Iov - suferinţă şi desăvârşire

- o perspectivă mistică -

Preot Tudor Ciocan, Capela "Sfântul Acoperământ al Maicii Domnului” - Spitalul

de Ortopedie "Foişorul de Foc”

Nu mi-am propus în studiul de faţă să realizez o exegeză a Cărţii lui Iov,

aşa cum apare ea în corpusul scrierilor sapienţiale ale Vechiului
Testament. Ceea ce m-a interesat în mod deosebit a fost să încerc să
înţeleg figura lui Iov şi implicaţiile mistice ale suferinţei sale spre a le
putea aplica în cazul celor suferinzi de afecţiuni deosebit de grave.

Când medităm asupra temei suferinţei nu putem să nu ne oprim asupra

personalităţii lui Iov. Suferinţa pe care o are de îndurat Iov, are o
profundă dimensiune spirituală; de aceea, în cadrul prezentului articol
voi căuta să evidenţiez câteva dintre implicaţiile duhovniceşti ale dramei
lui Iov. Astfel vom putea observa că personajul biblic este deodată şi un
mare mistic. Iar atitudinile, afirmaţiile, întrebările şi răspunsurile care
apar în Cartea lui Iov devin paradigmatice, dând un sens nu numai
suferinţei oricărui om din orice vreme, ci constituindu-se într-un adevărat
îndreptar de viaţă mistică pentru cei ce caută unirea cu Dumnezeu.

Suferinţa lui Iov este explicată în scrierea Vechiului Testament ca fiind

urmare a unei dispute purtate intre Dumnezeu şi Satan. "Iov însă va muri
fără să ştie - nici el, nici prietenii săi - că episodul nenorocirilor sale,
oricât ar parea de absurd, nu-şi are originea nici în vreun păcat pe care el
l-ar fi săvârşit, nici în întâmplarea oarbă, nici în ceea ce anticii numeau
destin, ci într-o anumită iconomie a lui Dumnezeu. Episodul începuse nu
pe pământ, ci în cer, şi anume în cursul unei convorbiri dintre Dumnezeu
şi Satan. Venind vorba de neprihănitul şi credinciosul Iov, cu care Domnul
se mândreşte, Satan pretinde că devotamentul acestuia nu e un act
gratuit, ci interesat, că el durează doar atâta vreme cât Iov beneficiază
în schimb de bogăţii imense şi familie numeroasă. Spre a-l convinge de
contrariu, Dumnezeu îi permite Diavolului să se atingă mai întâi de
bunurile şi de copiii dreptului, apoi şi de sănătatea trupului său. Aşadar,
nenorocirile lui Iov nu sunt opera directă a lui Dumnezeu, ci doar
îngăduite de El, pentru ca prin ele să se demonstreze ceva, anume că
devoţiunea omului faţă de Creatorul său, chiar subţiată până la limita de
jos, poate fi expresia unei relaţii directe şi dezinteresate, independentă
de orice factor contingent.”1

De fapt, suferinţele pe care le îndură Iov au scopul sublimării existenţei

sale, spre a-şi putea îndrepta fiinţa în totalitatea ei spre Dumnezeu. Vom
căuta să facem o scurtă analiză a acestui proces spiritual, care este în
fond un urcuş mistic, spre a arăta mai apoi cum bolnavii în stare gravă
parcurg de fapt acelaşi drum.

Rând pe rând, Iov este pus în situaţia de a se despărţi de lucrurile care îi

defineau în mare măsură orizontul spiritual, anume bogăţiile, copiii şi
poziţia socială. Aflăm încă din primele versete ale cărtii faptul că Iov era
"om fără prihană şi drept; se temea de Dumnezeu, se ferea de ce este rău
(Iov I, 1)”, având familie numeroasă şi liniştită, precum şi o mare avuţie.
Toate acestea ne îndreptăţesc să credem că Iov nu avea de ce să fie
nemulţumit de starea sa, de aşezarea sa sufletească. De altfel, întreg
capitolul XXIX dezvoltă această temă a bunăstării lui Iov.

Dar această aşezare poate constitui în ea însăşi o capcană, întrucât tinde

să devină o piedică în calea dialogului dintre Dumnezeu şi Iov, ştiut fiind
faptul că forma deplină a dialogului este comuniunea desăvârşită dintre
Creator şi creatură, care se va realiza în Împărăţia Cerurilor, dar care
poate şi trebuie să fie pregustată încă din viaţa pământească. Iov este
conştient de faptul că în veşnicie Îl va vedea pe Dumnezeu: "Eu ştiu că
Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica
iar din pulbere această piele a mea ce se destramă şi afară din trupul
meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu
ai altuia. Şi de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine (Iov XIX, 25
- 27).”

