TEMA

Menţionaţi cât mai multe asemănări şi deosebiri între senzaţii şi percepţii şi de

asemenea, realizaţi acelaşi proces comparativ şi între percepţii şi reprezentări.
. Senzatii-perceptii
Senzaţiile- sunt procese psihice elementare prin care se semnalizează,separat,in forma
imaginilor simple şi primare, însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor,în condiţiile
acţiunii directe a stimulilor asupra organelor de simţ(analizatori).
Percepţiile – sunt procese senzoriale complexe şi, totodată, imagini primare, conţinând
totalitatea înformaţiilor despre însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile
acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor.
Compararea senzatiei cu perceptia
Raportarea senzaţiei la percepţie reprezintă,cea mai răspândită modalitate de definire
şi individualizare a senzaţiei. Punere faţă in faţă a două mecanisme cognitive reuşeşte să
conducă la surprinderea notelor distinctive a fiecăruia dintre ele.
Primul demers în acest sens a fost întreprins încă din sec. XIX,când Thomas Reid
concepea senzaţiile ca fiind unităţi psihice elementare şi primitive care,combinându-se şi
asociindu-se între ele,duc la percepţii. Reid observă caracterul primitiv al senzaţiilor
elementare,comparativ cu caracterul complex şi structural al percepţiilor.
Compararea senzaţiei cu percepţia reuşeşte sa conducă la surprinderea notelor
distinctive a fiecăruia dintre ele.
Chiar din aceste definiri apare un mod implicativ de relaţie in sensul că dacă nu există
senzaţii nu poate apărea percepţia.
Teorii precum cele asociaţioniste au redus percepţia la o suma de senzaţii sau altele, cum
ar fi cele gestaltiste reduc percepţiile la proprietăţile de ansamblu, negând apariţia distinctă a
senzaţiilor.
Deosebiri:
Senzaţiile sunt unităţi psihice elementare si primitive care, combinându-se si asociindu-se
intre ele, duc la percepţii.
Senzaţiile reflecta doar însuşiri separate, in schimb percepţia se refera la obiecte in
totalitatea însuşirilor date de unitar si integral.
 Senzaţiile au un caracter primitiv comparativ cu caracterul complex şi structural al
percepţiilor, iar percepţia derivă din senzaţie.
Senzaţiile sunt experienţe mintale pur subiective pe cand percepţiile permit o priza de
conştiinţă directă a obiectelor fizice care există independent de cel ce le percepe.
Senzaţia este ,,o simplă experienţă conştientă asociată stimulilor”, pe când percepţia o
,,experienţă conştientă asupra obiectelor şi a relaţiilor obiectelor.”
Senzaţia este procesul cu ajutorul căruia stimulii sunt detectaţi si codaţi, spre deosebire de
percepţie care este procesul mintal al organizării şi interpretării senzaţiilor.
Senzaţia se refera la tratarea senzorială a informaţiilor fizice, independent de semnificaţia
lor, iar percepţia este direct legată de semnificaţia obiectelor şi de interpretarea informaţiilor
senzoriale.
Spre deosebire de senzaţii care reflectă doar însuşiri separate, percepţia se referă la
obiecte în totalitatea însuşirilor date unitar si integral.
Senzaţia este o imagine primară deoarece se produce numai în condiţiile acţiunii directe a
stimulului asupra unui analizator, iar imaginea perceptivă este săracă în conţinut, deoarece
reflectă doar însuşirile mai puţin importante ale obiectelor şi fenomenelor, omiţându-le pe
cele semnificative
. Caracteristicile, însuşirile unei senzaţii, depind de particularităţile stimulului şi de cele ale
subiectului, pe când imaginea perceptivă este bogată în conţinut, deoarece reflectă atât
însuşirile semnificative ale obiectelor şi fenomenelor, cât şi pe cele mai puţin importante, de
detaliu.
Durata unei senzaţii este, de regulă, mult mai mare decât durata acţiunii stimulului.
Senzaţia este o imagine bogată în conţinut deoarece reflectă separat însuşirile concrete ale
unui obiect.
Desfăşurarea percepţiei este susţinută şi mediată de acţiunile pe care le efectuăm asupra
obiectelor percepute: deplasare, aşezare, ordonare, compunere,descompunere, măsurare etc.
Durata percepţiei este, în mod normal, mult mai mare decât durata acţiunii stimulului. Nivelul
de cultură generală este un factor care poate influenţa calitatea imaginii perceptive. Imaginea
perceptivă este considerată bogată în conţinut, deoarece cuprinde atât însuşirile semnificative,
