NEOMODERNISMUL ROMANESC

Anii ’60 sunt marcati, fara indoiala, de o revigorare a lirismului „pur“, dupa o perioada arida, in care
dogmatismul lozincard impusese o poezie didacticista, materializata in simple reportaje lipsite de fior afectiv ori de
profunzime ideatica. Reprezentantii proletcultismului isi axeaza discursul – declarativ, epicizant – pe o relatie
„placentara“ cu realitatea, creatia lor constituindu-se in reprezentari tautologice ale unor aspecte ale „lumii noi“,
festiviste, din care afectele, universul interior, trairile autentice lipseau cu desavirsire. Minerii din Maramures,
Lazar de la Rusca de Dan Desliu si multe altele sint opere dictate de o ideologie constringatoare, dogmatica, o
ideologie ce impunea literarului anumite modele si tipare prestabilite, inguste si deformatoare. Valoarea estetica
devine, asadar, una cu totul secunda, in prim-planul creatiei trecind functia reprezentativa, referentiala, aceea de
imitatie servila si artificiala a unei realitati cosmetizate ideologic, o realitate, in fond, agresiva si demonizata.
In acest context, in care marii poeti interbelici sint marginalizati ori interzisi, iar Eminescu insusi e cenzurat
in virtutea noii ideologii, poezia proletcultista are un aspect rudimentar, cu semnificatii paupere, epicul fiind in
structura ei dominant, in timp ce prozodia, ritmul, rima – purtind ecouri si influente folclorizante – sunt cu totul
conventionale, lipsite de efect estetic si de interes in ordinea cunoasterii artistice. Poezia isi pierde valoarea pur
estetica, de decantare a unor sentimente si trairi autentice, capatind, in schimb, aspectul unor simple „reportaje
lirice“, in care mesajul era insuficient prelucrat artistic, prezentat in mod excesiv declarativ, iar tonul – moralizator,
cu o etica expusa cu suparatoare evidenta. Se produce, cu alte cuvinte, un clar dezechilibru intre estetic si etic, intre
forma si fond, in favoarea eticului si a fondului, evident, care devin elemente precumpanitoare.
Teme precum iubirea, moartea, timpul, istoria etc. sint fie absente cu totul din peisajul liric proletcultist, tabuizate,
fie cosmetizate, ideologizate, prefacute, sub presiunea conventiilor dogmatice comuniste ale epocii, in ingrediente
si accesorii ale unui discurs epicizant si didacticist.

O prima incercare de redefinire a liricului o reprezinta miscarea din jurul revistei Steaua. Poeti precum A.E.
Baconsky, Victor Felea, Aurel Rau, Aurel Gurghianu isi propun si, in buna masura, izbutesc sa regaseasca esenta
lirismului, refacind legaturile – brutal suspendate de dogmatismul proletcultist – cu marea traditie a literaturii
interbelice. Regasirea „din interior“ a lirismului (Petru Poanta) se produce mai intii in spatiul pastelului, in care are
loc o mutatie semnificativa; peisajul nu mai e un mediu artificializat, un cadru exterior, el e absorbit in tesatura
poemului de catre o gindire poetica ce participa la avatarurile cosmosului. De altfel, si spatiul poetic se diversifica,
producindu-se o alternanta dihotomica a deschiderii spre ilimitat si a claustrarii.
E regasit, de asemenea, sentimentul grav al trecerii timpului, ca si melancolia sau angoasa fiintei umane,
confruntate cu absurdul existential, cu un univers ce nu raspunde la interogatiile sale. De la imaginile cosmosului,
transcrise in maniera usor hiperbolizanta, la retransarea din peisajul exterior in interioritate, poetii grupati in jurul
revistei Steaua au reusit sa dea dimensiuni si modulatii noi lirismului, caci, dupa cum observa Petru Poanta,
„construit din sugestii si notatii fine, peisajul devine o stare mentala. Semnele vitalitatii lirice apar. Poetul se
confeseaza prin peisaj si participa la ritmurile elementare ale naturii, avind un real sentiment al geografiei si al
istoriei, simtite ca spatii vaste si timpuri imemoriale, ca la A.E. Baconsky, ori autohtonizate, la Aurel Rau si Aurel
Gurghianu“.

