Motiunea de cenzura

Legea Educaţiei Naţionale, o lege anti-educaţie şi anti-românească!

Domnule Preşedinte al Senatului,

Doamnă deputat Roberta Alma Anastase,

Stimaţi Colegi,

Doamnelor şi Domnilor Parlamentari,

Domnule Prim Ministru,

O societate modernă este o societate creativă, inovatoare, capabilă să proiecteze

dezvoltarea într-o manieră durabilă, o societate care ştie să construiască şi, în egală
măsură, să utilizeze capacitatea intelectuală a cetăţenilor săi. Educaţia şi cercetarea, ca
principali vectori de clădire a unei societăţi bazate pe cunoaştere, acţionează în
profunzimea oricărei societăţi, pe intervale de timp care depăşesc cu mult logica
ciclurilor politice, dar care determină/afectează evoluţiile cetăţenilor, dinamica de
dezvoltare a comunităţilor şi forţa naţiunilor. Prin urmare, o societate modernă este o
societate care nu doar enunţă obiective strategice cu privire la investiţiile în capitatul
uman, declarând educaţia prioritate naţională, dar care este şi capabilă să pună în
practică aceste obiective.

În acelaşi timp, trebuie să fim conştienţi de faptul că mimarea unor politici active,
moderne în domeniul educaţiei şi cercetării va fi decontată de generaţiile prezente dar
mai ales de cele viitoare.

După cum este cunoscut, sistemul de educaţie este cel mai mare şi cel mai sensibil
sistem social în orice ţară. Prin urmare, măsurile de reformare ale acestuia trebuie să
se facă cu înţelepciune şi printr-un acord social cât mai larg. Iată motivaţia centrală a
Moţiunii de cenzură pe care o supunem atenţiei Dumneavoastră astăzi, o moţiune
izvorâtă din necesitatea de a proteja viitorul acestei ţări, de a proteja şansele copiilor şi
tinerilor de astăzi, de a trăi mâine într-o Românie modernă.

Ignorând orice procedură constituţională şi parlamentară, Guvernul Boc s-a

prezentat în faţa Parlamentului României cu un proiect de Lege a Educaţiei Naţionale
care, în opinia noastră, este departe de ceea ce ţara are nevoie, atentând chiar la
securitatea naţională prin:

a) oficializarea dispreţului faţă de REGULĂ;

b) îngrădirea sau chiar suprimarea unor principii clasice ale sistemului de educaţie,
cum ar fi echitatea, egalitatea de şanse, respectul faţă de valori, autonomia universitară
şi libertăţile academice, independenţa faţă de orice factori externi perturbatori, ca de
exemplu politizarea etc.;

c) lipsa de viziune strategică;

d) impunerea unor formule de organizare a sistemului de educaţie care nu au nimic

de-a face cu interesul public şi principiul responsabilităţii publice, ci mai mult cu
interesele de grup, deşi, poate, mai corect ar fi să le numim interese de partid şi de
satisfacere a clientelei portocalii.

Proiectul Legii Educaţiei Naţionale, pe care actualul Guvern îşi asumă răspunderea,
poate fi uşor caracterizat prin: neprofesionalism, anacronism, diletantism. Acest proiect
este un proiect dăunător României.

Neprofesionalismul proiectului:

• Proiectul nu schimbă starea învăţământului din România, ci colează, din

documentele diferitelor universităţi şi instituţii, idei disparate care par noi, dar nu sunt
organizate într-o abordare coerentă. Nimic nu este nou în detalii, singurele aspecte noi
fiind diletantismul abordării - trebuie România să-şi schimbe educaţia după vederile
unor studenţi mediocri, plagiatori sau diletanţi şi voinţa perceptibilă de a lua sub control
direcţiunile şcolilor şi liceelor, rectoratele universităţilor pentru viitoarele alegeri
parlamentare din România;

• Proiectul are scopuri de politizare a învăţământului, iar proba cea mai clară este
faptul că nu înţelege valoarea autonomiei universitare, pe care o distruge, şi nu
cunoaşte evoluţia învăţământului din Europa actuală;

• În epoca descentralizărilor, proiectul de lege aduce cea mai centralistă organizare a

învăţământului din istoria recentă a României;

• Proiectul, dincoace de erori de gramatică, de logică, de drept, de conţinut, nu

înţelege ce înseamnă „competenţele” şi se învecinează cu viziunea proiectelor anilor 30
(vezi proiectele germane din 1934).

Anacronismul proiectului:

• Consiliul de administraţie al şcolilor şi liceelor este compus dintr-o majoritate din

afara unităţilor de învăţământ, ceea ce este fără echivalent în Europa normalizată.

• Angajarea cadrelor didactice este trecută în seama şcolilor, liceelor, în vreme ce

răspunderea statului se anulează;

• Autonomia universitară este distrusă cu articole de felul „ministerul controlează

aplicarea autonomiei”, carta universitară se poate aproba de către senat numai după
„rezoluţia pozitivă” din partea ministrului rectorul este demis de ministru, nu după
aprobarea, ci cu „avizul senatului” etc.

• Studenţilor li se reduce fundamental rolul în procesul decizional, fiind restrânşi la un

grup nesemnificativ;

• Guvernul înfiinţează facultăţi fără ca o astfel de procedură să trebuiască a fi

generată de către senatul universităţii, redus în acest caz la un simplu for consultativ;

• Înlocuirea catedrelor cu departamentele nu se poate face în cadrele de organizare

date; prin departamentizare se produce un amestec de culturi organizaţionale, creându-
se astfel confuzii structurale şi funcţionale;
• Întrucât Titu Maiorescu, Spiru Haret, Nicolae Iorga, Florian Ştefănescu Goanga, Ion
Lupas, Emil Haţieganu, Pentru Andrei şi mulţi alţii au activat în partide, ar fi trebuit să fie
daţi afară din rectorate şi din alte funcţii, dacă am lua în considerare aberantele articole
din actualul proiect, de genul celui care prevede că nu pot fi responsabili de universităţi
persoane care activează pentru înnoirea ţărilor lor prin partide, singurele structuri
eficiente în democraţie. În nicio ţară, afară de România, nu se adoptă asemenea
articole de lege, profund retrograde.

Caracterul dăunător pentru România:

Oricare dintre erorile evocate mai sus costă enorm România. Oricum ţara noastră
plăteşte astăzi costurile scumpe ale amatorismului şi relei credinţe în deciziei.

Pe de o parte, calitatea acestui document şi modul în care se încearcă

transformarea lui în text de lege nu ne miră. Cunoaştem deja Guvernul Boc, un guvern
fără proiecte ancorate în realităţile secolului XXI, care, în mod sistematic, lasă sistemul
de învăţământ să se confrunte cu cele mai grave probleme din ultimii 20 de ani:
deprofesionalizare, subfinanţare, iar aici trebuie să subliniem faptul că în acest an
academic am înregistrat recordul la sub-finanţare, cu un buget de sub 3% din PIB,
promovarea non-valorilor, scăderea drastică a calităţii, distrugerea şi înstrăinarea
infrastructurii etc.

O asemenea abordare a sistemului de învăţământ este simţită zilnic de elevi,

studenţi, cadre didactice şi părinţi şi semnalată de mass-media. Pe parcursul
mandatului actualului Cabinet Boc au fost desfiinţate peste 18.000 de posturi din
sistemul de învăţământ au fost închise peste 1.000 de şcoli, iar alte 1.800, conform
anunţului făcut de Guvernul Boc, urmează să fie închise chiar dacă suntem în mijlocul
anului şcolar.

