1.TURISM.

CONCEPTE SI DEFINITII

Din punct de vedere etimologic, după majoritatea dicţionarelor, provine

din termenul englezesc “to tour”, care înseamnă a călătorii, a colinda,
referitor la semnificaţia de excursie. Creat în India secolului XVII – lea acest
cuvânt galic provine din cuvântul francez “tour” (călătorie, mişcare în aer
liber, plimbare, drumeţie în circuit), care la rândul său declină din grecescul
“turnos”, respectiv latinescul “turnus”, pastrând semnificaţia de circuit.
Ca fenomen social – economic, turismul începe să fie consolidat în Europa
încă din 1880, în 1905 conturându-se prima definiţie ce arată ca turismul, în
sensul modern al cuvântului, este un fenomen al timpurilor noastre bazat pe
creşterea necesităţii de refacere a sănătăţii şi schimbare a mediului
înconjurător, pe naşterea şi dezvoltarea sentimentului de receptivitate pentru
frumuseţile naturii (Ehmeyer Feuler în lucrarea “Handbuch der
Scweizeishen Volkswistshaft”, 1905).
Cu timpul s-au încercat multe alte definiţii ale fenomenului turistic. În 1910
austriacul J. von Schullen vu Schrattenhnfen descria turismul ca “fenomen
care desemnează toate legăturile, în special economice, şi care intra în
acţiune pentru rezedenţii temporari şi străini dispersaţi înnăuntrul unei
comune, unei provincii, unui stat determinat”. Profesorul belgian, Edmund
Picard defineşte turismul ca pe “… ansamblul organelor şi funcţiilor lor, nu
numai din punctul de vedere al valorilor pe care călătorul le ia cu el şi al
celor care în ţările unde soseşte cu portofelul doldora, profită direct (în
primul rănd hotelierii) şi indirect pe cheltuielile pe care le face spre a-şi
satisface nevoile de conoştiinţă sau plăcere…”etc.
În paralel cu definirea turismului au existat şi preocupări în legătură cu
definirea turistului. În acel sens, în 1937, s-a acceptat, la recomandarea
Comitetului de Statisticieni Experţi ai Ligii Naţiunilor, definiţia conform
căreia turistul străin poate fi “o persoană care se deplasează pentru o durată
de cel puţin 24 de ore, într-o altă ţară, diferită de cea în care se află
domiciliul său obişnuit”. Conform acestei definiţii, pot fii consideraţi turişti
cei care efctuează o călătorie de plăcere (de agrement sau pentru alte motive
de sănătate etc), spre a participa la conferinţe, seminarii (administative,
diplomatice, religioase, sportive), cei care fac călătorii de afaceri sau care
participă la croaziere, chiar dacă durata sejurului e mai mică de 24 de ore
(aceştia evidenţiind o grupă aparte).
Această definiţie a fost acceptată dîn 1950 şi de către Uniunea
Internaţională a Organizaţiilor Oficiale de Turism ( UIOOT – în 1975 când
s-a transformat în Organizaţia Mondială a Turismului, cea mai importantă
organizaţie mondială de turism cu caracer neguvernamental şi cu statut
consultativ pe lângă ONU), care a inclus în categoria turiştilor şi pe studenţii
şi elevii care locuiesc temporar în străinătate.
Pentru turistul intern, UIOOT a adoptat următoarea definiţie: “orice
persoană care vizitează un loc, altul decât acolo unde are domiciliul sau
obişnuit, în interiorul ţării sale de reşdinţă pentru orice fel de motiv, altul
decât acela de a exercita o activitate remunerată şi efectuând aici un sejur de
cel putin o noapte (sau 24 de ore), poate fi considerată ca turist naţional”.
