MIEREA şi Produsele Apicole

Cuprins
1. Mierea
1.1 Caracterizare generala

1.2 Clasificare

1.3 Compoziţia chimică

1.4 Conţinutul în vitamine şi rolul in organism

1.5 Valoarea alimentară şi dietetică

1.6 Valoarea terapeutică

1.7 Analize fizice și chimice

1.8 Mierea toxică

1.9 Falsificarea mierii

2. Polen
2.1 Caracterizare generala

2.2 Recoltarea
2.3 Importanţa

3. Propolis
3.1 Caracterizare generala

3.2 Proprietăţi fizice

3.3 Proprietăţi chimice

3.4 Importanţa

4. Lăptişor de matcă
4.1 Caracterizarea generala

4.2 Proprietăţi fizico-chimice

4.3 Importanţa

5. Venin de albine- Apitoxină

5.1 Caracterizare generala

5.2 Compoziţia chimica

5.3 Reacţiile omului la veninul de albine

5.4 Însuşirile terapeutice

5.5 Importanţa

6. Apilarnil
6.1 Caracterizare generala
6.2 Importanţa

7. Concluzii

8. Bibliografie

https://www.scribd.com/document/359129706/Tehnolo
gia-Obtinerii-Produselor-Apicole

1. Mierea

1.1 Caracterizare generala

Mierea de albine este un produs natural complex rezultat al nectarului floral al
plantelor si al îmbogățirii acestuia de către albine (Apis melifera L) cu substanțe
proprii, prin acțiunea sucului secretat de glandele acestora. Albinele produc
frecvent și miere de mană, care provine din diverse lichide dulci din planta, dar nu
din floare.

Este o soluţie apoasă bogată în substanţe zaharoase - până la 80% - reprezentate

îndeosebi de glucoză şi fructoză ce provin din nectarul floral, extrafloral, mană şi
alte surse, recoltate de albine şi depozitate în faguri. Enzimele, pe care albinele le
introduc în nectar, au însuşirea de a scinda zaharoza, maltoza, melezitoza, rafinoza,
melibioza etc., acest proces durând ani îndelungaţi. Transformarea nectarului de
către albine în miere este însoţită apoi de preschimbarea şi înlocuirea conţinutului
de acizi nefolositori, odată cu eliberarea surplusului de apă. Valoarea pH-ului dintr-
o miere maturizată variază de la 3-5-5,5, după provenienţa ei floristică. Căpăcirea
mierii cu o pojghiţă de ceară la suprafaţa celulelor din fagure contribuie la
menţinerea calităţi ei iniţiale, căpăcirea având rolul de a izola mierea de influenţa
umezelii din mediul înconjurător. Cu ocazia invertirii nectarului în miere sunt
încorporate proteine, materii albuminoide, acizi (formic, malic, citric, gluconic,
succinic, acetic), substanţe minerale (fosfaţi de calciu, fier, săruri de aluminiu,
stronţiu, cobalt, titan, crom, iod, argint, zinc, plumb, iridiu etc. în cantităţi
infinitezimale), substanţe funcţionale de origine organică (enzime, catalaza,
inulaza, inhibina), vitamine, antibiotice naturale, hormoni şi polen, mierea
neputând fi egalată de nici un preparat farmaceutic sintetic căci ea este o substanţă
vie şi direct asimilabilă.
1.2 Clasificare
 După proveniență:

- miere de flori, (florală), provenită din prelucrarea nectarului și polenului cules de

albine din florile plantelor melifere,

- miere de mană, (extraflorală), provenită de pe alte părți ale plantei, în afară de

flori; poate fi de origine animală sau vegetala.

 După speciile de plante melifere de la care albinele au adunat

nectarul:

- miere monofloră, provenită integral, (sau în mare parte), din nectarul florilor unei
singure specii: (salcâm, tei, floarea soarelui, mentă)

- miere polifloră, provenită din prelucrarea unui amestec de nectar de la florile mai
multor specii de plante.

 După modul de obținere:

- în faguri (se livrează în faguri),

- scursă liber din faguri ,

- extrasă cu ajutorul centrifugii ,

- obținută prin presarea fagurilor ,

- topită (fagurii sunt încălziți).

 După consistență:
- lichidă (fluidă),

- cristalizată (zaharisită).

 După culoare: incoloră, galben-deschisă, aurie, verzuie, brună sau

roșcată.

 După aromă, diversele sorturi de miere, se apreciază prin miros și

degustare, indicându-se denumirea speciei de plante din care provin.
1.3 Compoziţia chimică
Din punct de vedere chimic, mierea de albine este reprezentata de un amestec
complex, a carei compozitie depinde de originea florala, conditiile meteorologice,
modul de pastrare si metodele de extractie a acesteia. In compozitia chimica a
mierii intra apa, glucoza, fructoza, zaharoza, dexrina, substante azotoase, acizi
organici, substante minerale, vitamine etc. Zaharurile reprezinta 95-96% din
substanta uscata a mierii, fiind in principal reprezentate de glucoza si fructoza.
Continutul mediu al mierii in glucoza este de 31%. Iar in fructozade aproximativ
38%, raportul glucoza – fructoza este influentat de specia melifera, impreuna
reprezentand 80-90% din zaharurile mierii.

1.4 Conţinutul în vitamine şi rolul in organism

 NR. CRT Vitamina Conținutul Acțiunea
de miere la
1kg de miere
1. Tiamina (Bi) 0,1 mg

2. Riboflavina (B2) 1,5 mg

3. Acidul pantothenic 2,0 mg

(B3)

4. Acidul Nicotinic 0,3-1,0 mg

(65)

5. Piridoxina (B6) 2-5 mg

6. Acidul folic 0,1 mg

7. Acidul ascorbic 30-50 mg

(C)

8. Vitamina K Urme

1.5 Valoarea alimentară şi dietetică

Valoarea alimentară a mierii constă în primul rând în bogăția ei în zaharuri (70-
80%), din acest punct de vedere, fiind un aliment energetic prin excelență.
Majoritatea zaharurilor din miere sunt zaharuri simple, (glucoză și fructoză), care
nu mai necesită o prelucrare specială prin digestie, fiind direct asimilate și arse
complet, până la stadiul de bioxid de carbon și apă, eliberând energie în toate
etapele de descompunere prin care trec. Un gram de zaharuri din miere eliberează
ca și zahărul de sfeclă: 4,1 calorii, dar (spre deosebire de zahăr), această energie
este pusă în totalitate la dispoziția organismului, astfel că mierea este un aliment
ușor asimilat și digerabil. Deosebirea esențială a mierii de albine de zahărul
comercial constă în conținutul său ridicat în unele substanțe nezaharoase
(microelemente, enzime, acizi organici și vitamine), care își exercită efectul pozitiv
atât prin acțiunea de reglare a unor funcții importante ale organismului, dar și
contribuind la conferirea calităților gustative specifice ("gust de miere"). Atât
aspectul, culoarea, consistența și gustul fac din miere un aliment mult apreciat, dar
mai ales aroma sa specifică, datorită conținutului în uleiuri eterice (volatile),
parfumul mierii fiind identic cu parfumul florilor din care provine.

1.6 Valoarea terapeutică

In relatiile dintre planta, albina, produs apicol si om, mierea constituie unul din
produsele apicole ce transmit principiile active continute in nectarul florilor.
Mierea prin factorii nutritivi pe care ii contine, determina, in afara de o actiune
nutritiva importanta, o actiune terapeutica eficienta asupra tulburarilor si bolilor
diferitelor organe si aparate, precum si o actiune imunobiologica a organismului.

Mierea este folosita in terapeutica pe cale orala, sub forma de aerosoli,

prin electroforeza si prin aplicare locala, in urmatoarele afectiuni:

 Afectiuni ale aparatului digestiv: ulcere gastro-duodenale si gastrite

hiperacide. Mierea este indicata in special, in tratamentul constipatiilor
atone, prin hipopotasemie si in constipatiile aparute in urma regimului hiper
carnat sau in constipatiile putride, folosita cu doua ore inainte de masa
micsoreaza aciditatea si secretia pepsinei, iar luata chiar inainte de masa sre
un efect exact opus. Doza zilnica de miere este de pana la 150g si se ia in 3-
4 tainuri. Se recomanda ca dimineata si seara sa se ia cate 30g, iar la pranz
cate 40g miere. Mierea luata in apa calda se absoarbe mai repede,
diminueaza aciditatea si nu irita stomacul, iar luata cu apa rece, excita
miscarile stomacului si ale intestinelor si mareste secretia stomacul.