Ministrul Daniel Petru Funeriu nu a reuşit să se remarce decât prin atitudinea

arogantă şi desconsiderarea tuturor actorilor implicaţi în sistemul de învăţământ, prin
lipsa de dialog cu partenerii sociali şi, în fond, prin lipsa totală de ataşament faţă de
sistemul pe care ar trebui să-l coordoneze. Nu vedem să aibă vreo tresărire la gândul
că acţiunile sale îşi vor lăsa amprenta, din păcate, pentru mulţi ani asupra şcolii
româneşti. Ştim că nu are experienţă. Ştim că nu a condus niciodată nimic înainte ca
PD-L să-l aşeze la biroul de la care, cândva, Spiru Haret şi Nicolae Iorga au condus cu
onoare şcoala românească. Ştim că este contestat de profesori, de elevi şi studenţi, de
sindicate, de asociaţiile părinţilor, de asociaţiile profesionale, de universităţi. Ştim că a
învăţat foarte repede cum să se aşeze în fruntea unui grup de interese. Ştim că a
învăţat să slujească Mai Marii PD-L cu aceeaşi viteză cu care a calculat mişcarea
pumnului Preşedintelui. Ceea ce nu ştim este de ce, după aproape un an de mandat,
PD-L nu reuşeşte să înţeleagă situaţia ridicolă în care se află menţinând în această
funcţie de înaltă responsabilitate publică pe cineva care nu poate să vorbească decât
dacă i se şopteşte ce să spună.

Pe de altă parte, oricine citeşte textul proiectului Legii Educaţiei Naţionale, înaintat
Parlamentului de Guvernul PD-L – UDMR, observă şi înţelege de ce această asumare a
fost necesară. În urmă cu o săptămână am asistat la modul în care Guvernul Boc, care
se bucură de 10% încredere în opţiunile cetăţenilor români, a reuşit să facă faţă unei
alte moţiuni de cenzură.

În continuare aducem argumente pentru toate cele spuse mai sus:

1. Abuz în raport cu procedura parlamentară. Ignorarea deciziilor Curţii

Constituţionale

În dispreţul Constituţiei, a regulilor parlamentarismului românesc şi democraţiei,

asumarea răpunerii Guvernului Boc pe Legea Educaţiei Naţionale în data de 27
octombrie este nelegală, neconstituţională şi nedemocratică.

Nelegală pentru că această procedură s-a făcut cu încălcarea gravă a regulilor

parlamentare, deoarece s-a realizat în faţa unui Parlament aflat în lipsa cvorumului legal
de şedinţă.
 Nedemocratică pentru că textul iniţial, cel al Camerei Deputaţilor pe care Guvernul îl
depusese la începutul procedurii în Parlament a fost total amendat, practic
introducându-se o formă nouă a proiectului de lege care nu a fost supus niciodată
dezbaterii publice şi nici dezbaterii Parlamentului.

Neconstituţională deoarece prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1557 din 18

noiembrie 2009 a fost declarată procedura de angajare a răspunderii pe Legea
Educaţiei Naţionale ca neconstituţională, arătându-se că „pentru a nu fi catalogată o
procedură de nesocotire a raţiunilor ce au stat la baza edictării dispoziţiilor art. 114 din
constituţie, angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege nu poate fi
făcută oricând, oricum şi în orice condiţii, deoarece această modalitate de legiferare
reprezintă, într-o ordine firească a mecanismelor statului de drept, o excepţie”.

Guvernul Boc, în dispreţul acestei Decizii a Curţii Constituţionale, dar mai ales a
motivaţiei mai sus citate, revine cu angajarea răspunderii Guvernului, deşi Curtea
Constituţională s-a pronunţat împotrivă, cu Legea Educaţiei Naţionale, şi prin abuz de
drept demonstrând că poate „oricând, oricum şi în orice condiţii” să facă ceea ce vrea.
De data aceasta, generând şi un conflict între puterile statului de drept, între puterea
executivă şi cea legislativă. Deoarece proiectul de lege a educaţiei naţionale se află în
finalul procesului dezbaterii legislative, fiind deja adoptat în Comisia de specialitate şi în
plenul Camerei Deputaţilor şi dezbătut, în proporţie de peste 70%, în Comisia de
specialitate a Senatului României. Invocându-se o ipotetică şi nereală blocare în
Comisia de învăţământ a Senatului se face apel la procedura angajării răspunderii pe
textul adoptat în Camera Deputaţilor, pentru urgentarea intrării în vigoare a Legii.
Urgenţa fiind, în realitate, fals invocată deoarece Legea urmează în orice situaţie să fie
aplicată abia în anul şcolar 2011-2012. Mai mult, textul asumat pe data de 27 octombrie
de Guvernul Boc nu mai respectă nici varianta adoptată de Camera Deputaţilor şi s-a
prezentat un text fundamental schimbat, care eludează atât dezbaterea publică iniţială,
cât şi cea din Camera Deputaţilor.
 Astfel, se dă naştere unui conflict între puterile statului, aspect constatat de
Preşedintele Senatului în sesizarea sa către Curtea Constituţională şi aflat în
dezbaterea acesteia. Aceasta este o manieră grosolană de stopare a procesului
legislativ de către Guvern, prin întreruperea dezbaterii textului de lege în Senatul
României, care a lucrat şi lucrează serios şi aplicat pentru amendarea unui text plin de
contradicţii şi erori şi care a dezbătut deja cea mai mare parte din Lege, practic partea
cea mai complexă, cea a învăţământului preuniversitar şi statutul cadrelor didactice şi
unde tot ce s-a adoptat până în prezent a întrunit „consensul” reprezentanţilor forţelor
politice din Senat, lucru admirabil pentru o lege de profund interes naţional, cum este
cea a educaţiei.

Acest „conflict între puterile statului” care se află în analiză la Curtea Constituţională,
ca de altfel şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1557 privind neconstituţionalitatea
procedurii de asumare încercate de Guvernul Boc în 2009, nu împiedică acest guvern
iresponsabil să forţeze în continuare legile fundamentale ale României şi principiile
democratice ale guvernării şi să meargă şi mai departe „să calce în picioare” votul dat
pe aceste texte în Camera Deputaţilor, şi pe care le recunoscuse iniţial, să modifice
substanţial aceste texte, pentru ca voinţa parlamentarilor exprimată în Comisia de
specialitate şi în Plenul Camerei Deputaţilor, concretizată în proiectul de lege înaintat
Senatului să fie complet ignorată.

De asemenea, în afara aspectelor generale ale ignorării legilor în vigoare ale

României, începând cu Constituţia şi până la încălcarea celor mai elementare principii
democratice, textul de lege asumat de Guvernul Boc, mai ales în forma finală amendată
în „noaptea cuţitelor lungi” de 26 spre 27 octombrie 2010, când, pe parcursul câtorva
ore, în sălile şi pe culoare Guvernului României a fost măcelărit textul acestei
importante Legi, au apărut nenumărate aspecte de neconstituţionalitate: de încălcare
grosolană a autonomiei universitare, a regimului incompatibilităţilor, de ştirbire şi chiar
naţionalizare a proprietăţii private, care intră în conflict cu legile ţării şi cu normele
dreptului european. Toate aceste aspecte vulnerabilizează textul propus în faţa unui
control de constituţionalitate, şi fapt, fără precedent în istoria vieţii parlamentare
româneşti, s-ar putea readuce un text de lege pe o temă atât de importantă cum este
educaţia pentru a doua oară în decursul unui singur an la momentul „0”.