În 1963, UIOOT a definit în sens general temenul de vizitator ca fiind:
“oricare persoană care se deplasează într-o altă ţară decât cea în care îşi are
reşedinţa obişnuită, pentru oricare alt scop, altul decât a exercita o activitate
remunerată în altă ţară dată”. Această definiţie include doi termeni:
- turişti, repectiv vizitatori cu un sejour de cel puţin 24 de ore sau
cel puţin o înnoptare în ţara de vizită, ale căror motive de
călătorie pot fi: odihă, plăcere, distracţie, agrement, sănătate,
studii, religie, afaceri, familie etc.
- excursionişti, respectiv vizitatori temporari, al căror sejur este de
mai puţin de 24 de ore în ţara de vizită (inclusiv croaziere).
Unii autori au încercat o tipologizare a turiştilor în funcţie de nenumăratele
forme de turism şi de personalitatea indivizilor care călătoresc. De exemplu
M. Bassand (1968) distinge patru tipuri principale de turişti:
- turistul sportiv, care caută divertisment
- turistul expert, amator de opere de artă
- turistul singuratic, care caută contactul cu natura
- turistul spectator, care caută să vadă cât mai multe locuri de
interes general
J.Kipendorf sugera în 1984 o tipologie centrată pe imaginarea negativă a
turistului:
- turistul ridicol – poate fi recunoscut după înfăţişare,
îmbrăcăminte (poartă pantaloni pe creste, tocuri la fete)
- turistul naiv –nu cunoaşte limbi stăine şi pune întrebări stupide
- turistul organizat – în pericol permanent de a se rătăcii fără grup
- turistul îngozitor – se comportă ca şi cum lumea i-ar aparţine
- turistul indiferent - stă toată ziua pe plajă, nefiind interesat de
ţara sau regiunea pe care o vizitează
- turistul bogat – vrea să cumpere orice şi doreşte numai servicii de
bună calitate
- turistul exploatator – profită de sărăcia poporului din zona
vizitată
- turistul needucat – diruge natura
 - turistul oscilant – îşi părăseşte grupul şi vizitează locuri
neconoscute.
Definiţiile turismului, turistului şamd variază în funcţie de criteriile care
sunt luate în considerare, care au puncte de plecare extrem de diferite:
economice, sociologice, geografice, psihologice, juridice etc.
Poate cea mai cuprinzătoare accepţiune dată turismului, ce a fost ulterior
însuşită pe plan mondial, aparţine prof. elveţian, W.Hunziker. După părerea
sa turismul este : ,, ansamblul de relaţii şi fenomene care rezultă din
deplasarea şi sejurul persoanelor, în afara domiciliului lor, atâta timp cât
sejurul şi deplasarea nu sunt motivate printr-o stabilire permanentă şi o
activitate lucrătoare oarecare”.
Ca o sinteză în care luăm în considerare cele două tipuri de relaţii ce se
stabilesc în turism (cele materiale – turiştii recurgând la sevicii plătite şi cele
imateriale recurgând din contactul cu populaţia locală, cultura, tradiţia,
instituţiile publice din zona vizitată) putem spune că turismul reprezintă
activitatea cu caracter recreativ ce constă în parcurgerea pe jos sau cu
diferite mijloace de transport a unor distanţe pentru vizitarea regiunilor
pitoreşti, a localităţiilor, sau a obiectiveor atractive. Turismul este un
fenomen complex ce implică şi fenomenele sociale şi economice şi circuitul
valorilor materiale dintre ţări, în procesul utilizării timpului liber.
Odată cu evoluţa societăţii, turismul se transformă dintr-o posibilitate într-
o necesitate, depinzând de timpul liber disponibil, de disponibilul de bani şi
de modul de viaţă al individului, de nivelul şi gradul de dezvoltare al
serviciilor şamd şi devenind asfel parte integrată a sistemului de inter-relaţii
existente între diferite grupe de valori.