Această credinţă, deşi lăudabilă, nu este de ajuns. Spre a putea

dobândi vederea veşnică a lui Dumnezeu, omul este dator să-şi
pregătească încă de aici "organul” prin care aceasta se realizează,
anume "INIMA.”

"Israel a înţeles, din ce în ce mai mult, că o religie exterioară nu poate fi

de ajuns.”2

Spre a-L afla pe Dumnezeu, este nevoie să-L cauţi cu toată inima. "Când
vei căuta pe Domnul Dumnezeul tău, Îl vei găsi de-L vei căuta cu toată
inima ta şi cu tot sufletul tău (Deut. IV, 29).”

“Fericiţi cei curaţi cu inima căci aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei V,
8)” este una dintre Fericirile propovăduite de Mântuitorul în Predica de
pe munte. Sau, după cum vor teologhisi peste veacuri isihaştii, omul
trebuie să-şi coboare mintea în inimă spre a vedea lumina necreată a lui
Dumnezeu şi a participa astfel la fericirea taborică. „Autorii duhovniceşti
răsăriteni au învăţat că îndumnezeirea creştinului e o participare la slava
lui Hristos, o împărtăşire de aceasta, culminând într-o experienţă analogă
celei a apostolilor pe Tabor, [...].”3

Dobândirea stării de curăţire a inimii presupune însă un proces spiritual

deosebit de anevoios, pentru că în urma neascultării adamice, inima şi-a
pierdut neprihănirea originară şi mişcarea ei firească de deschidere din ce
în ce mai amplă spre dragostea lui Dumnezeu, s-a transformat într-o
tendinţă adânc înrădăcinată de a stăpâni în chip pătimaş lumea în
totalitatea ei. Iar această stăpânire se dovedeşte la rândul ei a fi
înşelătoare: aparent stăpânitor asupra lumii şi liber de orice raportare la
Dumnezeu, omul este în fapt înrobit de patimile pe care el însuşi le
generează şi le hrăneşte prin greşita sa raportare la lume şi la Dumnezeu.

Prin pierderea averii sale Iov este obligat să renunţe şi la holocaustul pe

care-l aducea în fiecare zi, altfel spus este obligat să treacă dincolo de
cinstirea lui Dumnezeu prin jertfele materiale.

Orice cult, dacă rămâne la nivelul exterior omului, poate conduce la

ispita indiferenţei spirituale faţă de realitatea veşnică a lui Dumnezeu.
Lumea aceasta nu este făcută spre a exista veşnic în starea pe care o
sesizăm în acest moment. "Şi am vazut cer nou şi pământ nou. Căci cerul
cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este”
(Apoc. XXI, 1). Iar dispariţia lumii materiale, în sensul transfigurării ei
desăvârşite, va duce şi la dispariţia adorării prin jertfe materiale a lui
Dumnezeu. De aceea cel ce îşi inchipuie că doar printr-un asemenea cult,
preponderent materialnic, se poate raporta la Dumnezeu pentru
totdeauna, va fi nepregătit în noua situaţie în care se va afla în cerul cel
nou şi pământul cel nou.

“Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”

(Luca XXI, 33). Apropierea de Dumnezeu este un urcuş fără de sfârşit, ce
presupune o comuniune cu Dumnezeu din ce în ce mai spiritualizată.
Sacrificiile materiale şi-au avut rostul lor în iconomia lumii acesteia, dar
acest rost este unul pregătitor. Ele preinchipuie jertfa desăvârşită adusă
de Hristos pe cruce şi mereu actualizată în Noul Legamânt prin Sfânta
Euharistie, iar odată aceasta instituită, ea cuprinde în sine şi
desăvârşeşte toate celelalte forme de adorare a divinităţii.

Iov este îndreptat prin pronia lui Dumnezeu spre această desăvârşire. El
trebuie să depăşească stadiul mulţumirii de sine, în care aduce arderi de
tot lui Dumnezeu, chiar şi pentru păcatele neştiute ale copiilor săi.
Starea în care se află fără a fi una de nepăsare, putea induce o anumită
delăsare spirituală, nefiindu-i în fond prielnică pentru veşnicie.