 Afectiuni hepatobiliare: hepatita toxica si infectioasa, banala sau

cirotica, insuficienta hepatica si ictere posthepatice. Mierea, prin aportul sau
bogat in glucide, creste rezerva de glic ogen hepatic, amelioreaza functiile
hepato- celulare si rezistenta organismului. Se poate administra fie ca atare,
fie diluata cu lichide indicate acestor afectiuni sau asociata cu alimente
favorabile functiei hepatice.

 Afectiuni cardiovasculare : hipertensiune arteriala, arteroscleroza si

infarctul miocardic. Prin continutul sau bogat in glucide si vitamine si nul in
clorura de sodiu, mierea are o actiune favorabila asupra muschiului cardiac
si asupra circulatiei coronariene. Mierea se administreaza ca atare, sau
impreuna cu alte alimente sau cu alte produse apicole ca laptisor de matca si
polen.

 Afectiuni ale aparatului respirator, laringite, traheite si bronsite.

Mierea are o actiune antimicrobiana, antiinflamatoare, antialergica,
antiexpectoranta si nutritiva, putandu-se administra ca atare sau asociata cu
lapte cald sau cu ceaiuri pectorale calde. Tratamentul cu miere se mai poate
face prin aerosoli, electroforeza si prin aplicatii locale.

 Afectiuni renale : nefropatii glomerulare acute si cronice, inflamatorii

sau degenerative, cistite, pielonefrite, litiaze renaale. Eficacitatea mierii in
aceste imbolnaviri se explica prin absenta sau continutul foarte redus de
albuminoide si prin continutul ei mare in substante cu actiune terapeutica
pebtru sistemul secretor. Datorita glucozei si vitaminelor, mierea
imbunatateste diureza si eliminarea toxinelor, iar substantele antimicrobiene
din miere au o actiune dezinfectanta asupra microflorei patogene.
Vitaminele C si P din miere sunt de mare importanta in tratamentul
inflamantiilor acute si cronice ale rinichilor. Dozele zilnice recomandate sunt
de 80-120g, mierea administrandu-se ca atare sau in combinatie cu suc de
lamaie, maces etc.
 Afectiuni ale sistemului nervos: nevroze si neurastenii. Mierea
fortifica celulele nervoase, iar glucoza si fructoza, favorizeaza hranirea
celulelor, stimuleaza procesele de oxidare si actiunea de neutralizare a
toxinelor. Vitaminele si mineralele ajuta la intretinerea echilibrului ionilor in
organism si ca urmare nervozitatea scade, vederea se imbunatateste, somnul
devine linistit, apare senzatia de vigoare si putere de munca.

 În boli infectioase: infectie gripala, febra tifoida, scarlatina, tuse

convulsiva, rujeola etc. Efectul favorabil al mierii se datoreaza continutului
in vitamina C, glucide si a altor factori care determina sporirea capacitatii de
apare a organismuilui. Mierea se consuma in proportie de 10% in amestec cu
apa calda sau lapte cald.

 În pediatrie: are rol nutritional si terapeutic. Mierea are un efect

favorabil in ameliorarea starii generale, la cresterea ponderala si la cresterea
cantitatii de hemoglobina, putand fi folosita in tratamentul diareelor toxi –
infectioase si ale dizenteriilor. Mierea favorizeaza digestia proteinelor si
grasimilor si acidifierea cazeinei din lapte in fulgi fini, in asa fel incat
alimentul evacueaza stomacul sugarului intr-un timp scurt, constituind astfel
un excelent factor antidispeptogen.

Efectele terapeutice ale mierii sunt determinate de plantele vizitate de

albine, respectiv de principiile active ale acestora. Iata cateva din actiunile
terapeutice ale unor sortimente de miere:

 mierea de tei: sedativ nervos, in tuse, insomnii, antispastic, in

bronsite, laringite, traheite, ast bronsic, tuberculoza pulmonara,
fortifiant al cordului, imbolnaviri ale vezicii biliare si ale rinichilor, in
ranile purulente si in arsuri
 mierea de menta: analgezic usor carminativ, tonic, antiseptic in
spasme -pilorice, dischinezii biliare si gastro-intestinale

 mierea de salcam: espectorant, calmant al tusei, antiseptic,

diuretic si antidiareic

 mierea de trifoi: diuretic, antidiareic, expectorant

 mierea de floarea-soarelui: arteroscleroza

 mierea de pomi fructiferi: insusiri antimicrobiene fata de

bacteriile Gram pozitive si Gram negative, in maladii gastro-
intestinale si ale rinichilor

 mierea de mustar: afectiuni ale sistemului respirator

 mierea de conifere: actiune antiseptica, anriinflamatoare, atat

pentru caile respiratorii cat si pentru cele urinare, actiune diurectica

 mierea de munte: in afectiunile inflamatorii si alergice ale cailor

respiratorii si pentru rani purulente

 mierea poliflora: antiseptic, sedativ.

1.7 Analize fizice și chimice
Înainte de analiză, proba de miere se omogenizează prin agitare cu o baghetă de
sticlă sau cu o lingură, iar mierea cristalizată se încălzește în prealabil la
aproximativ 45°C după care se amestecă, ca și mierea fluidă.

Determinarea conținutului în apă se face cu refractometrul. Pe prizma inferioară

a refractometrului, se aplică o picătură din proba de miere și imediat se închide
camera. Cu ajutorul oglinzii se orientează un fascicul de lumină prin deplasarea
cremalierei pînă în momentul în care partea întunecoasă a cîmpului vizual ajunge
în centrul unde se intersectează liniile vizuale. În acest moment, indicele de
refracție se citește pe scala. În funcție de acest indice, cu ajutorul tabelelor care
însoțesc refractometrul se stabilește procentul de substanță uscată, respectiv
conținutul mierii în apă. La unele refractometre se poate citi direct, pe scală,
procentul de apă. La mierea de albine, umiditatea este admisă pînă la 20%.

Greutatea specifică a mierii se poate determina la nivelul stupinelor astfel: într-un

vas de sticlă se cîntărește exact 1 kg de apă, după ce în prealabil i s-a luat tara și se
notează nivelul apei. Apoi, vasul se deșartă, se usucă și se umple cu miere pînă la
semn, după care se cîntărește. Diferența dintre greutatea vasului cu miere și tară
acestuia reprezintă tocmai greutatea specifică a mierii.

Determinarea cenușei se face prin calcinarea unei probe de 10 g miere, într-un

creuzet. Mai întâi se evaporă pe o baie de apă, se carbonizează la o flacără slabă și
apoi se calcinează. Se răcește în exicator și se întărește treptat, pînă se ajunge la
masa constantă.

Determinarea acidității ajută la aprecierea gradului de prospețime a mierii.

Aciditatea mierii se exprimă în grade de aciditate, adică numărul de centimetri cubi
de NaOHn/10 necesari să neutralizeze aciditatea din 10 g de miere.

Determinarea zahărului invertit (reacția Elser). Glucoza și fructoza în stare

liberă au capacitatea de a reduce sulfatul de cupru în mediul alcalin și cald, pe
care-l transformă în oxid cupros. Cantitatea de oxid cupros ce se formează în
condiții de lucru specifice, este proporțională cu concentrația celor două zaharuri
reducătoare din soluția de cercetat.

Determinarea zaharozei (metoda Elser). Se determină zahărul direct reducător

înainte și după invertire (hidroliza acidă), iar prin diferență se calculează zaharoza.

Determinarea indicelui diastazic. În mierea naturală de albine există mai multe

enzime. Amilaza este enzima cu cea mai mare rezistență la tratarea termică, aceasta
fiind ultima care se distruge. Pe baza acestei însușiri, amilaza poate fi folosită ca
test general de apreciere (indice enzimatic, sau diastazic) a calității mierii naturale.
Mierea naturală supusă unui tratament termic brutal va avea indicele diastazic cu
valori reduse sau chiar zero. Același lucru se constată și la mierea falsificată. La
baza determinării indicelui diastazic stă determinarea activității amilazei. Indicele
diastazic se definește ca numărul de ml dintr-o soluție de amidon 1% care a fost
transformat în dextrină în timp de o oră, la temperatura de 45°C și pH optim, de
către amilaza conținută de 1g miere.