cât şi pe cele mai puţin importante, de detaliu. Imaginea perceptivă este considerată primară
deoarece cuprinde atât însuşirile semnificative, cât şi pe cele mai puţin importante, de detaliu.
Senzaţiile reflectă însuşiri abstracte ale obiectelor şi fenomenelor, în absenţa acţiunii
acestora asupra analizatorilor. Caracteristicile/însuşirile unei senzaţii depind, deopotrivă, de
particularităţile stimulului şi de cele ale mediului.
 Calitatea imaginii perceptive depinde în mare măsură de relaţia activă a persoanei cu
obiectul.
Interesele stabile pentru o categorie de stimuli îngreunează procesul de percepere a
acestora. Percepţiile se pot produce în absenţa acţiunii stimulilor asupra analizatorilor.
Caracteristicile/însuşirile unei senzaţii depind, deopotrivă, de particularităţile stimulului şi de
cele ale persoanelor din jurul nostru.
Calităţile imaginii perceptive nu depind de condiţiile în care are loc perceperea
obiectului. Calitatea imaginii perceptive depinde în mare măsură de relaţia activă cu obiectul.
O experienţă plăcută provocată de un stimul va determina asocierea imaginii perceptive a
acestuia cu o tonalitate afectivă pozitivă.
Spre deosebire de senzaţii care reflectă însuşiri concrete ale obiectelor şi fenomenelor,
percepţiile reflectă însuşiri abstracte ale acestora. Reactualizarea unei scheme perceptive face
totdeauna mai dificilă perceperea unui obiect actual.
Senzaţiile sunt procese psihice de cunoaştere primară, deoarece nu se produc prin
contactul direct dintre stimuli şi analizatori.
Pentru că reflectă însuşiri concrete şi caracteristice ale obiectelor şi fenomenelor,
senzaţiile sunt imagini mintale secundare.
Prin senzaţii sunt semnalizate însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor, într-o
formă unitară, dar schematică.
Prin percepţii se realizează cunoaşterea obiectelor şi fenomenelor în mod integral, în
absenţa acestora.
Imaginea perceptivă are un anumit grad de generalitate, fapt ce nu ar fi posibil
fără participarea operaţiilor intelectuale.
Superioritatea percepţiei faţă de senzaţie este dată de faptul că percepţia redă însuşirile
caracteristice ale obiectelor şi fenomenelor cu care analizatorul intră în contact
Asemanari:
Ambele semnalează însuşiri concrete,intuitive au ca produs imagini primare, pentru că
ele reprezintă rezultatul imediat al acţiunii stimulului asupra analizatorilor (apar numai in
relatia directă cu obiectul).
Atât senzaţiile, cât şi percepţiile redau însuşiri concrete ale obiectelor şi fenomenelor,în
condiţiile acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor.
Percepţia are atât o natură intuitiv-figurativă, cât şi una operaţional-intelectivă şi, de
aceea, ea face trecerea la procesele cognitive superioare.
 Percepţia este rezultatul însumării senzaţiilor produse de acţiunea directă a unui obiect
sau fenomen asupra unui singur analizator.
Interesul subiectului pentru o anumită categorie de stimuli poate facilita procesul
de percepere a acestora. Calitatea imaginii perceptive depinde în mare măsură de relaţia activă
cu obiectul. Imaginea perceptivă este obiectuală deoarece este totdeauna imaginea unui obiect
anume.
Imaginea perceptivă este considerată primară pentru că apare numai în relaţia directă cu
obiectul. Calitatea imaginii perceptive depinde în mare măsură de relaţia activă cu obiectul.
Tonalitatea afectivă a unei senzaţii este independentă de natura stimulului şi de experienţa
anterioară a subiectului sau de atitudinile acestuia.
Ca şi senzaţia, percepţia reprezintă o bază necesară pentru dezvoltarea celorlalte
capacităţi volitive ale omului.
Ca şi senzaţia, percepţia reprezintă o bază necesară pentru dezvoltarea celorlalte capacităţi
cognitive ale omului.
Atât senzaţiile, cât şi percepţiile redau însuşiri abstracte ale obiectelor şi fenomenelor, în
condiţiile acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor.
Prin toate calităţile sale, imaginea perceptivă îndeplineşte o funcţie informaţională
specifică, mai complexă ca a senzaţiei şi are un rol reglator deosebit pentru activitate.
Atât senzaţiile, cât şi percepţiile redau însuşiri abstracte ale obiectelor şi fenomenelor, în
absenţa acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor. Ca şi senzaţia, percepţia