Prin pierderea copiilor săi Iov este nevoit să urce o nouă treaptă a
Golgotei sale. În vreme ce bogăţia îl obligă pe Iov să-şi risipească o parte
din atenţie spre cele dinafară, spre grijile lumeşti, copiii ţin mult mai
mult de interiorul sufletului său. Se stie că pentru concepţia Vechi
Testamentară, "fecunditatea este semnul unei binecuvântări divine, copiii
fiind consideraţi cununa bătrânilor” (Pilde XVII, 6).4 Iar în altă parte se
spune: "Precum sunt săgeţile în mâna celui viteaz, aşa sunt copiii
părinţilor tineri (Ps. 126, 4).”

Raportarea lui Iov la copiii săi trebuie să fi fost una asemănătoare. Ştim
că avea o descendenţă numeroasă şi că îi purta de grijă, arătându-se prin
aceasta dragostea lui pentru ea. Din întreg contextul putem deduce că
Iov se simţea împlinit şi în acest plan. Dar, ca şi în cazul precedent al
averii sale, şi chiar mai mult decât în acel caz, fiind vorba de realităţi
ontologic deosebite, tihna pe care i-o aduceau lui Iov copiii săi putea fi
una înşelătoare. Iov n-ar mai fi căutat să dobândească o stare de
apropiere de Dumnezeu superioară celei în care se afla. "De aceea, cel
căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă (I Cor. X, 12)” este
unul din avertismentele spirituale date de Sfânta Scriptură oricui purcede
la urcuşul mistic. Profetul Iezechiel arată că sfârşitul vieţii este
determinant pentru soarta definitivă a omului (Iez. XVIII, 26 - 28).

Iar Domnul Însuşi rosteşte următoarele cuvinte, deosebit de grele dacă

sunt raportate la mentalitatea cotidiană: "Nu socotiţi că am venit să aduc
pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să
despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi
duşmanii omului (vor fi) casnicii lui. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă
mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori
pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine (Matei X, 34-
37).” Raportarea plenară la Hristos-Dumnezeu trebuie să fie cea mai
adancă dorinţă a omului, spre a putea astfel să dobândească unirea
desăvârşită cu Acela. Sfântul Ioan Hrisostom, comentând aceste versete
arată că porunca Mântuitorului se referă la dragostea care îi pierde atât
pe cel iubit cât şi pe cel ce iubeşte5, cea care tinde să substituie
dinlăuntrul inimii celui ce iubeşte pe Hristos cu orice altă realitate.

Având în vedere acestea putem înţelege cu adevărat semnificaţia morţii

copiilor dreptului Iov. Prin ea Iov suferă cu adevărat criza existenţială,
declanşatoare a procesului transfigurator. În timp ce la auzul pierderii
complete a averii dreptul nu are nici o reacţie, moartea copiilor săi este
urmată de doliu: “Atunci Iov s-a sculat şi-a sfâşiat veşmântul, s-a ras pe
cap şi, căzând la pământ s-a închinat” (Iov I, 20). Durerea este extremă,
dar totodată necesară spre a putea ieşi din starea de satisfacţie iniţială,
în care divinitatea rămânea doar o realitate exterioară şi în plan secund
şi a purcede spre aflarea lăuntrică şi desăvârşită a lui Dumnezeu.

Această criză dă naştere şi uneia din cele mai cunoscute expresii din
cartea lui Iov: “Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului
binecuvântat!”(Iov I, 21). Vedem prin aceste cuvinte că pentru Iov, orice
percepţie devine un prilej de înălţare a gândului spre Dumnezeu. El
conştientizează faptul că atât bucuria cât şi întristarea nu trebuie să-i
stăpânească cugetul ca stări definitive, ci prin ele şi dincolo de ele
trebuie să ajungă să dobândească fericirea prezenţei permanente a
Numelui lui Dumnezeu.6

