PSIHANALIZĂ ÎN PRACTICĂ: STUDII DE CAZ

Anca Ganciu, Claudiu Ganciu

CUPLUL PE DIVAN
Este cuplul un locus al schimbării? Freud pleacă de la mai multe considerații pe care
le face atât despre sexualitatea feminină cât și despre cea masculină. Punctul său de
vedere este al persoanei, bărbat sau femeie, care dezvoltă o sexualitate specifică
bazată pe principiul bisexualității psihice. Cu toate acestea, multe din exemplificările
lui sunt prezente ca și cum ar fi vorba despre cazuri reale, despre situații de cuplu pe
care le privește dintr-o singură perspectivă – a femeii sau a bărbatului. Acesta este
Freud.
Plecând de aici, de la Freud, vedem că lucrurile au cunoscut o evoluție constantă.
Teoria și practica freudiană s-au dezvoltat în mare măsură acoperind din ce în ce mai
multe arii tot mai vaste. Psihanaliza copilului, psihanaliza psihoticului, a narcisicului
sunt teme care și-au făcut loc tot mai mult în clinică și, implicit, în teorie, câmpul s-a
lărgit tot mai mult.
Corpusurile psihanalizei
De la Freud încoace avem o metodă de lucru, o practică clinică pe care el o
valorizează mult, un mod de a înțelege și a gândi ceea ce se întâmplă cu pacientul, în
relația pacient – terapeut. Pentru a înțelege cum funcționează psihanaliza am apelat la
imaginea lui Arnold Bernstein despre corpusurile psihanalizei. Ca idee centrală putem
pleca de la componentele unei științe – o practică, o teorie, o metodologie și un
tratament.
Arnold Bernstein sintetizează această evoluție a psihanalizei în trei corpuri de
abordare pe care vi le propun și eu. Primul corp este dat de relația dintre teorie și
practică în care teoria informează practica iar practica informează teoria. Relația lor a
condus la următoarele perspective despre teorie:
1. Bazat pe stadii. In general acest mod de abordare se bazează pe ideea că există
o organizare psihică ce străbate mai multe momente, stadii, având capacitatea să se
întoarcă, să se fixeze și să evolueze. Freud este exemplul clasic, pulsiunea străbate
stadiile oral, anal, genital, oedipian. O altă teorie asemănătoare este teoria
atașamentului a lui Bowlby.
2. Bazat pe poziții. Organizarea psihică poate ocupa o poziție dar nu poate ocupa
o altă poziție. Melanie Klein introduce în special această abordare – poziția depresivă
și poziția schizoid-paranoidă sunt cele două poziții care se exclud reciproc și care
urmează să fie achiziționate în timp. Ulterior acestor două poziții, s-a adăugat poziția
autistă (la unii autori), poziția autist – contiguă la alții. Într-o abordare bazata pe
poziții, copilul încearcă să achiziționeze poziția superioară și are capacitatea să treacă
de la una la alta în anumite momente.
3. Bazat pe organizatori. Conform lui Rene Roussillon există doi organizatori
care joacă acest rol în funcționarea psihică. Este vorba de complexul Oedip și poziția
depresivă. Complexul Oedip, modul în care se structurează triangularea între copil și
91
cei doi părinți, devin un mod de organizare care va defini ulterior modul în care
funcționează relațiile viitorului adult cu lumea. Funcția de organizare aici presupune
capacitatea persoanei de a rejuca permanent relația oedipiana dată, prin aceasta
complexul Oedip este un organizator. Capacitatea de a avea o poziție depresivă, de a
accepta pierderea este un alt tip de organizator individual. Acest mod de gândire
pleacă de la premisa că psihicul uman are un mod de organizare bazat pe ceva care
reușește să-l organizeze și care dă o logică și o direcție.
Când un cuplu intră în cabinet, avem o situație practică, clinică în care există o
solicitare. Această situație presupune o teorie și, la rândul ei, presupune o practică.
Pentru această practică vom avea nevoie de o teorie care să fie bazată pe această
situație. Ce se modifică în raport cu terapia individuală? Prezența reală a celeilalte
persoane este diferența evidentă, soțul nu este cunoscut ca “obiect”, ca fantezie, nu
este cunoscut prin ce spune pacientul ci este o prezență efectivă în cabinet, o
“prezență” care interacționează cu terapeutul. In acest context, discursul se modifică,
asocierea liberă se modifică. Prin urmare vom avea nevoie de o teorie pentru a explica
aceste considerente.
Propunerea teoretică care să explice această situație clinică vine de la Enrique Pichon
Riviere care propune o psihanaliză a legăturilor, adică alături de partea inconștientă,
prezentă inevitabil în orice interacțiunea umană, vom avea și prezența socială a
celuilalt, ceea ce presupune că legătura are această dublă parte – inconștientă și
socială. Această dualitate – “social” și “inconștient” este una specifică relației de
cuplu ceea ce ne obligă să o luăm mereu în considerare în orice imagine teoretică.
Arnold Bernstein introducând cel de-al doilea corp spune: “Al doilea corp al teoriei
psihanalitice este metodologic și anistoric. El constă într-un set de operații pentru
procesarea informației și descrierea concluziilor; folosește asocierile libere ca
referințe psihanalitice, conține procese psihodinamice cum ar fi deplasarea,
condensarea, proiecția și simbolizarea. Concepte cum ar fi determinismului psihic,
asocierea liberă, simbolismul și tehnica interpretării aparțin metodei de cercetare.
Lucrarea din 1900, Interpretarea viselor este piatra de temelie a acestui corpus.
Așadar în afară de considerentele epistemice privind relația dintre teorie și practică
avem o metodă de cercetare. Cu alte cuvinte vom avea în situația terapiei analitice de
cuplu un set de operații prin care se descriu concluziile. Este un aspect metodologic.
Spre deosebire de psihanaliza individuală în cea de cuplu regula fundamentală este
necesar să fie adaptată. Regula nu poate să fie aplicată ca atare. Dacă sunt prezenți doi
oameni este imposibil ca ei să prezinte lumea lor internă așa cum este ea, încercând să
nu omită nimic, în același timp.
Această situație este descrisă de Didier Anzieu ca fiind o cacofonie, nu s-ar înțelege
nimic. Aceasta se face prin asocieri libere grupale dar mai curând prin ceea ce se
numește holding oniric. „A. Ruffiot (1981) definește substanța holdingului oniric ca
„consensul inconștient al grupului familial pentru a produce oniricul și pentru a
amesteca producțiile onirice ale fiecăruia”. (Christiane Joubert, Le holding onirique
dans le neo-groupe famille-therapeutes, în Divan familial nr 29, 2012)
De asemenea, apare necesitatea introducerii unor noi operații pentru descrierea
concluziilor și procesarea informației – pactul denegativ, alianța inconștientă,
contractul narcisic sunt introduse atunci când pornim în studiul legăturii de cuplu.
Ceea ce procesăm este interacțiunea cuplului și a celor doi.

92
Cel de-ai treilea corp al psihanalizei în abordarea lui Arnold Bernstein pleacă de la
teoria psihanalitică a tratamentului, adică de la psihoterapie și cum vindecă
psihanaliza. Acest corp se referă, spune Bernstein, la ceea ce se întâmplă între
psihoterapeut și pacient. Similar vom avea ceea ce se întâmplă în cabinet în cadrul
terapiei analitice de cuplu.
Triada teorie, metodologie și tratament este definitorie pentru psihanaliză. Terapia
analitica de cuplu are ca obiect de teoretizare, înțelegere și tratament cuplul. Dar
cuplul spre deosebire de individ nu există în mod obiectiv, real. Este o formă de
funcționare în sine pe care o imaginăm printr-un cuvânt – “cuplu”. Putem spune
despre doi oameni că sunt într-un cuplu atât timp cât vom avea un observator. In
absența observatorului care va stabili că există un cuplu, vom vorbi de două persoane.
Observatorul se poate referi la o persoană din exterior care îi vede pe cei doi și îi
descrie ca și cuplu, o persoană cum ar fi terapeutul. Dar, de asemenea, se poate referi
la capacitatea de observare, de punere în afară intrapsihică a oricăruia din cei doi soți.
Așadar, vom vorbi despre ceva abstract – nu orice pereche sau diadă sunt un cuplu ci
ceea ce este desemnat de un observator este un cuplu. Presupunerea de bază este că în
cadrul cuplului există o relație sexuală iar aceasta este caracteristica ce diferențiază un
cuplu de oricare altă situație. Si în dicționar, cuplul este definitiv ca o opoziție în
cadrul unui sistem, în fizică avem cuplul de forțe adică două forțe egale și de semn
opus care acționează asupra aceluiași corp. Aspectul abstract al cuplului este decisiv
în înțelegerea funcționării sale.