reprezintă o bază necesară pentru dezvoltarea celorlalte capacităţi afective ale omului.
Perceptii – reprezentari
Reprezentarea-este procesul cognitiv senzorial de semnalizare în forma unor imagini
unitare,dar schematice, a însuşirilor concrete şi caracteristice ale obiectelor şi fenomenelor
în abşenţa acţiunii directe ale acestora asupra analizatorilor.
Asemănări;
Ca şi percepţiile, reprezentările sunt imagini unitare şi schematice.
Percepţia se produce în absenţa obiectului, iar reprezentarea se produce în prezenţa acestuia.
Intre percepţii şi reprezentări exista o relaţie de interdependenta. Reprezentările îmbogăţesc
percepţiile, le dau un contur mai clar. Cu cât suntem stimulaţi perceptiv mai puternic cu atât
imaginea va fi mai clară. Percepţiile influenţează calitatea reprezentării prin claritate si
intensitate.
 Atât percepţia cât şi reprezentarea sunt procese cognitive senzoriale, adică de
cunoaştere prin intermediul organelor de simţ, sunt cu alte cuvinte, imagini concrete ale unor
obiecte sau fenomene.
Ambele sunt legate intim de mişcare şi pot produce efecte fiziologice şi chiar
emoţii(antrenamentul aviatorilor, lămâia închipuită,vederea duşmanului).
Cele două procese psihice au un înţeles, o semnificaţie. Intre percepţii şi reprezentări există o
relaţie de interdependenţă,reprezentările îmbogăţesc percepţiile,le dau un contur mai clar.
Calitatea reprezentării depinde de calitatea percepţiei şi de contextul în care a avut loc
receptarea obiectului. Ne oferă imagini concrete asupra realităţii, ce pot conduce uneori la
tulburări fiziologice.
Aceste asemănări sunt determinate de natura senzorială comună a celor două procese de
cunoaştere.
. Deosebiri
Dar între percepţie şi reprezentare sunt şi deosebiri marcante.
In primul rând reprezentarea are loc în absenţa obiectului. Chiar dacă reprezentarea
este posibilă numai după ce în prealabil a existat percepţia, ea este primul proces de
cunoaştere în care subiectul cunoscător nu mai este dependent de obiect. Prin intermediul
reprezentărilor, putem detaşa obiectul de contextul în care a fost perceput iniţial şi, mai mult,
există o libertate şi faţă de schema structurală a obiectului, (putem roti sau modifica o
reprezentare în minte), în timp ce percepţia ne impune cu necesitate obiectul în forma lui
reală.
O altă deosebire a reprezentării faţă de percepţie este selectivitatea mult mai
accentuată a reprezentării. Unii psihologi, au considerat că reprezentarea este o simplă urmă a
percepţiei, mai fragmentară şi mai instabilă. Este adevărat că percepţiile sunt mult mai bogate
în detalii şi mai complete, însă reprezentările au avantajul de a semnaliza în principal
însuşirile caracteristice ale unui obiect sau fenomen. Astfel, prin procesul de reprezentare
facem un prim pas spre cunoaşterea esenţialului. Deşi obiectul nu este înfăţişat în totalitatea
însuşirilor lui de detaliu, reducţia realizată de reprezentare nu afectează unitatea imaginii.
Prin faptul că re-prezintă obiectul nu numai prin prisma însuşirilor sale esenţiale,
caracteristice, reprezentarea poate fi considerată ca situându-se la un prim nivel de
generalizare în cadrul proceselor de cunoaştere. Percepţiile succesive ale aceluiaşi subiect
sunt sintetizate într-o singură reprezentare. De aceea, numărul reprezentărilor este mai mic
decât cel al percepţiilor. Reprezentarea pregăteşte generalizarea care se realizează la nivelul
gândirii prin intermediul noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor.
 Percepţia are un caracter figural, intuitiv, în timp ce reprezentarea are un
caracter abstract.
Prin intermediul reprezentărilor,putem detaşa obiectul de contextul în care a fost perceput
iniţial,în timp ce percepţia ne impune cu necesitate obiectul în forma lui reală.
Selectivitatea mult mai accentuată a reprezentării faţă de percepţie.
Reprezentările depind de voinţa onului,care le poate alunga,le poate revoca,pe când percepţia
nu se poate modifica.Ele sunt mai palide în raport cu percepţiile.
Percepţia este un proces psihic,iar reprezentarea este un peoces cognitiv.
In concluzie,în procesul reflectării,reprezentarea realizează o selecţie de însuşiri
intuitive din masa de experienţe peceptive,deci reflectarea este mijlocită şi selectivă.
GÂNDIREA