Acest joc de poker, de tip aventurier, prin care se încearcă, ca prin forţă, să fie
anulate regulile democraţiei, exersat de Guvernul Boc, încă de la întronarea sa, aduce
însă prejudicii fundamentale şi instabilitate într-un sistem, ca cel educaţional, ale căror
costuri vor fi plătite de generaţiile viitoare, mult timp de aici înainte.

Sunt încă speranţe pentru lupta împotriva acestui mod mai mult decât samavolnic de
a guverna în dispreţul legii.

Cel mai important demers este acela de continuare şi adoptare a proiectului de lege
venit de la Camera Deputaţilor în Senatul României. Astfel, după probabil o ultimă
încercare de obstrucţionare a acestei legi, prin intervenţia „ultimului fundaş” al
Guvernării Boc, care ar putea, teoretic, retrimite Legea Educaţiei Naţionale în
Parlament, Preşedintele Traian Băsescu, Legea cea adevărată rezultată din dezbaterea
parlamentară şi întrunind consensul politic al tuturor forţelor reprezentate în Parlament,
ar intra în vigoare pentru binele copiilor, pentru viitorul educaţiei româneşti.

2. Atentat la siguranţa naţională

Legea asumată ne întoarce la Legea nr. 84/1995, prin reducerea învăţământului

obligatoriu de la zece la nouă clase. Astfel, art. 23 prevede că ” învăţământul primar
cuprinde clasa pregătitoare şi clasele I – IV” iar ”învăţământ secundar inferior sau
gimnazial cuprinde clasele V – IX”, şi aceasta în condiţiile în care, în anul 2003, prin
modificarea legii învăţământului, aprobată în unanimitate de Parlament, învăţământul
obligatoriu a devenit de 10 ani, prin includerea primilor doi ani de liceu.

Pe de altă parte, în legea asumată se acreditează ideea câştigării în ciclul de

învăţământ obligatoriu a grupei pregătitoare care, în acest moment, din toate statisticile
oficiale ale Ministerului Educaţiei, reiese că aceasta este urmată de peste 97% din
populaţia şcolară cu vârsta cuprinsă între 5-6 ani. Aceste modificări „reformatoare”
elimină obligativitatea clasei a X-a de liceu şi reduce cu un an finanţarea învăţământului
obligatoriu.

Decizia cu privire la trecerea clasei a IX–a în cadrul învăţământului secundar inferior

sau gimnazial constituie o gravă eroare datorită faptului că aceasta va conduce la
izolarea tinerilor din mediul rural, care nu vor mai urma cursurile ciclului superior al
învăţământului preuniversitar liceul. Acest lucru va conduce la scăderea ponderii
absolvenţilor de liceu şi la condamnarea elevilor din mediul rural. Pe de altă parte,
trecerea clasei a IX–a la învăţământul secundar inferior se face fără studii de impact,
fără evaluarea infrastructurii şi a resurselor umane necesare.

Astăzi, pe buna dreptate, părinţii acuză presiunea care se pune pe note cât mai
mari, în vederea admiterii la liceu. În reglementările actuale, această medie contează
doar 50%.

În ciuda afirmaţiilor sforăitoare că legea dă posibilitatea liceelor performante să-şi

selecteze singure elevii, nota finală de admitere în liceu va fi dată de 70% portofoliul
educaţional din învăţământul obligatoriu, media de finalizare a acestuia şi media la
evaluările de la sfârşitul clasei a IX-a, şi doar de 30 % examenul de admitere în liceul
respectiv! Am propus ca aceste procente să fie de 40% şi, respectiv, 60%. Numai aşa
ar fi putut liceul să-şi selecteze copiii cu care să-şi păstreze sau crească nivelul de
performanţă, copii care, la rândul lor, evaluaseră corect nivelul lor de pregătire şi pe cel
al liceului de exigentă. Evident, amendamentul a fost respins şi presiunea pe note,
mărită!

Amputarea învăţământului liceal, care, în România, în mod tradiţional a fost de patru

ani, va aduce mari prejudicii pregătirii prin acest ciclu de învăţământ preuniversitar.
 3. Populaţia minoritară fără drepturi în propria ţară

În conformitate cu prevederile art. 45 alin. (5) şi (6), pe raza unei localităţi

”funcţionează cel puţin o unitate şcolară cu personalitate juridică, pentru fiecare limbă
maternă, indiferent de efectivul de elevi”. Acest aspect este de menţionat mai ales în
condiţiile speciale din judeţele Harghita, Covasna, Mureş, Satu Mare, Bihor, unde, în
multe dintre localităţi, cetăţenii români sunt minoritari, iar copiii lor nu vor putea avea o
şcoală, în timp ce pentru elevii care învaţă în limba maternă, indiferent de efectivul de
elevi, pentru fiecare limbă maternă, se va înfiinţa o şcoală cu personalitate juridică cu
toată structura necesară: director, contabil etc.

În timp ce pentru minorităţi, indiferent de efectivul de elevi, se fac şcoli, pentru

cetăţenii români nu este posibil acest lucru, chiar dacă aceştia sunt minoritari în anumite
zone.

În conformitate cu art. 19 alin. (1), numărul de elevi necesari pentru înfiinţarea unei
şcoli cu personalitate juridică este de 300.

Deşi promovarea drepturilor minorităţilor naţionale este o condiţie sine qua non a
unui stat democratic, totuşi, este de la sine înţeles că ea nu trebuie să se concretizeze
în ignorarea sau limitarea drepturilor majorităţii. Principiul care trebuie să guverneze
organizarea sistemului de învăţământ este cel al egalităţii tuturor cetăţenilor români, şi
nu acela al satisfacerii unor minorităţi, în scopul atragerii susţinerii politice din partea
grupărilor care le reprezintă interesele. Situaţia de inegalitate dureroasă creată prin
plasarea elevilor aparţinând minorităţilor naţionale deasupra elevilor români este
înjositoare, reliefând, încă o dată, caracterul anti-românesc al Legii Educaţiei Naţionale,
în forma actuală. În concepţia executivului, un elev de etnie minoritară valorează cât
300 de elevi români, lucru de neacceptat, care calcă în picioare istoria şi identitatea
poporului nostru.
 4. Alte discriminări pentru copiii românilor

În cadrul art. 45 alin.(7), ”Elevii care, în localitatea de domiciliu, nu au posibilitatea

de a învăţa în limba lor maternă, sunt sprijiniţi prin decontul transportului la cea mai
apropiată şcoală cu predare în limba maternă, sau primesc cazare şi masă gratuite în
internatul unităţii de învăţământ cu predare în limba maternă”. Această favoare este
făcută în lege doar pentru elevii care nu pot studia în limba maternă, nu şi pentru
cetăţenii care studiază în limba română.

Mai mult decât atât ”finanţarea de bază a şcolii cu predare în limbile minorităţilor
naţionale, costul standard per elev şi per preşcolar se calculează după un coeficient
mărit pe baza factorilor de corecţie, luând în considerare predarea în limba minorităţii
naţionale sau a limbii minorităţii naţionale. În cazul acestor unităţi se are în vedere
izolarea lingvistică, geografică şi numărul redus de elevi şi preşcolari, precum şi elevii la
care se referă alin. (7) citat mai sus”( art. 45, alin (17)).

Prin această măsură, elevii români sunt condamnaţi la abandon şcolar, încurajându-
se, practic, eliminarea românilor din zonele unde sunt minoritari. Neavând posibilitatea
de a-şi continua studiile în zona în care trăiesc, aceştia fie o vor părăsi, fie vor deveni
unelte docile în mâna populaţiilor majoritare. Astfel, vom asista la o formă perfidă de
înrobire a românilor în propria lor ţară, susţinută activ chiar de Guvernul României.