Autentica resurectie a lirismului se produce insa o data cu generatia ’60, anticipata de Labis si reprezentata, mai
ales, de Nichita Stanescu, Cezar Baltag, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Gheorghe etc.
Poezia acestei generatii propune valoarea estetica, asadar frumosul ca element primordial al operei literare,
intorcindu-se catre temele dintotdeauna ale lirismului, tratate in tonalitate intens subiectiva, in care ritmurile
biografice ale eului se configureaza ca replica interioara a ritmurilor existentiale sau cosmice.
Se produce astfel o mutatie extrem de importanta si fecunda sub raport valoric; mutatia de la epicul festivist si
exterior la un lirism interiorizat si de la elanurile patriotard-dogmatice la notatia confesiva care cauta sa puna in
acord – de nu in armonie – fiinta intima a creatorului cu stihiile.
Doua ar fi liniile de forta esentiale ale poeziei anilor ’60.
Mai intii, e vorba de un vitalism exuberant, de sorginte blagiana, dar si orfica, prin care eul liric aspira la
integrarea in fluxul elementelor, cautind radacinile cosmice ale propriei fiinte si aducind in spatiul dens al poemului
un senzualism extrem de elocvent, fapt remarcat, intre altii, si de Mircea Martin: „E de meditat cum poezia
angrenajelor cosmice colosale gaseste la atitia tineri poeti ai nostri de origine rurala o structura deschisa, apta de
perspective noi. Inainte de orice, imprejurarile unei copilarii petrecute in cadru rustic nu pot fi ignorate. Contactul
nemijlocit cu stihiile si, mai ales, reprezentarea lor timpurie dupa credinte naive, dar vaste si tulburatoare si, ca
atare, fecunde in plan artistic, au marcat definitiv biografia lor de artisti“.
O a doua dominanta a generatiei ’60 este cea a descoperirii trairii si rostirii cu subtext etic (dar deloc
moralizator, ca inainte!). Poetii generatiei percep fondul grav, tragic al existentei, al universului si cauta sa se
insereze in dinamica acestuia, reflectind o problematica de extrema acuitate. Acest subtext etic provine, e limpede,
dintr-o stare de criza, dintr-un dezacord intre fiinta rationala si interogativa si irationalitatea universului, intre bine
si rau, intre puritate si maculare. Eul liric incearca, in creatiile sale, daca nu sa-si asume o optiune ferma intre aceste
forme categoriale opuse, atunci sa propuna o solutie a delimitarii lor, prin diferite ipostaze (ori ipoteze) morale,
figurate in subtextualitatea poemelor. Viziunile artistice au, de aceea, o alura meditativa, pentru ca revelarea
esentelor e considerata din perspectiva unei rostiri ce se cauta neincetat pe sine, incearca sa-si gaseasca rosturile si
resorturile, sa se situeze pe sine intr-un univers in perpetua metamorfoza, in care punctul central e absent. Poezia
generatiei ’60 este una axata pe problematica eului, e o lirica antropocentrica, in care universul graviteaza in jurul
fiintei creatoare, dindu-i acesteia iluzia situarii intr-un spatiu privilegiat. De altfel, nu intimplator un volum al lui
Nichita Stanescu, liderul generatiei, se intituleaza, aproape programatic, Laus Ptolomaei, elogiu adus celui care
dadea universului o structura geocentrica.

O viziune aparte, extrasa din experienta generatiei ’60, aduce literatura si, in special, lirica anilor ’70, care
sta sub semnul tutelar a doua imperative ontopoetice: acela al fictiunii, al revalorizarii referentialitatii din
perspectiva fictionalitatii si a literaritatii si, pe o alta directie de orientare, acela al exigentei morale, poate mult mai
acut resimtita si asumata decit inainte.In cartile de poezie ale unor autori precum Mircea Dinescu, Dinu Flamind
sau Ileana Malancioiu se produce un fel de radicalizare a discursului, a tonului si a timbrului liric, radicalizare
provocata, fara indoiala, de contextul social-istoric, mult mai sumbru, mai apasat de dogmatismul comunist.
Manierismul liric, exercitiul livresc, detasarea vocii poetice, toate acestea sint inlocuite de un timbru moral mai
apasat, de o „lectura“ a universului mai intransigenta si mai „implicata“.

