Anda di halaman 1dari 11

Psihoterapia ortodoxă, calea vindecării sufletului

Biserica Ortodoxă, în calitatea ei de trup tainic al lui Hristos şi sălaş al


Duhului Sfânt, posedă în sine capacitatea de a dezvolta o teologie socială
divino-umană al cărei scop să nu se limiteze la simpla ajutorare a aproapelui
sau la exercitarea unei anumite terapii parţiale, ci să ţintească în principal,
printr-o orientare hristologică a acestei lucrări, salvarea sufletului. Această
importantă misiune considerăm că o poate dezvolta cu succes psihoterapia
ortodoxă, realitate constitutivă a Bisericii, asupra căreia vom încerca să
atragem atenţia în cele ce urmează.

” Fundamentul şi posibilitatea psihoterapiei ortodoxe se află în evenimentul


unic al întrupării Fiului lui Dumnezeu, care prin acest act îşi asumă firea
umană în integralitatea ei, pe care apoi o trece printr-un proces complet de
vindecare, cu alte cuvinte terapeutic.”

Este bine cunoscut faptul că întreaga tradiţie biblică şi patristică conţine o


multitudine de expresii ca: vindecarea, tămăduirea sau terapia sufletului (de unde
de altfel îşi extrage seva etimologică şi conceptul modern de „psihoterapie”). Însă,
cu toate că termenul de psihoterapie este întâlnit şi în spaţiul ştiinţelor umaniste,
semnificaţia conceptului de psihoterapie ortodoxă este esenţial diferită de tehnicile
care, conform diverselor teorii psihologice, îşi propun o investigaţie analitică a
sufletului şi, de aici, găsirea unor soluţii omeneşti de echilibrare psihică.
Psihoterapia ortodoxă însă îşi propune prin excelenţă să-l aşeze pe om într-o relaţie
corectă cu Dumnezeu, să I se închine Lui în duh şi în adevăr; să-l orienteze pe om
spre Cel ce are puterea reală de a tămădui, spre „Cel ce vindecă toate bolile tale”
(Ps. 102, 3), adică spre Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Pornind de la acest
principiu, psihoterapia ortodoxă prevede apoi o serie de rânduieli ascetice, precum
şi relaţii iubitoare frăţeşti cu semenii (comunitatea creştină), lucruri menite să
conducă persoana omenească spre o deplină sănătate sufletească.
Debutul psihoterapiei ortodoxe

Fără îndoială, un rol important în promovarea conceptului contemporan de


psihoterapie ortodoxă îl are mitropolitul grec Hierotheos Vlachos, care a reuşit să
structureze învăţătura Sfinţilor Părinţi din perspectiva unui proces terapeutic, fără
să se abată nici de la duhul, nici de la litera acestora.

Elaborarea unui sistem de psihoterapie ortodoxă în spaţiul terapeutic românesc se


impune ca o necesară şi aşteptată completare, din perspectivă religioasă, la
tehnicile deja existente în acest moment. Această psihoterapie, sau mai exact
antropoterapie deoarece ea urmăreşte terapia omului înţeles ca o unitate
psihosomatică, este o formă terapeutică dintre cele mai cuprinzătoare şi mai
complexe, care ţinteşte delicata antrenare a omului într-o relaţie cu Dumnezeu şi
cu semenii. psihoterapia ortodoxă este o artă al cărei scop constă în restaurarea
omului şi redobândirea stării iniţiale de sănătate, lucruri care dintr-o anumită
perspectivă sunt sinonime cu mântuirea.

Psihoterapia ortodoxă porneşte de la premisa că principala boală a omului


contemporan, din care derivă şi toate celelalte, este absenţa lui Dumnezeu din
viaţa sa, de aceea prioritatea capitală a acestuia este regăsirea relaţiei
interpersonale cu Dumnezeu.

Este evident că, cel puţin în interiorul spaţiului nostru cultural, această
psihoterapie este cea mai compatibilă tipului de personalitate a românului, care s-a
născut, probabil deloc întâmplător, într-un mediu de spiritualitate ortodoxă. Cu
toate acestea, psihoterapia ortodoxă este o realitate viabilă nu numai românului, ci
şi oricărui om din lume. Ea este universală datorită harului necreat care vindecă
lumea, dar o şi circumscrie, asigurând prin aceasta o participare reală la
universalitate, nu la una simplu geografică, ci la aceea care-şi are originea în
Dumnezeu dătătorul-de-viaţă. Prin aceasta se explică şi atracţia duhovnicească a
Ortodoxiei pretutindeni în lume.
Tradiţia bimilenară a terapeuticii ortodoxe