1.8 Mierea toxică

Mierea toxică denumită popular mierea nebunilor, este produsă ca rezultat al
hrănirii albinelor de pe anumite specii de plante ce secretă un nectar cu proprietăți
toxice, iar mierea rezultată poate fi toxică pentru oameni (psihoactivă).
Toxina din această miere conține glucoze toxice cum ar fi
(andromedotoxină, graianotoxină, ericolină, scopolomină, hiosciamină, gelsemină).
Aceste substanțe care sunt toxice pentru om nu au nici un efect asupra albinelor.
Albinele melifere au puține gene pentru receptorii gustului comparat cu alte insecte
evoluate, de mărime similară, cum ar fi cele aparținând ordinului Diptera (care
include muștele și țânțarii). Din această cauză albinele au o nevoie scăzută de a
depista și învăța toxinele din unele nectare florale toxice.
Mierea toxică este, din punct de vedere chimic, foarte similară mierii florale și în
general nu poate fi deosebită prin gust, aspect ori miros, însă unele soiuri au gustul
amărui, provocând o senzație de arsură în gât imediat ce este înghițită. De
asemenea, toxina nu poate fi degradată prin încălzire ori procesare a mierii. Pentru
a se reduce concentrația în toxină, mierea toxică este amestecată cu miere netoxică,
pasteurizată.

1.9 Falsifacarea mierii

Mierea de albine este un produs alimentar complex susceptibil de a fi falsificat.
Pentru decelarea fraudelor sunt promovate o multitudinede procedee şi tehnici
analitice clasice sau moderne.
 Identificarea falsificărilor prin analiză senzorială

Analiza senzorială este un prim test care generează date importante în

abordarea ulterioară a cercetărilor. Prin analiză senzorială se evaluează:
aspectul, consistenţa, culoarea, gustul, mirosul şi aroma precum şi gradul de
impurificare (fragmente de cadavre de albine, prezenţa impurităţilor
mecanice ş.a.). Caracteristicile senzoriale ale mierii de albine sunt
condiţionate de sortimentul acesteia (florală sau de mană), de originea
botanică şi geografică, de procedeul de extragere din faguri, de modul de
condiţionare precum şi de condiţiile de păstrare.

 Aspectul și consistența

Consistenţa mierii de albine este dependentă în primul rând de proporţia în care se

găsesc diferite glucide, de durata şi de condiţiile de depozitare. După consistenţă
mierea de albine poate fi apoasă, siropoasă sau cristalizată. În celulele fagurilor şi
imediat după extragere toate tipurile de miere au consistenţă fluidă. Gradul de
fluiditate este condiţionat de o serie de factori precum gradul de hidratare (mierea
cu 18% apă este de 6 ori mai vâscoasă decât mierea cu 25% apă) şi de temperatură
(la temperatura de 20°C vâscozitatea este de 3 ori mai mare comparativ cu cea la
temperatura de 30°C). Permanent dacă ne referim la aspectul mierii de albine
trebuie evidenţiat procesul care îi poate induce cristalizarea. Contrar unor opinii
care consideră acest proces un defect, cristalizarea este o proprietate firească,
naturală, întâlnită atât la mierea în faguri cât şi la cea extrasă din faguri, care atestă
calitatea şi naturaleţea mierii de albine. Este un proces fizic cauzat de
suprasaturarea mierii de albine cu glucoză, fără a-i modifica însuşirile nutriţioale şi
terapeutice.

Declanşarea cristalizării este dependentă de mai mulţi factori precum: prezenţa

centrilor de cristalizare, umiditatea şi temperatura mediului înconjurător ş.a. însă,
rolul principal îl are raportul dintre fructoză (greu cristalizabilă) şi glucoză (uşor
cristalizabilă). Valoare limită a raportului F/G de la care se declanşează procesul de
cristalizare este de 1,3. Cu cât valoarea raportului F/G tinde către 1 sau este
subunitar cristalizarea se instalează mai repede, aşa cum se întâmplă la mierea de
floarea soarelui, de rapiţă, sau de pomi fructiferi. Deoarece consumatorii solicită şi
apreciază mai mult mierea fluidă, necristalizată, iar din punct de vedere tehnologic
mierea cristalizată este greu de manipulat, pentru prevenirea cristalizării se
utilizează diverse metode precum: pasteurizarea, filtrarea, tratarea cu ultrasunete,
iar mierea cristalizată se lichefiază la temperaturi moderate (temperatura necesară
pentru solubilizarea completă a mierii cristalizate este de aproximativ 35 ... 45 °C).
în ambele cazuri se înregistrează şi unele efecte negative atât asupra însuşirilor
senzoriale cât şi asupra celor nutriţionale (când lichefierea se realizează la
temperaturi mai ridicate). Prin caracteristicile naturale, toate sortimentele de miere
de flori din ţara noastră cu excepţia celei de salcâm cristalizează în timp relativ
scurt de la extragerea din faguri (1-3 luni). În funcţie de dimensiunile cristalelor,
dependente în mare măsură de mărimea granulelor de polen, se disting trei tipuri
de miere cristalizată: cu granule mari (0,5 mm), cu granule mici (0,5-0,4 mm) şi
miere cu consistenţă cremoasă (sub 0,4 mm). Mierea de mană posedă alt
comportament la cristalizare comparativ cu mierea florală, consecinţă a prezenţei
în cantităţi apreciabile a unor poliglucide cum sunt: substanţele pectice, gumele ş.a.
Cu excepţia unor sortimente de miere bogate în melezitoză, glucid cu un potenţial
de cristalizare foarte ridicat, declanşarea şi instalarea cristalizării la mierea de
mană sunt întârziate.

 Culoarea

Culoarea mierii de albine este determinată de gradul diferit de absorbţie a luminii

de către componenţii săi. Printre compuşii care influenţează culoarea, cei mai
importanţi sunt pigmenţii vegetali şi substanţele minerale. În funcţie de aceste
substanţe, culoarea mierii diferă de la incolor până la negru. La începutul
primăverii, mierea are o culoare galben pai până la portocaliu. Cu timpul îşi
modifică culoarea iniţială, de obicei se închide, iar în timpul cristalizării se
deschide. Culoarea naturală a mierii florale este galben cu o mare variabilitate de
nuanţe de la aproape incolor (salcâm), până la galbenroşiatic, sau chiar brun
(conifere). Culoarea mierii de mană este brună, cu nuanţă verzuie, roşiatică sau
pronunţat negricioasă. Închiderea la culoare a mierii de albine este indusă pe de o
parte de factori intrinseci (impurificarea cu pigmenţi melanici din cuticula
albinelor, descompunerea proteinelor etc.) cât şi de factori extrinseci datorită
încălzirii mierii de albine la temperaturi ridicate cu formarea unor compuşi
furfurolici de culoare închisă, cât şi păstrării în condiţii necorespunzătoare (vase
metalice, expunere la soare etc.). Modificarea culorii mierii se realizează ca urmare
a unor manopere frauduloase prin adaos ilicit de coloranţi naturali sau sintetici care
se pun în evidenţă prin metode empirice (colorarea firului de lână albă) sau metode
moderne (HPLC).

 Gustul

Gustul alături de miros este cea mai importantă însuşire a mierii de albine. Mierea
de albine are un gust dulce caracteristic. Puterea de îndulcire a mierii de albine este
cu 28% mai mare decât a unei soluţii de zaharoză de aceeaşi concentraţie, datorată
prezenţei fructozei libere în cantităţi mari, cea mai dulce fiind mierea de salcâm,
urmare a bogăţiei în fructoză. Gustul mierii de mană este moderat dulce, inferior ca
intensitate oricărui sortiment de miere florală, consecinţă a unui conţinut mai redus
în zahăr invertit (în medie cu 10%) şi a unor cantităţi mai mari de substanţe
minerale (aproape de 10 ori mai mare), care acoperă în parte gustul dulce şi
imprimă o nuanţă uşor leşietică. Uneori pot apare şi unele gusturi secundare ca:
acru (acid), sărat sau amar, având drept cauză compoziţia chimică anormală
(conţinut ridicat de acizi, de clorură de sodiu etc.), sau o procesare şi păstrare
necorespunzătoare. Odată cu gustul se apreciază şi atributele tactile ale mierii de
albine, prin strivirea uşoară a produsului între limbă şi palat, când se evaluează
unele proprietăţi reologice, prezenţa, forma şi dimensiunile cristalelor ş.a.

 Mirosul și aroma

Fiecare sortiment de miere florală se caracterizează printr-o aromă specifică ce îşi

are originea în substanţele odorante din uleiurile volatile ale nectarului şi polenului
plantelor din care provine. Nuanţa şi intensitatea aromei sunt condiţionate de
natura, conţinutul şi proporţia substanţelor odorante pe care le conţine mierea
respectivă. O aromă mai pronunţată prezintă: mierea de tei, de portocal, de lavandă
ş.a. Spre deosebire de mierea florală, mierea de mană, având altă origine este
lipsită de uleiuri volatile aproape în totalitate şi are o aromă slabă. Doar mierea de
conifere se evidenţiază printr-o aromă mai pronunţată, plăcută de răşină. Întrucât
substanţele odorante din uleiurile eterice sunt volatile prin păstrare sau printr-o
condiţionare necorespunzătoare (încălzire) aroma se diminuează în timp. Pentru a
contracara acest neajuns, mai ales în cazul falsificărilor prin substituire cu alţi
îndulcitori, se adaugă arome străine naturale sau sintetice, care se decelează prin
analiză senzorială când frauda este evidentă sau prin metode cromatografice (GC,
HPLC).

