Anda di halaman 1dari 10

CAPITOLUL VIII

SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

O perioadă îndelungată din istoria relaţiilor internaţionale, doar statele au fost subiecte ale
raporturilor juridice internaţionale. Dezvoltarea societăţii internaţionale a determinat apariţia unor
noi subiecte ale dreptului internaţional. Deşi veche şi controversată în doctrină, problema
subiectelor de drept internaţional nu este astăzi codificată. Dacă în raport cu unele entităţi opinia
cvasiunanimă este că au personalitate juridică internaţională, în situaţia altora nu s-a ajuns încă la
concluzii care să ofere o certitudine.
Dicţionarul de drept internaţional public defineşte subiectele dreptului internaţional ca
„entităţi participante la viaţa internaţională, cu drepturi şi obligaţii directe”.
Într-o altă opinie, subiectul de drept internaţional este „ o entitate care participă la raporturi
juridice reglementate nemijlocit de dreptul internaţional.
Interesantă este şi aprecierea potrivit căreia, subiecte ale dreptului internaţional „pot fi
numai acele entităţi care participă atât la elaborarea normelor dreptului internaţional, cât şi la
desfăşurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme, dobândind astfel nemijlocit drepturi
şi asumându-şi obligaţii în cadrul ordinii juridice internaţionale”.
De asemenea, se apreciază că termenul de subiect de drept internaţional este folosit „în
mod obişnuit pentru a desemna pe cel care, dependent direct de dreptul internaţional, este apt să
fie titular de drepturi internaţionale, să fie legat de obligaţii internaţionale şi să aibă acces la
procedurile internaţionale”, desemnând pe scurt, pe „cel căruia i se adresează regulile de drept
internaţional pentru a-i impune direct obligaţii sau să-i atribuie drepturi”.
Analizând aceste opinii, dar şi altele, putem constata că elementele definitorii ale
subiectului de drept internaţional sunt următoarele:
- calitatea de titular de drepturi şi obligaţii internaţionale, concretizată în posibilitatea de a
dobândi şi exercita direct drepturi şi de a-şi asuma şi îndeplini direct obligaţii, în cadrul raporturilor
juridice internaţionale, în conformitate cu dreptul internaţional public;
- aptitudinea de a participa la crearea normelor de drept internaţional public, fie pe cale
cutumiară, prin practica lor generală, constantă şi repetată, fie pe cale convenţională, prin acorduri
scrise;

1
- capacitatea de a avea acces direct la procedurile jurisdicţionale internaţionale, pentru a-şi
apăra drepturile stabilite de dreptul internaţional;
- aptitudinea de a participa la apărarea dreptului internaţional public, inclusiv prin acţiuni
coercitive desfăşurate individual sau în colectiv;
- aptitudinea de a participa la viaţa organizaţiilor internaţionale guvernamentale ca membri
cu drepturi depline, ori numai în calitate de observatori (situaţia popoarelor care-şi exercită dreptul
la autodeterminare). Aceste elemente sunt caracteristice în mod gradual subiectelor de drept
internaţional public, ceea ce determină mai multe categorii de subiecte şi le diferenţiază.
Totalitatea acestor elemente definitorii alcătuiesc personalitatea juridică internaţională
care, în măsura în care entităţile participante la viaţa internaţională o au, acestea devin subiecte
ale dreptului internaţional public.
Sintetizând, subiectele dreptului internaţional public sunt entităţi cu personalitate juridică
internaţională, concretizată în aptitudinea lor de a dobândi şi exercita direct drepturi şi de a-şi
asuma şi îndeplini direct obligaţii în cadrul raporturilor juridice internaţionale, aptitudine izvorâtă din
calitatea lor de creatoare, destinatare şi apărătoare ale dreptului internaţional public.
Sunt considerate subiecte ale dreptului internaţional public următoarele entităţi:
1. Statul, ca subiect primar şi cu personalitate deplină, cu o poziţie dominantă în
ansamblul subiectelor de drept internaţional;
2. Organizaţiile internaţionale guvernamentale (organizaţii interguvernamentale, dar
numai dacă şi în măsura în care statele care le-au creat le recunosc personalitatea juridică
internaţională. De aceea, ele sunt considerate ca subiecte derivate din acordul de voinţă al statelor
membre şi limitate la competenţele pe care statele le-au acordat prin statutul lor;
3. Popoarele sau naţiunile care luptă pentru eliberare de sub dominaţie colonială sau
ocupaţie străină, ori împotriva regimurilor rasiste, în exercitarea dreptului lor la autodeterminare şi
de a dispune de ele însele. Acestea sunt subiecte limitate şi tranzitorii, până la constituirea lor ca
state suverane, moment în care devin subiecte depline ale dreptului internaţional.
Dezbateri intense au loc în prezent în legătură cu posibila calitate de subiect de drept
internaţional a altor entităţi participante la relaţiile internaţionale, precum persoanele particulare,
fizice sau juridice, şi omenirea în ansamblul ei.