Următoarea încercare prin care i-a fost dat să treacă lui Iov este cea a
stavilei pe care trupul o putea pune între el şi Dumnezeu. Să luăm aminte
la faptul că este din nou vorba despre deosebirea dintre aşezarea de
început în care vieţuieşte omul în lumea aceasta şi cea eshatologică spre
care trebuie să aspire. Iov este ispitit de diavol în chiar carnea şi oasele
sale, aratându-se astfel şi că ultima realitate pe care o experiază sufletul
este cea a trupului în care sălăşluieşte şi împreună cu care alcătuieşte, în
concepţia biblică şi patristică un tot. Influenţa trupului asupra sufletului
este una nemijlocită, nemaifiind vorba de raţionamente, ca în cazul
bogăţiilor lumeşti sau de sentimente ca în cazul raportării la copii şi la
societate, ci de senzaţii care au un impact direct asupra minţii-
conştiinţei omului. “Simţirea (senzaţia) punând stăpânire peste minte o
învaţă să se închine la mulţi dumnezei (idoli).”7

Prin acest ultim atac, Satana îl obligă pe Iov să renunţe şi la ultimele

repere care îl mai puteau ţine legat de lumea cea veche: sănătatea
trupească, relaţiile sociale şi chiar ataşamentul soţiei sale. Boala care-l
macină pune stăpânire completă asupra trupului său. Din cauza ei, Iov
este nevoit să părăsească oraşul în care locuise cu atâta slavă cu puţină
vreme înainte. Toate acestea o fac pe soţia sa să cedeze şi să-l ispitească
şi pe Iov spre această cădere. "Nevasta lui a zis către el: «Te tii mereu în
statornicia ta? Blesteama pe Dumnezeu şi mori!» (Iov II, 9).” 8 Dar Iov,
deşi aflat în cea mai adâncă suferinţă, gaseşte resurse spre a-şi îndrepta
chiar şi acum gândul către Dumnezeu: "Dacă am primit de la Dumnezeu
cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele? (Iov II, 10).”

Senzaţia de disconfort pe care orice boală o creează înlăuntrul

suferindului poate avea însă şi un aspect pozitiv din perspectiva tehnicii
mistice. Ea naşte în cel care suferă o pregnantă experienţă a fiinţării, ca
să folosim un termen existenţialist, experienţă care în cazul omului
sănătos dispare datorită obişnuinţei. Durerea, cu cât este mai intensă, cu
atât tinde să monopolizeze întreaga atenţie a suferindului, împiedicând
mintea de la desfăşurarea altor activităţi conştiente. Să ne aducem
aminte de pildă că metoda rugăciunii curate presupune nu adoptarea unei
posturi confortabile, ci din contră: “Încovoaie-ţi cu osteneală pieptul,
umerii şi gâtul, încât să simţi o mare durere şi strigă cu mintea sau cu
sufletul: «Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-mă».”9 Iar această trăire a
durerii poate şi trebuie să constituie un stimulent în conştiinta bolnavului
spre concentrarea tuturor gândurilor către Dumnezeu.

Starea lui Iov din acest moment este cea a nopţii mistice, prin care omul
duhovnicesc reuşeşte, prin mari şi penibile eforturi, să se elibereze
complet din strânsoarea pătimaşă a lumii acesteia, pregătindu-se astfel
pentru momentul întâlnirii desăvârşite cu Dumnezeu.

Cartea lui Iov este redactată într-un spaţiu semitic şi reflectă ea însăşi
concepţia avraamică privitoare la raporturile dintre divinitatea necreată
şi lumea creată, inclusiv omul. Este cunoscut faptul că în această gândire
există o ruptură ontologică între transcendenţa dumnezeirii şi imanenţa
făpturii; de asemenea, firea divină nu există niciodata în sine, ci are un
caracter personal nedespărţibil de ea. SPRE A SE PUTEA UNI CU
DUMNEZEU OMUL TREBUIE SĂ NU SE COMPLACĂ ÎN CEEA CE-I OFERĂ
CREAŢIA, CI SĂ CAUTE SĂ AJUNGĂ DINCOLO DE ACEST HOTAR, LA
LUCRĂRILE NECREATE ALE LUI DUMNEZEU.

“Întorcându-ne asupra noastră ca subiect cugetător, după înlăturarea

oricărui conţinut care prin firea lui are contururi limitate, experiem o
anumită dezamăgire şi ceva ce nu poate fi captat, o deschidere de abis,
în faţa căreia ne cuprinde ameţeala, sau rămânem înmărmuriţi.”10

În această situaţie se afla Iov, atunci când a fost vizitat de prietenii săi.
De aceea încercările lor de a explica suferinţa care l-a lovit ca o răsplată
pentru păcatele sale s-a lovit de permanenta încăpăţânare a dreptului de
a refuza să le dea dreptate. Iov intuia că starea sa actuală, de deplină
lepădare, nu este urmare a păcatelor sale, ci are o semnificaţie mai
adâncă.