Identificarea falsificărilor prin examen microscopic

Analiza microscopică a sedimentului obţinut prin centrifugarea unei soluţii de

miere generează informaţii importante pentru stabilirea calităţii, originii şi
evidenţierii unor substituenţi sau adaosuri ilicite. Examenul microscopic constă în
investigarea spectrului polinic, a elementelor de mană, prezenţei şi proporţiei de
amidon ş.a.

 Analiza melissopalinologică (spectrului polinic)

În mierea de albine se găsesc în mod normal granule de polen a căror morfologie

este specifică pentru fiecare specie de plantă meliferă, aşa încât analiza spectrului
polinic permite stabilirea cu precizie a speciei de plantă căreia îi aparţine, perioada
de cules şi alte caracteristici, deşi nu întotdeauna este îndeajuns de riguroasă
datorită variaţiilor cantităţii de polen în funcţie de sezon, polenul adăugat fraudulos
în miere, procedeelor de condiţionare şi filtrare etc. Dimensiunile granulelor de
polen variază de la 6 μm depăşind chiar 200 μm. Forma şi culoarea granulelor de
polen sunt caracteristice, în funcţie de specie putând avea un profil rotund, oval,
alungit, pătrat, hexagonal etc., şi culoare albă, cenuşie, galbenă, portocalie, roşie,
verde, albastră sau chiar neagră. Un alt criteriu de identificare a granulelor de polen
constă în examenul structurii şi ornamentaţiilor exinei (învelişul exterior al
granulelor). Aceasta poate fi subţire sau groasă, compactă, striată sau granulată,
suprafaţa prezentând o varietate de ornamentaţii specifice speciei. Densitatea
polinică, exprimată prin numărul mediu de granule de polen pe câmp microscopic,
reprezintă un parametru capabil să diferenţieze polenul de diverse origini.

 Determinarea conţinutului de granule de polen specific la mierea

monoflorală

Un mijloc eficient de a aprecia autenticitatea mierii de albine şi a decela unele

falsificări, cum ar fi adaosul exogen de polen, constă în analiza combinaţiei
polinice, întrucât aceasta este specifică zonei geografice, perioadei de cules, dar
mai ales speciei de plantă.

Mierea monoflorală ar trebui să provină din nectarul unei singure specii de plante
melifere, fapt aproape imposibil de realizat, astfel încât este considerată miere
monoflorală, mierea în care predomină granulele de polen a unei specii de plante
florale. În general, o miere este apreciată ca monoflorală dacă conţine 45% polen
specific al unei specii. Procentul granulelor de polen majoritar al diverselor
sortimente de miere diferă în funcţie de specie. Astfel, mierea monoflorală de
salcâm trebuie să aibă un conţinut de polen specific de minimum 30%, mierea de
castan trebuie să conţină până la 90%, iar la mierea de portocal şi lămâi este
suficient un procent de 10%. Investigarea este relativ simplă şi constă în
examinarea microscopică a sedimentului obţinut prin centrifugarea soluţiei de
miere, iar procentul se stabileşte prin raportarea numărului respectiv la numărut
total de granule de polen (indiferent de specie), aflate în aceleaşi câmpuri
microscopice (în general numărându-se aproximativ 1000 de granule). Modul de
lucru este următorul: 10 g miere de albine se dizolvă în 20 mL soluţie 50% acid
sulfuric şi se centrifughează la 3000 rot/min. După îndepărtarea supernatantului se
iau 2 picături care se depun pe o lamă din sticlă, iar după uscare (la o temperatură
de 45°C) şi acoperire cu un amestec gelatină-glicerină (1:7) se studiază la
microscop (putere de mărire 400) numărul granulelor de polen din specia
dominantă şi separat cele ale celorlalte specii.

 Analiza indicatorilor specifici mierii de mană

Spre deosebire de mierea florală, mierea naturală de mană se caracterizează printr-

un conţinut scăzut de polen, având în schimb unele componente specifice ce nu se
regăsesc în mierea florală, denumite elemente sau indicatori de mană. Acestea sunt
reprezentate de fungi şi alge microscopice şi de fragmente din corpul insectelor
producătoare de mană. Fungii, au ponderea cea mai mare, sunt osmofili, de culoare
brună şi se găsesc atât sub formă de spori cât şi în stare vegetativă. Prezenţa
acestor elemente, coroborată şi cu alte caracteristici, atestă autenticitatea mierii de
mană. Analiza microscopică se efectuează după o tehnică asemănătoare cu cea
folosită la determinarea conţinutului de granule de polen.

 Determinarea amidonului granular

Întrucât mierea de albine naturală are un conţinut foarte scăzut de amidon,

anevoios de dozat prin metode chimice, prezenţa sa se investighează prin examen
microscopic. Cu toate că originea granulelor de amidon din miere nu este complet
elucidată, cert este că se găsesc într-o proporţie mult mai mică decât granulele de
polen, reprezentând 5-10% din totalul formaţiunilor microscopice. Deşi sunt şi
situaţii când mierea se poate îmbogăţi în amidon din diverse cauze, se consideră că
mierea este falsificată atunci când granulele de amidon se găsesc într-un procent
mai mare de 15%. În mod natural, granulele de amidon sunt foarte rare, dispersate,
şi au mărimi relativ uniforme, faţă de cele adăugate, care sunt numeroase,
aglomerate şi au diverse dimensiuni. Determinarea granulelor de amidon este
asemănătoare cu metoda utilizată la determinarea granulelor de polen, cu
deosebirea că, în acest caz se foloseşte un microscop cu polarizaţie. În lumina
directă se numără granulele de polen, iar în lumina polarizată granulele de amidon.

Identificarea falsificărilor pe cale enzimatică

Pentru a cuantifica activitatea enzimatică totală se utilizează ca indicator amilaza

întrucât are cea mai mare stabilitate termică. Determinarea activităţii enzimei,
desemnată ca indicator enzimatic global, se realizează prin determinarea indicelui
enzimatic (diastazic). Acest indice se defineşte ca fiind „numărul de mL dintr-o
soluţie 1% de amidon care a fost transformat în dextrine în timp de o oră, la
temperatura de 45°C, în prezenţa activatorului enzimatic specific (ionul Cl- din
clorura de sodiu) şi la pH optim, de către amilaza conţinută într-un gram de miere".
Valoarea minimă acceptată este de 10,9 mL, exceptând mierea de salcâm, la care se
admite un minimum de 6,5 mL şi cea de mană, care nu trebuie să fie mai mică de
13,9 mL. Diminuarea activităţii enzimatice şi chiar dispariţia ei este cauzată de
inactivarea termică (prin tratament termic agresiv), păstrarea la temperaturi
ridicate, falsificarea prin substituirea cu diferiţi înlocuitori sau de procese
fermentative. Tratamentul termic efectuat în scopul lichefierii sau pentru
stabilizarea microbiologică nu este recomandat (chiar dacă se apelează la metode
moderne cum este HTST engl. high temperature short time) deoarece afectează
însuşirile senzoriale, nutriţionale şi în general naturaleţea mierii. O consecinţă
directă a încălzirii mierii de albine este inhibiarea totală sau parţială a activităţii
enzimatice. Calitativ, capacitatea enzimatică se determină printr-o reacţie de
culoare a amidonului, folosind ca indicator soluţia Lugol (soluţie de iod în iodură
de potasiu), procedându-se astfel: 100 g miere se dizolvă în 200 mL apă distilată
fiartă şi răcită la o temperatură de 45°C. Un volum de 10 mL din soluţia nefiltrată
se introduce într-o eprubetă şi se adaugă 1 mL soluţie 1% de amidon solubil,
preparată proaspăt. Amestecul se agită bine şi eprubetă se introduce într-o baie de
apă la temperatura de 45°C, timp de oră, după care se adaugă câteva picături de
soluţie Lugol. Dacă culoarea lichidului este diferită de a soluţiei de miere, adică
variază de la galben verzui spre brun, atunci tot amidonul a fost hidrolizat datorită
prezenţei în miere a amilazelor. Apariţia unei culori albastre, mai mult sau mai
puţin intensă, relevă lipsa sau inactivarea amilazelor. Dacă culoarea variază între
roşu şi roşu-brun, până la brun, înseamnă că a avut loc o puternică diminuare a
activităţii enzimatice a amilazelor, care transformă amidonul în dextrine.
Determinarea cantitativă se efectuează cu metoda Gothe, care are la bază acelaşi
principiu ca şi metoda descrisă anterior. În 10 eprubete se introduc cantităţi
descrescând (de la 10 mL la 1mL) de soluţie de miere neutralizată. În fiecare
eprubetă se mai adaugă câte 0,5 mL soluţie acid acetic (0,02 N), 0,5 mL soluţie de
clorură de sodiu şi se completează cu apă la volumul de 11 mL. Se adaugă 5 mL
soluţie de amidon (1%), iar după omogenizare, eprubetele se menţin la o
temperatură de 45°C, timp de o oră. Se răcesc şi se pipetează în fiecare eprubetă o
picătură de soluţie de iod. Limita prezenţei amilazei este dată de prima eprubetă în
care a apărut culoarea albastru-violet.

