Cu părintele Rafail despre FORME, FORMALISM, FORMARE in

RUGACIUNE sau despre cum putem striga ca Orbul din Evanghelie in

toată vremea

Răspuns dat de Părintele Rafail Noica in conferinţa “Criza in

Biserică” (Alba-Iulia, 2003)despre formele si sensul rugăciunii:

– Simtim si ne uimim de cata libertate si “obraznicie” ne ingaduie

Dumnezeu in relatia noastra directa cu El, realitate afirmata si in
invatatura Sfintiei Voastre. Va rugam sa ne vorbiti despre aceasta
libertate si despre parasirea formalismelor obisnuite in practicarea
rugaciunii.
– Ar fi impotant sa luam aminte la cuvant, la forma cuvantului,
la etimologia cuvantului. Vorbim de formalisme. E un cuvant care vine
din „forma”. Prima miscare a formei este de a forma pe cel care nu este inca
format. Noi sa nu uitam ca venim in existenta asta dintr-o totala nefiinta. Nu
stiu daca teologic ma exprim corect sau nu, dar imi vine sa zic dintr-o vesnica
nefiinta – vesnicia fiind indaratul nostru de-acuma… Deci, primul nostru contact
cu viata este, trecand peste momentul gestatiei noastre in pantecele maicii,
primul nostru contact adevarat cu viata e acum. Dumnezeu a facut pe om chip
si asemanare dumnezeiasca. Chipul il avem: noi suntem singurul animal, din
toata biologia pamantului, care avem chipul lui Dumnezeu, adica potentialul de
a deveni un dumnezeu si cred ca, pana la urma, asta e singurul lucru care
desparte pe om in mod real de restul biologiei pamantesti: chipul lui
Dumnezeu – dar acest chip este un potential. Ce este asemanarea? Asemanarea
este, in parte, lucrarea noastra: asemanarea se face dintr-o impreuna-
lucrare a lui Dumnezeu cu fiecare om.

Asta [a fost] ca introducere. … Ideea formei este sa ne formeze si, daca forma
este corecta – si in biserica avem formele corecte (corecte in sensul de
adevarate) ne formam intr-un mod adevarat, dumnezeiesc. “Ismul” [trecerea de
la forma la “formalism“] se adauga atunci cand forma, ca tot ce este
pacat, isi intrece masura, atunci cand forma devine scop in sine, cand
[de fapt] scopul este ajungerea la Dumnezeu.

Deci, noi in Biserica avem libertatea si trebuie sa avem libertatea de a

intrebuinta toate formele, [iar] cu timpul si cu ajutorul duhovnicului sa
descoperim acele forme de nevointa care ne convin noua, [sa
descoperim] in ce consta si forma exterioara, si masura, si altele.
Dar formalismul este atunci cand ramanem la forma. Or, noi trebuie sa
stim ca mergem undeva si trebuie sa stim catre ce mergem. Si aici, in
general, despre asta am vorbit in seara asta. In particular, fiecare suflet dintre
voi trebuie, cu duhovnicul, cu citirile pe care le faceti, cu cautarile voastre sa
descoperiti practic, pe viu, pe pielea voastra incotro mergem. Forma
trebuie sa slujeasca acestui incotro. Daca studentul, fiindca este student, s-
ar simti nevoit o viata intreaga sa fie inconjurat de carti si “sa zgarie” cu
cerneala niste hartii fara sa ajunga nicaieri, ar fi echivalentul acestui formalism,
de care am vorbit, in rugaciune. Studentul vrea sa-si ia un doctorat, sa zicem,
si el stie incotro merge, si stie ce trebuie sa faca, de ce carti sa se
inconjoare si ce sa zgarie pe acele hartii. Asa si noi trebuie sa inhamam
forma la un scop.

Scopul rugaciunii, in primul rand, este – nici nu stiu pe unde s-o apuc si de-aia
ezit cu cuvintele – as zice [ca] este un dialog intre om si Dumnezeu. Incep
cu omul, pentru ca noi ne stim mai bine decat pe Dumnezeu, Care ni se pare ca
e tare departe. Ar trebui sa incep cu Dumnezeu in toate, bineinteles. In acest
dialog noi ar trebui sa avem permanent un contact cu Dumnezeu si am
incercat sa insuflu gandul asta de mai multe ori cand am spus: sa
trancanim cu Dumnezeu despre orisice. Sa nu gandim abstract. De
exemplu: „Ce-o sa fac maine, ca trebuie sa ajung acolo si trebuie inainte sa
merg dincolo si cum o sa ajung?” Pune un „Doamne” si gandul tau a
devenit rugaciune: “Doamne, cum sa ajung acolo, ca trebuie inainte sa
merg dincolo si nu stiu cum o sa fac. Ajuta-mi, Doamne!“ Si a devenit
rugaciune si nu-i mai putin importanta, nici mai putin lucratoare decat ceea ce
numim, in general, rugaciune.