În cadrul aceluiaşi articol, art. 45 alin. (9), este stipulat faptul că în unităţile şcolare
cu predare şi în limbile minorităţilor naţionale, unul dintre directori va fi obligatoriu din
rândul cadrelor didactice din minoritatea respectivă.

5. „Manuale de import” – una dintre inovaţiile acestei legi !!!

Legea permite introducerea, în sistemul de învăţământ românesc cu predare în

limbile minorităţilor naţionale, a ”manualelor de import ”, creând astfel un precedent
păgubos şi inacceptabil pentru sistemul naţional de învăţământ care trebuie să fie
unitar şi coerent.” – art. 45 alin. (13).
 6. Limba română – limbă străină pentru anumiţi cetăţeni români

Legea Educaţiei Naţionale atentează la fiinţa statului român, prin introducerea unor
prevederi referitoare la studierea limbii române pe tot parcursul învăţământului
preuniversitar, după programe şi manuale elaborate special. În fapt, acest lucru
oficializează statutul limbii române ca limbă străină. Cităm art. 46 alin (2): ”Disciplina
Limba şi literatura română se predă, pe tot parcursul învăţământului preuniversitar,
după programe şcolare şi manuale elaborate în mod special pentru minoritatea
respectivă”.

Limba română este singura limbă oficială pe teritoriul ţării noastre, iar statutul ei
trebuie apărat prin toate mijloacele, aceasta fiind o datorie faţă de istoria neamului şi
faţă de jertfele atâtor generaţii pentru formarea statului naţional unitar român. În aceste
condiţii, pentru orice cetăţean al României, fie el de etnie română sau de altă etnie,
trebuie să fie obligatorie învăţarea limbii şi literaturii române după aceleaşi manuale,
fără a lăsa loc vreunor interpretări tendenţioase. Geneza limbii române este strâns
legată de geneza poporului român, astfel încât nu putem lăsa minorităţile naţionale –
dintre care unele au contestat în dese rânduri adevărul istoric al etnogenezei româneşti
– să-şi conceapă propriile manuale de limbă română, în care să fie lăsate să-şi insereze
propria viziunea despre aceasta. Este absolut necesar ca manualul de limba şi literatura
română să se adreseze exact în acelaşi mod elevului român şi elevului de etnie
minoritară, întrucât învăţarea limbii române şi cunoaşterea literaturii române reprezintă
o datorie a fiecărui cetăţean al acestei ţări. Prin art. 46 alin. (2) din Legea Educaţiei
Naţionale, Guvernul încearcă să inoculeze ideea că învăţarea limbii române de către
minorităţi reprezintă un favor pe care acestea îl fac statului şi etnicilor români majoritari.
Este de neiertat ca tocmai Executivul român să prigonească limba română şi populaţia
majoritară a ţării, adoptând măsuri cu un vădit caracter anti-naţional. După ce, prin alte
acte normative, a lovit în mijloacele de subzistenţă ale populaţiei, diminuând salariile,
pensiile şi ajutoarele sociale, disponibilizând bugetarii fără a le asigura un cadru de
reintegrare pe piaţa muncii, Guvernul atentează acum, prin măsurile prevăzute în Legea
Educaţiei Naţionale, la însăşi identitatea culturală a românilor, dovedindu-şi, încă o
dată, dispreţul faţă de popor şi faţă de sacrificiile acestuia. Acest Guvern este unul anti-
românesc, dispus să sacrifice valorile supreme ale neamului pentru atragerea unei
susţineri politice care să asigure bunăstarea grupurilor de interese pe care le reprezintă
cu adevărat.

7. Istoria şi Geografia României – predate, cu generozitate, şi în limba română

Dorim să invităm toţi parlamentarii care astăzi sunt chemaţi să îşi exercite dreptul
democratic de vot să citească art. 46 alin. (8), care prevede că în tot ciclul ”
învăţământului preuniversitar cu predare în limbile minorităţilor naţionale, disciplinele
Istoria şi Geografia României se predau în aceste limbi, (…) cu obligaţia transcrierii şi a
însuşirii toponimiei şi a numelor proprii româneşti ŞI în limba română ”.

8. Sistem de evaluare „modern” – minim ŞASE probe pentru a intra la liceu !

Legea asumată modifică substanţial sistemul de evaluare, din păcate, însă, nu în

sensul urmărit în toată lumea de a accentua evaluarea continuă în dauna evaluărilor
periodice. Astfel, Legea, prin art. 74, 75 şi 76, instituie evaluări periodice la sfârşitul
grupei pregătitoare, la finalul claselor a II-a, a IV-a, a VI-a şi a IX-a. Această ultimă
evaluare, de la finalul clasei a IX-a, cuprinde 5 examene, 6 pentru elevii care aparţin
minorităţilor naţionale şi învaţă în limba maternă, şi este urmată de examenul de
admitere la liceu, care are, la rândul său, una sau mai multe discipline. O asemenea
abordare nu are cum să fie acceptată de părinţi, elevi sau cadre didactice.

9. Bacalaureat confuz şi – IAR – atac la Istoria României

Abordarea examenului de bacalaureat se face în manieră inechitabilă între filiera

teoretică şi cea tehnologică, respectiv vocaţionale, care devin de ”mâna a doua”. Astfel,
pentru filiera tehnologică, la examenul de bacalaureat probele scrise sunt:

- probă scrisă „disciplinară” specifică profilului,

- probă transdisciplinară specifică domeniului de pregătire.

În timp ce, pentru filiera teoretică, profilul umanist, respectiv real, sunt precizate
disciplinele:

- limbă de circulaţie internaţională,

- probă transdisciplinară din geografie, istorie, ştiinţe socio-umane, respectiv,

- matematică,

- probă transdisciplinară din fizică, chimie şi biologie.

Înlocuirea, pentru profilul umanist, a istoriei cu o limbă de circulaţie internaţională

reprezintă de fapt eliminarea istoriei şi reluarea unui examen de limbă străină în
condiţiile în care între probele de evaluare a competenţelor lingvistice există deja
prevăzute probe la două limbi de circulaţie internaţională, iar în curriculum sunt cuprinse
două limbi străine.

10. Aruncarea profesorilor în incertitudine prin anularea examenului de

titularizare

Cel mai mare câştig al cadrelor didactice a fost, fără doar şi poate, existenţa unei
forme de garantare a locului de muncă prin examenul naţional de titularizare, cel mai
dificil examen din carieră. Acest câştig a reprezentat un element important, în atragerea
tinerilor în sistemul de învăţământ, în condiţiile în care salariile cadrelor didactice nu au
fost niciodată motivante.

Actuala lege anulează acest câştig, anulează examenul de titularizarea şi aruncă

profesorii la dispoziţia directorilor şcolilor, care vor fi, la rândul lor, numiţi politic de către
reprezentanţii partidelor politice de pe plan local. Art. 89 precizează explicit faptul că
”ocuparea posturilor se face prin concurs la nivelul unităţii de învăţământ” şi nu la nivel
naţional. Noţiunea de titular al sistemului de învăţământ a dispărut, profesorul devenind
titular al postului obţinut la o anumită şcoală. Art. 254 alin. (13): ”Candidaţii (…) care au
ocupat prin concurs validat (…) de consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ un
post didactic vacant sunt titulari pe postul ocupat”.