Identificarea falsificărilor prin analize fizico-chimice

o Falsificarea prin adaos de apă

Este o falsificare folosită de multă vreme şi uşor de aplicat, ce se realizează prin

adaos direct de apă sau de produse cu umiditate ridicată. Mierea de albine are un
conţinut de apă variabil, de la 13% până la 23%, standardul român acceptând o
umiditate de maximum 20%. Diluarea cu apă cauzează modificări ale însuşirilor
senzoriale, ale compoziţiei chimice diminuând valoarea nutritivă şi o predispoziţie
la procese fermentative nedorite, de aceea în prezent este mai puţin aplicată. Se
consideră că atunci când mierea are un conţinut de apă sub 17% procesele
fermentative nu au loc, între 17-20% aceste procese sunt dependente de microbiota
mierii de albine, iar dacă este mai mare 20% apare riscul dezvoltării drojdiilor
osmofile. În această situaţie, după câteva zile mierea capătă un aspect de dospit
(datorită degajării C02 în timpul fermentaţiei alcoolice), la suprafaţa mierii apare
un strat abundent de spumă, gustul este puternic modificat cu nuanţă alcoolică etc.
Frauda poate fi mascată (limitat procesul fermentativ) dacă se recurge la o a doua
fraudă prin adaos de substanţe conservante. Decelarea acestei fraude este facilă şi,
în afara aprecierii însuşirilor senzoriale (consistenţă fluidă subţire cu aspect apos,
culoare mai deschisă, aromă slabă), se realizează prin determinarea umidităţii
gravimetric, refractometric sau densimetric.

o Falsificarea cu sirop de zahăr (zaharoză)

Siropul de zahăr se foloseşte fie în scopul substituirii totale a mierii, dar cel mai
adesea numai în anumite proporţii. Pentru a imita cât mai bine mierea, mai ales în
ceea ce priveşte însuşirile senzoriale (consistenţă, culoare, aromă), siropul de zahar
se întrebuinţează în amestec şi cu alte componente sau produse. Deşi uneori imită
destul de bine mierea de albine, falsificarea se descoperă relativ simplu prin analiză
senzorială, fizico-chimică şi microscopică. Din punct de vedere senzorial, mierea
falsificată cu sirop de zahăr are o consistenţă apoasă, gust mai puţin dulce, culoare
deschisă, iar aroma specifică lipseşte. Densitatea mierii şi indicele de refracţie al
acesteia sunt dependente de conţinutul de apă al mierii. Analiza fizico-chimică va
evidenţia un procent mai mare de zaharoză (de la 10% până la 100%, în funcţie de
gradul de substituire), un conţinut mai redus de zahăr invertit şi mai mare de apă
etc. În funcţie de gradul de substituire cu zaharoză, valoarea indicelui amilazic
(diastazic) este cu mult sub limitele normale, fiind cu atât mai scăzut cu cât nivelul
de substituire este mai ridicat. Examenul microscopic oferă de asemenea dovezi
preţioase pentru decelarea falsificării, întrucât granulele de polen lipsesc sau au o
densitate foarte mică. Aceste evaluări permit identificarea cu uşurinţă a fraudei,
deosebirea faţă de falsificarea cu zahăr invertit, constând în absenţa sau prezenţa în
cantităţi normale a hidroximetilfurfuralului.

o Falsificarea cu sirop de zahăr invertit pe cale chimică

Zahărul invertit pe cale chimică constituie un agent de falsificare mult utilizat,

întrucât raportul dintre glucoză şi fructoză este apropiat de cel din mierea naturală,
iar produsul îşi păstrează fluiditatea chiar la concentraţii mari. Identificarea fraudei
se realizează mai întâi prin analiza senzorială, în care caz produsul se va
caracteriza printr-o culoare care variază de la portocaliu la brun-roşcat, în funcţie
de gradul de invertire a zahărului şi procentul de substituire, aroma specifică
lipseşte sau este foarte slabă, iar gustul poate avea nuanţe de caramel. Validarea
acestor aprecieri se face prin analiza chimică, când se va constata un conţinut mai
mare de zaharoză (10-20%), întrucât întotdeauna invertirea nu este dusă până la
capăt, deoarece necesită un tratament intensiv (durată lungă, cantitate mai mare de
acizi), cu consecinţe nefavorabile asupra parametrilor senzoriali. Uneori se
înregistrează modificare a pH-ului şi a conţinutului de sodiu, care poate să ajungă
la 40-50 mg/100 g faţă de valorile normale de aproximativ 1-3 mg/100 g.

Fructoză are o capacitate de transformare în hidroximetilfurfural de 15-20 mai

mare decât glucoza, de acea mierea de albine cu un conţinut mai ridicat în fructoză
va fi mai bogată în acest compus. Conţinutul de hidroximetilfurfural este un
indicator al prospeţimii (alături de umiditate), al procedeelor de condiţionare
(tratament termic ş.a.) şi al duratei şi modului de păstrare. În primele luni de la
extragerea din faguri conţinutul de hidroximetilfurfural este de 0,1-0,2 mg/100 g,
iar după 1-2 ani de păstrare în condiţii normale ajunge la 1,0-1,5 mg/100g. Mierea
de albine naturală nu are sau conţine cantităţi foarte mici de hidroximetilfurfural
(HMF), standardul în vigoare limitând acest indicator la maximum 1,0 mg/100 g,
iar la cea ambalată în borcane la 4,0 mg/100 g. De aceea, se consideră că o miere
de albine de foarte bună calitate conţine maximum 1,5 mg/100 g
hidroximetilfurfural, cea de calitate acceptabilă maximum 4,0 mg/100 g, iar cea
care a suferit un tratament termic (pentru fluidificarea mierii cristalizate), conţine
maximum 100 mg/100 g. Mierea de albine la care conţinutul de
hidroximetilfurfural depăşeşte valoarea de 10 mg/100 g (se ajunge uneori la 50-100
mg/100 g) este suspectată de falsificare prin adaos de zahăr invertit, deoarece prin
invertirea zaharozei la cald şi în prezenţa acizilor organici se formează cantităţi
însemnate de hidroximetilfurfural. În prezent, în UE se apreciază că valoarea de
4,0 mg/100 g este o barieră prea restrictivă, mai ales pentru produsele din zona
subtropicală şi se consideră că un conţinut de până la 8,0 mg/100 g este acceptabil
pentru această categorie de produse. Pentru identificarea hidroximetilfurfuralului
se poate apela la metode calitative (reacţia Fiehe) sau cantitative (metoda Winkler).

o Falsificarea cu dextrine

În vederea corectării consistenţei, mierea se falsifică prin adaos de dextrine.

