Asta [a fost] ca introducere. … Ideea formei este sa ne formeze si, daca forma
este corecta – si in biserica avem formele corecte (corecte in sensul de
adevarate) ne formam intr-un mod adevarat, dumnezeiesc. “Ismul” [trecerea de
la forma la “formalism“] se adauga atunci cand forma, ca tot ce este
pacat, isi intrece masura, atunci cand forma devine scop in sine, cand
[de fapt] scopul este ajungerea la Dumnezeu.
Scopul rugaciunii, in primul rand, este – nici nu stiu pe unde s-o apuc si de-aia
ezit cu cuvintele – as zice [ca] este un dialog intre om si Dumnezeu. Incep
cu omul, pentru ca noi ne stim mai bine decat pe Dumnezeu, Care ni se pare ca
e tare departe. Ar trebui sa incep cu Dumnezeu in toate, bineinteles. In acest
dialog noi ar trebui sa avem permanent un contact cu Dumnezeu si am
incercat sa insuflu gandul asta de mai multe ori cand am spus: sa
trancanim cu Dumnezeu despre orisice. Sa nu gandim abstract. De
exemplu: „Ce-o sa fac maine, ca trebuie sa ajung acolo si trebuie inainte sa
merg dincolo si cum o sa ajung?” Pune un „Doamne” si gandul tau a
devenit rugaciune: “Doamne, cum sa ajung acolo, ca trebuie inainte sa
merg dincolo si nu stiu cum o sa fac. Ajuta-mi, Doamne!“ Si a devenit
rugaciune si nu-i mai putin importanta, nici mai putin lucratoare decat ceea ce
numim, in general, rugaciune.
Noi ar trebui, literal si practic, sa traim [cu Dumnezeu] asa cum traiesc doi
indragostiti. Ei nu-si fac o pravila ca sa se intalneasca zilnic zece minute, de la
… pana la … Dar daca se intalnesc, daca pot, dar… toata ziua tanjesc unul
dupa altul. Le e dor unul de altul, daca nu se mai vad, daca unul pleaca la
distanta parca se rupe ceva in el. Asa ar trebui sa simtim noi cu Dumnezeu.
Avantajul cu Dumnezeu ar fi ca Dumnezeul asta – [aparent] asa de indepartat –
niciodata nu-i departe. Zici „Doamne” si [chiar] inainte sa zici este cu noi,
pentru ca este in noi, [chiar] daca nu mai putem sa Il descoperim acolo.