In concluzie putem spune că teoria freudiană provine din practica freudiană, ceea ce
este dincolo de ele este metodologia care rămâne indiferent de context. Este important
în primul rând să înțelegem cum funcționează psihanaliza pe care o propune Freud și
nu atât teoria pe care o propune. Acest lucru duce în mod inevitabil la a crea contextul
de a considera psihanaliza o știință și nu o doctrină. Psihanaliza propusă de Freud este
în primul rând un demers creativ, epistemic și bazat pe ideea de evoluție – de la un
punct inițial la un altul. Ceea ce propune Freud este inovator în primul rând și permite
dezvoltarea ulterioară și lărgirea permanentă a ariilor pe care psihanaliza le abordează.
Similar, în terapia analitică de cuplu vom avea:
- O practică constând din interacțiunea unei perechi de oameni care întrețin
relații sexuale sau cel puțin se presupune că sunt și un terapeut sau o echipă de
terapeuți.
- O teorie rezultată din practica specificată mai sus și care are rolul să
expliciteze și să construiască modele și alte construcții abstracte utilizabile în alte
practici.
- O metodologie – un aspect unitar care rămâne dincolo de teorie și practica de
mai sus și care este o metodă ce este aproximativ similară indiferent de școala
terapeutică sau terapeuți. Aici ar intra în primul rând ceea ce caracterizează metoda
analitică spre deosebire de cea sistemică sau similaritatea cu metoda asocierilor libere.
- Un tratament – tratamentul presupune existența unei cereri și a unei evoluții
de la un punct A la un punct B.
Tipuri de adresare - dispozitivul
Dispozitivul are mai multe motive pentru a exista: unul este de natură științifică. El
trimite la rigoarea indispensabilă realizării unei observări precise: trebuie să rămână
constante anumite elemente pentru a se putea desfășura variabilele, sarcina noastră

93
fiind procesul analitic. Alt motiv, cel practic, ține de necesitatea de a proteja atât
analistul cât și pacientul de năvălirea unei forme arbitrare născută din dorința unuia
sau a celuilalt. Dispozitivul garantează respectul total al spațiu-timpului fiecăruia; el
oferă un cadru împărtășit care autorizează regresia propriei ședinței și permite ieșirea
din ea. El protejează pacientul de incursiunile regresive ale analistului, de ramificațiile
inconștiente puse în joc de contrtransfer și pune analistul la adăpost în fața invaziei
iubirii de transfer. “Așa cum vedem noi, el [dispozitivul] este purtătorul unor principii
etice solide bazate pe respectul celuilalt; el protejează de arbitrariul dorințelor “bine
intenționate” dar care nu sunt decât dorințe care se cer a fi satisfăcute”.
Berenstein continuă discuția despre dispozitiv, adăugând că printre autorii
argentinieni, analiza dispozitivului ocupă un loc privilegiat. Unii dintre ei au
contribuit într-un mod original și aprofundat la acest subiect (Rodrigue, 1966; Bleger,
1967; Zac, 1968).
O lucrare clasică a lui Bleger (1967) se referă la situația și la definirea cadrului care,
ținând cont de stabilitatea sa, poate masca funcționări psihotice silențioase până atunci
și care au trecut nepercepute pentru observator. “Noi toți, care lucrăm și cu pacienți
individuali și cu pacienți-cuplu sau familie, cunoaștem bine subtilitatea funcționărilor
psihotice sau perverse care, instalate în viața curentă, sunt mascate de stabilitate. Este
vorba despre o apărare contra angoasei care produce instabilitatea oricărei legături”
(pag 85).
La baza lui, dispozitivul poate fi considerat ca un instrument al terapeutului, o
atitudine, o poziționare.
Dispozitivul terapeutic trebuie să fie susținut mai degrabă decât menținut adică nu este
vorba doar de o poziționare psihică cât de o serie de clauze enunțate inițial.
Dispozitivul de terapie familială sau de cuplu va trebui conținut și la rândul său
conținut de cadrul acestei familii/cuplu fără a se confunda cu el.
In psihanaliza individuală, afectele pacientului circulă în lumea lui interioară și se
exprimă în cuvinte în intimitatea ședinței. Acest caracter privat este dat la fel de bine
de către dispozitiv cât și de natura travaliului efectuat care diferă radical de cotidianul
familial sau social ca și de structura dialogului și de locul ocupat de interlocutori. In
psihanaliza familială, conținuturile afective care aparțin spațiului intim circulă în
câmpul legăturii. Ele sunt deci expuse privirii și întrebărilor altora și ale terapeutului.
In ședință, are loc o alunecare de la intim la privat, spațiul privat particular care este
limitat “la un număr restrâns de persoane”, pentru că membrii familiei trăiesc
împreună înainte și după ședință, în sânul unei relații care nu aparține domeniului
public. Dispozitivul de terapie familială funcționează creând un spațiu de analiză în
care faptul de a vorbi, de a asculta, de a înțelege sensul inconștient al manifestărilor
legăturii va face posibilă o modificare a structurii interfantasmat dându-i fiecăruia
locul său în legătură.
Pentru înțelegerea terapiei analitice de cuplu este necesar să observăm ceea ce se
întâmplă în practică. Pentru aceasta vom încerca să aducem în prim plan câteva tipuri
de adresare. In fiecare situație, cuvântul “cuplu” a fost menționat încă din discuția
telefonică.
Rezolvarea crizei. Cuplul A în momentul adresării era într-o situație conflictuală
majoră, o situație de criză. Ea intenționa să se mute la părinți și să intenteze acțiune de
divorț. Telefonul este dat de el. I se părea că este ultima soluție ca să încerce să o

94
convingă să rămână împreună. Criza pare pe punctul de a se desfășura. Prima ședință
constă într-o încercare a dlui A de a-și convinge partenera să nu plece. Cererile lui se
lovesc de un “nu” permanent, de cele mai multe ori neexplicat al dnei A. Locul meu în
această ședință a fost de a le oferi un spațiu în care să se desfășoare tentativa fiind
obligați să stea locului. Menționez despre costuri și următoarea ședință, aspecte care
par să nu prea intereseze. Astfel se termină o ședință pe care am resimțit-o ca
tensionată.
Câteva zile mai târziu primesc de la dl A un telefon în care anulează ședința întrucât
dna. A s-a mutat. Eu întreb despre modul în care se simte el și îi recomand o terapie
individuală. Senzația pe care o am este că el este foarte agitat, preocupat și mă
gândesc că el este cel care are nevoie de un ajutor pentru a parcurge toată povestea. El
spune că se va gândi. Câteva zile mai târziu mă sună la telefon dl A cu o voce cu un
entuziasm reținut mă întreabă dacă mai este cumva liberă ora. Ii confirm și ne vedem.
Dna A se întorsese și dorea să vadă ce este de făcut pentru a fi împreună. Toată
această săptămână foarte agitată pentru cuplul A s-ar putea rezuma la un termen
cunoscut - conținere. Un cuplu în criză este un cuplu care are nevoie de conținere.
Toate mișcările lor de a „convinge”, a se despărți sau a se reuni erau acte pure, acte în
sine.
Existența actelor în cupluri și grupuri este inevitabilă și constituie material de lucru.
Însă, în momentele de criză, un cuplu se caracterizează prin această succesiune de acte
în care orice conținut psihologic este “descărcat” ca atare fără nicio reflecție psihică.
Adresarea în criză este cea mai răspândită cerere a cuplurilor și anume cuplurile
consideră deseori terapia ca o ultimă șansă înaintea morții cuplului.
Ce dispozitiv s-ar potrivi cuplului A? După liniștirea stării de criză apare problema
dispozitivului, adică răspunsul la întrebarea - cum vom lucra? Sau “în ce dispozitiv
vom lucra? Variantele cele mai la îndemână în acest context sunt dispozitivul
individual și cel de cuplu. Dna A a început o terapie individuală care a durat câteva
luni cu câțiva ani înainte de momentul care a condus la terapia de cuplu. Ea a
întrerupt-o pentru că ceea ce nu a putut suporta a fost graviditatea terapeutei. Cel care
sună, cel care depune o muncă de convingere este el. Senzația pe care o am este că dl
A este foarte prins de starea dnei A și speră că ceva bun se va întâmpla cu ea. El este
cu adevărat îngrijorat de starea ei și este dispus să se angajeze într-un demers care să o
ajute pe ea. In acest context dispozitivul posibil este cel de cuplu.