Toate datele experimentale ale acestei terapii sunt probate printr-o tradiţie care
funcţionează de două mii de ani. Încă din secolul al IV-lea, Sf. Grigorie Teologul
numea lucrarea preotului, aceea de a povăţui sufletele spre mântuire, „artă a
artelor şi ştiinţă a ştiinţelor”. De fapt, aşa cum de altfel se şi poate constata, orice
act care se săvârşeşte în sânul Bisericii stă sub semnul artei formatoare a
personalităţii omului. În comunitatea eclesială, orice gest reprezintă întâlnirea
dintre două lumi: cea pe care o vedem că se manifestă material şi cea tainică a
Duhului, care o penetrează pe cea dintâi. De aceea, orice lucrare săvârşită în
spaţiul Bisericii devine lucrare duhovnicească. Iar, potrivit lui Nikos Matsoukas,
„lucrarea duhovnicească reclamă disciplină, stare neclintită faţă de lume şi ekstas
creator tăcut”. Prin aceasta se realizează ceea ce a fost de neconceput pentru
gândirea antică sau pentru cea necreştină: evitarea schizofreniei dualiste,
împletirea armonioasă dintre materie şi spirit, transfigurarea prin har atât a
sufletului, cât şi a trupului, după cum mărturisesc călugării isihaşti.

Traseul terapeutic

Ortodoxia a dezvoltat un traseu duhovnicesc progresiv, care porneşte de la


despătimirea omului, trece prin luminare şi „sfârşeşte” într-o necontenită
îndumnezeire. Iar tot acest proces de înaintare a omului în Dumnezeu este
totodată şi unul psihoterapeutic. Mai exact prima fază, cea a purificării sau a
eliberării de patimile egoiste, ar putea acoperi semnificaţia modernă a cuvântului
psihoterapie. Însă, deşi psihoterapia ortodoxă îşi propune ceea ce printre altele
urmăreşte şi psihoterapia laică (dar, aşa cum am amintit mai sus, abia în al doilea
rând), adică să-l scape pe om de complexe, nevroze, tulburări ale personalităţii,
psihoze etc., ea are baze „metafizice”, metode şi scopuri mai ample şi de multe ori
cu totul diferite de cele ale psihoterapiei de provenienţă occidentală.
Fundamentul şi posibilitatea psihoterapiei ortodoxe

Fundamentul şi posibilitatea psihoterapiei ortodoxe se află în evenimentul unic al


întrupării Fiului lui Dumnezeu, care prin acest act îşi asumă firea umană în
integralitatea ei, pe care apoi o trece printr-un proces complet de vindecare, cu
alte cuvinte terapeutic. Dar pentru că Iisus Hristos asumă nu doar firea umană
concretă a propriei Lui persoane, ci şi firea tuturor oamenilor, devin posibile
terapia şi mântuirea tuturor oamenilor prin participarea la aceeaşi fire omenească
îndumnezeită cu cea a Fiului lui Dumnezeu. Aşadar, prin luarea de către Dumnezeu
a firii omeneşti în Ipostasul Cuvântului, a doua Persoană a Sfintei Treimi, şi
mântuirea ei în El, se deschide posibilitatea comuniunii omului cu Dumnezeu prin
intermediul firii umane îndumnezeite a lui Iisus Hristos. Aceasta este singura
modalitate de comunicare a omului cu Dumnezeu, care, în afara lui Iisus Hristos, nu
poate acoperi în nici un fel diferenţa infinită dintre realitatea creată şi cea
necreată. În primul rând, prin împărtăşirea de energiile dumnezeieşti prezente în
firea omenească a lui Hristos, şi apoi prin efortul ascetic individual de despătimire
şi dobândire a virtuţilor sunt posibile terapia şi salvarea tuturor oamenilor. Este
vorba, în final, de realizarea unei sinergii între Dumnezeu şi om şi a oamenilor
întreolaltă, care se poate produce numai prin medierea transformatoare a harului
dumnezeiesc. Din acest motiv, pe lângă exercitarea virtuţilor, este necesară
participarea la Sfintele Taine ale Bisericii, care sunt forme ale prezenţei harului
necreat în realitatea creată a lumii, la care credincioşii sunt chemaţi spre
împărtăşire.