VIII.1. Statul – subiect primar, principalul creator, destinatar şi apărător al dreptului


internaţional public

2
Primele subiecte ale dreptului internaţional public şi multă vreme singurele subiecte au fost
statele suverane. Şi astăzi, statele ocupă o poziţie dominantă în raporturile juridice internaţionale.
În plan intern, puterea suverană a statului este reprezentată de organizarea politică a
societăţii, subsumând diferite organe (autorităţi) cu atribuţii specifice legislative, executive,
jurisdicţionale. Ca membru al societăţii internaţionale, statul participă la relaţiile internaţionale în
baza principiului egalităţii suverane, ceea ce determină o altă semnificaţie a suveranităţii decât cea
specifică vieţii interne.
Statele sunt titulare universale şi originare al drepturilor şi obligaţiilor internaţionale şi se
detaşează în raport cu celelalte subiecte ale dreptului internaţional public prin competenţele sale:
materiale (ratione materiae), personale (ratione personae) şi teritoriale (ratione locci).
În Convenţia de la Montevideo cu privire la drepturile şi îndatoririle statelor, adoptată în
anul 1933 la cea de-a VII-a Conferinţă a statelor americane, la art. 1, au fost precizate
caracteristicile şi elementele minime, componente ale statalităţii: „Statul ca persoană internaţională
trebuie să reunească condiţiile următoare: 1. populaţie permanentă; 2. teritoriu determinat; 3.
guvern; 4. capacitatea de a intra în relaţii cu alte state”
1. Populaţia reprezentată de o comunitate umană permanentă care are capacitatea de a
subzista prin propriile resurse. Statul apare astfel ca expresie şi personalizare a unui grup uman.
Relativitatea acestei condiţii constă în faptul că populaţiile statelor, din punct de vedere
cantitativ, dar şi calitativ, sunt foarte diferite. Întâlnim state cu o populaţie foarte numeroasă,
precum China sau India, dar şi state care au o populaţie de numai câteva mii de locuitori, precum
Kiribati (2000 de locuitori) sau Monaco (32000 de locuitori).
De asemenea, există state pentru care subzistenţa propriilor populaţii nu pune probleme
(statele dezvoltate economic) şi state care se confruntă cu grave probleme din acest punct de
vedere. Prin urmare, deşi privită ca o condiţie a existenţei statului, populaţia nu este supusă unor
criterii determinative din punct de vedere al dreptului internaţional public.
Poate fi reţinut însă un aspect important şi anume: dreptul internaţional public consacră
dreptul popoarelor sau naţiunilor de a dispune de ele însele, inclusiv de a se constitui ca stat
suveran. Aceasta înseamnă că o populaţie care răspunde criteriilor de definire a poporului sau
naţiunii poate să-şi exercite dreptul la autodeterminare şi să se organizeze ca stat, fără
consideraţiuni de ordin cantitativ sau calitativ.
2. Teritoriul ca element constitutiv al statului, este alcătuit din spaţiul terestru (sol şi subsol),
spaţiul acvatic (ape interne: râuri, lacuri, ape interioare şi marea teritorială) şi spaţiul aerian suprapus
spaţiilor terestru şi acvatic, asupra cărora statul îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă.