Dextrina este un produs cu o consistenţă vâscoasă, de culoare brun-roşcat şi gust
dulceag, apropiindu-se ca aspect de mierea de mană. Se obţine industrial prin
degradare termică acidă sau pe cale enzimatică a amidonului. Din punct de vedere
organoleptic, în cazul falsificării cu dextrine se evidenţiază o culoare mai închisă,
absenţa sau o aromă specifică mierii de albine mai slabă ş.a., iar din punct de
vedere fizico-chimic se constată un conţinut de zahăr invertit mai mic şi o cantitate
peste limita maximă admisă de zaharoză. Indicele amilazic înregistrează valori
scăzute, iar spectrul polinic va evidenţia lipsa granulelor de polen. Pentru decelarea
acestei falsificări se determină conţinutul de dextrine după metoda care are ca
principiu separarea dextrinei din proba de analizat, prin precipitare cu alcool şi
filtrare ulterioară, transformarea ei în zahăr reducător prin hidroliză acidă intensă,
dozarea zahărului rezultat şi exprimarea rezultatelor în echivalent dextrină. În
mierea de mană, dextrinele reprezintă până la 5 %, iar în mierea de nectar, foarte
rar ajung la 2-3 %. în cazul falsificării mierii prin adaos de dextrine, aceste valori
sunt mult depăşite.

o Falsificarea cu îndulcitori obţinuţi prin hidroliza

enzimatică a amidonului

O importantă sursă de falsificare, pe cale să se extindă, o constituie îndulcitorii

obţinuţi prin hidroliza enzimatică a amidonului. Un loc important îl ocupă
siropurile de glucoză şi izosiropurile obţinute prin izomerizarea enzimatică a
glucozei, sursa principală fiind amidonul din porumb. Având proprietăţi fizico-
chimice şi senzoriale asemănătoare mierii, putere mare de îndulcire (cu 28% mai
mare ca a zaharozei), preţ de cost scăzut etc., siropul de glucoză şi izosiropurile
constituie potenţiali agenţi de falsificare greu de decelat prin tehnicile curente de
analiză. Procedeele de identificare a îndulcitorilor proveniţi prin hidroliza
amidonului din diverse materii prime amidonoase se bazează pe faptul că
întotdeauna conţin cantităţi mici de oligozaharide şi de malto-dextrine care nu se
găsesc în mierea de albine naturală.

o Falsificarea cu melasă

Melasa, produs secundar la fabricarea zahărului, imită destul de bine mierea, de

aceea este uneori utilizată ca agent de falsificare.

Melasa se prezintă ca o masă fluidă, vâscoasă, de culoare brună şi gust dulce, a

cărei compoziţie chimică se evidenţiază prin:

 conţinut ridicat de zaharoză (cca. 30%)

 zahăr invertit (cca. 13,5%)

 dextrine (cca. 7,5%)

 substanţe proteice (cca. 9,5%)

 cenuşă (cca. 8,0%)

Identificarea melasei se face printr-o atentă analiză senzorială şi se certifică prin

examen fizico-chimic după metodele cunoscute, când se vor constata abateri
însemnate de la parametrii normali şi anume: conţinut mai redus de zahăr invertit
(sub 60%) şi mai mare de substanţe minerale (peste 1%), substanţe proteice (peste
0,5%) ş.a.
 o Falsificarea cu mierea de la albinele hrănite cu sirop de
zahăr

Deşi mierea de albine rezultată în urma hrănirii intensive a albinelor cu sirop de

zahăr este un produs elaborat de albine, prin metabolismului acestora de
bioconversie a unei cantităţi mari de zaharoză, mierea astfel obţinută se deosebeşte
atât prin însuşiri senzoriale cât şi prin compoziţia chimică şi biochimică. Astfel,
culoarea este mult mai deschisă, gustul mai puţin dulce, lipseşte aroma specifică
florală, cristalizează timpuriu, are un conţinut mai mare de zaharoză şi mai redus
de zahăr invertit, iar indicele amilazic are valori mult mai scăzute decât cele
normale. Decelarea fraudei se realizează prin determinarea principalilor parametri
fizico-chimici şi prin examen microscopic, care va demonstra absenţa granulelor
de polen, sau o densitate foarte mică, şi o combinaţie polinică nespecifică.
În concluzie, mierea este un produs produs complex, cu caracteristici variate,
folosit atât ca materie primă cât și ca produs finit, exact sub forma în care il găsim
in natura.

2. Polen

2.1 Caracterizare generala

Polenul (din latină pollen) este o pulbere de obicei galbenă, constituită din
grăuncioare microscopice, ce provin din anterele staminelor. Polenul mai este
definit și ca o pulbere galbenă produsă de staminele fanerogamelor, celulele
reproducătoare mascule. Polenul și mierea sunt singurele resurse alimentare care s-
au descoperit că conțin 22 de nutrienți. Din această cauză polenul este considerat
ca „aliment complet”. Polenul pentru albine reprezinta singura sursă naturală de
hrană proteică. El asigură substanţele plastice necesare formării ţesuturilor şi
organelor în procesul de crestere precum şi formarea corpului gras la albinele care
vor ierna. Pentru familia de albine hrana proteică este cea care asigură dezvoltarea
glandelor producătoare de laptişor de matcă, de fermenţi şi a glandelor cerifera.

Polenul are diverse culori în funcţie de specia plantei de la care provine: maro,
galbenă, albă, etc. De regulă albinele adună polen de la un singur fel de plante, dar
pot aduna şi de la mai multe specii de plante în acelaşi timp dacă în natură lipseşte
o floră omogenă. Din punct de vedere alimentar şi medicamentos polenul este un
produs foarte complex, a carui compoziţie difera de la o specie la alta. În
compoziţia polenului intră : substanţe proteice (13-42%),zaharuri (18,5%), grăsimi
(33%), săruri minerale reprezentate în special de Si, S, Cu, Co, Na, Fe, Al, Ca, Mg,
Mn,P, Ba, Ag, Zn,Cr, etc., vitamine, în special vitamina C, complexul B, D, PP, E,
A, apă şi celuloză. Cantitatea de vitamine din polen depinde de specia botanică
din care provine.Polenul proaspăt este bogat în caroten. Polenul provenit de la
salcâmul galben are conţinutul în provitamina A de 20 de ori mai mare decât
morcovii. Polenul conţine un complex important de enzime pe care albinele le
folosesc la invertirea mierii precum şi la alte activităţi metabolice. Cele mai
importante enzime fiind :amilaza,invertaza,proteaza, lipaza,fosfataza,catalaza şi
lactaza. În polen au fost identificaţi o serie de acizii organici cum ar fi acidul
citric,tartic,malic,malonic,succinic,aconitic,giberelic,adipic, indoli acetic şi alfa
cetoglutamic. Unele sorturi de polen conţin alcaloizi şi glicozizi,ceea ce le face să
fie toxice,afectând în primul rând albinele doici. Foarte important de reţinut este
faptul că polenul conţine în compoziţia lui substanţe bactericide , lucru care
explică existenţa în familia de albine, în mod natural, a acestor substanţe din
categoria antibioticelor (fitoncide) care ajută familia.

2.2 Recoltarea polenului

Recoltarea polenului presupune determinarea albinelor să treacă printr-un
dispozitiv, numit colector de polen .Acesta are o serie de orificii de formă şi
dimensiuni determinate care să le permită albinelor intrarea în stup,dar să le reţină
încărcătura de polen din coşuleţe. în principal se folosesc gratii active din material
plastic cu orificii rotunde cu diametrul de 5 mm. Colectoarele de polen se compun
dintr-o placa activa - gratia prin care trec albinele şi care le reţine încărcăturile de
polen şi un sertar în care se strânge polenul recoltat În principal se folosesc gratii
active din material plastic cu orificii rotunde cu diametrul de 5 mm. Se instalează
colectorul la început, 1-2 zile, fără placa activă, pentru obişnuirea albinelor cu
circularea prin colector,după care se fixează şi placa activă. Se va menţine
colectorul în permanenţă la stup, ridicându-se doar placa activă pe perioada
culesurilor principale de nectar (salcam,tei,floarea soarelui) sau în perioadele
lipsite de polen. Colectoarele se instaleaza doar la familiile puternice,cu multe
albine,culegatoare,puiet şi rezerve suficiente de polen în cuib. Folosind raţional
colectoarele de polen se pot realiza anual 3kg polen marfa/familie de albine.
Polenul se păstrează în ambalaje metalice (inoxidabile) ,de sticlă sau polietilenă de
culoare închisă, care sunt închise etanş.

2.3 Importanța
Polenul are o compoziţie chimică complexă şi specială, deosebindu-se de toate
celelalte produse vegetale, având astfel un spectru de influenţă larg asupra multor
afecţiuni şi disfuncţii ale organismului uman.