Dumnezeu fiind Persoană, unirea cu El nu se poate face doar prin efortul,

oricât de măreţ ar fi, al omului, ci trebuie ca şi Dumnezeu sa dorească
aceasta. Iniţiativa ultimă îi aparţine Lui, Creatorului. El este Cel Care
decide când se coboară prin harul Său necreat la omul care s-a pregătit
spre a-L primi. Astfel, la insistenţele dreptului şi ca răspuns la stăruinţa
sa în a-L afla în ciuda tuturor evidenţelor, Dumnezeu i se adresează lui
Iov, aratându-i măretia creaţiei Sale.

"Tragedia s-a terminat, Iov a învins ispitirea lui Satan; el regăseşte

sentimentele pe care le-a experimentat la începutul cărţii. Acum
cunoaşte intimitatea divină, l-a văzut pe Dumnezeu. A urcât pe Horeb,
prin suferinţă a putut încerca experienţa mistică a lui Dumnezeu. Iov este
un martor al Domnului. El mărturiseşte oamenilor prezenţa şi lucrarea lui
Dumnezeu în lume şi în fiecare fiinţă umană. Atunci când Iov îşi ridică
glasul, declarându-şi nevinovăţia şi credinţa, o face în faţa lui Dumnezeu.

Dumnezeu este singura sa preocupare, întreaga viaţă Lui Îi este

consacrată şi va fi necesară apariţia finală pentru ca, în sfârşit, să se facă
lumină în el, pentru ca experienţa suferinţei şi a credinţei să fie
completă. După această arătare, Iov devine un iniţiat, la fel ca Moise,
omul ce l-a văzut pe Dumnezeu. Pentru Iov lumea nu este o absurditate,
chiar dacă ideile sale semite pot şoca, lumea aparţine lui Dumnezeu.
Niciodată îndoiala nu trece de buzele sale, comparativ cu îngustimea
spirituală a prietenilor, bine instalaţi în Lege. Caracterul de neînţeles al
suferinţei îl animă, îl conduce spre misterul cel mai profund al credinţei.
Iov este un mistic al suferinţei. În el, neliniştea şi disperarea capătă un
sens. Durerea, voită sau nu, părăsirea aparentă de către Dumnezeu nu
sunt decât mijloace de purificare. Intr-o asemenea stare nu este posibila
pentru om decât o singură atitudine, cea de încredere, trăită în tăcerea
credinţei.”11

"Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu
Te-a văzut. Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc
în praf şi în cenuşă” (Iov 42, 5-6).
Rostirea lui Dumnezeu către Iov nu este propriu-zis un răspuns, întrucât
El nu-i explică lui cauza suferinţelor prin care a trecut. ÎNŢELEGEM DIN
ACEASTA FAPTUL CĂ OMUL, FIE EL ŞI DESĂVÂRŞIT, NU-L POATE CUPRINDE
PE DUMNEZEU ÎN RAŢIONAMENTELE SALE. Dumnezeu Se descoperă -
dăruieşte într-o dragoste supra-raţională şi aceasta este chemarea ultimă
a omului: de a ieşi din marginile raţiunii şi ale vieţii sale spre a se bucura
de nemărginirea iubirii şi întelepciunii dumnezeieşti.

In cazul celor aflaţi într-o stare avansată de boală, având de suferit

dureri extraordinar de mari, personalitatea lui Iov poate constitui un
răspuns şi mai mult decât aceasta, chiar un model.

In mentalitatea modernă puternic şi vizibil influenţată de sistemul de

gândire apusean există în mod curent dorinţa omului de a înţelege cauza
oricărui fapt sau lucru. Dar să fim cu luare aminte la faptul că există şi o
altă posibilitate de raportare la cele ce se petrec în lumea noastră.