3
Practic, în dreptul internaţional public, toate spaţiile capătă sens numai prin raportare la
stat: unele sunt supuse suveranităţii statelor (teritoriul de stat), altele nefiind supuse aproprierii
statelor. Spaţiul (terestru, acvatic sau aerian) care constituie teritoriul de stat reprezintă un
element-condiţie esenţial pentru existenţa grupului uman organizat politic în stat şi pentru
exercitarea prerogativelor suveranităţii în planul relaţiilor interne (supremaţia statului) Inexistenţa
teritoriului de stat lasă fără sens însuşi conceptul de organizare politică, populaţia fără un spaţiu
propriu, în care să dispună de ea însăşi, fiind în imposibilitate de a se constitui ca stat.
3. Guvernul este autoritatea politică prin care populaţia se organizează în interior şi prin
care relaţionează cu alte entităţi cu personalitate internaţională. Privit ca putere canalizată prin
drept (autoritate publică), guvernul conferă identitate internaţională entităţii pe care o reprezintă, cu
condiţia inexistenţei unei alte autorităţi asupra aceleiaşi populaţii şi aceluiaşi teritoriu
(exclusivitatea şi efectivitatea puterii). Această realitate presupune existenţa unui aparat de stat
constituit pe un ansamblu de structuri şi reguli politico-administrative.
Oricare ar fi legitimitatea pe care o reclamă, valorile pe care le consacră şi le protejează,
sau modalităţile de organizare internă, statul este întotdeauna justificarea şi punerea în formă a
unui principiu ierarhic. El defineşte un cadru general al drepturilor şi obligaţiilor pe care populaţia
sa le are în raport cu el însuşi, funcţia sa internaţională fiind aceea de a asigura existenţa grupului,
continuitatea unei vieţi colective liniştite şi funcţionarea regulată a serviciilor publice.
Pentru dreptul internaţional public nu are importanţă forma de organizare statală şi
legitimitatea guvernului ca exponent al statului în planul relaţiilor internaţionale.
Guvernelor nu li se pot impune reguli internaţionale de organizare internă, pentru că
suveranitatea statelor obligă la neintervenţie în treburile interne ale acestora, chiar dacă alte state
sau organizaţii internaţionale pot interveni, în baza dreptului internaţional public, atunci când sunt
puse în pericol pacea şi securitatea internaţională, sau, mai nou, pe acelaşi fond, când au loc
încălcări masive şi grave ale drepturilor omului.
Prin urmare, guvernul rămâne în planul relaţiilor internaţionale doar exponentul concret al
societăţii organizate politic în stat, pe teritoriu determinat, mai ales că recunoaşterea internaţională
a statelor (şi implicit a guvernelor) nu are caracter constitutiv, ci unul declarativ.
4. Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state – această condiţie, aşa cum fost formulată
în 1933 - a pierdut, în parte, conotaţiile iniţiale. În esenţă, s-a avut în vedere, printre altele,
capacitatea statului de a-şi asigura propria securitate, de a recurge la forţă pentru exercitarea
dreptului la legitimă apărare individuală sau colectivă.

4
Din acest punct de vedere, se constată că după cel de-al doilea război mondial, creşterea
numărului statelor, ca fenomen al universalizării societăţii internaţionale, mai ales ca efect al
decolonizării, a adus pe scena internaţională numeroase state mici (microstatele), care nu răspund
unor asemenea capacităţi.
Această condiţie rămâne însă valabilă deoarece statele, în virtutea personalităţii lor
internaţionale, participă direct la raporturile juridice internaţionale, la activitatea organizaţiilor
interguvernamentale, au acces la procedurile jurisdicţionale internaţionale, participă la elaborarea
şi apărarea dreptului internaţional şi, nu în ultimul rând, au capacitatea de a stabili relaţii
diplomatice cu alte state.

Competenţele statelor
În general, prin competenţă a statului înţelegem capacitatea acestuia de a exercita
anumite atribuţii, de a decide cu privire la exercitarea drepturilor şi asumarea obligaţiilor care-i sunt
proprii în virtutea personalităţii sale juridice. Putem discuta astfel, despre competenţele interne şi
competenţe internaţionale ale statului ca subiect al dreptului internaţional.
Competenţele interne, consacrate în virtutea principiului suveranităţii statului, sunt
concretizate în:
 competenţa materială (ratione materiae) a statului, presupune capacitatea şi
dreptul acestuia de a-şi alege şi organiza liber sistemul politic, economic şi social, să-şi stabilească
legile şi regulamentele interne pe baze suverane, cu respectarea principiului neintervenţiei în
afacerile sale interne. Dreptul internaţional public poate influenţa considerabil aceste prerogative,
prin angajamentele pe care statul şi le asumă liber prin tratate, ştiut fiind că statele nu pot invoca
legile interne pentru a nesocoti tratatele internaţionale la care sunt părţi;
 competenţa personală (ratione personae) a statului, reprezintă capacitatea
statului de a-şi stabili regulile pentru guvernarea relaţiilor dintre proprii cetăţeni, dintre aceştia şi
stat. În mod deosebit, este vorba despre reglementarea cetăţeniei, care este de competenţa
exclusivă a statului, a drepturilor şi obligaţiilor propriilor cetăţeni, precum şi a protecţiei acestora
atunci când se află în străinătate. Şi sub acest raport, dreptul internaţional public poate influenţa
comportamentul statelor în raport cu proprii cetăţeni, prin normele internaţionale acceptate de stat,
care vizează protecţia fiinţei umane, mergând uneori până la impunerea unei conduite obligatorii
(de exemplu, deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului);
 competenţa teritorială (ratione locci) a statului, concretizată în capacitatea sa
de a acţiona în propriul teritoriu delimitat prin frontiere stabilite conform tratatelor internaţionale.