Adresarea produsă de un simptom / eveniment - Cuplul B se adresează la
propunerea unei colege care lucra cu copilul acestora. Sună ea și spune că are o
trimitere și că dorește o programare, refuză orice alte amănunte precizând că o să
vorbim la prima ședință. După câteva secunde de așteptare, dna B adresându-se dlui B
spune – „hai spune-i domnului de ce suntem noi aici”. Dl B începe un text lung pe
care nu reușesc să-l urmăresc, în principiu ce înțeleg este că are legătură cu oarece
comunicare între ei și că este un text care nu are o caracteristică autentică. Sunt mai
mult atent la ce face dna B și la motivele pentru care nu par să înțeleg ceva din
discursul manifest. Ce-mi atrage atenția este permanenta mișcare a dnei B, la un
anumit moment în timp ce stătea cu ochii în telefon am senzația că se joacă sau
vorbește pe Facebook. Apoi dna B întrerupe abrupt discursul intervenind și spunându-
i soțului că nu are grijă de ea, că niciodată nu are atenția lui și că își dorește și ea ca
soțul ei să-i aducă un cadou. Întreg discursul este adresat integral către dl B și este pus
pe un ton aproape țipat. El se apără imediat adresându-se dnei B pe un ton la fel de
95
înalt că dacă îi ia un cadou, ea îl aruncă. Discuția lor devine o ceartă, vocea lor este
din ce în ce mai ridicată și se întrerup unul pe celălalt. Am impresia unei bătăi cu
pietre. Intervin anunțându-i cu acest prilej și o regulă – că nu o să-i las să se certe, că
pentru o terapie nu este util. El se uită în ochii mei și începe să povestească că atunci
când s-au căsătorit și au ajuns în fața ușii casei lor, ea i-a luat cheia din mână și,
întrucât el nu putea să deschidă, a descuiat ea ușa. Scena în sine i se pare relevantă
pentru relația lor. Aici se conturează cererea.
Mai aflu până la finalul ședinței că au o fetiță, în vârstă de 7 ani, că după nașterea
fetiței, mama a avut o depresie timp de 2 ani. După prima ședință am impresia pe care
le-o restitui și lor că este vorba de faptul că ea nu se poate abține, se înfurie și se
manifestă, într-un cuvânt manifestarea ei este foarte greu de suportat pentru soț iar
acesta caută modalități să rezolve situația. Fraza mea devine obiectivul imediat al
terapiei lor.
Ulterior voi afla că această cerere pleacă de la comportamentul destul de ciudat al
fetiței la școală. Fetița atrage atenția asupra ansamblului familial. Ei locuiesc
împreună cu părinții dnei B, că locuind împreună mama acesteia este foarte agitată,
curăță fiecare scamă iar între dna B și mama sa este o permanentă ceartă. In acest
ansamblu tensionat, întreaga angoasă și suferința familială pare concentrată într-o
abordare mai izolată a fetiței față de școală. Acest simptom familial determină și pe
terapeuta fetiței să le recomande o terapie de cuplu. In psihanaliza legăturii această
situație este descrisă de propoziția – “fetița este portavocea suferinței familiale”
(Enrique Pichon Riviere).
Ce dispozitiv s-ar potrivi cuplului B? Este evident că ceea ce mi-a atras atenția este
faptul că ea nu putea să se rețină, conțină. El părea complet depășit de situație, în afară
de unele răspunsuri defensive ducea, mai curând, o politică de evitare a conflictelor
prin absența de acasă. Orice aspect legat de suferință este negat de ea. “In cei doi ani,
spune dna. B nu am suferit, a fost bine atunci că m-am putut odihni, dar nu mai suport
că și eu ca orice femeie am nevoie de un bărbat și el nu îmi dă deloc atenție”. Mă
gândeam cum i-ar fi într-o terapie individuală și decid că nu este deloc cazul, nu ar
putea suporta, nici nivelul intelectual, nici cerințele de cadru ale unei terapii
individuale nu ar justifica o asemenea abordare.
Denumesc membrană psihică - învelișul psihic care permite conținerea propriului
corp, afect și comportament. Membrana psihică a dnei B nu exista individual ci putea
să fie regăsită în cuplu sau familie (fie în relație cu părinții, fie în relație cu fetița).
Existența unei membrane psihice individuale este o condiție sine qua non pentru
efectuarea unei terapii individuale.
Adresarea la presiune - Cuplu C este o pereche în care cei doi au în jur de 45 ani.
Dna C sună și solicită o întrevedere cu scopul de a veni cu soțul ei pentru o problemă
a copiilor. Derutat, întreb cine va veni și îmi spune că ea și soțul dar că e legat de
copii. Voi afla ulterior că au doi băieți în vârstă de 5 si 2 ani. Situația pe care o aflu la
prima ședință este despre dl C care, în momentul în care băiatul mai mare are crize de
refuz și încăpățânare, reacționează prin a-și pierde controlul. Cererile celor doi sunt
foarte diferite – pe de o parte dl C se plânge de faptul că nu reușește să se controleze
în relația cu băiatul iar dna C vorbește despre a fi împreună, despre faptul că ei ca și
cuplu nu au niciodată timp împreună. De asemenea, dna C are speranța că soțul ei va
putea începe cândva o terapie individuală și vede terapia de cuplu ca o modalitate de

96
tranziție spre “ceva” individual. Trebuie să precizez ca dna C era într-o terapie în acel
moment.
Ce se întâmpla în fapt? In cuplul C, vorbim de un refuz al soțului de a urma o terapie
individuală. In acest context, pacienta apelează la varianta de cuplu și cu speranța, mai
mult sau mai puțin exprimată, că poate el va ajunge să descopere gustul pentru terapie.
Adresarea sub presiune este o secvență destul de răspândită care pleacă de la ideea că
cineva are nevoie de terapie, în fapt este vorba despre o altă persoană, adică cererea
este adresată altcuiva să urmeze o terapie. In situația clasică o persoană suferă dar
alocă suferința unei alte persoane. Cu alte cuvinte o persoană nu știe că vrea o terapie
și una nu vrea să facă o terapie. Cel mai comod dispozitiv, cel puțin până la lămurirea
lucrurilor este chemarea lor împreună. In cazul acestui cuplu, situația diferă de cea
clasică pentru că soția a urmat o terapia psihanalitică și a solicitat propriului terapeut o
consiliere în această perioadă cu o frecvență săptămânală. In fapt, nu este vorba
despre necesitatea unei terapii ci este vorba despre recunoașterea propriei terapii. Ceea
ce solicită ea nu avea legătură cu o terapie de cuplu ci era o încercare de evidențiere și
recunoaștere în ochii soțului.
In acest caz unde s-ar putea vorbi despre o terapie individuală? Una se desfășoară deja
iar cealaltă ar putea să fie posibilă în timp dar momentan nu se poate pune problema.
Dacă ar fi să raportam dispozitivele la problema identității am putea să afirmăm că un
dispozitiv de cuplu are în vedere diferențierea prin identitate de sex, dispozitivul
familial prin identitatea generațională iar dispozitivul individual are în vedere
identitatea de nume.
Moduri de gândire
Vom încerca în rândurile de mai jos, plecând de la cuplul A, să înfățișăm un mod de
gândire în terapia analitică de cuplu. Am vorbit deja despre începutul relației, despre
primul telefon și despre ce s-a întâmplat în prima întâlnire. Dl A, în vârstă de 28 de
ani la începutul terapiei provine dintr-o familie medie, obișnuită. Părinții săi și-au
construit în București o casă, o carieră. Mama, asistentă medicală, este o persoană pe
care o înfățișează ca volubilă, disponibilă și iritabilă. Tatăl mai curând o persoană
ironică, pasionată de mașini, îi place să bricoleze. Copilăria până la 7 ani și vacanțele
de vară și le petrece la bunici iar bunica este înfățișată ca principala persoană cu
funcție de îngrijire. Relația cu neamul lărgit este înfățișată ca fiind apropiată, verii,
verișoarele, unchii, mătușile se întâlnesc la țară în week-end-uri deseori. Motivul este
că părinții sunt din două sate vecine și deseori se produce o trecere de la unul la
celălalt. Fiecare eveniment din familie este trăit în constelația familială prin
participarea tuturor. Dacă un unchi are Altzheimer, se mobilizează toată familia
pentru a-l prelua, îngriji, duce la doctor. Atmosfera copilăriei este înfățișată ca una
relaxată, cu ore întregi petrecute pe afară cu alții. Scoală este resimțită ca o restrângere
și o necesitate de adaptare. Parcă în continuarea firească a acestei familii își dorește o
carieră medicală dar nu reușește să intre la medicină și optează pentru fizică. In timpul
terapiei face o opțiune de carieră intrând în industria informatică.
Este o persoană care nu-și ascunde emoțiile, dacă își amintește ceva din trecutul său
retrăiește nostalgia sau grija pentru eventualitatea unei boli a mamei sale. Este copilul
unic al părinților săi.