Intelectul desemnează un sistem de relaţii, activităţi şi procese psihice superioare

(inteligenţă, gândire, memorie imaginaţie, atenţie, limbaj), sistem ce se constituie şi
funcţionează la nivel uman, depăşind experienţa senzorială, dar bazându-se pe ea, uzând de
proprietăţi specifice ale creierului uman şi realizându-se numai prin modelare culturală şi
integrare socioculturală.

Prin interpretarea gândirii ca aflându-se într-o continuă desfăşurare, dezvoltare şi

schimbare, practic într-o continuă naştere, se depăşeşte şi contradicţia dintre dat şi dobândit.
Convertirea şi finalizarea procesului în produs şi transformarea produsului în premisă a unui
nou proces, constituie calea dinamicii şi evoluţiei gândirii.

Gândirea încheie un ciclu al cunoaşterii şi deschide un altul, circuitul interacţiunii

cognitive dintre individ şi lume, fiind practic infinit.

Inconsecvenţa terminologică şi insuficienţa delimitărilor conceptuale par a fi mai

prezente în studiul gândirii decât în cel al altor mecanisme psihice.

Termenul de gândire se foloseşte încă din anii 20,30 şi chiar mult după aceea, fiind
preferat de psihologi pentru denumirea proceselor superioare de cunoaştere.
 Concomitent cu termenul de gândire începe să fie din ce în ce mai folosit termenul de
inteligenţă, uneori alături de cel de gândire, alteori în locul lui.

Pierre Oleron, nemulţumit de faptul că termenul de gândire are unele conotaţii

subiective îl înlocuieşte cu cel de ,,activităţi intelectuale,, din perspectiva psihologiei
comportamentului.

Psihologia cognitivă evită şi ea ,de regulă, termenul de gândire, înlocuindu-l cu alţi

termeni cum ar fi: ,,caracterizare”, ,,reprezentare mintală a categoriilor”,

,,organizarea cunoaşterii”, ,,sistem expert”.

Paul Popescu- Neveanu(1990),reactivând noţiunea de intelect, introduce gândirea în

ea pe care o consideră ca fiind trăsătura distinctivă, cea mai importantă a psihicului uman,
definitorie pentru om ca subiect al cunoaşterii logice, raţionale.

Nimeni nu poate nega relaţia de interdependenţă dintre gândire şi inteligenţă, dar nici
nu trebuie să se ajungă la identificarea lor. Inteligenţa se

foloseşte de gândire, dar nu se reduce la ea; gândirea se intersectează cu inteligenţa dar nu

se confundă cu ea, chiar dacă în determinarea nivelului de inteligenţă ne servim de unele
informaţii din psihologia gândirii(forma, tipuri, niveluri de gândire), distincţia dintre ele
trebuie păstrată.

Psihologia şi psihanaliza arată că gândirea serveşte pentru înţelegerea ralului de care

ea este puternic legată, fiind chiar susţinută de dorinţa de a acţiona asupra realului

Gândirea este o parte a inteligenţei ,una din formele ei, care o ajută să se adapteze la
real ,inteligenţa presupune mai mult decât atât, ea fiind, după Claparede, capacitatea de a
rezolva problemele noi întâlnite.
 Interpretarea gândirii ca mecanism de procesare a informaţiilor aduce o nouă
perspectivă teoretică de abordare a gândirii şi deschide posibilitatea modelării ei pe calculator.

Gândirea este introdusă în categoria activităţilor finalizate prin sarcini şi diferenţiată

astfelde activităţi mentale considerate ca fiind simple. Ea implică elaborarea
obiectivelorintermediare spre deosebire de celelalte care debutează direct cu tratarea de bază.

Gândirea presupune o serie de operaţii specifice ca:

-interpretarea situaţiilor,

Psihologia cognitivă evită şi ea ,de regulă, termenul de gândire, înlocuindu-l

-producerea informaţiilor,

spre deosebire de activităţile simple, la care operaţiile de interpretare a situaţiilor sunt

minimale.

Gândirea face apel la o serie de alte mecanisme psihice care, la rândul lor, dispun de
propriile constrângeri de realizare, de propriile legi de acces.

Psihologii români au o altă atitudine faţă de termenul gândire pe care nu numai că l-

au introdus în dicţionarele lor (P.P-Neveanu, Ursula Şchiopu, Rodica Demetrescu, M.Zlate),
dar i-au acordat spaţii foarte extinse.

Chiar dacă au fost opinii diferite privind gândirea ,există un puternic acord între autori
în ceea ce priveşte recunoaşterea locului central ocupat de gândire în procesul cunoaşterii a
rolului enorm pe care gândirea îl joacă în planul general al activităţii umane.

Gândirea este trăsătura distinctivă cea mai importantă a psihicului uman, definitorie
pentru om ca subiect al cunoaşterii logice raţionale. Ea produce modificări de substanţă ale
informaţiei cu care operează.
 De asemenea gândirea antrenează toate celelalte disponibilităţi şi mecanisme psihice
în rezolvarea procesului cunoaşterii. Ea orientează, conduce, valorifică maximal toate
celelalte procese şi funcţii psihice. Centralitatea gândirii

în procesul cunoaşterii se explică şi prin capacitatea ei de a-şi reintroduce propriile

produse în circuitul informaţional

În definirea gândirii au fost şi destule dificultăţi dintre care ar fi:

-imposibilitatea stabilirii unor linii de demarcaţie între senzorial şi logic, datorită

faptului că procesul senzorial se intelectualizează, fiind integrate verbo-logic, iar cele logice,
sau o parte a lor, capătă forme de manifestare intuitivă;

-insuficienta cunoaştere a structurii interne a gândirii.