Laurentiu Ulici observa acest fenomen de radicalizare, constatind analogia si, in acelasi timp, contrastul de
sens cu literatura anilor ’50: „Vazut din afara si in lipsa unei imagini integrale a procesului literaturii din ultimele
doua decenii, transferul cu pricina se arata paradoxal si poate fi suspectat de uzurpare a literaritatii insesi, in
acceptiunea ei estetica. Intr-adevar, refuzul fictiunii, in speta al imaginarului epic autoreferential si al manierismului
poetic, e paradoxal la o promotie de scriitori care s-a format, s-a maturizat si s-a definit tocmai in perimetrul
fictiunii astazi refuzate. Mai mult, el seamana cu o intoarcere la o idee proprie anilor ’50, bazata pe heteronomia
fara autonomie a esteticului, pe critica estetismului si a evaziunii literare.
In fapt, avem a face cu o adaptare a instrumentului literar la context; aparenta intoarcere este, in fond, o evolutie in
spirala, cum era si aceea descoperita de constiinta morala a scriitorilor, la nivelul realitatii politice de dupa 1970, de
net aspect totalitarist. Diferenta care anuleaza practic asemanarea este ca ideea de literatura a anilor ’50 s-a instaurat
ca dogma favorizanta a oportunismului si ipocriziei, pe cind ideea de literatura rezultata din transferul amintit
reprezinta, la promotia ’70, o optiune menita sa invinga deopotriva dogmatismul si ipocrizia“.
Tocmai din cauza acestei radicalizari de tonalitate si de sens a discursului liric se produce si o mutatie in raporturile
ambivalente dintre literatura si putere. Ca urmare a constringerilor de exprimare impuse de cenzura comunista, se
dezvolta acum o adevarata „vocatie esopica“ (L. Ulici), prin care opera literara era structurata pe doua paliere de
semnificatii, unul de suprafata, de aparent conformism, si celalalt de adincime, coroziv, de alura critica mai
marcata, in care intentiile contestatare ori disidente sint mai usor de descifrat.
Laurentiu Ulici explica si detaliaza resorturile acestei semnificatii esopice, duale ale operelor literare create de
reprezentantii generatiei (promotiei) ’70: „A rosti adevaruri interzise cu aerul ca rostesti ceea ce este permis devine
in scurt timp tinta dictiunii scriitoricesti, in slujba careia vor fi puse inteligenta, imaginatia, subtilitatea si
expresivitatea, intr-un cuvint, talentul literar in toata puterea. Uneori, infatisarea fabulistica a textului n-a trecut
neobservata de cenzura care, decodificind intelesul secund, a oprit aparitia cartilor sau (cind, totusi, ele erau
tiparite) difuzarea si comentariul critic. De cele mai multe ori insa, vocatia esopica a putut fi actualizata fara prea
mari seisme in relieful operelor, cu toate ca, prinsi ei insisi in mrejele gindirii duble, cenzorii obisnuiau sa vada
sensuri ascunse chiar si acolo unde acestea lipseau cu desavirsire. Inducerea in eroare a controlorilor ideologici
capatase un aspect de competitie, cu performante rasunatoare uneori, cu contraperformante alteori, intr-un climat
din ce in ce mai enervant pentru scriitor, din ce in ce mai derutant si buimacitor pentru cenzura“.
Desigur, o astfel de reactivare a laturii moral-esopice a literaturii nu putea sa nu aiba repercusiuni asupra
mecanismelor textuale ale operei literare, asupra structurii sale; astfel, nu de putine ori realizarea estetica propriu-
zisa, literaritatea erau lasate in umbra, in beneficiul exigentelor morale, al alurii etice a demersului literar.
Cei mai importanti poeti ai „generatiei“ ’70 (Mircea Ciobanu, Mircea Dinescu, Emil Brumaru, Serban Foarta,
Ileana Malancioiu, Cezar Ivanescu, Dan Laurentiu, Virgil Mazilescu, Ion Mircea, Adrian Popescu, Dorin
Tudoran, Daniel Turcea, Mihai Ursachi etc.) au resimtit acut impactul cu un real din ce in ce mai agresiv si mai
alienant, versurile lor inregistrind, cu fidelitate de seismograf, orice abatere de la normalitate, de la firescul ontic
sau etic. Livrescul si apelul la moralitatea dictiunii, artificiul verbal si urgenta metaforei cu nuanta eticista,
manierismul si insertia esopica, toate aceste ambivalente si ambiguitati structurale au marcat fizionomia acestei
„promotii“ ce aduna laolalta, altfel, scriitori destul de diferiti ca formula estetica si expresiva, ca mod de a asuma
datele realului in vers, ca dinamism al viziunii.Harta neomodernismului poetic romanesc este, asadar, una de o
extrem de mare diversitate, fiind alcatuita dintr-o pluralitate de voci lirice care, insa, au aderat la o viziune
ontopoetica similara, cu firesti nuantari si diferentieri.Apelul la traditia lirica autentica, recursul la imperativul
autonomiei esteticului, intoarcerea la poeticitate, cu alte cuvinte, dar, in acelasi timp, si apelul la o motivatie etica a
discursului liric, toate aceste trasaturi ale neomodernismului poetic romanesc se regasesc la acesti poeti care au
valorificat si valorizat, deopotriva, candoarea si luciditatea, patosul trairii autentice si interogatia morala de acut
ecou expresiv.