Dna A a copilărit în București și a fost crescută de bunici. A a fost preluată de bunica
imediat după naștere pentru că nu credea că mama sa putea să aibă grijă de ea. Are un
frate cu doi ani mai mare. Până la 3 ani a locuit într-o zonă din care nu-și mai
97
amintește nimic. Tatăl său este înfățișat ca o persoană absentă, a fost plecat ani de zile
în Occident. Dna A, copil fiind în vârstă de 12 ani, îi scrie tatei că ar vrea să se
întoarcă. Acesta o face iar pacienta consideră că din motivul că ea i-a cerut. Mama
este o persoană cu care îi era rușine când venea la școală, presupune că în timpul
copilăriei dnei A avea probleme cu alcoolul. Principala persoană înfățișată în terapie
este bunica, mama tatălui dnei A. După circa 2 ani de la începutul terapiei aflu că
există și un bunic, un soț al acestei bunici. Cei doi copii, pacienta și fratele, sunt
împărțiți astfel – el este crescut de părinți iar ea de bunici. Bunicii locuiau în
vecinătate iar în situația Bucureștiului în regimul comunism în care erau permanente
întreruperi de electricitate și alimentare cu gaze, părinții petreceau destul de mult timp
cu bunicii.
Dna A în timpul copilăriei mici este un copil care aleargă mult, joacă fotbal, era într-
un grup de băieți. După plecarea tatălui devine un copil atent, preocupat de școală, o
“fată bună” cum se descrie. In adolescență, se retrage în lecturi de Cioran spre
amuzamentul familiei, ține un jurnal secret, cure de slăbire unele extreme și, în
paralel, fratele dezvoltă un comportament îngrijorător pentru părinți, începe să fure
lucruri de prin casă pe care le vinde. Pe acest fundal se produce o apropiere de părinți.
Își acuză de multe ori bunica de tot felul de interdicții, de faptul că o bătea, de faptul
că se confrunta de multe ori cu ea.
Constituirea cuplului
Scena 1 - Cuplul A s-a constituit spre finalul liceului, el în vârstă de 20 de ani, ea în
vârstă de 18 ani. Se cunosc la munte, dl A mergea des la munte cu „băieții”. Dna A
era într-o excursie încurajată de părinți iar fratele dnei A si dnul A sunt prieteni. Scena
întâlnirii lor se modifică de mai multe ori pe parcursul terapiei. Faptul „el îi cere o
țigară și ea îi oferă una” este aspectul care rămâne constant. Într-o primă fază a
terapiei el se duce hotărât spre ea si dna A, intimidată scoate o țigară, ulterior ea a fost
cea care a decis să-i ofere o țigară, inițiativa nu mai este alocată lui ci ei. Ce se
modifică este scena fantasmatică. Conceptul de „scenă fantasmatică” este corolar
celor de „rezonanță fantasmatică” sau de „fantasmă ca organizator”. Folosesc definiția
fantasmei in viziunea lui Didier Anzieu – scenă în care acțiunea rămâne constantă dar
personajele sunt interschimbabile sau pot să fie înlocuite cu altele. Rezonanța
fantasmatică este modul în care cei doi reacționează, fantasma este în prezent și este
un echivalent al visului.
Didier Anzieu in „Le groupe et l`inconscient” scrie: „Orice întâlnire trăită ca autentică
sau intensă între două sau mai multe ființe umane, trezește, mobilizează, activează la
cei interesați fantasmele lor, conștiente si inconștiente. Fantasmatizarea este o
activitate a preconștientului; ea leagă reprezentările de lucruri și reprezentările de
cuvinte conform relațiilor complexe (Freud a descris deplasarea, condensarea,
figurarea, întoarcerea în contrariu). Fantasmatizarea este necesară sănătății psihice
prin descărcarea pulsională reglatoare pe care o aduce și prin circulația de sens intra-
psihic si interindividual pe care o permite. Fantasmatizarea intervine în visul nocturn,
în reveria din starea de veghe, în travaliul de doliu și în cel de creație. Fantasmatizarea
este săracă sau cvasiabsentă în imaturitatea afectivă, în stările limită sau în caracterul
psihosomatic. Capacitatea de a fantasma este una dintre trăsăturile importante ale
eului.”
Scena 2 – Într-una din ședințe cuplul aduce în atenție un moment ulterior vacanței.
Dna A se decide, după o lungă ezitare, să îl sune. Tema în ședință pleacă de la cum s-a
98
hotărât ea să îl sune. „era vacanță și nu aveam ce face, a fost un impuls, ceva de
moment” spune Dna A în acea ședință. Ulterior, peste niște luni vorbind de același
moment, vorbește despre dorința de a-l întâlni, despre o stare de tensiune, de teamă și
de conflictualitate. Dnul A este plecat la țară astfel încât dna A ajunge să vorbească cu
tatăl dlui A. Subiectul pare închis, dna A nu se mai așteaptă să se întâmple ceva și
peste câteva săptămâni primește un telefon de la dnul A. Tatăl dlui A îi spune în
treacăt fiului „vezi că a sunat una, voia să vorbească cu tine” iar dl A odată ce află
numele ei, o sună și vorbesc.
Scena 3 – Prima lor întâlnire are loc seara. El se întreabă dacă să-i cumpere flori, „am
fost încurcat, nu știam ce să fac, am vrut să-i iau o floare și nu am făcut-o, apoi m-am
răzgândit și am încercat din nou. Și, după toate astea, o văd apărând cu încă cineva,
era D. “Păi da, (intervine dna A) eu nu știam că este o întâlnire de aia, eu credeam că
ne vedem în oraș. Și D spunea că nu crede că este bine să fie și ea, că omul ăsta vrea
altceva de la tine.” „și ne-am petrecut seara toți trei.” Dna A decisese să vină însoțită
de D, cea mai bună prietenă a ei.
Scena 4 – Actul sexual. După scena de mai sus urmează o perioadă de întâlnire
amicală, de obicei în grupuri în care cei doi rămân de mai multe ori singuri. În
permanență, în această perioadă, preocuparea pentru sexualitate și actul sexual
acționează din umbră, ceva care este permanent prezent dar niciodată văzut, exprimat,
pus în act. Dna A vorbește despre tentativa unui coleg din perioada liceului care a vrut
să o sărute și printr-o mișcare involuntară, bruscă i-a dat un cap în gură. Relația lor
sexuală timidă, în curs de desfășurare, cu mare atenție către ea din partea lui, cu
momente de apropiere timide fie a lui fie a ei, creează în grupul de prieteni un
amuzament. Dna A spune “După ce m-am prins ce vrea el, eu nu mă gândisem la asta
(sex), și mi-am zis că în acea vacanță (urmează o discuție între ei despre anul exact al
vacanței) la mare să fie.” Dar în vacanță nu se poate pentru că nu erau singuri în
cameră.
Toate aceste patru scene reluate de-a lungul terapiei funcționează ca asociativitate,
este perioada de constituire a cuplului, cea în care găsim resorturile pentru care un
cuplu este creat și care este obiectivul său. Actul constituirii unui cuplu presupune un
mare efort din partea tuturor, aceasta ne face să presupunem că este ceva important în
căutările lor de atunci. Toate telefoanele, toată energia pusă în mișcare presupune că
cei care fac asta, o fac ca fiind ceva esențial pentru viața lor și pentru obiectivele lor.
Implicit, pe măsură ce putem înțelege formarea cuplurilor, putem înțelege și
motivațiile inconștiente și conștiente pentru care au fost create și acest lucru înseamnă
să știm dacă un cuplu mai este de actualitate sau nu.
Toate acestea le putem căuta în fantasmă, interesul nostru este pentru fantasma care
însoțește aceste momente și care era scopul lor, adică poziția actuală a cuplului față de
constituirea sa. Pacienții vorbesc despre asta, nu este ceva implicit. Ce au comun toate
cele patru scene este sexualitatea prezentă ca obiect unic de interes. Ce se mai
evidențiază este faptul “vreau dar nu se poate”, adică starea de conflictualitate
intrapsihică. Conflictualitatea este în rezonanță la amândoi, cu alte cuvinte ei sunt
unul pentru celălalt o promisiune (cu mine îți vei putea descoperi sexualitatea) și o
protecție (nu se va întâmpla nimic, nu ești în vreun pericol).
În toate scenele mai este prezent cineva, că este grupul de prieteni, țigara, prietena
dnei A, colegii de la mare, în permanență este un terț care împiedică punerea în act a
sexualității. De asemenea, acest terț constant din toate scenele constitutive mai are un
99
rol – exprimarea sexualității și / sau punerea în act este posibilă numai în prezența sa.