Psihologia cognitivă evită şi ea ,de regulă, termenul de gândire, înlocuindu-l

cu alţi termeni cum ar fi: ,,caracterizare”, ,,reprezentare mintală a categoriilor”,

şi generale ale obiectelor şi fenomenelor, a relaţiilor dintre acestea în mod mijlocit,

generalizat, abstract şi cu scop, prin intermediul noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor”.

,, Gândirea este un sistem ordonat de operaţii de prelucrare, interpretare şi

valorificare a informaţiilor, bazat pe principiile abstractizării, generalizării şi anticipării, şi
subordonat sarcinii alegerii alternativei optime din mulţimea celor iniţial posibile”.(Golu şi
Dicu,1972)

Caracterul operaţional al gândirii este larg subliniat în psihologia actuală. Utilizarea

termenului de gândire de către psihologi se referă la ,,organizarea şi manipularea informaţiilor
şi cunoştinţelor,,(Witting şi Williams).
 Gândirea trebuie văzută ca,, produsul schimbării şi reorganizării informaţiilor stocate
înmemorie în vederea creării unor noi informaţii,,(Scarr şi Vander Zaden,1987).

În psihologia gândirii actuale se pendulează între cele două tipuri de definiţii; Richard
E.Mayer se referă la trei ipostaze ale gândirii:

a) gândirea este cognitivă, dar este inferată din comportament, ea apare intern în minte
sau în sistem cognitiv, însă trebuie inferată indirect;

b) gândirea este un proces care implică o manipulare sau un set de operaţii asupra
cunoştinţelor din sistemul cognitiv;

c) gândirea este direcţionată şi rezultă în comportamentul care rezolvă o problemă sau

este orientat către soluţie

Gândirea este un mecanism psihic complex comparativ cu altele având următoarele

caracteristici psihologice:

· informaţional- operaţional; gândirea este un proces de prelucrare şi interpretare a

informaţiilor; ea izolează genericul şi necesarul; reproduce relaţiile obiective, le construieşte
mintal şi introduce în realitate noi relaţii, pe baza anticipării posibilul;

· mijlocit; gândirea nu operează direct asuprea realului, asupra obiectelor şi fenomenelor,

ci asupra informaţiilor furnizate de senzaţii şi percepţii, asupra celor evocate din memorie sau
obţinute prin combinările imaginative; este mijlocită de limbaj;

· mijlocitor; gândirea mijloceşte celelalte procese psihice; atribuie un înţeles imaginilor

perceptive, utilizează denumiri verbale;

· generalizat şi abstractizat; gândirea operează cu însuşirile generale, abstracte, cu modele

ideale care nu pot fi traduse prin reprezentări intuitive şi care nu au un corespondent obiectual
concret, dar au un mare rol în înţelegerea teoretică a realităţii;
 · acţional; limbajul operează în gândire; se trece de la acţiunea materială la cea mintală,
gândită, astfel gândirea capătă funcţie de comandă şi control asupra desfăşurării acţiunii;

· finalist; gândirea se finalizează într-un anume produse ,dar înainte de a fi executată,

activitatea de gândire este planificată în minte, fundamentată din punct de vedere al scopului,
oportunităţii, eficienţei, consecinţelor;

· multidirecţional;gândirea se întinde pe trei dimensiuni temporale; ,,foloseşte informaţia

despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui; integrează informaţia despre trecutul
şi prezentul obiectului pentru a determina starea lui în viitor”(M.Golu,1976)

· sistemic; gândirea conţine elemente structurate, ierarhizate cu rol de autoreglabilitate şi

poate fi redusă la un sistem cibernetic; din această perspectivă gândirea este cea mai înaltă
formă de prelucrare a informaţiei.

Laturile gândirii

Gruparea unităţilor de bază ale gândirii(imaginea, simbolul, conceptul, operaţia,

regula)permit stabilirea laturilor acesteia:

· latura informaţională

· latura operaţională

Latura informaţională este constituită din ansamblul noţiunilor şi conceptelor ca

forme generalizate de reflectare a însuşirile obiectelor şi fenomenelor.