Polenul nu se alege şi nu se consumă pe specii de provenienţă ,de

aceea însumează calitaţile tipurilor de polen uniflorale din care se compune,
având urmatoarele proprietăţi terapeutice:

 accelearează funcţionarea ficatului şi dezintoxicarea

organismului , în hepatita epidemică şi hepatita cronică

 duce la o uşoară creştere a insulinei astfel polenul şi păstura pot

fi utilizate în tratamentul diabetului zaharat

 prin conţinutul sărac în sodiu,dar bogat în magneziu şi

potasiu,intervine favorabil în afecţiunile cardiovasculare
  fiind total lipsit de toxicitate şi cu un conţinut ridicat de
substanţe active vitale , este puternic vitalizant pentru corpul uman

 activează fenomenele de regenerare la bătrâni, ajută la

recuperarea copiilor subdezvoltaţi, iar la copii de vârstă şcoalară
previne oboseala

 intervine favorabil în fenomenele de creştere şi ameliorează

randamentul efortului intelectual

 ameliorează sindroamele depresive şi regularizează somnul

 intervine cu eficienţă mare în reglarea secreţiilor hormonale la

bărbaţi şi femei

 este un remediu ideal pentru bolnavii de prostată şi acţionează

ca bacteriostatic şi normalizator al funcţiilor aparatului digestiv

Dozele zilnice de polen recomandate în tratamentul majoritaţii afecţiunilor sunt de

15-20 g administrat zilnic(câte o liguriţă) înaintea mesei principale. Polenul se
poate consuma în amestec cu miere şi se recomandă să fie ţinut în gură până se
topeşte.
3. Propolis

3.1 Caracterizare generala

Propolisul este o substanţă cu o compoziţie complexă, care are la bază unele
secreţii ale mugurilor plop, mesteacăn, cireş, vişin, prun, piersic, brad, arin şi alte
plante la care albinele adaugă ceară, resturi de la ingerarea polenului etc.
Propolisul este folosit de albine pentru limitarea deschiderii urdinişului, spoirea
celulelor şi a pereţilor stupilor, astuparea şi nivelarea crăpăturilor, asperităţilor din
stup etc.

Propolisul se prezintă ca o materie amorfă, lipicioasa, de culoare galben-verzuie

sau brună cu diferite nuanţe, cu aromă, caracteristică plăcută, asemănătoare
melasei. La temperaturi scăzute, propolisul se întăreşte şi devine sfărâmicios, iar la
temperaturi peste 35°C se înmoaie şi devine lipicios. Se topeşte la 65°C şi se
dizolvă bine în eter şi în cloroform, în alcool şi terebentină se dizolvă mai greu.

Productia de propolis are un profund aspect sezonal, cea mai mare cantitate fiind
stransa,in perioada de toamna,cand albinele isi pregatesc cuibul de iernare.In
perioadele culesului de nectar albinele aproape nu strang propolis. Natura
propolisului cat si compozitia si propritatile sale nu sunt suficient de bine
cunoscute. Diversitatea mare de surse de materii prime din care albinele formează
propolisul ii dau o compozitie foarte heterogena.S-a constatat ca in compozitia
propolisului intra 50-55% rasini vegetale si 8-10% uleiuri eterice. De asemenea se
mai adauga o cantitate relativ mare de ceara pe care albinele o adauga in propolis.
Din substantele identificate in compozitia propolisului amintim: rasinile, criseina,
flavonele,glucozida, diferiti acizi organici ,minerale cum sunt fosforul, potasiul,
calciul, siliciul, manganul etc.
3.2 Proprietăți fizice
În functie de provenienta, propolisul se prezinta ca o masa solida, de culoare
bruna-cafenie sau cenusie-verzuie, iar in sectiune aspectul poate fi omogen sau
marmorat. Greutatea specifică este de 1,112 -1,136 g/cm³. Punctul de topire este
situat între 70 - 120 °C. La temperatura de 37 °C se înmoaie, iar la temperaturi
scăzute este casant.

3.3 Proprietăți chimice

COMPOZITIA CHIMICA A PROPOLISULUI Compozitia chimica a propolisului
nu este suficient cercetata,identificandu-se peste 149 de substante
componente.Componenti de baza sunt rasinile si balsamurile in proportie de 50-
55%,ceara 30%,uleiuri eterice 15% si polenul 5%.Rasinile sunt alcatuite in cea mai
mare parte din acizi monocarboxilici in stare libera cu formula bruta C2OH30O2
de tipul acizilor abietici si pimarici.In afara acestora, in rasina de propolis s-au mai
identificat acizii benzoic,cinamic,ferulic si cafeic,precum si substante cumarinice si
terpenoidice,vanilina,alcool cinamic si benzinic,esteri si acizilor benzoic,cinamic si
cumaric.Se presupune ca esteri aromatici constitue o fractiune a suportului actiunii
antimicrobiene a propolisului. Continutul mare de acizi liberi ai rasinii,imprima
propolisului reactie pronuntat acida,indicele de aciditate a acestuia fiind mult mai
mare decat al cererii de albine. Sau mai gasit in propolis 21 flavonoide
(flavone,flavonoli si flavonone) care au rol de protectie a circulatiei sanguine,prin
aceea se reduc permeabilitatea vasculara,deci maresc rezistenta vaselor capilare.
Substantele minerale din propolisul brut sunt in cantitate de 0,5-2%.Astfel in
extractul alcolului uscat s-au pus in evidenta 17
microelemente:aluminiu,cupru,magneziu,zinc,siliciu,fier,mangan,bariu,strontiu,tita
n,staniu,argint,nichel,crom,vanadiu,cobalt si molibden. Substantele azotoase
reprezinta 1-2% echivalent proteina, in hidrolizatul acid decelindu-se 18
aminoacizi,cei esentiali fiind prezenti in totalitate. In propolis s-au mai pus in
evidenta si unele zaharuri cum ar fi:glucoza,fructoza,melezitoza,vitaminele
A,B,E,C si PP, precum si enzime din grupa transhidrogenazelor. Propolisul are
proprietati bactericide si anestezice care depasesc de 3,5 ori actiunea cocainei si de
5,2 ori pe cea a novacainei. Din propolis s-a extras un antibiotic care are insusirea
de a distruge atat microbii cat si ciupercile,astfel ca pe propolis nu se dezvolta nici
un mucegai.
3.4 Importanța
 Propolisul este un antibacterian natural, acțiune manifestată prin
inhibarea creșterii germenilor Gram+ și Gram- patogeni. Este și un
antifungic și antiviral acționând inclusiv asupra Candidei albicans și
virusului herpetic. În giardioză este folosit cu succes.

 Propolisul, ca și uleiurile esențiale naturale, când este administrat

intern, NU produce distrugerea florei intestinale, așa cum fac antibioticele de
sinteză, de aceea propolisul mai este denumit un antibiotic inteligent.

 Prin flavonoide își manifesta acțiunea de antiinflamator natural.

 Propolisul are și alte acțiuni terapeutice importante: analgezică,

antihemoragica, antioxidantă și antitumorală. Stimulează producerea de
colagen crescând tonicitatea și elasticitatea vaselor de sânge și vindecarea
rănilor.

 Acționează ca stimulent nespecific al sistemului imunitar, dar și ca

 imunomodulator, sporind astfel capacitatea de apărare a organismului față de
factorii agresori externi și interni. Totodată, scade agresiunea sistemului
imunitar față de propriile celule în bolile autoimune.

4. Lăptișor de matcă

4.1 Caracterizare generala

Lăptișorul de matcă este o secreție produsă de albine care este utilizată pentru a
hrăni reginele, atât adulte cât și în stadiul de larvă.
Este secretat în glandele albinelor lucrătoare, și folosit pentru a hrăni toate larvele
din colonie.
Lăptișorul de matcă reprezintă un produs apicol de excepție, care are cel mai mare
conținut de vitamine raportat la unitatea de volum. Are proprietăți
imunostimulatoare și vindecătoare excepționale, iar efectele sale asupra corpului
uman sunt mai mult decât benefice.
Lăptisorul de matcă reprezintă hrana reginei stupului. Tot cu lăptișor de matcă sunt
hrănite și larvele, însă numai în primele trei zile de viață, ulterior hrănindu-se cu
miere și polen. Lăptișorul de matcă este o substanță secretată de glandele
hipofaringiene ale celor mai tinere albine, în zilele a șasea și a paisprezecea de
viață, substanță cu care va fi hrănită matca și puietul în primele trei stadii de
dezvoltare larvară.
Dacă am analiza cât trăieste o matca în comparație cu o albină lucrătoare, am
constata că există o diferență de până la zece ori. Concret o matcă poate trăi între 4
și 6 ani, iar o albină trăieste în medie circa 40 de zile. Matca nu se naște matcă, ci
este și ea o albină ca oricare alta. Însă, în funcție de evoluția ei în acele prime trei
zile de stadiu de larvă, când este hranită cu laptișor de matcă, o albină va fi aleasă
să fie regina stupului, iar albinele doici (cele care secretă lăptișorul de matcă) o vor
hrăni din acel moment exclusiv cu acest elixir apicol.

4.2 Proprietăți fizico-chimice

Nr. Crt. Specificare Caracteristice

1. Aciditate

2. Conținut de apă 58-67%

3. Conținut de substanță 33-42%
 uscată

4. Proteine 13-18 g
5. Glucide totale 7,5-12,5 g
6. Lipide totale 3-6 g
7. Cenușă 0,8-1,5 g
8. Substanțe nedeterminate 4-8,7 g
9. Indice diastazic minim 23
10. Densitate 1,1

4.3. Importanța
Lăptişorul de matcă a fost recomandat în terapeutica umană de peste 40 de ani. În
anul 1962, profesorul francez R. Chauvin, a arătat că acesta influenţează unele
procese biologice de bază la plante şi animale.

