Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria – d.

30 aprilie 1945, Berlin) a fost un om

politic, lider al Partidului Muncitoresc German Național-
Socialist (NSDAP), cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al
Germaniei.
Ajuns la putere în 1933, Hitler, a transformat țara într-o dictatură monopartid bazată pe
ideologia totalitaristă și autoritaristă a național-socialismului. Politica sa expansionistă agresivă este
considerată principala cauză a izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, soldat cu pierderi
omenești colosale. De numele său sunt legate numeroase crime împotriva umanității, printre care
punerea în aplicare a unui plan naționalist și rasist de exterminare în masă a evreilor și altor
„indezirabili” din Europa, precum și lichidarea adversarilor politici din Germania. Hitler a fost ales
„omul anului” în 1938 de către revista americană Time.[7]
După izbucnirea Primului Război Mondial, Hitler s-a înrolat ca voluntar în armata germană.[45]
Hitler a fost combatant pe frontul de vest, în Franța și Belgia,[46] în regimentul bavarez Reserve, în
calitate de furier al regimentului.[47][45] A fost prezent la un număr de bătălii majore, între care prima
bătălie de la Ypres, Bătălia de pe Somme, Bătălia de la Arras și Bătălia de la
Passchendaele.[48] Hitler a fost de două ori decorat pentru vitejie. A primit Crucea de Fier de clasa a
doua în 1914[48] și Crucea de Fier de clasa întâi pe 4 august 1918 - o decorație acordată foarte rar
pentru un militar cu gradul de caporal (Gefreiter).[49][50] Pe 18 mai 1918, el a primit Insigna „Pentru
rănile suferite” (Verwundetenabzeichen).[51] Întrucât comandanții regimentului au considerat că nu
avea abilități de conducere, Hitler nu a fost promovat la rangul de Unteroffizier („subofițer”).
Sarcinile lui Hitler la sediul central al regimentului i-au permis răgazuri pentru desen și pictură. A avut
contribuții grafice, de ilustrator, pentru o gazetă militară. În octombrie 1916, Hitler a fost rănit
în coapsa stângă, în timpul bătăliei de pe Somme.[52] El a petrecut două luni în spitalul din Beelitz și
s-a reîntors pe front pe 5 martie 1917.[53] Pe 15 octombrie 1918, a fost orbit temporar de un atac
cu iperită (gaz muștar) și a fost spitalizat în Pasewalk.[54] În timp ce se afla aici, Hitler a aflat despre
înfrângerea Germaniei,[55] care l-a șocat.[56]
Hitler a descris războiul drept „cea mai mare experință a sa” și a fost lăudat de ofițerii săi pentru
vitejie.[57]
Amarul înfrângerii în război a început să-i modeleze ideologia lui.[58] Ca și alți naționaliști germani, el
credea în Dolchstoßlegende (mitul cuțitului înfipt în spate), care susținea că armata germană
"neînvinsă în câmpul de luptă", a fost „înjunghiată în spate” de marxiști și civili, mai târziu numiți
„criminalii din noiembrie”.[59]
Tratatul de la Versailles stipula că Germania urma să renunțe la mai multe din teritoriile sale și
să demilitarizeze Renania. Tratatul a impus sancțiuni economice și a perceput reparații grele de
război pentru țară. Mulți germani au perceput tratatul ca o umilire, în special articolul 231, care
declara Germania responsabilă pentru război.[60] Tratatul de la Versailles și condițiile economice,
sociale și politice din Germania de după război au fost ulterior exploatate de Hitler cu scop politic. [61]
După război, Hitler și-a schițat în minte ceea ce urma să devină național-socialismul. O gândire
bazată pe un antisemitism virulent și o concepție rasistă despre societate și a valorilor ei
(Volksgemeinschaft, „comunitatea etnică”). În 1919, era agent al departamentului politic al armatei
bavareze, din însărcinarea căruia a intrat în contact cu o formațiune politică radicală, obscură,
numită Partidul Muncitoresc German(Deutsche Arbeiterpartei,, abreviat DAP). Partidul era, în ciuda
numelui, de extremă dreaptă, ultranaționalist, antisemit și anticapitalist. Hitler s-a înregimentat politic,
devenind după câteva zile membru al comitetului executiv. Energia și talentul oratoric l-au impus,
încât Hitler, alături de fondatorul partidului, Anton Drexler, a formulat programul politic în
februarie 1922. A fost decisă totodată adoptarea unui nume nou: Partidului Muncitoresc German
Național-Socialist (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, abreviat NSDAP), uzual
numit partid nazist. Astfel s-a deschis drumul ascensiunii spre putere al lui Hitler.
Între 8-9 noiembrie 1923 Adolf Hitler a încercat, sprijinit de o grupă de susținători, să ajungă în
fruntea Germaniei printr-o lovitură de stat. Această tentativă nereușită a rămas in istorie sub numele
de "Puciul de la berărie", din pricina faptului că principalii complotiști au pus la cale planul în berăria
Bürgerbräukeller din München. Puciul (eșuat) a fost inspirat de „Marșul asupra Romei”, reușit
de Benito Mussolini în Italia (octombrie 1922). Arestat (împreuna cu alți complici) la 11 noiembrie
1923, Hitler a fost judecat pentru trădare și condamnat la cinci ani detențiune, dintre care a executat
însă numai nouă luni în închisoarea din Landsberg am Lech, Bavaria. Aici a scris celebra sa carte
"Mein Kampf".
Hitler admirase de mult timp Germania și, în timpul primei conflagrații mondiale, a devenit un
naționalist german. Cetățenia germană a obținut-o însă abia în 1932. A fost elogiat pentru vitejie pe
front de comandantul său. Capitularea Germaniei în noiembrie 1918 a reprezentat pentru Hitler, ca și
pentru cercuri largi germane de orientare conservatoare și ultraconservatoare, un șoc. Aidoma multor
naționaliști, Hitler a crezut ferm în „legenda înjunghierii pe la spate” (Dolchstoßlegende), care, în
esență, acredita ideea că acea capitulare ar fi fost opera forțelor politice de stânga, de
orientare marxistă. În jargonul extremiștilor de dreapta, precum și al lui Hitler și al național-socialiștilor
(naziștilor), oamenii politici germani care s-au decis pentru capitulare în Primul Război Mondial și
pentru abolirea monarhiei în Germania, îndeosebi social-democrații, au fost porecliți „criminalii din
Noiembrie”