Patimile

Păcatele săvârşite după Botez sunt rodul patimilor care au apărut în firea
omenească de după cădere şi au fost amplificate printr-o viaţă egoistă. Tradiţia
ortodoxă a descoperit existenţa a opt patimi mai generale. Acestea sunt, aşa cum
le prezintă şi analizează Sf. Ioan Casian: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de
arginţi, mânia, întristarea, trândăvia (akedia), slava deşartă, mândria. În opinia Sf.
Ioan Damaschinul, săvârşirea păcatului se desfăşoară în mai multe etape, începând
de la ispita mentală şi până la înfăptuirea lui. Acestea sunt: atacul, însoţirea,
patima, lupta, robirea, consimţirea şi făptuirea. „Altceva este adică momeala
(atacul), altceva însoţirea, altceva lupta, altceva patima, altceva învoirea
(consimţirea), care e aproape de faptă, şi altceva robirea. Momeala este gândul
adus simplu în minte de vrăjmaşul, ca de pildă: fă aceasta sau aceea, cum i-a zis
Domnului şi Dumnezeului nostru: „Zi ca să se facă pietrele acestea pâini”. Iar
aceasta, cum s-a spus, nu atârnă de noi. Însoţirea este primirea gândului strecurat
de vrăjmaş, preocuparea cu el şi convorbirea plăcută a voii noastre cu el. Patima
este deprinderea cu gândul strecurat de vrăjmaş, care se naşte din însoţire, şi
învârtirea necontenită a cugetării şi a închipuirii în jurul lui. Lupta este împotrivirea
cugetării fie la stingerea patimii din gând sau a gândului pătimaş, fie prin învoire, la
săvârşirea păcatului. Luarea în robie este ducerea silnică şi fără voie a inimii,
stăpânită de prejudecată şi de o îndelungată obişnuinţă. Învoirea este consimţirea
cu patima din gând. Iar lucrarea, însăşi împlinirea cu fapta a gândului pătimaş
încuviinţat”.

Prin urmare, Părinţii nu recomandă cugetarea sau îndulcirea cu gândurile pătimaşe


ivite în minte, ci respingerea momelii prin împotrivire şi certare. Pentru că cel ce a
făcut aceasta „a tăiat dintr-odată toate cele ce urmează”.

Boală şi structură psihică

Procesul de amplificare iraţională a patimilor schiţat mai sus, născător al păcatului


cu fapta şi care, în general, este cauza tuturor bolilor psihice şi somatice, nu este
valabil pentru suflet în întregul său, ci este distribuit în funcţie de tipul patimii pe o
anumită latură a sufletului. Pentru a lămuri acest lucru, vom nota succint că
sufletul este realitatea creată nonmaterială a persoanei umane, zidit după chipul
lui Dumnezeu. El reprezintă elementul spiritual al omului şi se structurează pe trei
laturi. Partea raţională care cuprinde raţiunea, cugetarea, şi mintea (nous). Mintea
reprezintă ochiul sufletului, partea cea mai profundă a sufletului. Prin intermediul
ei – spune Sf. Maxim Mărturisitorul -, se exercită funcţia contemplativă a sufletului.
Mintea are capacitatea de a primi vederea duhovnicească (theoria) a lui Dumnezeu,
dar nu de a o produce ea însăşi. Contemplaţia lui Dumnezeu este un har oferit
minţii curate de către Acesta. Raţiunea însă nu are această capacitate, ci este doar
o funcţie a sufletului care se actualizează în planul logicii, al discursivităţii şi al
conceptelor prin care nu se poate dobândi o experiere a lui Dumnezeu. A doua este
partea volitivă (sau iuţimea), adică potenţa impulsivă a actelor de curaj, de mânie
bună sau rea. Iar a treia este partea poftitoare, latura sufletului în care se află
sediul tuturor poftirilor şi dorinţelor.