Similar acestei situații, în terapie și în viața lor, exprimarea sexualității este posibilă
după apariția copiilor, echivalentul familial al grupului de prieteni și al terțului
generic.
Scenele constitutive ale cuplului sunt recreate inconștient în toate etapele de
dezvoltare ale unui cuplu. După cum spune Pierre Benghozi există o fractalitate a
familiei în sensul că întregul se deduce în fiecare din părțile unui sistem. Funcționarea
inconștientă a cuplului este posibilă numai atunci când sunt respectate condițiile
inițiale de creație. De aici apare importanța înțelegerii scenelor constitutive în libera
asociere a pacienților.
Acesta este tipul de asociativitate specifică terapiei analitice de cuplu – pe istoria
socială a cuplului (altfel el nu există, arătam mai sus ca este o abstractizare), pe
cronologia faptelor sunt momente pe care le considerăm ca fiind decisive în
constituire. Ele sunt prezentate ca atare și ajung la terapeut ca având importanță prin
aspectul contratransferențial. Adică există o încărcătură emoțională pe care pacienții o
transmit iar terapeutul o resimte. Scenele nu sunt livrate într-o ședință sau două în care
se vorbește despre asta și totul e lămurit printr-o tehnică anume ci este o muncă de
(re)construcție sistematică în care se adună toate aceste date, în special în
inconștientul terapeutului. În fapt, repetiția lor este un indicator al faptului că scena
este relevantă din punctul de vedere al investirii “constitutive”.
Putem să observăm că în această abordare vom avea aceleași caracteristici precum
definește Enrique Pichon Riviere legătura – un aspect social (istoria cronologică a
constituirii cuplului) și un aspect inconștient (fantasma, fantasmele prezente).
Din această desfășurare de scene am exclus una pe care o vom aborda mai târziu și
anume scena legăturii lor. Un motiv este că nu face parte din cronologia primului an și
este o scenă care se referă la funcționarea inconștientă a cuplului A.
De ce este importantă scena constitutivă? Putem să facem o paralelă cu bebelușul.
Putem alege orice teorie psihanalitică și să vedem că în orice abordare – freudiană,
kleiniană, teoria atașamentului, intersubiectivism - relația dintre mamă și bebeluș
devine un element de explicitare și de înțelegere teoretică. Din această perspectivă nu
are importanță dacă ne referim la sânul bun și sânul rău, la stadiile evoluției
pulsionare, la tipul de atașament sau la mama reală, mereu „scena constitutivă” a
persoanei devine element de referință în înțelegere, în practică, în metodologie și în
tratament. Similar, cuplul parcurge același act de creație ca și bebelușul în mediul său
intern și / sau extern.
Diagnostic – legătură fraternă
Pentru a vorbi despre diagnostic este necesar să avem o imagine psihopatologica. A
fost destul de ușor de înțeles că acest cuplu funcționa într-o legătură fraternă. Rosa
Jaitin s-a ocupat în mare parte de înțelegerea și descrierea legăturii fraterne, ea ne
arată:
„Legătura fraternă corespunde unui mod de organizare a grupalității psihice care este
edificat ca moștenire și ca o construcție psihică proprie membrilor unui grup al
aceleiași generații, consangvin sau nu, adică într-o familie recompusă copiii soților
primesc statutul de frați simbolici.” [....]
Apar două modalități de rezolvare a conflictualității inerente legăturii fraterne:
- prima se referă la problema incestului în relație cu grupalitatea. (...)
100
- a doua tratează locul fratelui ca obiect de joc în normalitatea legăturii fraterne.
Obiectul trebuie să fie folosit și trebuie neapărat să fie parte dintr-o realitate
împărtășită. Obiectul supraviețuiește distrugerii și devine exterior. În această situație,
fratele ca primă jucărie ajută la construirea reprezentării unui interior diferit de
exterior.” (Rosa Jaitin, Clinique de l`ínceste fraternel, Dunod, pag. 9).
„Legătura fraternă corespunde unui mod de organizare al grupalității psihice infantile
pe care îl numesc aparat psihic fratern și care are două categorii de organizatori: pe de
o parte perioada asemănării și diferenței generaționale marcată de tabuul incestului; pe
de altă parte, spațiul reprezentat ca înveliș psihic. În legătura fraternă normală, timpul
se instalează ca o reprezentare paradoxală între asemănarea generațională și diferența
marcată de tabuul incestului.” (Rosa Jaitin, Clinique de l`ínceste fraternel, Dunod,
pag. 10).
În teoria Rosei Jaitin, fratria marchează constituirea unei grupalități psihice situată
între grupul intern și grupul extern, astfel în grupalitatea psihică fraternă, internă
(inconștientă) intră atât frații reali cât și cei fantasmați, născuți, pe cale să se nască și
morți. Această legătură fraternă este sincretică, nediferențiată, neexistând limită între
eu și celălalt.
Legătura de cuplu este o legătură cu aceiași generație dar care nu cade sub tabuul
incestului. Dimpotrivă, in relația de cuplu, actul sexual este nu numai permis dar și
obligatoriu. Avem simultan o dublă cerință – naturală și culturală – un tabu pe dos.
Așa cum interdicția incestului funcționează ca organizator al relației fraterne, obligația
actului sexual funcționează ca organizator al relației de cuplu. Modul de organizare
este similar.
Abordarea în etape
Vom lua în analiză același cuplu dintr-o perspectivă a etapelor terapiei și a
obiectivelor lor. Împărțirea pe etape este retroactivă iar obiectivele au fost conturate
de-a lungul ședințelor în porțiuni mici, atât cât a fost posibil. Prin etapă înțeleg o
perioadă de timp suficient de lungă în care există o scenă constant jucată de structura
terapeut – pacienți și care poate să fie descrisă printr-un obiectiv.
Terapia se desfășoară într-un ritm de o dată pe săptămână în ședințe de 60 minute.
Dacă ar fi să considerăm diferitele etape ale terapiei ar trebui să avem în vedere
următoarele.
Prima etapă - In prima etapă a terapiei a fost mai curând vorba despre a încerca să
îmi fac o imagine despre caz, despre situație, despre modul în care se raportau unul la
celălalt și la legătura lor. Imaginea care părea că se conturează cu ușurință era a unei
legături fraterne, tăcute, implicite de cele mai multe ori. Pe măsură ce întrebările mele
au început să nu mai apară în ședințe, erau multe momente de tăcere în care cei doi nu
aveau nimic de spus. Aceste momente de tăcere erau resimțite de mine ca fiind lungi,
un sfert de oră, jumătate de oră și mă întrebam și de ce vin, care ar fi motivul pentru
care ei stăteau și păreau că se uită în ei înșiși. După o perioadă, am adus în discuție
aceste tăceri, întrebând oare ce se întâmplă de fapt în ele. Răspunsul lor a fost că el
este de vină că el considera la început că doi oameni care se iubesc, trebuie să se
prindă din mers de ceea ce vrea celălalt. Exemplificau cu un moment la o întâlnire cu
prietenii la ei acasă, un fel de party, la care ea i-a adus ceva de mâncare și el s-a
supărat pentru că ea ar fi trebuit să știe că vrea altceva. Asocierea lor a fost cu faptul
că așa au ajuns să se despartă prin faptul că ei nu aveau nimic de vorbit pentru că totul
101
se petrecea de la sine. După această perioadă, au început să vorbească despre
momentele în care el o tot interoga despre diferite momente, despre ce vrea și despre
ce se întâmplă. Ea, în aceste momente de interogatoriu, se retrăgea în baie unde se
încuia până îi trecea starea. Scena jucată în această parte a terapiei – el întrebând-o pe
ea diverse, ea răspundea.
Ce este aici tăcerea? Este un moment în care fiecare este cu el însuși, procesele
inconștiente și conștiente se desfășoară într-o intimitate individuală, nimeni nu are
acces la ele. Nu vreau să reiau tema tăcerii dar ea era modalitatea celor doi de a fi
prezenți. Tăcerea a devenit un obiect al terapiei, un mod de a înțelege ceea ce se
întâmplă. Atunci când eu mă întreb de ce vin din moment ce tac, întrebarea pentru ei
ar fi – de ce sunt ei împreună.
Episodul care descrie cel mai bine situația este dat de insistența lui ca ea să se lase de
fumat cu scopul ca el să se poată lăsa de fumat. Ea îl ascultă și se lasă de fumat dar el
se reapucă. Ea se amuză de acest fapt și sfârșesc prin a fuma împreună din nou.
Un alt episod era conflictul lor niciodată manifest despre mersul la țară, la “ai lui”.