 2.METODE ÎN GEOGRAFIA
TURISMULUI
Geografia turismului presupune analiza oricărui fapt din punct de vedere
al repartiţiei şi raporturilor spaţiale cu alte fapte, tratarea numai sub
raport spaţial, deşi aceasta reprezintă o caracteristică importantă a
geografiei în general nu corespund cerinţelor cercetatorilor în geografia
turismului. Astfel nu se poate renunţa la exminarea dinamicii şi evoluţiei
în timp a faptelor şi nici analiza conexiunilor sau relaţiilor de cauzalitate
din cadrul unui sistem.

1.Metoda dialectică reprezintă o metoda de bază în geografia turismului,

metodă ce permite întelegerea raporturilor dintre componenţii
sistemului, a interdependeţei dintre aceştia, dar şi a unităţilor şi
sistemelor în ansamblul lor. Aceasta metodă presupune folosirea
împletită a mai multor legi de bază pentru a întelege ce îneseamnă un
sistem ca un întreg, dar luând în considerare şi particularităţile fiecărei
componente şi toate acestea nu numai în starea actuală, ci privit în întreg
procesul de dezvoltare. Acesta îşi găseşte o largă utilizare în geografia
turismului pentru că înlesneşte cunoasterea raporturilor, a unităţii şi
particularităţii, asemănărilor şi deosebirilor, ce există între toate obictele,
procesele şi fenomenele ce formează obiecte de studiu ale geografiei
turismului.
2.Metoda inductivă constă în abordarea realităţii prin studiul singularului
şi particularului şi găsirea trăsăturilor comune care exprimă generalul.
Cunoaşterea în amănunţime a unui obiect sau unui fenomen turistic
permite prin prelucrarea acestor informaţii (compararea, eliminarea
trăsăturilor particulare, descoperirea unor trăsături generale). Aceasta
poate constitui un punct de pornire în orice cercetare în domeniul
turismului permiţând o tratare sistematică în domeniul cunoaşterii.
Studiul faptelor concrete reprezintă o prima fază, iar descoperirea
legăturilor cauzale şi a legilor finale ca urmare firească a celei dintâi
faze.
3.Metoda deductivă
De aceasta dată se pleacă de la premize cu caracter general şi se ajunge la
cunosţiinte particulare. Dacă metoda inductivă sprijină geografia
turismului, ajutând-o să ordoneze, să clasifice şi să abstractizeze imensul
material faptic, pentru a putea trece la elaborarea teoriei deducţia permite
ca pe baza cunoaşterii teoriei, a generalizării să se poată trage concluzii
asupra calităţii unor fapte individuale. Împreună cele două metode
formează o unitate dialectică fiind evidentă legatura (deducţia se bazează
pe generalităţile rezultate prin inducţie).
4.Metoda analizei
Această metodă constă în cercetarea activităţii geografice prin
descompunerea întregului în părţile componente a sistemuilui unităţi pt a
se ajunge la cunoaşterea fiecărei părţi cu toate caracteristicile şi rolurile
sale. În geografia turismului analiza permite pătrunderea în intimitatea
structurii şi fucţionalităţii sistemului, descoperirea şi întelegerea
legăturilor existente între părţi. Analiza nu trebuie să coboare până la
nivelul unor individualităţi prea restrânse ci trebuie să se oprească la
gradul de individualităţi grupe, care joacă un rol de părţi componente ale
acestor sisteme. Dar există însa şi cazuri în care se poate coborî până la
unitatea inferioară a sistemului, dar important este şi în această situaţie
înţelegerea dialectivă a întregului şi a părţi şi a raporturilor dintre ele.
5.Metoda sintezei formează o unitate dialectică cu metoda analizei. Ele se
condiţionează reciproc neputând exista una fără cealaltă, sinteza ducând
la reconstrucţia mintală a obiectului descompus în părţi de analiză. Orice
ramură a geografiei trebuie să ofere cunoaşterea obiectului cercetat în
unitatea, integralitatea lui chiar dacă s-a recurs şi la analiza anterior.
Trebuie avut grijă ca sinteza să nu fie eronată, să nu dea o imagine falsă
a întregului studiat, iată de ce, cele două metode trebuie să conlucre.