Boala şi procesul terapeutic

Iată acum, potrivit Sf. Ioan Damaschinul, când aceste părţi ale sufletului sunt
cuprinse de boală şi când sunt sănătoase: „Păcatele din raţiune sunt acestea:
necredinţa, erezia, nebunia, blasfemia, nemulţumirea, încuviinţarea păcatelor ce
se ivesc din partea pătimitoare. Iar tămăduirea şi leacul acestora reprezintă
credinţa neîndoielnică în Dumnezeu şi în dogmele adevărate, neînşelătoare şi
ortodoxe, cugetarea neîncetată la cuvintele Duhului, rugăciunea curată şi
neîncetată şi mulţumirea către Dumnezeu. Păcatele iuţimii sunt acestea: cruzimea,
ura, necompătimirea, pomenirea răului, pizma, uciderea şi cugetarea necontenită
la unele ca acestea. Iar tămăduirea şi leacul lor: iubirea de oameni, dragostea,
blândeţea, iubirea de fraţi, compătimirea, suferirea răului şi bunătatea. Păcatele
părţii poftitoare sunt acestea: lăcomia pântecelui, nesăturarea, beţia, curvia,
preacurvia, necurăţia, desfrânarea, iubirea de avuţii, pofta de slavă deşartă, de
bani şi de plăcerile trupeşti. Iar tămăduirea şi leacul lor sunt: postul, înfrânarea,
reaua pătimire, neaverea, împărţirea averilor la săraci, dorinţa bunurilor viitoare
nemuritoare, dorul după Împărăţia lui Dumnezeu şi poftirea învierii”. Din cele de
mai sus se poate observa caracterul iraţional şi haotic al consecinţelor păcatului.
Este necesar ca o terapie eficientă să iasă din hăţişul multitudinii de manifestări
exterioare ale diferitelor boli şi să găsească cu discernământ rădăcina problemei şi
rezolvarea ei. Iar vindecarea sufletului presupune săvârşirea cu uşurinţă a virtuţilor
şi bucuria relaţiei cu Dumnezeu şi cu semenii.

Finalitatea psihoterapiei ortodoxe

Ar fi necesar să mai amintim că finalitatea psihoterapiei ortodoxe nu este doar o


anumită stare de eliminare a păcatelor şi a patimilor care generează bolile psihice,
ci ea năzuieşte spre o reorientare a energiilor sufletului către primirea vederii
duhovniceşti a lui Dumnezeu, ceea ce în minunatul limbaj al tradiţiei înseamnă
îndumnezeirea omului. Numai atunci când omul ajunge pe această ultimă treaptă a
vieţii duhovniceşti se poate considera că procesul terapeutic s-a încheiat. De altfel,
acest scop al psihoterapiei ortodoxe, ca şi al sensului existenţei omului, este
neasemuit exprimat de Sf. Simeon Noul Teolog în Imnele sale, din care oferim un
scurt fragment drept încheiere:

„Cugetând eu, El se află înăuntrul meu,


Strălucind înăuntrul ticăloasei mele inimi,
Învăluindu-mă din toate părţile de o strălucire nemuritoare
Şi luminând toate mădularele mele cu razele Lui.
Pătrunzându-mă întreg, mă îmbrăţişează întreg,
Se dă pe Sine întreg mie, nevrednicului,
Şi sunt umplut de iubirea şi de frumuseţea Lui
Şi mă umplu de dulceaţa dumnezeirii.
Mă împărtăşesc de lumină, particip şi la slavă
Şi-mi luminează faţa ca şi a Celui Iubit al meu.
Şi toate mădularele mele se fac purtătoare de lumină”.

Păcatul-generator de boli

O premisă specifică psihoterapiei ortodoxe este învăţătura potrivit căreia între


starea originară a omului şi cea de acum există o diferenţă existenţială radicală.
Mai exact, în starea actuală, omul nu este doar o făptură imperfectă, ci şi o făptură
cu importante denaturări ale firii, chiar şi în spaţiul psihic. Căderea în păcatul
primordial al neascultării a însemnat totodată şi întreruperea relaţiei om-
Dumnezeu, singura în care omul poate vieţui spre o plinătate veşnică, pentru care a
şi fost destinat prin creaţie. Din acest motiv prin păcat omul nu se opune doar lui
Dumnezeu, ci chiar propriei lui naturi. Din perspectivă ortodoxă, cauza tuturor
problemelor psihice şi, pe lângă acestea, a morţii este păcatul, mai întâi păcatul
originar, care şi-a imprimat consecinţele în firea tuturor oamenilor în calitatea lor
de urmaşi de aceeaşi fire ai lui Adam şi, apoi, orice păcat individual pe care-l
săvârşeşte omul.