Conţinutului mare de aminoacizi, lipide, glucide, vitamine, hormoni, enzime,

substanţe minerale, factori vitali specifici, substanţe cu rol biocatalizator în
procesele de regenerare a celulelor face ca lăptişorul de matcă să se poată utiliza
intr-o gamă largă de afecţiuni:

 revigorează bolnavii hipotrofici

 administrat în hrană ameliorează starea generala a copiilor bolnavi sau

convalescenţi

 la bătrâni înlătură astenia fizica şi psihică, reduce tulburările neuro-

circulatorii şi pe cele de memorie, îmbunătăţeşte vederea şi starea generală
  este calmant pentru persoanele emotive şi tranchilizant pentru cei ce
suferă de insomnie
 este dinamizant pentru cei cu depresii nervoase
 intervine în normalizarea sistemului neurovegetativ şi a dispoziţiei
 creşte randamentul muncii fizice şi intelectuale
 este protector al organismului şi regulator al metabolismului
 efect pozitiv în tratarea unor tulburări patologice ca ateroscleroza şi
steatoza hepatica
 reduce nivelul colesterolului în sânge
 intervine în regenerarea celulară şi combaterea unor urticarii, eczeme,
degerături, psoriazis, hipercheratoze, seboree şi altele
 îmbunătăţeşte funcţiile miocardului şi ale vaselor coronare,
micşorează crizele de anghina
 are însuşiri antimicrobiene, acţionând bacteriostatic şi bactericid

5. Venin de albine- Apitoxină

5.1 Caracterizare generala

Veninul de albine este un produs secretat de glandele cu venin , care sunt parte
componentă a organului de apărare a albinelor lucrătoare ,produs de acestea ca
substanţă de autoaparare. Veninul de albine este produs de două glande,
respectiv o glandă mai mare cu conţinut acid şi o glandă mai mică cu conţinut
alcalin. Glanda acidă conţine acid formic, apitoxină şi histamină. Glanda
alcalină lubrifiază acul şi diminuiază din aciditatea veninului.

5.2 Compoziția chimica

Veninul de albine conţine 46,36% carbon, 7,56% hidrogen şi 13,30% azot şi
este compus din proteine, enzime, hormoni, săruri minerale, uleiuri şi alte
substanţe volatile.

Principalul component al veninului de albine îl reprezintă substanţele proteice

în a căror structură există trei fracţii proteice :

 Melitina - componenta cea mai activă a veninului (în melitină s-au

indentificat glicol, alanina, valina, leucinaţ izoleucina, serina, tirozin,
lizina, arginina, asparagina, glutamina, triptofan şi prolina). Melitina
dizolvă eritrocitele, degajează histamina şi serotonina, scurtează fibrele
 musculare netede şi striate, scade presiunea sanguină şi ritmul respirator,
blocheaza sincopele nervoase periferice şi centrale.

 Fermenţii hialuronidazei şi fosfolipazei (în care s-au identificat

tirozina, metionina, fenilalanina, histamina, silistina)

 Fosfolipaza, cea de-a treia fracţie proteică, rerezinta 3% din veninul

brut şi nu este activă

În compoziţia veninului s-au mai indentificat şi o serie de aminoacizi liberi, acizi

nucleici, grăsimi, acizi volatili care se pierd în cea mai mare parte prin uscare
(acidul formic, acidul clorhidric şi acidul otofosforic), substanţe minerale (calciu
0,26%, magneziu 0,49%, fosfor 0,42%, aceasta din urma sub forma de componenti
organici ai acidului fosforic).

5.3 Reacţiile omului la veninul de albine

 locale (umflătură locală, se extinde în timp de câteva ore, iar locul
înţepat poate fi roşu, cald şi sensibil 2-3 zile).

 sistemice (se petrece după câteva minute dupa înţepatură şi poate

provoca o erupţie, tulburări respiratorii, greaţă, stări de vomă, dureri
abdominale şi sincope)

 anafilactice (simptomele se manifestă în câteva minute după înţepare

şi se prezintă dificultăţi respiratorii, confuzii mentale, vomismente, un şoc de
tensiune sanguină care poate conduce la pierderea cunoştinţei şi la moarte
prin colaps respirator şi circulator)

5.4 Însuşirile terapeutice

Veninul de albine este un produs biologic, propriu albinei. Componentele sale
acţionează pe de o parte ca inhibitoare ale sistemului nervos, iar pe de alta parte ca
stimulente ale inimii şi ale glandelor cortico-suprarenale. Prin stimularea
producerii de cortizon, veninul de albine actionează în tratarea afecţiunilor
reumatismale, mai cu seama în artrite. Administrat direct sau prin injenctii, singur
sau în asociere cu corticoizi, veninul de albine este cunoscut şi utilizat astăzi ca un
factor activ în tratare mai multor afecţiuni cum ar fi:

 poliartrite infecţioase nespecifice şi spondilartroze deformate;

 boli ale sistemului nervos periferic: lumbago, sciatică, nevralgii de

trigemen şi facial, nevralgii intercostale, pareze şi hemilegii;

 boli vasculare: trombofiebita, endarterita, ateroscleroza vaselor

membranelor;

 gută, tireotoxicoză astm bronşic;

 reumatismul poliarticular, muscular şi cardiac;

 boli de piele: ulcere trofice, fistule şi plăgi atone

 boli oculare :irită şi iridocilită

5.5 Importanța
Veninul de albină se folosește în medicină (apiterapie sau apitoxoterapie) ca
tratament complementar sau alternativ în durerile reumatice sau altor afecțiuni
articulare datorită efectului antiinfecțios al peptinei 401 ce intră în compoziția sa și
al melitinei care acționează asupra sistemului imunitar corectând atacuri ale
anticorpilor asupra articulației și mielinei.
După ce ajunge în organism, veninul de albine stimulează hipofiza să secrete
ACTH, care la rândul lui stimulează cortexul glandelor suprarenale să secrete
cortizol. Prin urmare, veninul de albine stimulează secreția internă de cortizol. De
asemenea, veninul este și un important imunostimulant pentru organismul uman.
Veninul de albină mai tratează și afecțiunile coloanei vertebrale (spondiloze,
discopatii, sindromul spastis paravertebral, dorsalgii, lombalgii, sindromul
isciaticus). Este foarte eficient și în afecțiunile sistemului nervos (depresii,
insomnii, cefalee și nevroze), în sindromul psihosomatic (bronsită, colecist, colite,
hepatite) sau în sindromul hipertensiv.

6. Apilarnil

6.1 Caracterizare generala

Apilarnilul este un produs apicol natural, biologic activ, obtinut din larvele de
trantor si din continutul nutritiv aflat in respectivele celule de faguri, recoltate intr-
un anumit stadiu larvar. Productia de apilarnil in familiile de albine se obtine prin
folosirea ramei claditoare si insamantarea acesteia cu oua de trantor de catre matca.

Apilarnilul conţine saruri minerale (calciu, magneziu, fosfor, fier, cupru,

mangan, zinc, sodiu, potasiu), vitamine (vitamina A, betacaroten, complexul
vitaminelor B, vitamina PP) şi elemente nutritive: aminoacizi, glucide (glucoza,
fructoza, zaharoza) si lipide, putand fi folosit ca supliment nutritiv concentrat în
alimentaţia umană. De retinut ca apilarnilul mai contine, in plus, o cantitate mare
de factori vitali, factori de crestere si substante de tip hormonal cu o deosebita
valoare biologica.

6.2 Importanța
Apilarnilul este un foarte bun agent antibiotic, antiseptic, antiviral, antifungic,
biotrofic, vitalizant, psihotonic, tonifiant si potenteaza factorii naturali de aparare a
organismului, stimuland sistemul imunitar. Este un bun regulator al
metabolismului corpului uman si un stimulent anabolic natural, in sensul ca
mareste masa musculara. Actioneaza profilactic, dar si terapeutic in toate
simptomele asociate procesului de imbatranire. Toate aceste calitati, fac din acest
medicament natural, un produs geriatric si un energizant complex (gen Viagra), cu
efecte benefice asupra intregului organism si fara efecte secundare.

7. Concluzii
Produsele apicole reprezintă o sursă bogată de calorii şi o excelentă sursă de
substanţe nutritive, conţinând o bogată varietate de vitamine. De asemenea, asigură
sau completează mecanisme care se desfăşoară în mod natural într-un organism.
Luând în considerare beneficiile pe care le-au produsele apicole, ele sunt
consumate cu mare încredere în alimentaţie.