Exista un moment, pe care ar trebui sa-l intelegem ca un moment

privilegiat, cand rugaciunea trebuie sa fie lepadarea lucrurilor lumii ca
sa fim in intimitate cu Dumnezeu. Pravila – ca sa vorbesc calugareste – si
pravila, asa cum si-o poate trai si aplica ne-calugarul in lume (in general, mult
mai putin). Un student in preajma examenului nu ma astept sa se roage doua
ceasuri in fiecare noapte si doua in fiecare dimineata, sau mai stiu eu ce. Are si
o nevoie de implinit, acolo. Dar ceva-ceva rugaciune si cat de cat in ale
pocaintei, in dinamica vietii vesnice, vrea sa nu piarda contactul cu
Dumnezeu total si dupa examen sa se trezeasca in nu stiu ce azimut,
departe de Dumnezeu. Si atunci, in masura in care poate si in felul in care
poate pravila s-ar reduce, poate, la putin – cinci minute sau nu stiu ce – dar un
moment pe care eu il inteleg asa: fie ca-i mare, fie ca-i mic momentul,
fie ca-i un ceas, fie ca-i cinci minute, sa te regasesti in intimitatea ta cu
Dumnezeu.

Noi ar trebui, literal si practic, sa traim [cu Dumnezeu] asa cum traiesc doi
indragostiti. Ei nu-si fac o pravila ca sa se intalneasca zilnic zece minute, de la
… pana la … Dar daca se intalnesc, daca pot, dar… toata ziua tanjesc unul
dupa altul. Le e dor unul de altul, daca nu se mai vad, daca unul pleaca la
distanta parca se rupe ceva in el. Asa ar trebui sa simtim noi cu Dumnezeu.
Avantajul cu Dumnezeu ar fi ca Dumnezeul asta – [aparent] asa de indepartat –
niciodata nu-i departe. Zici „Doamne” si [chiar] inainte sa zici este cu noi,
pentru ca este in noi, [chiar] daca nu mai putem sa Il descoperim acolo.

Deci, rugaciunea cred ca trebuie sa o intelegem… – dau doua momente. Este

acel moment al pravilei cand, hai, in sfarsit, macar pentru… X minute sa
scapam un pic de povara vietii asteia si sa fim cu Dumnezeu in
intimitate. Asta e ce ar trebui sa descoperim, sub diferite forme. Ce
forme? Uite ca Biserica ne-a dat multe forme. Cu duhovnicul vostru sa va gasiti
o forma si voi insiva, cu initiativa voastra, vedeti ce-i bine. Cercati forme si
vedeti cu duhovnicul, ce zice. Dar daca ce cautati este sa fiti cu Dumnezeu,
fie in pravila, fie in celalalt moment al rugaciunii, in toata vremea, in tot
locul, in multe, multe feluri… Care feluri? Ai nevoie de ceva: “Doamne, cum
sa… ?”… asa si pe dincolo. Ai reusit ceva: „Doamne, slava Tie, multumesc!“. Ai
un gand urat: „Doamne, uite ce este in mine“, spovedanie, imediat. Si in multe
alte feluri. Tot ce trece prin tine, prin viata ta, prin mintea ta, prin
sufletul tau, prin trupul tau: „Doamne!”, si a devenit rugaciune. In
ambele cazuri cultivam un fel de a fi, de a ramane cu Dumnezeu. Atunci,
cand gasim o forma care ne ajuta, forma este un ajutor practic, asa cum
[este] bastonul pentru un om care nu poate sa mearga, sau carjele. Dar, daca
ajungem la Dumnezeu, vine un moment cand te poti descotorosi de toate
formele si vei simti…. Daca gleznele ti s-au intarit, mai vrei sa mergi cu carje?
Cine ar mai vrea sa mearga cu baston, cu carje? Le arunci la o parte. Asa [e] si
firescul vietii duhovnicesti.
 Cititi si:

 Parintele Calciu despre rugaciune

 Cuviosul Sofronie, ucenicul Sfantului Siluan despre rugaciune si

Liturghie dincolo de formalism