Noţiunea de concept a fost definită de foarte mulţi psihologi ca fiind,,un răspuns

comun la o clasă de fenomene”;(Osgood,1953),,procesul ce reprezintăasemănările unor
obiecte, situaţii, evenimente”; (Munn,1965),,un fapt particular ridicat la rangulde fapt
general”; (Ştefan Odobleja,1984),,o imagine simplificată, scheletică, redusăla trăsături
esenţiale”;(Changeux,1983),,categorii mintale pe care oamenii leutilizează pentru a clasifica
evenimentele şi obiectele cu respectarea proprietăţilor lor comune”. (Lefton,1991)

Conceptul are şapte caracteristici:

1.nu sunt date senzoriale, ci sisteme care sunt produse de răspunsurile noastre la
diferite situaţii;

2.utilizarea lor înseamnă aplicarea experienţei trecute la situaţia actuală;

3.reunesc datele senzoriale independente;

4.mijloace de legătură ale elementelor independente ale experienţei;

5.au un mod de utilizare extensivă şi una intenţională;

6.nu este obligatoriu raţional;

7.poate exista fără a fi formulat într-o manieră conştientă.

Specificul conceptelor provine şi din faptul că ele nu există izolat unele de altele,
dimpotrivă, ele sunt interdependente şi ierarhizate. Pentru psihologi,

conceptele sunt ,,sisteme de răspunsuri învăţate, care permit organizarea şi interpretarea

elementelor furnizate prin percepţiile noastre şi care influenţează comportamentul, indiferent
de toate stimulările venite din mediu, permiţându-ne să aplicăm automat experienţa noastră
trecută la situaţiile prezente”.

Latura operaţională cuprinde ansamblul operaţiilor şi procedeelor mentale de

transformare a informaţiilor, de relaţionare şi prelucrare, combinare şi recombinare a
schemelor şi noţiunilor, în vederea obţinerii unor cunoştinţe noi sau a rezolvării unor
probleme.
 Piaget, dă o fundamentare caracterului operatoriu al gândirii susţinând: ,,Trăsătura
esenţială a gândirii logice este de a fi operatorie, adică de a prelungi acţiunea, interiorizând-o,,

Categoriile de operaţii folosite de gândire sunt: fundamentale şi instrumente.

Operaţiile fundamentale ale gândirii

Principalele operaţii ale gândirii sunt:

· analiza;

· sinteza;

· comparaţia;

· abstractizarea;

· generalizarea;

· concretizarea logică;

Analiza este operaţia de desfacere mentală a obiectului în părţile lui componente, în

vederea determinării proprietăţilor esenţiale. Analiza începe ca activitate practică de
descompunere a obiectului real şi ajunge a se realiza doar pe plan mintal.

Psihologia cognitivă evită şi ea ,de regulă, termenul de gândire, înlocuindu-l mintal.

Analiza şi sinteza ca operaţii ale gândirii trebuie distinse de analiza şi sinteza ca

operaţii senzorial-perceptive; la nivel senzorial, analiza ia forma distingerii şi diferenţierii, iar
sinteza apare în cunoaşterea senzorială sub forma modificării configuraţiei, structurii, formei
elementelor senzoriale.

Între analiză şi sinteză nu există o ruptură ci ele se presupun reciproc, trecând chiar
una în alta. ,,Reciprocitatea relaţiei dintre analiză şi sinteză, pe tot parcursul procesului de
gândire este condiţionată de faptul că oricât de sintetică ar fi caracterizarea noţională a unui
fenomen, ea reprezintă totuşi produsul analizei realităţii şi abstragerii de la o serie de laturi ale
ei. De asemenea, oricât de departe ar ajunge analiza în cursul formării unei noţiuni, aceasta
din urmă conţine totuşi legătura necesară(sinteza)dintre laturile esenţiale ale fenomenelor, şi
cu atât mai departe este împinsă analiza, cu atât mai largă este sinteza care realizează
generalizarea implicată în noţiune”.(Rubinstein,1962)

Comparaţia este operaţia gândirii care constă în a stabili deosebirile şi asemănările

esenţiale dintre obiecte şi fenomene pe baza unui criteriu. Şi comparaţia se poate face pe plan
real şi pe plan mintal.

Specificul comparaţiei provine din structura şi particularităţile materialului cu care se

operează- material verbal sau nonverbal.

Abstractizarea este operaţia prin care se lasă la o parte însuşirile particulare,

individuale ale obiectelor, astfel încât să poată fi reţinute doar însuşirile desprinse prin
operaţia de generalizare. Prin operaţia de abstractizare se ajunge să se reţină în plan mintal
doar însuşirea comună. În felul acesta, însuşirea comună devine ea însăşi o entitate, una
dincolo de lucru, una care îi ia locul fiecărei entităţi reale.

Generalizarea este operaţia prin care se desprind însuşirile comune ale obiectului şi
ale altor obiecte, din cadrul unei anumite clase de obiecte, pentru a le ridica în procesul
cunoaşterii de la însuşirile concrete, particulare la însuşirile din ce în ce mai generale, fie a
extinde însuşirile unui obiect asupra unei categorii de obiecte.