Lui îi face plăcere acest mers la țară, îl resimte și ca o datorie, se simte bine făcând
diverse prin curte și ar vrea ca și ei să-i placă. Ea nu simte plăcere pentru asta, resimte
ca un fel de obligație neplăcută în care trebuie să stea cu soacra, cu rudele lui și nu
prea are ce vorbi. Merge la țară pentru că el insistă. El tot încearcă să soluționeze
problema, cum s-ar putea face ca și ea să meargă și să aibă ceva de făcut pe acolo.
După lungi ședințe în care acest subiect era o temă, se ajunge în situația că ea se simte
incomod pentru că nu se poate exprima, nu poate spune.
Subiectele aduse țineau de timpul prezent, de diverse chestiuni pe care le fac sau ar
vrea să le facă și încercarea era de soluționare a lor. Asta când nu se tăcea. Adusul în
discuție a tăcerii a avut ca efect constituirea unui obiectiv al etapei și anume faptul că
ei trebuie să vorbească despre ceea ce este în ei deși niciunuia nu îi era ușor să o facă.
A doua etapă. A urmat o altă scenă a terapiei – în care accentul a căzut pe povestea
ei, ca o terapie personală, în special. Crescută de bunica cu care avea deseori conflicte,
refuză să se supună cerințelor ei ceea ce se termină prin a fi bătută, în timp ce era
bătută nu plângea pentru a demonstra bunicii că nu o interesează, că poate să reziste,
în relația cu fratele încerca mereu să fie de partea opusă, în sensul că dacă el era
cuminte, ea era cea obraznică și invers. Când fratele, în adolescență, a avut o perioadă
de furat lucruri din casă, ea a început să devină mai apropiată de părinți și să încerce
să aibă rezultate bune la școală. Dar temele care s-au impus au fost – cea legată de
dietele extrem de severe de slăbit în care se considera grasă și în care își ascundea
formele feminine. Iar momentul care s-a constituit într-o temă în sine a fost relatarea
unei experiențe în care, copil de 12 ani, ar fi fost violată de un vecin pictor. După
această dată nu s-a mai atins de culori. A reînceput să deseneze în timpul terapiei.
In această etapă, dna A a monopolizat scena terapeutică, a folosit în special această
perioadă ca o terapie personală, în locul terapiei întrerupte a folosit canapeaua
cuplului. Poziția lui în această perioadă a fost de eu auxiliar, adică a constituit un
înveliș psihic, o membrană psihică în care ea putea vorbi. El manifestă curiozitate,
avea ipoteze, evita să își exprime puncte proprii de vedere. Era mai mult un terapeut
decât un soț. In această etapă aveam senzația că este o terapie individuală care se
desfășoară într-un dispozitiv de cuplu. Adică noi eram un grup iar dna A era
protagonista, era persoana centrală care folosea resursele grupului pentru a investiga
lumea internă. Ceea ce era decisiv în această abordare era faptul că ea descoperea că
102
poate vorbi, se poate exprima. De asemenea, și-a fixat ca obiectiv să se exprime, într-
una din ședințe intră în cabinet și dinainte de a lua loc spune pe un ton triumfător –
“astăzi m-am înfuriat!”.
Modul său inițial de funcționare și care și-a păstrat cu limite existența era ca atunci
când situația o încurcă, îi displace sau este într-un conflict se închide în baie și rămâne
acolo până îi trece. El o încurajează să intre în polemici, el vrea să știe punctul ei de
vedere, subiectul mersului la țară era un subiect. Tema mersului la țară a dispărut ca
subiect, nu mai era o problemă pentru ei pentru că acum lucrurile erau clare – faptul
de a merge sau de a nu merge nu mai era o miză. Asta nu înseamnă că dna A a
descoperit o plăcere de a merge la țară, ea declarând și după 8 ani că uneori nu are
chef și că de multe ori nu e o plăcere dar nu mai constituia o miză a cuplului. Aici
discuțiile lor despre mersul la țară funcționează ca simptom, este o situație destul de
simplă care este folosită de cuplu pentru a exprima o suferință, o stare de disconfort.
Ca orice simptom a dispărut de la sine pe măsură ce ei au reușit să aducă în față
diferitele componente ale situației, în cazul acesta principalul disconfort era
neplăcerea dnei A neobișnuită cu un gen de familie care se reunește.
Obiectivul în această perioadă era ca ea să iasă din izolarea pe care o trăia și din
puternica reprimare a trăirilor.
A treia etapă. După această perioadă a urmat o altă scenă în care a venit vorba despre
maternitate. Toată perioada anterioară a fost axată pe o pregătire pentru venirea
copiilor. La 2 ani de la începerea terapiei se naște primul copil – un băiat. Iar după 2
ani, cel de-al doilea copil – o fetiță. Discursul în perioada celor două gravidități este
axat pe venirea copiilor și probleme curente. In această perioadă se constituie cuplul
parental. In această etapă accentul pică pe o susținere și pe o conținere a cuplului. Ei
funcționează similar, el este foarte implicat în pregătirile pentru sarcină, în
cumpărături, în mersul la medic. Încearcă să o însoțească mereu când merge la medic.
Află că vor avea un băiețel. Pe perioada nașterii, întrerupem terapia și ne revedem
când bebelușul are 3 luni. Sub pretextul că nu au cu cine să-l lase îl și aduc câteva
ședințe pe de o parte ca o recunoaștere a muncii mele, pe de altă parte ca o întrebare –
este ok copilul? Eu remarc că atunci când este și el prezent stăm cu toții să ne uităm la
el.
Perioada aduce în prim plan relația cu părinții dnei și dlui A, aceștia sunt implicați ca
bone. Ei sunt deciși să aibă grijă de copii și să nu îi dea bunicilor așa cum au fost ei
dați. După perioada celor doi ani de concediu postnatal, pacienta își reia pentru o
scurtă perioadă serviciul iar în acest interval băiețelul este lăsat cu unii sau alții dintre
bunici acasă la cuplul A. Situația se va repeta și după nașterea fetiței și începutul
serviciului de către dna A.
Obiectivul în această etapă este construirea cuplului parental. In această etapă se
produce o diferențiere generațională – ei se așază în relația cu părinții ca generație
paralelă și ca urmași care au la rândul lor copii. Rolul dlui A în neamul lui se
consolidează cu atât mai mult cu cât preia inițiativa de mai multe ori de a-și duce
mama la doctor în ciuda refuzului acesteia. Odată constituit cuplul parental se pune
problema ce se întâmplă cu cel conjugal și astfel se intră în următoarea etapă.
A patra etapă – cuplul conjugal. De aici se intră într-o temă a spațiului lor în relație
cu spațiul copiilor precum și a relației sexuale dintre ei. Etapa începe cu unele amintiri
din copilărie – dublura partenerului. A fost o experiență foarte inedită pentru că ei
vorbeau inconștient în paralel despre cei cu care au copilărit – ea despre fratele său și
103
el despre o vară. El povestea despre cum stătea pe oliță și el era cuminte în timp ce
verișoara nu stătea locului. Ea povestea despre fratele ei și modul în care își împărțeau
casa. Este o etapă interesantă în care vin periodic cu vise, în general există o temă
recurentă – ea în special, dar și el au vise în care unul din copii sau chiar amândoi sunt
pierduți. Această etapă este o etapă analitică importantă pentru că realizează pe de o
parte problema constituirii cuplului și mai ales pentru că pune problema legăturilor
familiale. Faptul că relația lor este o punere în practică a legăturilor lor familiale.
Amândoi izolați, amândoi excluși din familie ajung să fie un soi de paria în familiile
lor. Asocierea cu frații devine un moment pe care îl putem caracteriza ca o legătură
fraternă.
In această etapă se mai întâmplă ceva – sunt două perioade în care el și apoi ea își
schimbă serviciul. Amândoi punând în discuție rezervele lor privind capacitatea de a o
lua de la început, de a începe într-un domeniu nou. Dacă pentru el a fost o decizie
proprie de a întrerupe locul respectiv de muncă, motivația autentică reliefată într-o
ședință a fost “invidia pe ea că poate să stea cu copilul acasă” astfel încât și-a formulat
o modalitate de a-și lua „concediu de paternitate„ și anume și-a dat demisia de la locul
respectiv de muncă și a rămas acasă 3 sau 4 luni. A fost și perioada în care ea
reîncepuse serviciul între copii. După această ședință el și-a deschis un PFA și a
reînceput activitatea profesională. La baza acestei decizii a lui a stat parentalitatea,
dorința de a fi părinte pentru copil. Reluarea activității profesionale echivalează cu
regăsirea pozițiilor de tată, soț (în familia nucleară) și fiu-moștenitor în familia extinsă
unde este investit ca lider.