5
Competenţa teritorială este generală, deplină şi exclusivă, ceea ce înseamnă că statul are
plenitudinea capacităţilor sale interne legislative, executive şi jurisdicţionale, în raport cu toate
persoanele care se află pe teritoriul său, inclusiv persoanele străine (cetăţeni străini sau apatrizi).
Ea presupune că un stat nu poate exercita acte de autoritate pe teritoriul altui stat
(extrateritorialitate), legile sale având efecte numai în limitele propriului teritoriu. De exemplu, mult
discutata lege a statutului maghiarilor, adoptată de Ungaria în anul 2000, care-şi propune să
producă efecte pe teritoriul României. Totuşi, prin acord internaţional, un stat poate să permită altui
stat exercitarea anumitor competenţe în propriul teritoriu. Şi sub aspectul competenţei teritoriale,
dreptul internaţional public poate stabili anumite limitări, precum cele privitoare la protecţia
străinilor, imunităţile şi privilegiile diplomatice, imunitatea proprietăţilor altui stat etc., în măsura în
care aceste reguli sunt acceptate prin tratate internaţionale.
Competenţa internaţională a statelor este definită drept „capacitatea juridică recunoscută
sau conferită unui stat ...de a face un act, de a lua o decizie”. Concret, competenţa internaţională a
statului este exprimată în drepturile şi obligaţiile acestuia, aşa cum rezultă din reglementările de
drept internaţional public şi din alte documente internaţionale.
Instrumentul care a realizat o primă încercare de codificare a drepturilor şi îndatoririlor
statelor a fost Tratatul de la Montevideo din anul 1933.
După cel de-al doilea război mondial, comunitatea internaţională, mai ales prin intermediul
O.N.U., a abordat în câteva rânduri codificarea drepturilor şi obligaţiilor statelor, aşa cum rezultă
ele, în primul rând, din principiile fundamentale ale dreptului internaţional, operă care a rămas, din
păcate, nefinalizată. Printre aceste documente internaţionale, pot fi reţinute:
- Carta Organizaţiei Statelor Americane, adoptată la a – IX – a Conferinţă interamericană
de la Bogota, din anul 1948;
- Declaraţia Adunării Generale a O.N.U., din 14 decembrie 1960, asupra acordării
independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale;
- Declaraţia Adunării Generale a O.N.U., din 24 octombrie 1970, asupra principiilor
dreptului internaţional, privind relaţiile de prietenie şi cooperare dintre state;
- Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, din 12 decembrie 1974.
La acestea, se adaugă şi încercările Comisiei de Drept Internaţional a O.N.U., care a
elaborat proiectul Declaraţiei drepturilor şi obligaţiilor statelor, dar nu a fost finalizat. De altfel,
aproape toate instrumentele juridice universale sau regionale, în modalităţi diverse, stabilesc reguli
care consacră, fie drepturi, fie îndatoriri ale statelor ca subiecte de drept internaţional.

6
De exemplu, Carta O.N.U., codificând principiile fundamentale ale dreptului internaţional,
stabileşte norme de maximă valoare, care sunt destinate reglementării raporturilor juridice
internaţionale, al căror conţinut este reprezentat tocmai de drepturile şi obligaţiile corelative ale
statelor membre. Sistematizând aceste prevederi, care sunt departe de a reprezenta o codificare
efectivă, se pot identifica următoarele drepturi şi îndatoriri fundamentale ale statului:
 drepturi fundamentale:
- dreptul la existenţă şi la respectarea personalităţii lor internaţionale;
- dreptul la suveranitate şi independenţă;
- dreptul de a-şi alege liber şi de a-şi organiza sistemul politic, economic şi social fără
amestec din exterior;
- dreptul la pace şi securitate;
- dreptul la integritate şi inviolabilitatea frontierelor;
- dreptul la egalitate suverană cu celelalte state;
- dreptul la cooperare internaţională şi de acces la cuceririle ştiinţei şi tehnice;
- dreptul la dezvoltare şi progres economic şi social;
- dreptul de a participa la viaţa organizaţiilor internaţionale;
- dreptul de a participa la tratate internaţionale şi la dezvoltarea dreptului internaţional;
- dreptul de acces la procedurile jurisdicţionale internaţionale;
- dreptul la legitimă apărare etc..
 îndatoriri fundamentale – sunt corelative drepturilor fundamentale precum:
- îndatorirea de a respecta personalitatea celorlalte subiecte de drept internaţional;
- îndatorirea de a respecta cu bună-credinţă angajamentele asumate prin tratate;
- îndatorirea de rezolva pe cale paşnică diferendele cu alte state;
- îndatorirea de a nu ameninţa cu forţa sau de a nu folosi forţa în relaţiile internaţionale;
- îndatorirea de a respecta deciziile instanţelor cărora le-a supus diferendele spre
rezolvare, etc.