Se cunoaşte că păcatul primordial a fost săvârşit prin ispita diavolului şi


neascultarea omului. Ulterior, acesta nu a putut fi vindecat prin nici un fel de act
sau efort omenesc. Pentru aceasta a fost nevoie de întruparea Mântuitorului şi de
Jertfa Lui pe Cruce pentru păcatele noastre. Acest act de jertfă pentru iertarea
păcatelor se actualizează după înălţarea Mântuitorului la ceruri în Tainele Bisericii,
care sunt locul prezenţei harului îndumnezeitor. De aceea, nici un om nu poate
scăpa de păcatul adamic fără Taina Botezului. Odată cu Botezul, Mirungerea şi
Euharistia, creştinul este iertat de păcatul originar şi înbisericit, el devine astfel
mădular al Trupului tainic al lui Hristos, care este Biserica.

aprilie 8, 2012

Învierea lui Iisus din morti – Evenimentul central al istoriei omenirii


Învăţătura despre învierea Domnului nostru Iisus Hristos se află în centrul credinţei
creştine: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră”, spune apostolul
Pavel (I Corinteni 15, 17). Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul din Sfânta
Treime, S-a întrupat pentru noi şi a noastră mântuire, a suferit, a fost dat la moarte
şi a treia zi a înviat din morţi (Crezul).

Nici un evanghelist nu descrie Invierea Domnului, deoarece nu au fost martori la


aceasta minune. Evanghelistii consemneaza numai ceea ce s-a petrecut dupa ce
Hristos a iesit din mormant. Din evanghelii aflam ca in prima zi a saptamanii,
duminica, femeile mironosite au venit cu miresme la mormantul lui Hristos, cu care
aveau de gand sa unga, dupa obicei, trupul lui Iisus. Se pare ca Maria Magdalena,
venita cu celelalte femei, ajunge prima la mormant si uimita de vederea pietrei
ridicate si a mormantului gol, nu le mai asteapta pe celelalte femei si alearga sa le
vesteasca apostolilor cele petrecute. Ea nu mai vede ingerul, care le intampina pe
celelalte femei si nici nu-i asculta mesajul – ca Hristos a inviat.
Pe cand femeile mironosite mergeau catre apostoli sa vesteasca cele
intamplate, sunt intampinate de Hristos cu urmatoarele cuvinte: „Bucurati-va” si
„Nu va temeti”. El le repeta indemnul dat de inger: „Duceti-va si vestiti fratilor
Mei, sa mearga in Galileea si acolo ma vor vedea”.

La mormant ajung si Ioan si Petru. Desi Ioan soseste primul, el intra in mormant
dupa Petru. Se pare ca in afara de prezenta giulgiului si a mahramei, care indicau
ca Hristos a inviat, apostolii au vazut in mormant ceva minunat. A fost o experienta
invaluita in taina, care a constituit o adevarata iluminare. Din aceasta clipa, Ioan a
crezut fara sovaiala in Invierea lui Hristos. Cei doi apostoli vor merge sa vesteasca si
celorlalti Invierea lui Hristos. Maria Magdalena, care ii urmase pe cei doi ucenici, nu
pleaca de la mormant, ramane aici sa planga. Gandul ei era ca trupul lui Iisus
fusese furat. Pe cand plangea, potrivit Scripturii, i se arata doi ingeri. Dupa putin
timp, i se arata si Hristos, pe care Il aseamana pentru inceput cu un gradinar,
caruia ii cere sa-i vesteasca unde a fost pus Hristos. Dupa ce are loc recunoasterea
lui Hristos, primeste misiunea sa merga si sa vesteasca ucenicilor: „Mergi la fratii
Mei si le spune: Ma voi sui la Tatal Meu si Tatal vostru”.

Desi trupul lui Hristos fusese preamarit, Hristos accepta, in rastimpul celor 40
de zile, sa se adapteze dimensiunilor actuale ale universului uman. Acest „trup al
slavei”, dupa expresia paulina, nu mai este dependent nici de spatiu, nici de timp,
caci nu mai face parte din lumea cazuta. Aratarile sunt un pogoramant fata de
slabiciunea omeneasca. Domnul se face accesibil simturilor: poate fi vazut, auzit si
chiar pipait. Hristos cel inviat este tot atat de real ca si Cel dinainte de Patimi, dar
se afla la alt nivel existential, deoarece trupul Sau nu mai este supus mortii, in El
straluceste Duhul. Desi trupul a fost indumnezeit, ca si natura Sa omeneasca, firile
vor continua sa ramana neschimbate si de sine statatoare pentru vesnicie.
Invierea lui Hristos nu este o simpla revenire la viata pamanteasca, ci
inceputul altei vieti: viata vesnica, in care trupul omenesc nu mai este supus
stricaciunii. De aceea, Biserica Ortodoxa canta in ziua de Pasti: „Praznuim astazi
omorarea mortii si inceputul unei alte vieti, vesnice”.
Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca Mantuitorul a refacut chipul divin din
om, lepadand in mormant, in dimineata Invierii, trasatura patimitoare. Din
momentul mortii si a invierii Domnului, istoria intra in perioada eshatologica, iar
Imparatia, aflata deocamdata in transcendent, tinde sa inglobeze treptat toata
creatia. In Hristos cel inviat incepe transfigurarea lumii, dar aceasta transfigurare
nu se descopera decat prin mijlocirea acelora care au atins culmile sfinteniei.
Trebuie sa retinem ca Invierea nu-L indeparteaza pe Hristos de oameni. El va
continua, chiar sezand de-a dreapta Tatalui, lucrarea de prefacere a lumii.