Puterea directorilor unităţilor de învăţământ devine absolută, astfel încât profesorii

vor devenii o masă de manevră temătoare în mâna aparatului de partid al PD-L. Nici un
profesor nu v-a mai avea curajul să îşi exprime un punct de vedere, să protesteze, atât
timp cât postul său este la dispoziţie exclusivă a directorului şcolii. ”Deciziile privind
vacantarea posturilor didactice, organizarea concursurilor pe post şi angajarea
personalului didactic se iau la nivelul unităţii de învăţământ de către consiliul de
administraţie, la propunerea directorului” – art. 254 alin (4).

11. Bariere în calea tinerilor care vor să devină cadre didactice

Sistemul de învăţământ a suferit şi suferă de lipsă de atractivitate cauzat în primul

rând salarizării. Începând cu actuala lege, accesul în sistem va deveni extrem de greu.
Astfel, un tânăr poate ocupa un post didactic după ce a absolvit un stagiu de pregătire
de 6 ani: 3 ani de facultate, 2 ani de master şi un an de stagiu practic. Există, de
asemenea, posibilitatea ca un tânăr care nu a promovat examenul de definitivat în
învăţământ să constate la finalul celor 6 ani de studiu că nu îi este recunoscută nicio
calificare. Acest fapt va conduce la îndepărtarea tinerilor absolvenţi de sistemul
educaţional şi o criză de cadre didactice din ce în ce mai mare. – Art. 236 şi 241.

12. Şcoala este supusă total voinţei politicului local

În conformitate cu art. 96, consiliul de administraţie este dominat de persoane din

afara şcolii şi are reprezentanţi personali ai primarului şi ai consiliului local. Acest
consiliu de administraţie va organiza concursul pentru ocuparea posturilor de director şi
director adjunct. Directorii vor deveni instrumente în mâna decidenţilor politici, astfel
încât politica guvernamentală să poată fi transpusă cu acurateţe şi fără nicio oprelişte
în cel mai îndepărtat cătun. ”În urma promovării concursului, directorul încheie contract
de management cu primarul,[...] respectiv preşedintele consiliului judeţean pe raza
căreia se afla unitatea de învăţământ”. – Art. 257.

13. Finanţarea şcolilor NEGARANTATĂ de stat dar la dispoziţia primarilor

Potrivit art. 8, pentru finanţarea educaţiei naţionale se alocă anual 6% din PIB. Însă,
Guvernarea portocalie anulează această prevedere prin art. 361 alin. (3) lit. g) şi
prorogă termenul de aplicare pentru anul 2012, anul la care ei nu vor mai fi la
guvernare.

Legea asumată de executiv pune sub semnul întrebării siguranţa sistemului de

învăţământ românesc, prin înlăturarea din textul legii a tuturor prevederilor care
garantau finanţarea sistemului. Astfel, dacă în conformitate cu Legea Învăţământului nr.
84/1995, finanţarea învăţământului preuniversitar se face din cote defalcate din TVA,
taxa cu cel mai mare grad de colectare, ceea ce constituie o garanţie a finanţării
sistemului, în legea asumată această prevedere a dispărut. De asemenea, Legea în
vigoare precizează explicit faptul că ordonatorii de credit nu pot schimba destinaţia
sumelor alocate pentru finanţarea învăţământului, o astfel de acţiune fiind încadrată în
categoria faptelor penale. Astfel, astăzi, primarii sunt obligaţi să asigure, cu prioritate,
finanţarea salariilor profesorilor din banii repartizaţi de către stat. În Legea propusă de
Guvernul PD-L – UDMR, aceste garanţii au dispărut, iar salariile profesorilor au rămas
la buna dispoziţie a primarilor.

Finanţarea sistemului de învăţământ este expediată şi uneori confuză.

Art. 103 alin. (1) precizează că Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi

Sportului are drept de iniţiativă în domeniile politicii financiare şi resurselor umane, dar
nu se precizează ce poate iniţia şi nici în ce mod. În alin. (2), de la acelaşi articol, se
afirmă: „consiliile locale, judeţene pot contribui din bugetele proprii la finanţarea de bază
şi complementar”, când,de fapt, toate resursele şcolii sunt direct din bugetele proprii ale
acestor instituţii.
Repartizarea capitolului de cheltuieli ce alcătuiesc finanţarea de bază, respectiv
finanţarea complementară, nu au în vedere o repartizare judicioasă astfel încât să se
realizeze acoperirea prioritară cu resurse a capitolelor de cheltuieli care să asigure
funcţionarea şcolilor.

Este confuz rolul pe care îl au în finanţarea şcolilor direcţiile finanţelor publice.

În art. 107 cu referire la finanţarea suplimentară se spune că se realizează din

bugetul ministerului, ca o măsură a procesului de „descentralizare” şi se face pe baza
unui contract încheiat între unitatea şcolară şi finanţator. Chiar dacă nu mai sunt peste
20.000 de şcoli totuşi măsura arată o supra şi recentralizare imposibil de asigurat cu
personalul ministerului. De altfel, din bugetul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului
şi Sportului urmează să se finanţeze alte 11 capitole.

Aşa da descentralizare!

14. Atac la principii constituţionale

În conformitate cu art.125 alin.(1) lit. a), precum şi art. 212 alin.(3), ministrul
educaţiei poate revoca rectorul unei universităţi dacă acesta nu respectă ”politicile
naţionale în domeniu”, cu alte cuvinte, dacă nu respectă programul de guvernare. Acest
lucru reprezintă o ingerinţă politică fără precedent în viaţa universitară şi presupune o
gravă încălcare a prevederilor Constituţiei României, care prevede, la art. 32 alin.(6),
”Autonomia universitară este garantată”.

De asemenea, se încalcă principiul simetriei în drept potrivit căruia entitatea care a

ales poate determina revocarea celui pe care l-a ales (sau desemnat).

Articolul contravine Deciziei Curţii Constituţionale nr. 72/1995 care stipulează clar că
”rectorul poate fi revocat din funcţie numai de către Senatul universităţii, prin aceeaşi
procedură folosită la numire.”
 Această prevedere este, fără îndoială, generatoare de abuzuri şi deschide calea
lumii politice de a interveni în mod brutal şi discreţionar în viaţa universitară. Nici măcar
în perioada comunistă rectorul universităţii nu a fost numit şi revocat de către partid, ci a
trecut prin filtrul comunităţii academice.

Prin art. 125 al Legii, ipocrizia pentru anularea autonomiei universitare este dusă pe
culmi neegalate chiar de centralismul comunist. Pentru revocarea rectorilor este
inventat un aşa zis Consiliu de Etică şi Management Universitar, ca instrument obedient
la dispoziţia ministrului, prin care politicul poate intra cu picioarele în multiseculară
libertate şi autonomie universitară. Comisia este formată din trei reprezentanţi ai
rectorilor, unul al studenţilor, unul al ARACIS, trei numiţi de ministru, alţi trei de organe
ale Ministerului coordonate de ministru. Se creează astfel un instrument şi o majoritate
guvernamentală care poate face totul în învăţământul românesc, la comandă politică,
de la revocarea rectorilor din învăţământul superior de stat, particular şi confesional şi
până la propunerea de desfiinţare a unei universităţi, care nu pleacă steagul în faţa
intereselor ministrului în funcţie.

15. Înfrângerea Autonomiei Universitare

Autonomia universitară a fost desfiinţată şi s-a legiferat calea politizării

universităţilor!