"Când se află în prezenţa unui eveniment nou, care îi trezeşte interesul,

omul occidental îşi pune întrebarea care este cauza acelui eveniment;
orientalii, în schimb, se concentrează să înţeleagă care este semnificaţia
acelui eveniment pentru viaţa lor. De aici rezultă că cel dintâi om este
unul de tip tehnic. Cunoscând cauza a ceea ce este în faţa noastră,
putem corecta şi schimba lumea. Cel de-al doilea tip este unul
contemplativ: căutând semnificaţia realităţii, el Îl ascultă pe Dumnezeu
care-i vorbeşte prin toate lucrurile.”12

În cazul durerilor, bolnavul va căuta să şi le explice prin anumite păcate

săvârşite şi care sunt acum pedepsite de Dumnezeu. Desi duhovniceşte
vorbind, odată ce păcatul a fost iertat prin taina spovedaniei, el nu
mai este lucrător, boala trupească ar putea continua să avanseze. În
această situaţie suferindul poate fi învăţat că nu trebuie să se lase
doborât de durere, nici măcar de senzaţiile generate de aceasta. Ca şi
în cazul lui Iov, acestea trebuie folosite ca mijloc de adunare a
gândurilor din risipirea obisnuită şi de concentrare a minţii către
Dumnezeu. Nimeni şi nimic nu trebuie să fie mai apropiat de noi decât
gândul la Dumnezeu.

Pe de altă parte, suferindul îşi duce în fapt singur suferinţa. Chiar dacă
apropiaţii stau în preajma lui, practic ei nu pot să-l scutească de dureri.
De aceea, bolnavul aflat într-o astfel de situaţie se aseamănă foarte
bine cu Iov, care a pierdut şi averea şi familia şi pozitia socială şi a
ajuns să se afle faţă în faţă cu Dumnezeu. Pentru această stare faţă
către faţă cu Dumnezeu trebuie să ne concentrăm atenţia, astfel incât
bolnavul să se poată pregăti cât mai bine de întâlnirea cu El. Astfel e
adevărat că Iov, după ce a trecut prin toate încercările cu bine, a
redobândit de la Dumnezeu bunăstarea în lumea aceasta. Dar trebuie să
avem în vedere totodată că această redobândire a stării materiale nu a
avut pentru Iov nici o importanţă spirituală, bucuria lui cea mare fiind
faptul că l-a putut vedea pe Dumnezeu încă din viaţa aceasta.

"Comparând, socotesc, pe cele trupeşti date, după suportarea

încercărilor, cu făgăduiala făcută de Dumnezeu lui Iov, le-a numit pe cele
dintâi mici, ca unele ce nu se pot compara în nici un chip cu cele veşnice.
Iar spunând: «pentru cei mici rânduite» a numit «mici» pe cei mici în
cunoaşterea înţelegătoare, care uşor se smintesc de raţiunile proniei şi
ale judecăţii şi se clatină chiar în dreapta credinţă. Despre aceştia
socotesc că zice şi Domnul în Evanghelie: «Cel ce sminteşte pe unul din
aceştia mici» (Mc. 9, 42). Aceştia oricând ar vedea pe cel drept bolnav
sau sărac, sau supus altor necazuri, ar suferi această sminteală. şi dacă
aceşti mai slabi socotesc că oricine trebuie iertat de Dumnezeu, cu atât
mai mult se smintesc de schimbarea totală a sorţii lui Iov, privit de toţi ca
drept. Despre aceştia a zis invăţătorul: «Pentru cei mici rânduite».”13

"Bunurile pământeşti date lui Iov a doua oară au fost mici şi date pentru
cei mici, ca să nu se smintească văzând pe un om drept, ca Iov, supus la
atâtea necazuri. Dar aceste bunătăţi sunt mici şi în comparaţie cu
bunătăţile vieţii veşnice făgăduite lui Iov.”14

Bolnavul poate dobândi o perspectivă similară asupra raportului dintre

prezentul în care încă se mai află şi suferă şi viitorul pentru care se
pregăteşte. Astfel el poate dobândi veşnicia cu Hristos în care va vedea
împlinindu-se făgăduinţa Domnului: "Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau
surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru
numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică (Matei XIX,
29).” Şi astfel Golgota suferinţei lui individuale se va transforma în
bucuria trăirii în lumina Taborului dumnezeiesc.