6.Metoda istorică
Această metodă îşi găseşte o largă arie de aplicare în geografia turismului.
Aceasta dă avantajul cunoaşterii fenomenelor turistice şi din prisma
apariţiei şi a dezvoltării lor istorice. Ea presupune totodată şi metoda
dinamică ce constă în observarea directă şi indirectă a schimbărilor
actuale în turism. Ca oricare fapt geografic şi turismul trebuie studiat
prin reconstituirea stării la o anumită perioadă evolutivă în dezvoltarea
sa.
7.Metoda cartografică
Specifică geografiei, metoda cartografică dă posibilitatea reprezentării
grafice a realităţii. Oferind o imagine materializată, această metodă
permite sesizarea mai facilă a unor realităţi spaţiale temporale sau
structurale.
 8.Metoda matematică
În geografia turismului metoda matematică se foloseşte împletită cu
metoda cartografică şi nu numai. Concepţia sistemică în geografie presupune
studii dezvoltate a oricărui sistem geografic şi prin intermediul indicilor
calitativi, dar şi cantitativi. Utilizând limbajul matematic ca mijloc de
calculare şi prelucrare a datelor, în sistematizarea noţiunilor legate de
geografia turismului o necesitate nouă.
9.Metoda modelării
În geografia turismului, modelarea constă în construcţia unei reprezentări
(alta decât cea cartografică) care permite studierea părţilor şi
proprităţilor de bază pentru a putea surprinde legăturile funcţionale.
Această metodă este folosită şi pentru a studia mai bine evoluţia
temporală a unui obiect sau fenomen turistic.
Folosirea împreună a metodei matematice, cartografice şi cea a modelării
dau posibiltitatea unei viziuni mai ample asupra procesului cercetării.
10.Metoda comparativă
În larga ei arie de folosinţă, metoda comparativă, cuprinde şi geografia
turismului. Prin compararea diverselor fapte de acelaşi gen şi descoperirea
asemănărilor şi deosebirilor dintre ele se ajunge la cunoaşterea conexiunilor
existente şi chiar la enunţarea de legi.
 3.METODE CARTOGRAFICE ÎN GEOGRAFIA
TURISMULUI

1.Metoda fondului calitativ poate fi reprezentată pe hartă în mod

diferit: fie prin haşuri, fie prin culori.
Acestea trebuie să fie foarte bine alese astfel încat să se distingă unităţile
şi subunităţile turistice. Scara culorilor sau a haşurilor va indica unitatea în
orinea lor normală evidenţiidu-se un grad de subordonare. Această
subordonre a culorilor sau a haşurilor e tipică pentru hărţile turistice din
zonele montane.
În unele lucrări cartografice se recomandă folosirea unor culori cât mai
apropiate de culoarea elementului reprezentat, ceea ce dă o anumită greutate
acelui element. În prezent s-a ajuns la culori convenţionale:
albastru – mări, lacuri, râuri
verde – câmpie
galben – deal, podiş
maro – munţi.
Referitor la haşuri se apreciază că folosirea lor trebuie să se realizeze în
scopul de a nu îngreuna conţinutul hărţii, se recomanda haşurile simple, iar
în cazul celor combinate e necesar ca deosebirile să fie evidente. Variaţiile
de haşuri sunt nelimitate. Se folosesc sisteme de linii simple asociate în
direcţii diferite de grosimi gradate continuu, întrerupte sau punctate.
Există posibilitatea folosirii combinate a haşurilor cu fonduri colorate, cel
mai tipic caz de combinare apare în areale de concentrare a unor vestigii
istorice. Dacă apare o mare aglomerare de vestigii se pot inscripţiona
numere care să releve un anumit tip de vestigii istorice. Se mai folosesc şi
semne de fond – exemplul nisipului redat prin puncte.
2.Metoda arealelor
Prima problemă în aceasta metodă este fixarea limitelor teritoriului studiat.