Firma la care lucrează ea este preluată de o altă firmă și, în ciuda obligației legale de
păstrare a angajaților, aceștia primesc periodic pachete de demisie (mai multe salarii,
de obicei). Ea nu primește nicio ofertă de angajare și nicio ofertă de demisie. Această
situație durează aproape un an de incertitudine. In acest context, dna A este pusă în
situația să suporte anxietatea și nesiguranța. Constatăm cu toții că este foarte atașată
de vechea firmă. Până la urmă primește oferta să rămână în noua bancă, oferta pe care
dna A o acceptă. Rămâne în post 4 luni și între timp își caută un altceva de lucru,
schimbând și ea domeniul de activitate.
In această perioadă, băiatul lor îi cere tatălui să se joace de-a serviciul. Tatăl, în joc, îi
spune băiatului că îl concediază și o invită și pe soție să participe. Ea refuză și se
enervează. Ei continuă jocul, băiatul spunând că nu pleacă. Tatăl cheamă
bodyguardul. In joc intră și fetița. Scena produce frustrare. Ea începe ședința vorbind
despre nemulțumirea ei privind modul în care soțul ei s-a comportat cu copilul, „că nu
trebuia să-i spui că-l dai afară”. Eu remarc similitudinea cu situația ei profesională și
de aici apare tema legăturilor ei cu vechea firmă și faptul că a stat noaptea să facă
desene pentru o întâlnire de despărțire cu colegii de la vechea firmă. El constată cu
mirare că a stat noaptea întrucât una din temele frecvente era faptul că ea adormea cu
ușurință în timp ce el o aștepta în dormitor. Tema vieții sexuale era evidentă.
Secvențele profesionale mai sus menționate au o relevanță în primul rând prin
schimbările pe care le produc, este o etapă de multiple schimbări – profesionale,
familiale în primul rând dar ele ne indică și altceva și anume disponibilitatea celor doi
de a face o schimbare atât în ei înșiși cât și în modul lor de funcționare. Dacă pentru el
schimbarea este receptată ca un mod de retragere și pregătire pentru o schimbare,
pentru ea este un motiv permanent de anxietate, neliniște, teamă, preocupare.

104
Situațiile profesionale de mai sus descriu un obiect care, momentan a fost activitatea
profesională.
Atunci când vorbim de un obiect îl putem descrie ca și Ogden ca o ramă în care putem
să punem orice. Obiectul este gândit ca un contra rol al Eului sau Selfului. Dar
obiectul este cadrul, rama și nu tabloul. Așa cum într-o ramă putem să punem orice
imagine care respectă dimensiunile și în conceptul de obiect putem să punem orice cu
condiția să respecte specificul.
Poziția față de sexualitate este la fel ca în scena descrisă mai sus. Consecința este ca în
următoarele ședințe se produce o aducere în temă a sexualității, a temerii de
sexualitate și o poziție față de insistentele lui de a face dragoste.
Se aduce în prim plan naivitatea ei de copil față de viața sexuală, refuzul accentuat al
sexualității, încercare de negare permanentă a trăsăturilor feminine.
Etapa a cincea –etapa constituirii cuplului oedipian. In această etapă copiii pierduți
permit constituirea lor ca și cuplu. El devine mult mai activ, încearcă să nu își mai
impună punctele de vedere ci și le afirmă. Ea începe să comunice mai mult ajungând
sa vorbească liber despre ceea ce simte, despre furie, dispare închiderea în baie. Lucru
foarte interesant – obiceiul nu dispare ci se mută la băiat. Acesta când este supărat sau
furios pe părinți se duce în baie și uneori plânge acolo. Nefiind o terapie de familie în
care să participe și copilul putem numai să presupunem că este o situație de familie.
Scena legăturii
Toate momentele de mai sus sunt reluate ca într-o compoziție muzicală, într-o fugă, ca
teme care se succed în etapa următoare. Această etapă este una de schimbare. Intrarea
în această etapă este marcată de un anumit moment. Aici trebuie precizat că totul s-a
desfășurat pas cu pas, prin constanță. Scena legăturii de cuplu apare într-un moment
de tăcere, eu întreb ce au în minte. El spune că se gândește la momentul în care ursul
le-a atacat cortul. Ea spune ca și ea avea în minte același moment. În ședința
respectivă vorbise până atunci despre munte, de faptul că nu au mai fost de mult timp
la munte, că le este dor de munte, să fie singuri, fără copii. Ultimele excursii la munte
fuseseră cu copiii. Scena cu ursul de care mai menționaseră în decursul anilor este așa
– ei sunt la aproximativ un an de când s-au cunoscut și pleacă la munte cu un grup,
stau la cort. Într-o noapte sunt treziți de niște zgomote ciudate pe care el le
interpretează ca fiind un urs. Ea este sceptică și i se pare amuzant. El propune să stea
liniștiți în timp ce ursul se ocupă de bagajele lor. Ea observă că, la început, era
distractiv până a văzut o labă de urs pe cort și acela a fost momentul când a simțit
pericolul iar în locul amuzamentului s-a instalat panica. Ursul le distruge rucsacul și
bunurile astfel încât iau decizia să plece. Constată ca nu mai au nici mâncare și nici
banii din rucsacul făcut dispărut de urs și pleacă spre primul oraș. Dincolo de ineditul
istoriei, există ceva important în această relatare – și anume că ei sunt adăpostiți în
fața unui pericol mare care le poate distruge bunurile, copiii, viața. “Ei doi împreună,
uniți împotriva pericolului”. Era pe scurt toată povestea legăturii lor. Cine este acest
pericol? Acest pericol este straniul străin – sexualitatea ca să-l cităm pe Laplanche.
Această imagine care a apărut târziu deși scena cu ursul apăruse încă de la început dar
fără fantasma aferentă. Inițial era o povestire printre altele – “și am fost la munte și
ne-am întâlnit cu ursul”. Era o scenă amuzantă, nostalgică și cu o fantasmare care nu
apărea. Acum era ceva esențial, era ceva încărcat emoțional, era ceva ce fantasma
fiecare într-o rezonanță tăcută. Fondul „aici și acum” al dorinței de intimitate, al

105
nostalgiei pentru vacanțele lor fără copii, îi conduce pe amândoi la amintirea scenei
legăturii
Ei s-au constituit ca și cuplu pentru evitarea pericolului sexual. Pericolul sexual consta
în pericolul încălcării interdicției legăturii fraterne, tensiunea sexuală era resimțită ca
fiind copleșitoare („too much” cum denumește Benjamin), Pentru ca acest pericol să
nu mai fie resimțit atât de devastator era nevoie de o rezonanță a lor, de o așezare într-
un ritm comun și, mai ales, de afirmarea diferenței de sex dintre ei. Tot ceea ce
decurge din sexual este resimțit ca periculos – nopțile comune, casa comună,
dormitorul, patul matrimonial si, mai ales, maternitatea.
Un aspect inedit al cuplului A este că maternitatea apare înaintea sexualității. Am
arătat mai sus că necesitatea existenței unui terț grupal reprezentat de copii echivalent
al grupului din scena constitutivă și al fratelui din legătura fraternă. Același principiu
al terțului fratern, apare și în parentalitate – obiectivul lor era să fie prieteni cu copiii
mai mult decât autoritate sau îngrijire. În scena legăturii regăsim această imagine în
ursul care apropie și pune în pericol.
Terapia analitică este cortul subțire care îi face să fie împreună și aduce pericolul
concomitent. Putem spune că, din punct de vedere transferențial, eu sunt ursul. Cortul
subțire este suficient ca înveliș pentru a asigura cuplului existența, siguranța,
intimitatea.
De aici tema ședințelor se mută spre alte descrieri și situații – spre mâncare. Ea începe
o dietă și aici apare în plan latent o altă temă – dacă este aceiași dietă sau este una
diferită de cele din adolescență. Apare tema mâncatului și a ritualului de familie. El
vrea să mănânce “toți împreună trei mese pe zi. Și continuă râzând – “noi luăm o
masă pe zi, masa de seară și în week-end două”. Dna A intervine – “dacă nu se
trezesc!, luăm micul dejun mai târziu iar masa de seară se reunește cu prânzul. În
această perioadă găsim tema regulilor cuplului, a ritualului de cuplu / familie care este
atât psihic cât și social, adică este o legătură. Dna A susține că, din punctul ei de
vedere, se poate mânca oricum, cui îi este foame să mănânce. Cuplul A încearcă să
stabilească un ritual iar cel al mesei este unul răspândit. Fiecare cuplu, fiecare familie
are propriile moduri de “ritualizare” a mesei. Suspiciunea lui este accentuată, refuză
sa creadă că este ceva diferit. Aici apare și tema secretului, a intimității periculoase. In
acest schimb regăsim problema ritualului de cuplu și anume ritualul funcționează ca
membrană pentru cupluri prin care ei au o identitate și se exprima în sine.