Prima atestare documentară a autonomiei universitare a fost în 1231, când, în urma

grevei de la Universitatea din Paris, Regele Ludovic al IX-lea cel Sfânt a acceptat să
ofere independenţa Universităţii, totul fiind reglementat prin Bula papala Parens
Scientiatorum. De atunci, principiul autoguvernării universităţilor a stat la baza
organizării acestora în întreaga tradiţie occidentală. El este reafirmat de Magna Charta
Universitatum – Declaraţia de la Bologna – din 1988, carta semnată iniţial de 80 de
universităţi, acum fiind 668. Aici se defineşte principiul autonomiei universitare, ce
înseamnă el în practică şi, pe lângă alte precizări, se afirmă clar că procesele de
educaţie şi cercetare din universităţi trebuie să fie independente moral şi intelectual de
orice autoritate politică sau putere economică şi că libertatea educaţiei şi cercetării este,
de asemenea, fundamentală.

Prin art. 5 alin. (2) potrivit căruia ”orice modificare sau completare a prezentei legi
intră în vigoare începând cu prima zi a anului şcolar, respectiv universitar, următor celui
în care a fost adoptată prin lege” în mod abuziv, neconstituţional se încearcă limitarea
dreptului la iniţiativă legislativă a deputaţilor şi senatorilor. ”Iniţiativa legislativă aparţine,
după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de
cetăţeni cu drept de vot” şi se încalcă şi prevederea constituţională potrivit căreia o
lege intră în vigoare la trei zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial sau, la o dată
ulterioară pe care acea lege şi nu o lege a educaţiei o prevede.

Autonomia universitară este grav încălcată şi prin prevederile mai multor articole prin
care se consacră posibilitatea generării unor presiuni asupra universităţilor şi a unor
imixtiuni în viaţa comunităţii universitare. Vocaţia primordială a instituţiei autonomiei
universitare, garantată prin prevederea sa expresă în Constituţia României este acea
de a fundamentă o existenţă liberă, creativă a comunităţii universitare iar consacrarea
controlului exerciţiului autonomiei este o dovadă în plus a dorinţei de a subjuga
universităţile unor interese poate şi de natură politică dacă ne gândim că acest minister
are un conducător, adesea, membru de partid. De altfel, însăşi din formularea ”modul în
care universităţile îşi exercită autonomia universitară, îşi asumă misiunea generală … ”
este evidentă calea abuzurilor. Cine stabileşte ”standardul” după care s-ar putea
”standardiza” exerciţiul ”corect” al autonomiei pentru ca în urma unui asemenea tip de
control, universitatea, conducătorii acesteia să nu fie sancţionaţi. Evident, totul fiind
pradă arbitrariului, mascat dar ferm şi chiar violent, prin această prevedere se
fundamentează, neconstituţional însă, o ”bază legală” a unor abuzuri.

Încălcarea autonomiei, de altfel o preocupare predilectă cuprinsă în cadrul

prevederilor acestei legi, este continuată şi în dispoziţiile de la art. 124 şi 125, care
prevăd obligaţii deosebit de generale urmate însă de sancţiuni precise, evident că
acordate arbitrar căci cine poate determina, spre exemplu, cu precizie dacă
universitatea ”a respectat politicile europene în domeniul învăţământului superior” sau
dacă ”eficienţa managerială” este ”îndeplinită” pentru a nu se aplica aceste sancţiuni.
Defectele majore şi reaua credinţă a acestor prevederi din art. 124 şi 125 sunt evidente
şi prin prisma faptului că art. 124 are ca titular al răspunderii publice universitatea de
stat sau particulară, iar art. 125 alin. (1) lit. a) are ca titular al sancţiunii grave aplicate
pe rectorul universităţii care trebuie, în concepţia acestei legi, revocat. Deoarece
înţelegem prin universitate comunitatea umană, compusă din sute, mii sau zeci de mii
de oameni căreia i se adresează prevederile Cartei universitare ale acelei comunităţi se
poate ajunge şi la situaţia ca, dacă UN SINGUR membru al comunităţii este dovedit că,
potrivit acestei legi, nu a respectat Carta proprie, atunci revocăm Rectorul? Căci numai
aşa se pot interpreta aceste prevederi. Mai mult, aflăm, cu aducere aminte la normele
de odinioară care consacrau DELAŢIUNEA şi pe DELATORI că orice persoană fizică
sau juridică poate iniţia procedura de aplicare a sancţiunilor îndreptate asupra rectorilor.

Evident că o asemenea optică patologică, poliţienească, menită să creeze presiuni

de neimaginat este demnă de o lege care să poată fi adoptată într-un regim dictatorial
dar ea nu are ce căuta în rândul unei legislaţii dintr-un regim democratic.

Mai departe însă aflăm că însăşi Carta universitară, aşa a priori deja ”scrisă” prin
textul acestei legi mai are nevoie de ”rezoluţia pozitivă” a ministrului de resort. Dacă
oricum, abuziv, s-a stabilit în detaliu care sunt prevederile acestei Carte – standard,
dacă oricum, la fiecare aliniat reapare sintagma favorită, ”cu respectarea strictă a
prevederilor legale”, mai aflăm, destul de adesea, din articolele acestei legi, că orice
prevedere contrară ei este nulă de drept – ceea ce nu era necesar să se prevadă
expres să înţelegem şi înţelegem că prin această suprareglementare acest minister şi
acest ministru este un minister al Poliţiei iar ministrul Poliţistul –Şef? Nu avem nevoie de
aşa ceva!

Dintre prevederile neconstituţionale fac parte şi acelea privitoare la învăţământul

superior particular şi confesional particular, astfel:
 Dreptul de proprietate privată al fondatorilor acestor universităţi este încălcat prin
întreruperea exerciţiului acestui drept. Prevederile acestei legi recunosc, întemeiat, că
fondatorul unei universităţi particulare şi confesional particulare sunt titulari ai
patrimoniului universităţii la înfiinţarea acesteia şi la desfiinţarea acesteia dar pe
parcursul existenţei universităţii particulare şi confesional particulare exerciţiul dreptului
de proprietate nu mai aparţine fondatorului ceea ce încalcă atât prevederile
constituţionale cât şi cele ale legislaţiei în materia proprietăţii.

În privinţa autonomiei specifice universităţilor particulare şi confesional-particulare

aceasta este desfiinţată prin „alinierea” totală la prevederile stricte ale Legii.

De asemenea, eliminarea funcţiei de Preşedinte al Universităţii din cadrul Legii este

abuzivă.

Această funcţie, existentă în peste 6000 de universităţi din lume, în peste jumătate
din universităţile aflate în Top 100 şi în marea majoritate a universităţilor din Top 500 şi-
a dovedit eficienţa şi utilitatea. Totodată, unei universităţi particulare, care îşi
îndeplineşte toate obligaţiile legale de calitatea educaţiei şi pe care STATUL nu o
finanţează nu i se poate stabili MANAGEMENTUL. Mai mult decât atât, după doua
decenii de la fondarea universităţilor particulare şi confesional particulare care au
demonstrat că sunt valoroase, că îndeplinesc toate standardele privind calitatea
procesului de învăţământ, că au reuşit să pregătească pentru multiple domenii de
activitate sute de mii de absolvenţi se pune îndreptăţit întrebarea dacă aceste reuşite nu
sunt datorate, în bună măsură, managementului deosebit de performant. Ingerinţa
neconstituţională şi abuzivă în managementul universităţilor particulare care, iată, că şi-
au dovedit pe deplin validitatea este şi dăunătoare în acelaşi timp. Explicaţia în acest
sens al aspectului dăunător o regăsim şi în aceea că Statul care nu finanţează şi nu
sprijină învăţământul superior particular şi particular confesional nu poate decide în
privinţa managementului acestora.
 Prevederile referitoare la încălcarea dreptului de proprietate privată şi a deciziei
manageriale a universităţilor particulare şi confesional particulare sunt abuzive şi
neconstituţionale.