VIII.2. Organizaţiile interguvernamentale – subiecte derivate şi limitate ale dreptului


internaţional public
Organizaţiile internaţionale guvernamentale au apărut mai târziu pe scena relaţiilor
internaţionale (sec. al XIX-lea), iar personalitatea lor juridică internaţională a fost recunoscuta abia
in sec. XX, prin tratate de constituire a lor, dar si prin alte documente internaţionale.

7
De exemplu, Avizul consultativ al Curţii Internaţionale de Justiţie, din 11 aprilie 1949,
precizează ca O.N.U. este ”subiect de drept internaţional deoarece are capacitatea de a fi titulară
de drepturi pe calea reclamaţiei internaţionale”.
Rolul deosebit de important al organizaţiilor internaţionale este astăzi de necontestat.
Numărul impresionant (aprox. 800) si acţiunea lor în rezolvarea problemelor complexe ale lumii
contemporane, le-au transformat în instrumente eficiente de colaborare a statelor în diverse
domenii ale relaţiilor internaţionale, devenind veritabile subiecte ale dreptului internaţional.
Calitativ, organizaţiile interguvernamentale nu sunt însă subiecte depline ale dreptului
internaţional, în primul rând, pentru că ele sunt o creaţie a statelor, prin acordul lor de voinţă liber
exprimat, ceea ce înseamnă că sunt subiecte derivate, şi în al doilea rând, pentru că statele le
acordă doar anumite prerogative prin tratatele de constituire, mai largi sau mai restrânse, în funcţie
de scopul pe care şi-l propun, ceea ce înseamnă că sunt subiecte limitate ale dreptului
internaţional.
Mai mult, organizaţiile internaţionale guvernamentale se bucură de o dublă personalitate
juridică: o personalitate juridică internă, fiind subiecte de drept intern ale statelor în care-şi au
sediul, cu toate drepturile şi obligaţiile care decurg din această calitate, şi o personalitate juridică
internaţională, concretizată în:
 capacitatea de a dobândi şi exercita direct drepturi internaţionale şi de a-şi asuma şi
îndeplini direct obligaţii internaţionale, în raporturile sale cu alte entităţi cu personalitate
internaţională, dar numai în limitele impuse prin tratatul de înfiinţare, organizare şi
funcţionare încheiat între statele membre;
 capacitatea de a încheia tratate cu statele şi cu alte organizaţii internaţionale, dar numai în
domeniile şi limitele impuse prin statutul lor;
 capacitatea de a contribui la dezvoltarea, interpretarea, aplicarea şi apărarea dreptului
internaţional;
 capacitatea de a reclama şi de a sta în justiţie, ca parte în proces;
 capacitatea de a stabili relaţii diplomatice cu alte subiecte de drept internaţional (drept de
legaţie activă şi pasivă);
 aptitudinea de a răspunde pe plan internaţional pentru prejudiciile produse altor subiecte de
drept internaţional public;
Dată fiind importanţa organizaţiilor internaţionale guvernamentale, care a cunoscut o
creştere exponenţială în ultimele decenii, se conturează chiar o ramură distinctă a dreptului
internaţional public - dreptul organizaţiilor internaţionale.