Amintesc următoarea situație – ursul ii lasă fără hrană și bani, curele dnei A din
adolescență care mergeau până la un măr pe zi erau posibile și pentru că reușea să le
ascundă de părinți tocmai prin absența unui ritual al mesei sau mai bine spus acest
obicei – “când îi este foame, oricine poate mânca”. Ea se “strecura” printre mese - “eu
am mâncat„, “nu mi-e foame acum”. Am putea spune că ritualul îndepărta
posibilitatea înfometării și îndepărtează pericolul. Ritualul de cuplu este una din
modalitățile care asigură existența cuplului. Odată pusă în discuție această temă, ea
funcționează ca un mod de autoreflexie a cuplului.
Apariția problemei ritualului are și un alt sens – se asigură crearea unui spațiu psihic
pentru apariția Supraeului, a unei instanțe care asigură reglarea și prin care se asigură
protecția în fața pericolelor interne și externe.
În momentul în care, în ședință ea afirmă că de astăzi începe un regim, el devine
foarte atent, își ridică capul, se uită atent la ea și o întreabă – “Și... și cam ce ai mâncat

106
astăzi? “Un iaurt cu multe cereale, o salată și acum (seara) cașcaval cu roșie.” Dnul A
se amuză și se întreabă mai târziu “Câte cereale puteau să intre într-un iaurt micuț sau
ai pus jumătate de pungă?” „Nu, era de ăla ce este prin comerț”. “A!” Eu intervin -
„Va întrebați dacă această dietă este ca cele dinainte sau nu?”. Dnul A către dna A.
continuă “Și este?” Dna A: “Eu zic că nu, că nu vreau sa mă înfometez, vreau să iau
trei mese pe zi. Dnul A: “Dar tot ce ai mâncat astăzi este cam ce mănâncă un copil la
o masă. Dna A: “Nu chiar. Până acum constatam că dacă o perioadă mănânc salate,
reușeam să slăbesc dar ce mi-a atras atenția este că acum nu mai pot slăbi așa. Dnul A
pare foarte reticent. Ce este important în această secvență de ședință este faptul că dna
A spune că ține dieta, în prezența mea, în terapie, fără ca acest conținut sa fie
menționat anterior.
Putem din perspectiva pericolului menționat să spunem că ceea ce este de speriat este
fie mâncarea fie absența ei. Dar această temă a anorexiei, a refuzului mâncării, a
înfometării este dată și de o altă perspectivă – în adolescență dna. A avea o bună
prietenă și colegă cu care ținea curele de slăbire. Această colegă era singura persoană
care putea înțelege motivele pentru care ea ținea cura de slăbire. Toți ceilalți oameni
nu puteau înțelege și, prin urmare, era ceva de ascuns. Cu alte cuvinte intuiția ei că nu
este ceva sănătos funcționa. Un alt aspect al acestei scene este că ceea ce se joacă între
ei este faptul că el o ține în viață pe ea, îi menține existența, îi oferă casă, copii, etc.
Dna A afirmă prin dieta de acum că poate să aibă grijă de ea, că se poate îngriji, că
poate apela la supraeul cuplului pentru a se proteja de înfometare. Este o legătura de
salvare care evoluează spre una de sprijin.
Un al treilea aspect al acestui moment din terapie este legătura homosexuală – dnul A
comentează în continuare că ea în adolescență își ascundea formele feminine, sânii în
special. Dna A spune că i se păreau că erau prea mari, este unul din motivele pentru
care se îmbrăca în negru. Și următoarea asociere a lor era cu faptul ca mergând pe
stradă, dna A și prietena acesteia, o bătrână comentează “Băieții ăștia ce plete poartă!
Nu le-o fi rușine?” „Îmi venea să o strâng de gât” spune dna A. „M-am întors spre ea
și i-am strigat “Nu suntem băieți”.
Temele și subiectele menționate de-a lungul terapiei nu au dispărut ci sunt renegociate
și reinterpretate de cuplu. De asemenea, scenele se modifică, unele dispar –
conflictualitatea mersului la țară, altele, cum ar fi dietele sunt reiterate într-un mod
specific sexual. Astfel se creează un mod nou de funcționare al cuplului. Acum se
poate termina terapia – cuplul are capacitatea să se raporteze altfel la viața lor, și-au
însușit o poziție analitică.
Concluzii
Am propus trei moduri de a privi un cuplu, același cuplu – un prim mod se referea la
scena constitutivă, un al doilea mod privea cuplul din punctul de vedere al legăturilor
și al situației lor fraterne iar ultimul mod la etapele terapiei.
Dacă legăm aceste aspecte, ceea ce rezultă este un cuplu fratern aflat în situația să își
dorească o viață sexuală dar prezența fratelui generic o împiedică și care evoluează
spre o poziție sexuală și spre o atitudine diferită. Pentru a apărea sexualitatea și prin
urmare tema abordării sale este necesar să existe un terț așa cum a existat încă din
momentul constituirii cuplului. Legătură fraternă poate să evolueze astfel încât celălalt
să devină străinul capabil să suporte sexualitatea. Treptat, fiecare etapă se constituie
într-un obiectiv care permite definirea sa iar toate etapele sunt reunite într-un concert
ulterior care reia într-o spirală toate temele propunând perspectiva legării lor.
107
Găsim acest cuplu fratern într-o primă etapă în pragul crizei în care nevoia de a scăpa
de presiunea problemelor ia forma plecării dnei A de acasă. Îl regăsim apoi într-o
tăcere frățească în care fiecare este cu gândurile lui într-o relație de iubire și ură. Îl
regăsim apoi în postura în care atenția familiei se îndreaptă spre mezinul relației,
băiatul și apoi fetița. Ulterior apare o construcție a membranei de cuplu prin discuțiile
dintre ei în prezența mea, acum se face trecerea spre reconstrucția relației fraterne de
cuplu odată cu introducerea copiilor. Părinții devin apropiați de copiii lor și parțial se
constituie ca și cuplu parental. Își reiau activitatea sexuală pe care o descoperă încetul
cu încetul în discuții, certuri, polemici, excursii și în pat. De asemenea, are loc o
evoluție pe cele două sexe – Dnul A dintr-o poziție disperată (nimeni nu mă ascultă)
migrează spre a-și afirma și exprima cererile fără să fie resimțite de ceilalți ca
dictatoriale. Dna A migrează spre o poziție de colaborare dintr-una de negare și
reprimare, începe să se afirme ca femeie și să își arate disponibilitatea și în plan
sexual. În fapt, dieta menționată în ultima etapă este o dietă specific feminină și nu
una de ucidere a feminității prin distrugerea caracteristicilor feminine.
Propunerea acestei perspective vine din încercarea de a înțelege cum funcționează o
terapie de cuplu și care sunt modalitățile prin care putem gândi această situație.
Scopul acestei lucrări este să arate că o terapie analitică de cuplu are o relație între
teorie si practică, că diferite teorii sau modele pot să fie folosite în practică (teoria
legăturii fraterne – Rosa Jaitin, teoria fractalității – Pierre Benghozi), că există un
model de asociativitate specific cuplului (scena constitutivă, asocierea liberă grupală)
și că există posibilitatea de tratament a legăturii.

Bibliografie
1. Anzieu D. (1999) Le groupe et l`inconscient, Dunod.
2. Berenstein I., Puget J. (2008), Psychanalyse du lien, Eres.
3. Benghozi P. (2015) Expunere Atelier – Ediția a doua a Zilelor “Enrique Pichon
Riviere”, Rasinari, Romania.
4. Benjamin J., Atlas G. (2015) Too-muchness of excitement: Sexuality excess
affect regulation, I.J.P. 39-63
5. Bernstein A. (2001) The Classical Parameters of Psychoanalytic Technique: A
Revue. Modern Psychoanalysis, 25, 125-181
6. DEXI – Dicționar Explicativ Ilustrat al Limbii Române (2007), Editura Arc.
7. Jaitin R. (2006) – Clinique de l`inceste fraternel, Dunod.
8. Joubert Ch. (2012) Le holding onirique dans le neo-groupe famille-therapeutes,
Divan Familial 29, 59-78.
9. Laplanche J. (1997) Le primat de l`autre en psychanalyse: Travaux 1967-1992,
Flammarion, Paris.
10. Ogden T. (2014) Arta Psihanalizei, Editura Insight, București.
11. Pichon Riviere E. (2004) Le processus groupal, Eres.
12. Pichon Riviere E. (2004) Theorie du lien de le processus de creation, Eres.
13. Roussillon R., Chabert C., Ciccone A. Ferrant A, Georgieff N, Roman P. (2010)
Manual de psihologie si patologie clinică: Editura Fundației Generația.

108