Dintre aberaţiile acestei legi amintim şi tratamentul discriminatoriu între învăţământul

preuniversitar particular care ajunge să fie finanţat de STAT şi cel universitar particular
şi confesional particular care nu va fi finanţat de STAT, astfel:

Unităţilor de învăţământ preuniversitar particulare li se recunoaşte libertatea,

drepturile specifice prin prevederi exprese: ”Statul sprijină şi coordonează învăţământul
particular şi confesional, în condiţiile legii, respectând în întregime drepturile acestuia”
art. 60 alin. (6) şi decizia managerială prin art. 60 alin. (7), iar universităţilor particulare
şi confesional particulare aceste prevederi le-au fost confiscate, deşi STATUL nu are
niciun aport în sprijinirea sau finanţarea lor.

La art. 126 alin. (3) se prevede că: ”Spaţiul universitar este inviolabil. Accesul în
spaţiul universitar este permis numai în condiţiile stabilite prin lege şi prin Carta
universitară.” Întrucât legea nu stabileşte aceste condiţii suntem în situaţia în care nu
vom putea accede în spaţiul universitar întrucât nu se stabilesc condiţiile acestui acces.

Art.146 ”Rectorul poate anula, cu aprobarea Senatului universitar, un certificat sau o

diplomă de studii atunci când se dovedeşte că s-a obţinut prin mijloace frauduloase sau
prin încălcarea prevederilor codului de etică şi deontologie universitară” ori este de
notorietate că numai o instanţa de judecată poate anula un asemenea act.

Art.208, alin. (2) ”Senatul universitar îşi alege, prin vot secret, un preşedinte care
conduce şedinţele Senatului universitar şi reprezintă Senatul universitar în raporturile cu
rectorul”. Dacă Rectorul va fi ales şi nu desemnat nu este el acel Preşedinte al
Senatului?!
 La art. 364 alin. (2) se prevede că ”La finalizarea actualului mandat, noile organe de
conducere ale universităţilor se vor stabili în baza prezentei legi.” Conform acestei legi
nu există însă decât structuri şi funcţii de conducere; care este organul de conducere ?

Dar, de altfel din partea unor iniţiatori ai unui text de lege care îşi permit, în repetate
rânduri, să scrie cuvântul Constituţie cu litera c – mic nu ne putem aştepta decât la
repetata încălcare a Constituţiei care, pentru dumnealor reprezintă un lucru minor.

Principiul autonomiei universitare este încălcat în mod repetat. Deşi art. 118 alin. (1)
lit. a), menţionează explicit principiul autonomiei universitare, iar art. 123 alin. (1),
precizează ” Instituţiile de învăţământ superior se organizează şi funcţionează
independent de orice ingerinţe ideologice, politice sau religioase”, art. 132, alin.(3) şi
alin.(5), oficializează abuzurile din partea Guvernului şi a ministerului în viaţa
universitară prin posibilitatea înfiinţării unor programe de studii şi mai ales a unor
facultăţi în cadrul universităţilor, fără a cere aprobarea senatelor universitare. De
asemenea, prin art. 121, ministerul educaţiei controlează modul în care universităţile îşi
exercită autonomia universitară, iar prin art. 123 alin. (4), ”autonomia universitară se
exercită numai cu condiţia asumării răspunderii publice”, chiar dacă autonomia este
garantată de Constituţie, aşa cum am arătat mai sus.

16. Dacă eşti copil român în România eşti penalizat !

Conform art. 135 alin. (5), ”Finanţarea de bază se calculează după un coeficient
mărit pentru studenţii care urmează cursurile în limba unei minorităţi naţionale”. Acest
articol încalcă Constituţia României, art. 6 alin. (2): ”Măsurile de protecţie luate de stat
pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de
nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români”.
 17. „Modernizarea” universităţilor prin subordonare şi birocratizare – o altă
inovaţie PD-L

Deşi se pretinde că această lege vine să modernizeze universitatea românească, în

fapt, pe de o parte, universitatea este subordonată structurilor guvernamentale şi, pe de
altă parte, este obligată să construiască structuri paralele şi redundante în interiorul
acestei,a care nu fac decât să crească birocraţia şi să scadă calitatea. Un exemplul
elocvent în acest sens este Secţiunea 12. Ciclul III. Studii universitare de doctorat, art.
158 – 170.

18. Titlul de conducător de doctorat este dus în derizoriu

Deşi declaraţiile oficiale ale domnului Prim Ministru fac trimitere la creşterea calităţii
actului educaţional, legea coboară standardele de calitate la un nivel niciodată atins în
România. Dacă în conformitate cu actuala Lege a Educaţie titlul de conducător de
doctorat era dobândit numai după obţinerea gradului didactic de profesor universitar şi
după dovedirea unor competenţe ştiinţifice deosebite, în legea asumată de executiv, art.
166 alin.(1), se prevede că dreptul de conducere de doctorat poată să ”fie obţinut de
cadrele didactice cu gradul de lector/şef de lucrări”.

19. Logica electorală PD-L este exportată în universităţi

Astăzi conducerea universităţii este aleasă pe baza unui sistem democratic, în care,
pe fiecare etaj de decizie, votul cadrelor didactice şi studenţilor este transparent şi
asigură o selecţie a valorilor universităţii.

Legea asumată de Guvern vine să legalizeze în spaţiul universitar practicile

electorale de tip PD-L, facilitându-se accesul candidaţilor portocalii la funcţii şi titluri
academice, prin fraudarea alegerilor şi cumpărarea voturilor.

Acest mecanism constituie o pârghie prin care universitatea – ultima redută – care
nu a fost ocupă de „ciuma” portocalie, ajunge să fie îngenuncheată.
 Rectorul ales pe model PD-L guvernează universitatea după model PD-L. Toate
numirile în funcţii (prorectori, decani, prodecani) sunt numiţi direct de rector. Practic, se
introduce o dictatură a unei singure persoane care decide absolut tot în universitate.
Art. 211 alin.(2) ”rectorul confirmat de ministru îşi numeşte prorectorii”, alin.(4)
”decanii sunt selectaţi prin concurs public organizat de rector”.

20. Continuarea demersurilor de înstrăinare a patrimoniul educaţiei

Autorii legii tratează cu o lejeritate intenţionată problematica patrimoniului unităţilor şi

instituţiilor de învăţământ. Această atitudine nu reprezintă decât o continuare a
demersului deja oficializat anul acesta de înstrăinare a patrimoniului taberelor şcolare,
cluburi şi baze sportive etc.

21. Decapitarea intelectualităţii academice româneşti

Învăţământul superior românesc va fi decapitat ca urmare a aplicării art. 289:

”Personalul didactic şi de cercetare se pensionează la împlinirea vârstei de 65 de ani”.

Toate legislaţiile postbelice ale României au permis „prelungirea” activităţii

profesorilor de vârf, după împlinirea vârstei de 65 de ani, conform cu practica
internaţională. Între timp, Germania şi Franţa au urcat la 68 de ani limita medie a vieţii
active, Brazilia la 75 de ani, la profesorii universitari de vârf, Italia la 70 de ani, SUA şi
Canada au desfiinţat orice limită, lăsând valoarea să vorbească. Exemplele pot fi
multiplicate. Cu proiectul de lege din 2010, România face un pas greşit şi dăunător,
renunţând la folosirea unor specialişti de vârf în favoarea diletanţilor agresivi. Această
situaţie riscă să genereze, pe lângă emigrarea elevilor, studenţilor şi licenţiaţilor de vârf,
o emigrare a profesorilor universitari performanţi. Nimeni nu va accepta reglementarea
primitivă, anacronică şi dăunătoare a României. Ţara noastră va avea, din nefericire,
cea mai vârstă şi mai calificată emigraţie din istoria ei.

