru cuvânt, „slovă”. Harul divin,
sugerat prin metafora „slova de foc„, se îmbină ideal cu
meșteșugul, truda poetică, „Slova făurită”: „Slova de foc și
slova făurită/ Împărechiate-n carte se mărită, / Ca fierul cald
îmbrățișat în clește. ” . Condiția poetului este duală, de făurar,
dar și de artist, dar, în ultimă instanță, este un rob pus în slujba
unui cititor-stăpân: ”Robul a scris-o,/ Domnul o citește”.
Această misiune este o constantă a liricii în discuție. Nicolae
Manolescu, în ”Poeți moderni”, confirmă ideea: „Poezia este
comunicarea acestui mesaj arzător în cuvinte potrivite. Nimic
dumnezeiesc nu încape aici: logica evoluției ne conduce firesc
de la străbunii care munceau pământul, la poetul care purifică
suferința în cuvinte. ”
Prin opera literară „Testament”, Arghezi impune arta ca
mijloc de reflectare a complexității aspectelor existenței și o
modalitate de amendare a răului. A creat polemici, dar valoarea
sa este incontestabilă, adeseori, necesitând un cititor inițiat,
fiind ”operă de rafinament, de subtilitate artistică. Ea presupune
un cer al gurii dedat cu mirodeniile. Cititorul necultivat în sens
artistic se sperie de ele și le crede vulgare, deși raritatea și
savoarea sunt însușirile lor.” (G. Călinescu)