Benito Amilcare Andrea Mussolini (n. 29 iulie 1883, Predappio lângă Forlì – d. 28
aprilie 1945, Giulino di Mezzegra lângă Como) a fost conducătorul fascist al Italiei între
anii 1922 și 1943. A creat un stat fascist utilizând propaganda și teroarea de stat. Folosindu-
și carisma, controlul total al mediei și intimidarea rivalilor politici, a ruinat sistemul democratic de
guvernare existent. Intrarea sa în cel de-al Doilea Război Mondial alături de Germania lui
Adolf Hitler a făcut din Italia o țintă pentru atacurile Aliaților, ceea ce a dus în final la căderea dictaturii
fasciste mussoliniene și moartea lui. În noiembrie 2004 a fost votat al 34-lea mare italian într-un
sondaj de opinie TV.

La declanșarea Primului Război Mondial, Benito Mussolini intră în conflict deschis cu

conducătorii Partidului Socialist Italian pentru poziția sa deschis și vehement exprimată de intrare
a Italiei în război împotriva Germaniei.
Ca rezultat direct al "nesupunerii" sale față de politica partidului, la 25 noiembrie 1914, Mussolini este
expulzat din Partidul Socialist Italian.
Imediat, Mussolini înființează propriul său ziar, Il Popolo d'Italia (Poporul Italiei, în limba română), în
care scrie editoriale virulente prin care încerca să determine schimbarea opiniei publice în sensul
dorit de el cu scopul de face ca Italia să intre în război.
Când Italia a intrat în război, Benito Mussolini s-a înscris ca voluntar în armată, devenind caporal,
precum un alt caporal celebru, Adolf Hitler.
În război, a servit efectiv pe câmpul de luptă, din septembrie 1915 până în februarie 1917 când a fost
rănit și apoi demobilizat.
În martie 1919, mai exact la 23 martie, Mussolini fondează la Milano primul grup politic de orientare
fascistă (a se vedea Fascism), fasci di combattimento ['fa:ʃʃi di kombat:i'me:nto ].
Inițial programul grupului său politic avea o orientare strict naționalistă, căutând să atragă categoria
largă a veteranilor Primului Război Mondial. Ca un laitmotiv, Mussolini insista pe refacerea
gloriei Romei antice.
Mai târziu, realizând că grupul său țintă de veterani de război nu este suficient pentru realizarea
țelurilor sale politice, Mussolini adaugă o altă componentă programului său fascist, care se adresa
specific italienilor bogați, proprietari de companii și terenuri.
În octombrie 1922, Mussolini organizează "Marșul asupra Romei" (Marcia su Roma). La ordinul său,
mii de fasciști se îndreaptă spre Roma pentru a prelua puterea. Intimidat și temându-se de un război
civil, regele Victor Emanuel III îl desemnează pe Mussolini drept prim-ministru. În anii următori,
Mussolini preia treptat întreaga putere, luându-și titlul de "Il Duce" și impunând în Italia cultul propriei
personalități.