Preot Tudor Ciocan, Capela "Sfântul Acoperamânt al Maicii Domnului” -

Spitalul de Ortopedie "Foişorul de Foc”

1
Bartolomeu Valeriu Anania, "Introducere la Iov” în "Biblia sau Sfânta
Scriptură”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti – 2001, p. 553.
2
Art. "Cœur” în "Vocabulaire de Théologie biblique”, publié sous la
direction de Xavier Léon-Dufour, Les Éditions du Cerf, Paris, 1991, p. 178.
3
P. Tomáš Špidlik S.J., "Spiritualitatea Răsăritului creştin – I. Manual
sistematic”, Traducere şi prezentare: diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis,
Sibiu, 1997, p. 381.
4
Art. "Enfant” în "Vocabulaire de Théologie biblique”, p. 350.
5
Sfântul Ioan Gură de Aur, "Scrieri – Partea a III-a, Omilii la Matei”,
Traducere, introducere şi note de Pr. D. Fecioru”, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti – 1994, p.
433.
6
Să observăm că Sfântul Maxim Mărturisitorul în tâlcuirea la Rugăciunea
Domnească arată ca "Numele lui Dumnezeu şi Tatălui, fiinţeşte şi
Ipostatniceşte petrecător este Fiul cel Unul născut.” (Sfântul Macsim
Mărturisitorul, "Tâlcuire pe scurt la rugăciunea «Tatăl nostru» către un
iubitor de Hristos” în vol. "Filocalia – vol. I”, Editie îngrijită de Doina
Uricariu, Studiu introductiv de academician Virgil Cândea, Universalia,
2001, p. 455).
7
Sf. Maxim Marturisitorul, "Raspunsuri către Talasie”, citat în vol.
"Lumina din inimi – Spiritualitate isihastă în traducerea şi tâlcuirea
Părintelui Stăniloae”, Trinitas, Iaşi, 2003, p. 236.
8
„Generos, Midrasul ne-o infatiseaza intr-o lumina mai atragatoare: ea se
sacrifica pentru a-l ingriji cu devotament şi dragoste.” (Elie Wiesel,
”Celebrare biblica – Portrete şi legende”, Traducere de Janina Ianosi,
Editrua Hasefer, Bucuresti, 1998 , p. 225). Iar în Coran, Allah adresandu-
i-se lui Iov ii porunceste: "Ia în mana ta o legatura [de vergi] şi bate
[muierea ta] şi nu calca juramântul (XXXVIII, 42) ("Coranul”, Traducere
din araba: dr. Silvestru Isopescu, Editura Cartier, 1997).”
9
Sf. Grgorie Sinaitul, "Invatatura cu de-amanuntul despre linistire şi
rugaciune” în „Filocalia – vol. VII”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti – 1977, p. 172.
10
Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, "Spiritualitatea ortodoxa – Ascetica şi
mistica”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Romane, Bucuresti – 1992, p. 242.
11
Serge Missatkine, "Mistica Vechiului Testament” în „Enciclopedia
doctrinelor mistice - vol. 1” sub directia lui Marie - Madeleine Davy,
Coordonatori traducere Adriana Babeti şi Eugen Dorcescu, Editura
Amarcord, Timisoara, 1997, p. 174.
12
Tomáš Špidlik, "Miscellanea I – La originile Europei”, Traducere din
limba italiana: Cristian Soimusan, Galaxia Gutenberg, p. 107.
13
Sfântul Maxim Marturisitorul, "Ambigua”, Traducere, introducere şi
note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti – 1983, cap. 73, p. 190.
14
Pr. Prof. Dumitru Staniloae Nota 240 în vol. "Ambigua” de Sfântul
Maxim Marturisitorul, Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti – 1983, p. 190.

Pe aceeaşi temă: Desăvârşirea omului în conceptia filocalica a parintelui Dumitru

Staniloae
DE ZIUA DREPTULUI IOV – MEDITAŢIE DESPRE SUFERINȚĂ ȘI
PRIETENIE. “Nu te uita la om din ce cauza suferă, ci uită-te la cât
de mult suferă!”

Învăţătura cea mai insemnată pe care creştinii o pot descoperi în Cartea lui
Iov mi s-a părut a fi modul în care trebuie să ne purtăm cu cei aflaţi în
suferinţă.

Pentru cei sub Legea lui Moise, sensul principal era cel de a nu cârti împotriva
judecăţii lui Dumnezeu, chiar dacă abia prin Hristos îşi capătă lămurirea. Faptul
că oamenii drepţi de atunci nu puteau intui decât umbra noimelor adânci ale
suferinţei şi Învierii lui Hristos este vădit de faptul că Dumnezeu îi mustră atât
pe dreptul Iov, pentru atitudinea lui de a cere socoteală, cât şi pe ceilalţi
înţelepţi, prieteni ai acestuia.