Cea de-a două se referă la inventarierea indicilor antropici sau naturali. Dacă
avem toate datele necesare se pot face corelaţii şi se pot stabili factorii care
au determinat fenomenul respectiv. Multe fenomene au apărut pe baza unor
relaţi directe.
 Cartografierea unui areal se efectuează sub aspect tehnic prin folosirea
unor limite numite degradaţii diferite a unor haşuri sau a tentelor de culoare
în funcţie de scara de detailiere astfel încât să rezulte o subordonare a
arealelor care au fost identificate. Putem utiliza şi cifre sau semne
convenţionale pentru a arăta gradaţia arealelor:
1.haşura (culoarea) trebuie să permită înscrierea noţiunii auxiliare (litera sau
cifra)
2.semnul convenţional folosit trebuie să fie ales astfel încât să apară în
cadrul arealelor în funcţie de scara hărtii
3. înscrierea la legendă trebuie să permită citirea imediată a arealelor şi
subarealelor de diferite ordine.
3.Metoda liniilor a fost introdusă în cartografierea turistică pentru a
desemna fenomenele extinse în lungime. Linia are şi ea calitatea de semn
convenţional.
a) Metoda liniilor simple este folosită pentru a desemna reţelele de văi din
diferite areale. Calitatea lor de semn convenţonal reiese mai ales în
cazul hărţilor speciale: hartă turistică sau hidrografică se întâlnesc linii
de diferite grosimi sau culori în funcţie de scara hărţii şi de gradul de
detailiere urmărit. Liniile de grosimi mari redau artere hidrografice
mari, ierarhizarea grosimii liniilor continuând până la liniile foarte
subţiri până în cazul părâurilor. În cazul cursurilor de apă intermitente
se folosesc linii întrerupte care trebuie să corespundă patului de curgere
al apei. Aceste linii pot fi schiţate şi cu culoarea albastră diferenţiindu-
se pe diferite grade de grosimi. În cazul unei zone specifică carstică
poate fi înscrisă o reţea de suprafaţă permanentă şi una intermitentă.
Aici se vor folosi şi liniile continue şi cele intrerupte. Tot cu ajutorul
liniilor pe hărţiile turistice se pot reprezenta şi şosele şi autostrăzi.
b) Metoda izoliniilor Acestea redau pe o hartă turistică configuraţia unor
elemente de reciprocitate din cadrul natural. Izoliniile redau întotdeauna
valorile medii şi utilitatea izoliniilor apare în cazul unor caractere de
detailiere. Pe unele hărţi izoliniile pot fi considerate linii secundare,
explicative, desemnând factorii declanşatorii ai fenomenului (care
declanşează un fenomen turistic). Atât izoliniile cât şi culorile trebuie
înscrise în legendă astfel încât să sugereze imaginea corectă a gradării
fenomenului.
b) Metoda liniilor de mişcare Această metodă relevă deplasarea unui
fenomen în spaţiu de destinaţie. În cartografierea turistică un exemplu
tipic este acel al deplasării fluxurilor turistice interne sau internaţionale.
Deplasarea are ca semn convenţional săgeata, care poate fi îngroşată sau
 subţire, întreruptă sau punctată în funcţie de numărul de turişti care fac
deplasarea.
4.Metoda semnelor conventionale este cea mai veche metoda utilizată
în geografie. Eficienţa metodei e condiţionată de scara hărţii şi de alegerea
semnelor. Prin aceste două modalităţi reprezentarea devine mai analitică şi
concertă. În funcţie de scara hărţii semnele trebuie să urmărească patru
condiţii:
- să corespundă unor locuri reale ale fenomenelor
- să se încadreze în elementele de fond ale hărţii
- să redea elemente de detaliu pe un fond generalizat de cercetare
- să permită citirea corectă a hărţii
În trecut doar elementele cadrului natural erau reprezentate prin semne
convenţionale şi abia în ultimile două secole s-a dezvoltat o sistematizare a
simbolurilor antropice. Este importantă păstrarea semnelor, redarea lor cât
mai clară, geometrizată. Excluderea asemănărilor între semne sau a unui
surplus de linii care să îngreuneze conţinutul hărţii.