Această decizie, fără o pregătire prealabilă a sistemului, va conduce la blocarea

activităţii universităţilor, mai ales în condiţiile în care sistemul este unul neatractiv din
punct de vedere al salarizării pentru tineri din ţară şi, cu atât mai mult pentru cei
şcolarizaţi în afara ţării. Un număr important de universităţi dintre cele mai performante
vor pierde între 40 şi 60 % din cadrele didactice cu gradul didactic de conferenţiar şi
profesor universitar odată cu aplicarea Legii. La acest lucru se adaugă faptul că de doi
ani Guvernul Boc a blocat scoaterea la concurs a posturilor didactice, ceea ce a condus
la accentuarea lipsei de cadre didactice.

Sistemul medical românesc va fi din plin afectat iar cei mai buni specialişti cadre
didactice care astăzi deţin funcţii de conducere precum şef de clinică, şef de secţie în
cele mai prestigioase spitale din ţară vor fi nevoite să părăsească sistemul.
Consecinţele vor fi resimţite de marea masă a populaţie României, care nu va mai
beneficia de serviciilor medicale de calitatea în condiţiile în care un număr însemnat de
medici părăsesc ţara.

22. Texte neclare, contradictorii, lipsă de profesionalism, viziune totalitară

Nu în ultimul rând, Legea face dovada faptului că autorii acestei au dat dovadă de
lipsă elementară de profesionalism, fără cunoaşterea elementelor de bază a tehnicii
legislative, cu texte care se repetă, fără coerenţa, cu afirmaţii fără acoperire, pe alocuri
hilare:

- art. 9, alin. (2) este identic cu art.101 alin. (2);

- art. 29 alin. (1) şi art. 30 alin. (1), ” Învăţământul primar se organizează şi

funcţionează, de regulă, cu program de dimineaţă”

- art. 31 alin. (3), ”Pentru unele forme de învăţământ cu frecvenţă (care??) şi cu

frecvenţă redusă, durata studiilor se prelungeşte cu un an”.

Nu în ultimul rând, textul denotă o viziune totalitară. Spre exemplu, dacă un Prim
Ministru sau un ministru, peste capul Senatului Universităţii în care aceştia pot preda,
vor să îşi facă o facultate “jucăria” lor, nimic nu îi poate împiedica! Decizia asupra
oportunităţii înfiinţării sau desfiinţării unei facultăţi o poate avea DOAR Senatul! Însă
într-o altă ţară decât România…

Propuneri:

Legea Educaţiei Naţionale trebuie să fie o lege în care să se regăsească aspiraţiile

tuturor românilor, şi care să conducă la aşezarea învăţământului românesc pe făgaşul
integrării depline în familia europeană.

Toate categoriile implicate în sistemul de învăţământ, elevi, studenţi, cadre

didactice, părinţi, autorităţi locale şi centrale, sindicate trebuie să fie parteneri activi în
procesul de legiferare, să conducă la cristalizarea unui proiect de lege care să răspundă
nevoilor concrete ale sistemului de învăţământ românesc cu …

Adoptarea unui asemenea act, precum Legea Educaţiei naţionale, trebuie să

constituie încununarea unui şir de dezbateri publice, de analize ale experţilor, de
comparaţii cu legislaţiile europene, toate acestea finalizându-se cu o dezbatere
parlamentară amplă şi cu adoptarea unei legi care, trecând peste animozităţile politice,
să exprime, în mod real, consensul unei vaste majorităţi.

Legea trebuie să respecte cu stricteţe principiul egalităţii de şanse oferind spaţiul,

mijloacele şi mecanismele prin care toţi cetăţenii României, fără deosebire de
naţionalitate, sex, religie, stare socială, să poată învăţă liber şi în cele mai bune condiţii.

Statul român are obligaţia, mai ales în context european, să crească durata
învăţământului obligatoriu, să elimine abandonul şcolar, să ofere tinerilor din
învăţământul rural, din familiile dezavantajate şanse reale pentru participarea la
educaţie. De aceea este necesar menţinerea ciclurilor actuale de învăţământ şi
stabilirea învăţământului obligatoriu de 10 clase în mod real.
 Legea trebuie de asemenea să nu atenteze la fiinţa statului român, la valorile
naţionale, cu respectarea drepturilor minorităţilor naţionale, condiţie sine qua non a unui
stat democratic.

În mod obligatoriu, Legea trebuie să asigure necesarul de alocaţii financiare,

minimum 6% din PIB pentru educaţie şi să garanteze (cote defalcate din TVA) şi să
protejeze aceste alocaţii astfel încât sistemul de învăţământ să poată funcţiona în
condiţii optime indiferent de ingerinţele politice, personale sau de grup.

Stabilitatea cadrelor didactice a constituit şi va trebui să constituie o garanţie a

calităţii actului educaţional, iar titularizarea în sistem este una dintre modalităţile prin
care acest deziderat – calitatea, poate fi atins.

Este necesar ca în lege modalităţile de evaluare a elevilor să fie clare şi centrate pe

acumularea de cunoştinţe şi competenţe pe tot parcursul vieţii şcolare.

Depolitizarea învăţământ, deşi clamată prin toate mijloacele, a fost, aşa cum am
arătat, uitată. O lege a educaţiei are nevoie de stabilirea odată pentru totdeauna a
departajării lumii şcolare şi universitare de lumea politică.

Este imperios necesar ca legea să prevadă mecanismele de organizare, conducere,

control a sistemului fără nicio posibilitate de intervenţie din partea factorului politic.

Legea educaţiei trebuie să respecte cu adevărat autonomia învăţământului superior,

autonomie ce este garantată de Constituţie.

Ingerinţele de orice fel în lumea academică trebuie să fie eliminate.

Alegerea structurilor de conducere, asumarea răspunderii publice, înfiinţarea şi

desfiinţarea de structuri universitare sunt şi trebuie să rămână exclusiv atribute ale lumii
academice.
 Carta universitară reprezintă legea fundamentală a universităţii şi trebuie elaborată
cu respectarea prevederilor legale, dar ţinând cont de specificul, tradiţiile, bunele
practici idealurile fiecărei universităţi, fără îngrădiri şi condiţionalităţi stabilite de
ministerul educaţiei.

În concluzie, având în vedere argumentele solide prezentate dar şi modalitatea în

care Guvernul încearcă să adopte Legea Educaţiei Naţionale, caracterul dăunător al
proiectului legislativ propus, caracterul neconstituţional al multor prevederi, caracterul
nerealist al altora, pericolele care ar putea să apară prin punerea în aplicare a măsurilor
prevăzute de acest text etc., vă solicităm, stimaţi parlamentari,

- respingerea acestui proiect de lege, prin adoptarea moţiunii de cenzură,

- continuarea normală a procesului legislativ pentru adoptarea proiectului Legii

Educaţiei Naţionale în Senatul României.

Stoparea acestui demers de legiferare a Legii Educaţiei Naţionale prin angajarea

răspunderii guvernului este singura soluţie pentru a apăra România de ocupaţia
portocalie a învăţământului.

Trebuie să ferim ţara noastră de această lege anti-educaţie şi anti-

românească!