Concretizarea logică este operaţia gândirii prin care pe baza însuşirilor abstracte ale
obiectelor se procedează la reconstituirea mentală a concretului. Dacă prin operaţia de sinteză
se ajunge la un concret mintal preponderent

abstract, concretul ca rezultat al operaţiei de concretizare este un concret logic; un concret

rezultat în principal din asamblarea însuşirilor abstracte. Concretul ca rezultat al operaţiei de
sinteză este bogat în detalii, pe când concretul logic este sărac în detalii şi bogat în însuşiri
generale. Concretul ca rezultat al operaţiei de sinteză redă obiectul ca entitate singulară, pe
când concretul logic redă obiectul cel puţin ca obiect tipic, iar la limita specifică, propriu-zisă,
ca obiect categorial, ca obiect prin care sunt scoase în evidenţă însuşirile comune, generale şi
universale, ale unei anumite clase de obiecte. Concretul logic este obiectul mintal categorial;
el este forma specifică sub care există conceptul.

Cele două laturi ale gândirii nu sunt independente una de alta ci într-o foarte strânsă
interacţiune şi interdependenţă, dând naştere astfel la structuri cognitive ale gândirii. Acestea
pot fi definite ca fiind sisteme organizate de informaţii şi operaţii ce presupun organizare şi
diferenţiere interioară între elementele componente, coerenţă şi operativitate ca şi tendinţă de
a se asocia cu alte sisteme cognitive ale intelectului; şi totuşi se individualizează prin:
completitudine, operativitate, grad de formare, finalitate. Rolul lor fundamental este de a
media, filtra intrările în gândire.

Activităţile gândirii

Prin gândire omul intră în posesia conceptelor, le sesizează sensul, utilitatea şi

aplicatibilitatea, se implică în soluţionarea solicitărilor ce-i sunt adresate, judecă şi face
raţionamente, ia decizii, creează produse noi.

Activităţile fundamentale ale gândirii, care o individualizează în raport cu alte

mecanisme psihice, sunt:

· conceptualizarea;

· înţelegerea;

· rezolvarea problemelor;

· raţionamentul

· creaţia

Conceptualizarea este capacitatea de abstractizare a însuşirilor unei clase de obiecte

ce sunt apoi încorporate într-o imagine sau într-o idee-concept.
 Vâgotski reuşeşte să desprindă trei etape ale procesului formării noţiunilor, aplicând
metodica dublei simulări, fiecare având mai multe subetape: etapagândirii sincretice, etapa
gândirii complexe şi etapa gândirii noţionale

Înţelegerea. Procesul de gândire este un proces de înţelegere. Spunând înţelegere

avem în vedere surprinderea legăturilor dintre părţile componente ale unui obiect, dintre
însuşirile obiectului şi obiectul luat ca întreg,dintre obiect şi alte obiecte.
Inţelegerea este mult mai evoluată în cadrul reprezentării. Numai gândirea, cu
ajutorul conceptului, cu ajutorul cuvântului cu sens, poate să expliciteze, să amplifice şi să
completeze legăturile redate prin structura percepţiei şi a reprezentării cu imagini psihice.
Numai astfel se produce înţelegerea completă, adevărată. ,, Fenomenul întelegerii, scrie Paul
Popescu-Neveanu, este o permanentă a gândiriiîin acţiune. De aceea ar putea fi caracterizat ca
reprezentând latura funcţională a intelectului uman în sensul generic al codificării conceptuale
şi mai ales al decodificării referenţiale. Modul de a fi al gândirii conştiente este
înţelegerea.Cu aceasta relevăm şi faptul ca înţelegerea este acea modalitate a gândirii care
este, cu necesitate, conştientă. În fapt, înţelegerea se înscrie, la nivel general, ca o trăsătură
sau o funcţie a conştiinţei. Înţelegerea este modul de realizare a oricărui act de conştientizare.
Condiţiile ei sunt verbalizarea şi conceptualizarea…..”
Rezolvarea problemelor. Înţelegerea se manifestă din plin în ceea ce se numeşte
activitate problematică. Este vorba, pe de o parte, de înţelegerea prin care se pun datele
realităţii în problemă, iar pe de altă parte, de înţelegerea prin care se găseşte soluţia problemei
deja formulată.
Pentru a putea spune ca exista o problemă, trebuie să identificăm toate cele trei
elemente ale sale:
1) starea iniţiala, punct de plecare;
2) scopul problemei sau starea finală;
3) acţiuni sau operaţii ce ne conduc de la starea iniţială la cea finală.
Cunoaşterea elementelor ce alcştuiesc o problemă ne permite să clasificăm problema
şi să ne ajustăm soluţiile în consecinţă. În general, problemele pot fi împărtiţe în : bine
definite şi probleme slab definite.
Pornind însă de la operaţiile prin care se pot soluţiona problemele, acestea pot fi
clasifica astfel:
· probleme de rearanjare a elementelor - solicitarea este de a reordona elementele
problemei astfel încât să îndeplinească un anumit criteriu. În general, la aceste probleme sunt
posibile diverse aranjamente ale elementelor, dar numai unul dintre ele îndeplineşte criteriul
solicitat.
· probleme de structurare a elementelor - în acest caz trebuie identificată relaţia dintre
elementele problemei şi să se construiască o nouă structură, un element nou.
· probleme de transformare –solicită intervenţii astfel încât prin modificari succesive
ale stării iniţiale, să se ajungă in starea finala, cea solicitata.
O problema apare atunci cand o persoana îşi propune să atingă un scop sau să
reacţioneze într-o situaţie şi nu are pentru aceasta un răspuns dinainte pregătit.Dacă faptul nou
este integrat în structurile vechi,cognitiv-operatorii, are loc rezolvarea problemei.Astfel
structurile operatorii se se extind, se copletează,îşi corectează erorile de amănunt.I.Radu ŞI
m.Miclea,pornind de la concepţia lui Piaget asupra rezolvării problemelor,propun o prspectivă
asupra ,,problemei care cuprinde următoarele postulate :
-problemele au un caracter psihogenetic,deorece structurile cognitiv-operatorii sunt
rezultatul evoluţiei psihogeneticii ;
-funcţia erotetică a problemei esteo funcţie constituantă,probleme fiind uneori
generatoare de noi structuri ;
-problema dispune de oschemă vectorială ;
-problema presupune un model mintal acceptor care are rol de a evalua soluţia.
Există şi fenomene de influenţă negativă a structurilor cognitive ale gândirii asupra
procesului rezolvării problemelor, cum ar fi: fenomenul ,,orbirii,,