Semnele convenţionale trebuie reprezentate printr-un singur element dacă
fenomenul este foarte frecvent într-un spaţiu restrâns. Se poate realiza şi o
grupare a semnelor într-un anumit teritoriu pentru a diferenţia fenomenele.
În această situaţie este vorba de cantitatea fenomenului, iar calitatea
fenomenului prin culoare.
În cadrul acestei metode se utilizează şi notaţii prin litere, litera
corespunzând cu începutul cuvântului: M – pentru muzeu.
Semnele utilizate diferă de la un autor la altul şi sunt foarte greu de
comparat, deoarece în prezent se caută o legendă comună astfel încât să
identificăm mult mai uşor fenomenele reprezentate pe hartă. Utilizarea
corectă a metodei semnelor convenţionale solicită o mare corectitudine şi
păstrarea proporţilor elementelor hărţii astfel încât să deosebim elementele
cantitative de cele calitative.
5.Metoda punctelor
Punctul poate fi reprezentat şi calitativ şi cantitativ. De exemplu sub aspect
turistic un punct poate fi o cabană, o stână, un adapost montan.
Importante sunt şi punctele critice (punctele de evoluţie critică); ele relevă
schimbarea unghiului de pantă al unui versant şi-l ajută pe turist să depisteze
dificultatea sau usurinţa urcării unui versant.
În cazul punctelor ce reflectă fenomene cantitative cel mai tipic exemplu
sunt hărţile cu conţinut de izvoare minerale. Astfel punctele au culori diferite
în funcţie de conţinutul chimic al apei:
- izvor feruginos – roşu
- izvor carbogazos – alb
 - izvor sulfuros – maro.
Punctele pot avea şi diferite mărimi. În acest fel scoatem în evidenţă
valorile calitative ale fenomenului. În legendă trebuie să facem o scară de
mărime a punctelor, dar să nu supra-încărcăm conţinutul hărţii. Aceasta
metodă poate fi însoţită de metoda arealelor, mai ales atunci când vrem să
arătăm zonele de dispersie sau de concentrare a fenomenelor. Poate fi
coroborată şi cu metoda fondului calitativ în cazul reliefului carstic.
6.Metoda cartodiagramei a fost introdusă în specialitate pentru a reda
fenomenele social – economice introduse în geografie şi doar secundar
fenomenele fizico – geografice. În ultima perioada întâlnim frecvent această
metodă pe hărţi turistice întrucât ea prezintă sintetic un element sau un
comportament de care sunt legate o serie de procese comportamentale.
Pentru a utiliza metoda trebuie să stabilim într-o prima fază fondul hărţii
peste care suprapunem cartodiagrama care se prezintă într-o anumită formă
geometrică. Din acest aspect rezultă două caracteristici:
a)generalizarea valorilor cuprinse în cartodiagramă
b)corespondenţa dintre scara hărţii şi scara digramei
7.Metoda cartogramei redă indicii calitativi evaluaţi ca fenomen sau
prelucraţi sub formă de relaţii matematice. Construirea diagramei presupune
stabilirea unui raport direct dintre toate elementele cantitative simple ale
fenomenelor. Pentru a evalua cât mai corect o cartogramă se foloseste
reţeaua de pătrate în cardrul perimetrului analizat. Este obligatoriu să facem
un studiu atent al hărţilor topografice pe care le completăm cu date culese de
pe teren. Raportarea se face de obicei pe unităţi teritoriale mici.
Ca şi în cazul cartodiagramei scara este foarte importantă pentru a observa
extensiunea fenomenului în spatiu. O importanţă deosebită o are alegerea
formei de reprezentare a cartogramei care depinde de gradul de detailiere la
scara hărţii. Cartograma reprezintă intensitatea unui fenomen şi ne ajută să
explicăm particularităţile şi procesele actuale.