8
VIII.3. Popoarele sau naţiunile care luptă pentru independenţă – subiecte limitate şi
tranzitorii ale dreptului internaţional public
Dreptul internaţional public consacră principiul fundamental al dreptului popoarelor de a
dispune de ele însele (dreptul la autodeterminare), principiu care presupune legalitatea luptei
acestora de a se elibera de sub dominaţia colonială, ocupaţie străină sau împotriva regimurilor
rasiste şi de se constitui ca state suverane, ori să adopte un alt statut stabilit în mod liber.
Acest drept a fost consacrat în condiţiile realităţilor după cel de-al doilea război mondial,
când numeroase popoare au început să lupte pentru eliberarea naţională, mai ales sub regimurile
coloniale. Recunoaşterea poporului sau naţiunii ca subiect al dreptului la autodeterminare şi a
legalităţii luptei pentru eliberare, înseamnă tocmai recunoaşterea calităţii de subiect de drept
internaţional. Fără o asemenea calitate, poporul ar fi în imposibilitate de a se constitui ca stat
independent. De aceea, dreptul internaţional public recunoaşte acestuia drepturi internaţionale
specifice, precum:
 dreptul de a li se recunoaşte lupta şi de a beneficia de protecţia oferită de dreptul
internaţional;
 dreptul de a căuta şi de a primi sprijin din partea statelor şi organizaţiilor internaţionale;
 dreptul de a participa la viaţa organizaţiilor internaţionale guvernamentale, în calitate de
observatori, şi de a-şi apăra interesele prin intermediul acestora;
 dreptul de a încheia acorduri cu alte entităţi cu personalitate juridică internaţională;
 dreptul de a stabili relaţii oficiale cu celelalte subiecte ale dreptului internaţională;
 dreptul de a participa la dezvoltarea dreptului internaţional;
Pentru ca un popor sau naţiune care luptă pentru independenţă să fie subiect de drept
internaţional, este necesar să-şi creeze o autoritate reprezentativă care să controleze o parte
considerabilă a teritoriului viitorului stat şi să aibă capacitatea de a intra în relaţii cu alte
subiecte ale dreptului internaţional.
Calitatea de subiect de drept internaţional a popoarelor care luptă pentru independenţă,
nu depinde de recunoaşterea internaţională a acestora sau a autorităţii lor reprezentative,
singurul temei juridic al acestei calităţi fiind dreptul fundamental la autodeterminare şi
recunoaşterea legalităţii luptei lor de către dreptul internaţional public.
Totuşi, poporul care luptă pentru independenţă nu este un subiect deplin al dreptului
internaţional public, ci unul limitat la scopul luptei - constituirea ca stat suveran - şi tranzitoriu,

9
adică până se constituie ca stat. Din acest moment, el devine, ca sta, subiect deplin al dreptului
internaţional.

VIII.4. Omenirea – subiect al dreptului internaţional public


Problema omenirii în ansamblul ei ca subiect de drept internaţional public a apărut recent,
ca urmare a unor reglementări de drept internaţional, precum:
 declararea unor bunuri ca fiind comune întregii omeniri. Este vorba despre: spaţiul
extraatmosferic şi corpurile cereşti din sistemul solar, aşa cum au fost reglementate prin
Tratatul spaţial din 1967; spaţiile submarine din zona internaţională a mărilor şi oceanelor,
potrivit Convenţiei asupra dreptului mării, din anul 1982; spaţiul internaţional al Antarcticii,
potrivit Tratatului Antarcticii din 1959;
 declararea dreptului de proprietate al omenirii asupra spaţiilor declarate bunuri comune ale
întregii omeniri;
 folosirea acestor spaţii numai în scopuri paşnice şi în interesul şi spre binele întregii omeniri;
 dreptul omenirii la pace şi securitate.
Luând în considerare aceste aspecte, s-ar putea trage concluzia că omenirea a devenit un
subiect al dreptului internaţional public. Se pune însă întrebarea: cine reprezintă omenirea în
ansamblul ei şi cum participă la raporturile de drept internaţional? Această chestiune scapă
reglementărilor internaţionale şi, neputând participa la raporturi juridice internaţionale, omenirea nu
este încă un subiect veritabil de drept internaţional public. Dar, foarte interesantă este aprecierea
că „acest lucru ar fi posibil în cazul când oamenii vor contacta alte civilizaţii din Univers” (M. Niciu).

Teste de autoevaluare:
1. Care sunt elementele definitorii ale noţiunii de subiect de drept internaţional public?
2. Care sunt subiectele de drept internaţional public?
3. Ce prevede Trataul de la Montevideo din 1933 (Tratatul cu privire la drepturile şi obligaţiile
statelor dintre S.U.A. şi statele latino-americane)?
4. Care sunt competenţele interne consacrate în virtutea principiului suveranităţii statului?
5. Enumeraţi drepturile fundamentale ale statului stipulate de Carta O.N.U.

10