fenomenul stereotipiei gândirii, fenomenul fixităţii funcţionale.

Raţionament- forma de gândire în care, pornind de la una sau mai multe judecăţi,
obţinem o altă judecată.

Raţionamentele sunt de mai multe feluri: prin analogie, deductiv, inductiv. Immanuel
Kant denumeşte raţiunea ca ,,facultate a principiilor”, ,,facultate a unităţii regulilor sub
principii”. Gândirea ,,caută în raţionament să reducă marea diversitate a cunoaşterii
intelectului la cel mai mic număr de principii”

Raţiunea este constituită din principiile bine cunoscute ale gândirii: principiul
identităţii, al noncontradicţiei, al terţiului exclus şi al raţiunii suficiente. Admiţând că
noţiunile se formează în activitate şi oglindesc realităţi exterioare minţii, putem susţine
ipoteza unei relaţii între structura unitară a raţiunii şi unitatea lumii materiale.

Creativitatea reprezintă una dintre cele mai complexe activităţi ale gândirii, forma ei
extremă care duce la un nivel nou de sinteză, superior celui presupus de rezolvarea
problemelor şi se bazează pe utilizarea unor relaţii vag înrudite cu ideile din structura
cognitivă, în vederea obţinerii unor produse noi.

Creaţia, ca activitate a gândirii, generează şi ea, la fel ca şi rezolvarea problemelor, un

anumit tip de conduită, şi anume conduita creativă care poate fi interpretată ca referindu-se
doar la produsele noi în raport cu experienţa anterioară a individului saureferindu-se doar la
produsele noi atât în raport cu experienţa anterioară a individului , cât şi la produsele noi în
raport cu experienţa omenirii, a societăţii.

PentruRobert Gagne, creaţia constituie tipul superior de învăţare, şi constă în

combinarea a două sau mai multe reguli însuşite anterior, pentru a produce o nouă capacitate.
Ea presupune ,,un salt calitativ, o combinare a ideilor din sisteme de cunoaştere mult diferite,
o folosire îndrăzneaţă a analogiei ce depăşeşte ceea ce se înţelege, de regulă, prin
generalizarea în interiorul unei clase de situaţii problematice”.

Gândirea reprezintă nivelul cel mai înalt de prelucrare şi integrare a informaţiei

despre lumea externă şi despre propriul nostru EU. Prin ea se realizează saltul calitativ al
activităţii la cunoaştere de la particular la general, de la accidental la necesar, de la simpla
constatare a existenţei obiectului la interpretarea şi explicarea lui legic-cauzală.

BIBLOGRAFIE

Cosmovici,A,(1996),Psihologie generală, Polirom, Iaşi;

Popescu-Neveanu,P, Zlate, M,Creţu,Tinca(1990)Psihologie – manual, E.D.P. Bucureşti

 Zlate, M,(2000),Fundamentele psihologiei,Pro Humanitate,Bucureşti;

Zlate, M,(2000), Psihologia mecanismelor cognitive,Polirom, Iaşi;