Ministru în mijlocul unei naţiuni răvăşite de înapoiere şi analfabetism, el a introdus trei principii:

1.Comunicarea. Spiru Haret a declanşat o corespondenţa directă cu agenţii educaţionali ai neamului —

profesori, învăţători, preoţi, primari, notari, avocaţi —, „pentru că el, ca nimeni altul, «a avut ideea şi,
mai mult decît atît, a avut îndemnul inimii, să răspundă personal oricărui învăţător (şi nu numai
învăţătorilor) care i se adresa direct». Şi răspundea cu domnule învăţător şi iscălea cu al dumitale
devotat. E lesne de înţeles ce simţea învăţătorul căruia i se adresa astfel, îi dădea impresia clară că e un
om util societăţii. Aveau acest sentiment şi cei care nu-i scriau, dar ştiau că-i pot scrie, că e cineva în
lumea înaltă de acolo de la Bucureşti care se interesa şi de ei, de munca lor"111. Efectul acestui
fenomen al comunicării a construit un schelet solid instituţionalizării învăţâmîntului modern, dîndu-i şi
un cap, care vă fi pentru următorii 50 de ani Ministerul Educaţiei Naţionale.

2. Practica. „Pentru ă da învăţătorilor o pregătire mai adecvată, Hâret reorganizează şcolile normale.
Introduce în cadrul lor lucrările practice, agricole (învăţătorul sa fie sătean el însuşi şi prin urmare sa
păstreze iubirea pămîntului şi deprinderea de a-1 lucra). [...] Examenul de capacitate este reorganizat,
înlăţurîndu-se probele pur teoretice, care constatau doar cantitatea brută de cunoştinţe pe care le
poseda candidatul, în locul lor s-au introdus probe practice"112. Orientarea pentru pragmatism a fost o
cale directă spre instituirea unui alt limbaj decît cel al limbii, cunoscut fiind că în perioada de formare a
limbii române literare au existat numeroase încercări, experimente şi teorii care ratau pe rînd
dezvoltarea armonică a limbii culte din cea populară românească. Am avut şansa ca o personalitate de
excepţie, Mihai Eminescu, să ne dea limba română modernă prin vehicolul poeziei, ceea ce face din ea
una din cele mai plastice forme de exprimare cunoscute pe pămînt. Practica a adus intelectualul
lîngă ţăran şi, prin schimbul reciproc de experienţă, a iniţiat o legătură acolo unde se prefigura o
prăpastie. Solidaritatea învăţătorilor cu ţăranii va crea însă mari probleme statului în primii ani ai
secolului.

3.Condiţia educatorului. Spiru Haret a imaginat un sistem de sprijin financiar şi material din partea
statului, astfel încît educatorilor să li se asigure condiţii de viaţă decente, locuinţa, gospodărie, accesul la
mijloace de transport, pentru a obţine stabilitatea cadrelor, mai ales la ţară. Iniţiativele sale pentru
dezvoltarea Casei Şcoalelor şi a Casei de Credit a Şcoalelor au fost primite cu entuziasm de corpul politic,
dar au întîrziat nepermis de mult să fie puse în practică. In 1918, aflat în refugiu la Iaşi, Vintilă Brătianu
avea să constate cu durere că medicii, profesorii, judecătorii, militarii repartizaţi la ţară se considerau
exilaţi, lipsiţi de noroc, lipsiţi de orice perspectivă.
Nici reformele sale îndrăzneţe nu au putut înfrînge această mentalitate, care a fost transferată imediat
după Marea Unire şi asupra teritoriului Basarabiei, unde funcţionarii se considerau trimişi în
„Afganistanul român". Fenomenul generat de Spiru Haret a fost important inclusiv pentru condiţiile în
care s-a produs Răscoala din 1907. Trebuie spus că marele savant şi membru al PNL era conştient şi
propaga mereu cu onestitate ideea că numai un regim liberal putea pune în aplicare reformele sale
educaţionale. Pe cît de adevărat era acest lucru, pe atît de bine se potrivea această credinţă cu
activitatea politică a colegilor săi de partid. Cu cît creştea influenţa învăţătorului, a preotului, a medicului
în rîndul ţăranilor, cu atît aceştia deveneau mai interesanţi ca agenţi electorali. Practic, credibilitatea
oferită de aceşti adevăraţi luminători ai satelor se transfera mesajelor lor electorale. Dacă la haretism
adăugăm activitatea insidioasă şi mereu speculativă a socialiştilor printre ţărani vom constata că în zona
satelor se constituia, odată cu ridicarea nivelului de instrucţie, şi un mediu extrem de permeabil
manipulării. Radu Rosetti, unul dintre analiştii importanţi ai „Chestiunei ţărăneşti", avea să constate:
„Şcolile se înmulţise aţîţ la sat, cît şi la oraşe; ele deversau aproape în fiecare an asupra comunelor
rurale ca notari, perceptori, ajutori de subprefect! şi secretari de subprefecturâ, un număr mare de
oameni cu învăţătura rudimentară şi absolut fără creştere. Recrutarea învăţătorilor era foarte grea; se
luau, pentru a învăţa copiii, băieţi care mîntuise sau chiar nu mîntuise încă cursurile unei şcoli rurale,
calfe de negustori şi chiar slugi boereşti cu o ştiinţă foarte elementară de carte. Seminarele, la rîndul lor,
trimiteau în sate cîte un preot care absolvise cursul lor mai prost, cîteodată pe un fost subofiţer sau un
fost notar, care intrase în tagma preoţească pentru că credea câ-i va aduce mai bun folos decît altă
meserie. Toata această lume era de obicei rău văzută de proprietar şi de arendaş şi tratată cu un dispreţ
nemascat. Ea se răzbună, propagînd printre ţărani idei egalitare şi de împotrivire la abuzurile
stăpîneşti"113. Acest simptom tipic statului bugetar, în care cetăţeanul îşi propune ca scop al vieţii
publice active ocuparea unei funcţii, cît de mici, dar plătite de stat şi, de aceea, sigure, va conta în
răscoală şi va pune întregul corp politic românesc la grea încercare, mesajele sale nefiind crezute aşa
cum erau cele ale agitatorilor locali.