Este evident că, cel puţin în interiorul spaţiului nostru cultural, această
psihoterapie este cea mai compatibilă tipului de personalitate a românului, care s-a
născut, probabil deloc întâmplător, într-un mediu de spiritualitate ortodoxă. Cu
toate acestea, psihoterapia ortodoxă este o realitate viabilă nu numai românului, ci
şi oricărui om din lume. Ea este universală datorită harului necreat care vindecă
lumea, dar o şi circumscrie, asigurând prin aceasta o participare reală la
universalitate, nu la una simplu geografică, ci la aceea care-şi are originea în
Dumnezeu dătătorul-de-viaţă. Prin aceasta se explică şi atracţia duhovnicească a
Ortodoxiei pretutindeni în lume.
Tradiţia bimilenară a terapeuticii ortodoxe
Toate datele experimentale ale acestei terapii sunt probate printr-o tradiţie care
funcţionează de două mii de ani. Încă din secolul al IV-lea, Sf. Grigorie Teologul
numea lucrarea preotului, aceea de a povăţui sufletele spre mântuire, „artă a
artelor şi ştiinţă a ştiinţelor”. De fapt, aşa cum de altfel se şi poate constata, orice
act care se săvârşeşte în sânul Bisericii stă sub semnul artei formatoare a
personalităţii omului. În comunitatea eclesială, orice gest reprezintă întâlnirea
dintre două lumi: cea pe care o vedem că se manifestă material şi cea tainică a
Duhului, care o penetrează pe cea dintâi. De aceea, orice lucrare săvârşită în
spaţiul Bisericii devine lucrare duhovnicească. Iar, potrivit lui Nikos Matsoukas,
„lucrarea duhovnicească reclamă disciplină, stare neclintită faţă de lume şi ekstas
creator tăcut”. Prin aceasta se realizează ceea ce a fost de neconceput pentru
gândirea antică sau pentru cea necreştină: evitarea schizofreniei dualiste,
împletirea armonioasă dintre materie şi spirit, transfigurarea prin har atât a
sufletului, cât şi a trupului, după cum mărturisesc călugării isihaşti.
Traseul terapeutic
Patimile
Păcatele săvârşite după Botez sunt rodul patimilor care au apărut în firea
omenească de după cădere şi au fost amplificate printr-o viaţă egoistă. Tradiţia
ortodoxă a descoperit existenţa a opt patimi mai generale. Acestea sunt, aşa cum
le prezintă şi analizează Sf. Ioan Casian: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de
arginţi, mânia, întristarea, trândăvia (akedia), slava deşartă, mândria. În opinia Sf.
Ioan Damaschinul, săvârşirea păcatului se desfăşoară în mai multe etape, începând
de la ispita mentală şi până la înfăptuirea lui. Acestea sunt: atacul, însoţirea,
patima, lupta, robirea, consimţirea şi făptuirea. „Altceva este adică momeala
(atacul), altceva însoţirea, altceva lupta, altceva patima, altceva învoirea
(consimţirea), care e aproape de faptă, şi altceva robirea. Momeala este gândul
adus simplu în minte de vrăjmaşul, ca de pildă: fă aceasta sau aceea, cum i-a zis
Domnului şi Dumnezeului nostru: „Zi ca să se facă pietrele acestea pâini”. Iar
aceasta, cum s-a spus, nu atârnă de noi. Însoţirea este primirea gândului strecurat
de vrăjmaş, preocuparea cu el şi convorbirea plăcută a voii noastre cu el. Patima
este deprinderea cu gândul strecurat de vrăjmaş, care se naşte din însoţire, şi
învârtirea necontenită a cugetării şi a închipuirii în jurul lui. Lupta este împotrivirea
cugetării fie la stingerea patimii din gând sau a gândului pătimaş, fie prin învoire, la
săvârşirea păcatului. Luarea în robie este ducerea silnică şi fără voie a inimii,
stăpânită de prejudecată şi de o îndelungată obişnuinţă. Învoirea este consimţirea
cu patima din gând. Iar lucrarea, însăşi împlinirea cu fapta a gândului pătimaş
încuviinţat”.
Iată acum, potrivit Sf. Ioan Damaschinul, când aceste părţi ale sufletului sunt
cuprinse de boală şi când sunt sănătoase: „Păcatele din raţiune sunt acestea:
necredinţa, erezia, nebunia, blasfemia, nemulţumirea, încuviinţarea păcatelor ce
se ivesc din partea pătimitoare. Iar tămăduirea şi leacul acestora reprezintă
credinţa neîndoielnică în Dumnezeu şi în dogmele adevărate, neînşelătoare şi
ortodoxe, cugetarea neîncetată la cuvintele Duhului, rugăciunea curată şi
neîncetată şi mulţumirea către Dumnezeu. Păcatele iuţimii sunt acestea: cruzimea,
ura, necompătimirea, pomenirea răului, pizma, uciderea şi cugetarea necontenită
la unele ca acestea. Iar tămăduirea şi leacul lor: iubirea de oameni, dragostea,
blândeţea, iubirea de fraţi, compătimirea, suferirea răului şi bunătatea. Păcatele
părţii poftitoare sunt acestea: lăcomia pântecelui, nesăturarea, beţia, curvia,
preacurvia, necurăţia, desfrânarea, iubirea de avuţii, pofta de slavă deşartă, de
bani şi de plăcerile trupeşti. Iar tămăduirea şi leacul lor sunt: postul, înfrânarea,
reaua pătimire, neaverea, împărţirea averilor la săraci, dorinţa bunurilor viitoare
nemuritoare, dorul după Împărăţia lui Dumnezeu şi poftirea învierii”. Din cele de
mai sus se poate observa caracterul iraţional şi haotic al consecinţelor păcatului.