sursa: parohiatimus.blogspot.com

De la aproapele vin şi viaţa, şi moartea


Despre pustnici se spune adesea că recluziunea lor este un gest egoist sau de
lașitate. Fug din fața lumii dintr-o iubire de sine exclusivă. Că lucrurile nu stau
deloc așa vedem în Patericul egiptean, unde găsim următorul cuvânt al avvei
Antonie, un cuvânt de o profundă inspirație evanghelică: „de la aproapele este
viața și moartea. Că de vom dobândi pe fratele, pe Dumnezeu dobândim; iar de
vom sminti pe fratele, la Hristos greșim” (Antonie 9). Un asemenea mesaj nu se
găsește doar la avva Antonie, ci și la alți părinți ai pustiei. Iată câteva exemple:
Ioan Colov sau Ioan cel Pitic după cum apare în unele traduceri zice că „temelia
este aproapele pe care trebuie să-l câștig și să-i fiu de folos mai întâi. De el atârnă
toate poruncile lui Hristos” (Ioan Colov 39). Același cuvânt al avvei Antonie îl
regăsim și la Ioan Eunucul (2), însă într-o manieră aplicată: „Niciodată folosul meu
nu l-am ales și nu l-am voit mai mult decât folosul fratelui meu”.

Cuvintele avvei Antonie sunt adânc evanghelice, nefiind altceva decât o


reformulare a poruncii biblice „Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mt
22,39). Dealtfel porunca aceasta pe care o găsim în Evanghelia după Matei este de
fapt o reluare a unei porunci veterotestamentare, din Levitic 19, 18, cu diferența
fundamentală că în Levitic aproapele este reprezentat de „fii poporului tău”, în
vreme ce Noul Testament nu mai cunoaște asemenea restricții.
Avva Antonie cu afirmația citată mai sus ajunge în inima spiritualității creștine,
acolo unde se găsesc doar două porunci, anume iubirea lui Dumnezeu și a
aproapelui. Antonie cere deci monahilor care erau rupți de lume să cinstească pe
fratele, pentru că fiecare om, chip al lui Hristos fiind, trebuie slujit ca Hristos însuși
(cf. Mt 25). Spiritualitatea ascetică, monahală, chiar dacă presupune la un moment
dat fuga de oameni, de aglomerațiile urbane, gestul acesta nu trebuie văzut ca o
manifestare a indiferenței fața de ceilalți și față de nevoile lor, uneori stringente.
Evident, Antonie nu urmărește să transforme monahismul în activism social. Dar,
nevoia de rugăciune a lumii este la fel de stringentă ca nevoia de pâine. Iar
monahul, rupt fizic de lume, se străduiește să dobândească rugăciunea curată
pentru întreaga lume. Iar la această rugăciune se poate ajunge abia după o lungă
luptă cu sinele și după dobândirea nepătimirii. Rugăciunea pentru lumea întreagă
este deci un capăt de drum, la care se ajunge cu anevoie, dar care nu este nici o
clipă pierdut din vedere.

Pe de altă parte îndemnul Sf. Antonie este total aplicabil pentru creștinii din lume.
Este o atenționare, un semnal de alarmă, care luat în serios ar putea schimba fața
lumii, fără ca totuși să facă din Biserică doar o asociație de binefacere. Datoria
Bisericii de a se ocupa de nevoile materiale ale celor săraci nu este decât una
implicită, indirectă. Indirectă pentru că grija față de cel de lângă noi este o sarcină
personală, a fiecăruia în parte. Biserica fiind totalitatea celor uniți cu Hristos,
putem deduce de aici o îndatorire la nivel macro. Însă acțiunile de acest tip nu sunt
neapărat specifice Bisericii, iar dacă sunt asumate se întâmplă tocmai pentru că
uităm prea adesea că „de la aproapele nostru vin și viața și moartea”.
Ziarul Lumina