Iov este convins de nevinovăţia sa şi, chiar dacă recunoaşte, smerit,

covârşitoarea distanţă dintre Înţelepciune şi priceperea sa, tot vrea să intre la
judecată şi să-şi susţină cauza în faţa Domnului. “Nefericirea nu este ea oare
pentru cel nedrept şi nenorocirea pentru făptuitorii fărădelegii?”, se
întreabă el. Acelaşi tip de înţelegere omenească au şi prietenii săi care
consideră că, de vreme ce este urgisit, trebuie să fi fost pedepsit de Dumnezeu
pentru păcatele sale, ca să-l îndrepte. “Dumnezeu o să încovoaie ce e drept? Cel
Atotputernic o să strâmbe El dreptatea?”, se întreabă ei, concluzionând că Iov
trebuie să-L fi mâniat pe Dumnezeu. Până la venirea în lume a lui Hristos,
până la Cruce şi suferinţa fără de vină, toate acestea sunt de neînţeles.
Nici Iov, “cel fără prihană şi drept“, lamura oamenilor de atunci, nici
ceilalţi înţelepţi nu pot pricepe. “Cu adevărat, am vorbit fără să înţeleg
despre lucruri prea minunate pentru mine“, recunoaste Iov la sfârşit.
“Mânia Mea arde impotriva ta (Elifaz) şi împotriva celor doi prieteni ai tăi,
pentru că n-aţi vorbit de Mine aşa de drept, precum a vorbit robul Meu
Iov“, le spune Dumnezeu celor trei prieteni ai acestuia. Totusi, înţelepţii grăiesc
lucruri adevărate despre Dumnezeu, o mulţime de fraze frumoase le atestă
cunoaşterea asupra celor Dumnezeieşti şi pătrunderea omenească. Nici Domnul
nu le spune că au grăit strâmbe sau rele, ci doar îi compară cu Iov, despre care
ştia dintru început că “nu este nici unul ca el pe pământ, fără prihană şi drept şi
temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău“. Cei trei prieteni îi
greşesc lui Iov şi, deşi analiza lor este corectă în general, este strâmbă din
 această pricină în faţa lui Dumnezeu. Nu poţi să-L iei ca martor pe
Dumnezeu, cu judecăţile Sale, pentru a spori amărăciunea şi mizeria
unui om. Chiar dacă litera legii te îndreptăţeşte, prioritate are duhul iubirii. Mai
drept a vorbit Iov, căci cuvintele sale veneau din suferinţă, nu din Lege. Domnul
îi iartă pe prietenii lui Iov doar pentru rugăciunile acestuia, arătându-le, astfel,
că lui îi greşiseră.
Domnul nu îl mustră pe Elihu, tânărul care cuvântează după ce aude părerile
celor mai vârstnici, deşi “mânia lui se aprinsese împotriva lui Iov, fiindcă el
pretindea că este drept înaintea lui Dumnezeu“. Poate că tinereţea sa, laolaltă
cu faptul că nu îi era prieten lui Iov, îl scuza în faţa Domnului.

Să ne amintim şi noi, cei ce ştim că suferinţa nu este doar mijlocul dumnezeiesc

de a-i îndrepta pe Cale pe cei care s-au abătut, că judecăţile Domnului nu
sunt făcute pentru a îi lovi noi cu ele pe cei căzuţi ori suferinzi. Şi, ca să
nu ne credem cumva mai simţitori decât prietenii lui Iov, să spunem că aceştia
veniseră ca să “împărtăşească durerea lui şi să-l mângaie“. Atunci când l-au
văzut “s-au tânguit şi şi-au sfâşiat fiecare veşmântul şi şi-au presărat
capul cu ţărână, apoi au şezut pe pământ, lângă el, şapte zile şi şapte
nopţi, fără să-i spună nici un cuvânt, căci vedeau cât este de mare
durerea lui“. Oare noi putem face atât pentru un prieten? Să-i adâncim
suferinţa cu sfaturile noastre “înţelepte” putem, cu siguranţă…

Încheiem meditaţia noastră cu două scurte cuvinte duhovniceşti ale unor mari
Sfinţi recenţi care pot fi luate drept concluzii:

 “Nu te uita la om din ce cauză suferă, ci uită-te la cât de mult

suferă!” (Cuv. Sofronie de la Essex, citat de părintele Rafail Noica)

 “Celui care suferă nu trebuie să-i spui multe cuvinte, nici să-l

dăscăleşti. Înţelege că te doare pentru el şi astfel se foloseşte. Durerea

este totul.” (Cuv. Paisie Aghioritul)