Este necesar ca o terapie eficientă să iasă din hăţişul multitudinii de manifestări
exterioare ale diferitelor boli şi să găsească cu discernământ rădăcina problemei şi
rezolvarea ei. Iar vindecarea sufletului presupune săvârşirea cu uşurinţă a virtuţilor
şi bucuria relaţiei cu Dumnezeu şi cu semenii.
Păcatul-generator de boli
aprilie 8, 2012
La mormant ajung si Ioan si Petru. Desi Ioan soseste primul, el intra in mormant
dupa Petru. Se pare ca in afara de prezenta giulgiului si a mahramei, care indicau
ca Hristos a inviat, apostolii au vazut in mormant ceva minunat. A fost o experienta
invaluita in taina, care a constituit o adevarata iluminare. Din aceasta clipa, Ioan a
crezut fara sovaiala in Invierea lui Hristos. Cei doi apostoli vor merge sa vesteasca si
celorlalti Invierea lui Hristos. Maria Magdalena, care ii urmase pe cei doi ucenici, nu
pleaca de la mormant, ramane aici sa planga. Gandul ei era ca trupul lui Iisus
fusese furat. Pe cand plangea, potrivit Scripturii, i se arata doi ingeri. Dupa putin
timp, i se arata si Hristos, pe care Il aseamana pentru inceput cu un gradinar,
caruia ii cere sa-i vesteasca unde a fost pus Hristos. Dupa ce are loc recunoasterea
lui Hristos, primeste misiunea sa merga si sa vesteasca ucenicilor: „Mergi la fratii
Mei si le spune: Ma voi sui la Tatal Meu si Tatal vostru”.
Desi trupul lui Hristos fusese preamarit, Hristos accepta, in rastimpul celor 40
de zile, sa se adapteze dimensiunilor actuale ale universului uman. Acest „trup al
slavei”, dupa expresia paulina, nu mai este dependent nici de spatiu, nici de timp,
caci nu mai face parte din lumea cazuta. Aratarile sunt un pogoramant fata de
slabiciunea omeneasca. Domnul se face accesibil simturilor: poate fi vazut, auzit si
chiar pipait. Hristos cel inviat este tot atat de real ca si Cel dinainte de Patimi, dar
se afla la alt nivel existential, deoarece trupul Sau nu mai este supus mortii, in El
straluceste Duhul. Desi trupul a fost indumnezeit, ca si natura Sa omeneasca, firile
vor continua sa ramana neschimbate si de sine statatoare pentru vesnicie.
Invierea lui Hristos nu este o simpla revenire la viata pamanteasca, ci
inceputul altei vieti: viata vesnica, in care trupul omenesc nu mai este supus
stricaciunii. De aceea, Biserica Ortodoxa canta in ziua de Pasti: „Praznuim astazi
omorarea mortii si inceputul unei alte vieti, vesnice”.
Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca Mantuitorul a refacut chipul divin din
om, lepadand in mormant, in dimineata Invierii, trasatura patimitoare. Din
momentul mortii si a invierii Domnului, istoria intra in perioada eshatologica, iar
Imparatia, aflata deocamdata in transcendent, tinde sa inglobeze treptat toata
creatia. In Hristos cel inviat incepe transfigurarea lumii, dar aceasta transfigurare
nu se descopera decat prin mijlocirea acelora care au atins culmile sfinteniei.
Trebuie sa retinem ca Invierea nu-L indeparteaza pe Hristos de oameni. El va
continua, chiar sezand de-a dreapta Tatalui, lucrarea de prefacere a lumii.
sursa: parohiatimus.blogspot.com
Pe de altă parte îndemnul Sf. Antonie este total aplicabil pentru creștinii din lume.
Este o atenționare, un semnal de alarmă, care luat în serios ar putea schimba fața
lumii, fără ca totuși să facă din Biserică doar o asociație de binefacere. Datoria
Bisericii de a se ocupa de nevoile materiale ale celor săraci nu este decât una
implicită, indirectă. Indirectă pentru că grija față de cel de lângă noi este o sarcină
personală, a fiecăruia în parte. Biserica fiind totalitatea celor uniți cu Hristos,
putem deduce de aici o îndatorire la nivel macro. Însă acțiunile de acest tip nu sunt
neapărat specifice Bisericii, iar dacă sunt asumate se întâmplă tocmai pentru că
uităm prea adesea că „de la aproapele nostru vin și viața și moartea”.
Ziarul Lumina