,Enigma Otiliei’’

George Călinescu este o personalitate complexă care face parte din perioada interbelică . S-a afirmat
ca scriitor, critic şi teoretician al literaturii, om cu o cultură vastă.
“Enigma Otiliei” a apărut în anul 1938, în perioada interbelică , şi are ca geneză realităţile
contemporane autorului –evenimente din mediul citadin , al începutului sec. al XX-lea; articol din
presă vremii; decesul soţilor Popescu ; Simion , fratele , invadează casa în căutarea banilor.
Este un roman realist, deoarece este prezentată veridic societatea contemporană a autorului,
observarea socială şi psihologică; tema banului ; averii; moştenirii şi paternităţii; tehnica detaliului
semnificativ, tipuri umane şi subordonarea socială a femeii.
Elementele moderne sunt : construcţia personajelor (ambiguitatea personajelor-reflectarea
poliedrică ; comportamentismul şi umanizarea avarului).
Tema romanului este tipic bazaciană: moştenirea, zestrea, banul şi averea .O secvenţă sugestivă o
constituie atitudinea Aglaei Tulea în incipitul romanului , când îi vede pe cei doi orfani (Otilia şi Felix)
reproşându-i fratelui ei: ,,N-am ştiut ,faci azil de orfani?”.Totodată, interesul lui Stanica pentru averea
bătranului, reuşind să-i provoace atacul de aploplexie .
Un prim element de structură este titlul, care este analitic , format dintr-o strucutură nominală: un
substantiv comun ,,enigma” şi unul propriu ,,Otiliei”, desemnând misterul protagonistei .Titlul ,iniţial,
a purtat denumirea ,,Părinţii Otiliei”, reliefându-se temă paternităţii, relaţiile dintre personaje care îşi
asumă rolul de protector pentru Otilia. De asemenea, acesta face referire la tehnicile moderne de
construcţie: reflectarea poliedrică : ,,stricată şi orfană”, (Aglae), ,,amenintare”(Aurică), ,,fe-fe-ţiţa
mosului”(Costache Giurgiuveanu), iubirea absolută (Felix), ,,o partidă bună”(Stanică); dar şi prin
comportamentism: imposibilitatea lui Felix de a înţelege comportamentul şi reacţiile Otiliei prin
prisma relaţiilor .
Perspectiva narativă este obiectivă , cu un narator care relatează întâmplările la persoana a treia, el
este obiectiv , dar nu e în totalitate omniscient (personajul reflector, Felix, limitează omniscienţa-
decrierea străzii Antim, a personajelor din casa lui Costache). Modurile de expunere sunt: naraţiunea,
desrierea, rol de detaliere (strada Antim, casa, personajele) care conferă veridicitate, funcţie
decorativă şi funcţie simbolică şi dialogul cu rol în caracterizarea şi individualizarea personajelor .
Relaţia incipit-final. Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal ,,într-o seară de la
începutul lui iulie 1909”si spaţial ,,strada Antim din Bucureşti, casa lui Moş Costache”, prezintă
personajele , sugerează conflictul şi trasează principalele planuri epice. Finalul se găseşte în simetrie
prin răspunsul de Costache la venirea lui Felix : ,,Aici nu stă nimeni”.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite. Membrii acestora aparţin
unor tipologii care conturează universul social. Din prima familie face parte Costache şi Otilia
Mărculescu. În această familie pătrunde Felix Sima, nepotul bătrânului, care vine la Bucureşti pentru
a studia Medicina. Tânărul va locui la unchiul şi tutorele său legal. Un intrus este Leonida Pascalopol,
prietenul bătrânului. Afecţiunea moşierului pentru Otilia, pe care o cunoaşte de mică şi dorinţa de a
avea o familie, care să-i alunge singurătatea reprezintă motivele vizitelor repetate ale lui Pascalopol
în casa lui Costache.
A doua familie vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este clanul Tulea. Astfel,
rezultă un conflict succesoral. Conflictul erotic şi interior ( zbuciumul lui Felix) priveşte rivalitatea
adolescentului şi a maturului Pascalopol pentru iubirea Otiliei.
Discursul narativ se construieşte pe tehnica planurilor paralele, trecerea de la un plan la celălalt se
realizează prin alternantă, în cadrul aceluiaşi plan, secvenţele înlănţuindu-se după criteriul logic şi
cronologic. Unele secvenţe narative se realizează scenic (atacul lui Costache) prin dialog.
Romanul are o compoziţie clasică, 20 de capitole, numerotate cu cifre romane, care dezvoltă
subiectul operei.
Expoziţiunea prezintă strada Antim şi casa lui moş Costache, prin detaliile surprinse de Felix Sima.
Arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia necesară pentru a
dobândi avere, dar nu şi fondul cultural. Odată intrat în casă, Felix îl cunoaşte pe unchiul său (un
omuleţ straniu, care se teme de străini) şi pe verişoara Otilia, apoi asistă la o scenă de familie: jocul
de table. Naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a personajelor prezente în odaia înaltă în
care este introdus. Sunt realizate portretele fizice ale personajelor, cu detalii vestimentare şi
fiziologice, care sugerează, în manieră clasică, anumite trăsături de caracter şi sunt prezentate, în
mod direct, starea civilă, statutul în familie, elementele biografice.
Intriga se dezvoltă pe două planuri, care se întrepătrund: pe de o parte destinul lui Felix Sima, iar pe
de altă parte, este prezentată istoria moştenirii lui Costache. Lupta pentru moştenirea bătrânului
avar este un prilej pentru observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului. Moş Costache,
proprietar de imobile, restaurante şi acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi nu pune în practică niciun
proiect pentru a-i asigura viitorul Otiliei. Clanul Tulea urmăreşte să moştenească averea lui, plan
periclitat ipotetic de adopţia Otiliei. Deşi are o afecţiune sinceră pentru faţă, bătrânul amână adopţia
Otiliei, de dragul banilor şi pentru că se teme de Aglae. El încearcă,totuşi, să pună în aplicare nişte
planuri pentru a o proteja pe Otilia, intenţionând să-i construiască o casă cu material provenite de la
demolări. Proiectele lui moş Costache nu se realizează, deoarece din cauza efortului depus pentru
transportarea materialelor, bătrânul este lovit de o criză de apoplexie. Chiar dacă pentru familia
Tulea boala lui moş Costache reprezintă un prilej de a-i ocupa milităreşte casă, în aşteptarea morţii
bătrânului şi a obţinerii moştenirii, îngrijirile lui Felix, ale Otiliei şi ale lui Pascalopol determină
însănătoşirea bătrânului. Moartea lui moş Costache este provocată, în cele din urmă, de Stanică
Ratiu, ginerele Aglaei, care urmăreşte să parvină şi îi fură avarului banii de sub saltea.
În deznodământ, Olimpia e părăsite de Stanica, nu- poate face o situaţie, iar Felix o pierde pe Otilia.
Alături de avariţie, lăcomie şi parvenitism, trăsăturile sociale supuse observaţiei şi criticii, în romanul
realist, sunt înfăţişate alte aspecte ale familiei burgheze: relaţia dintre copii şi părinţi, căsătoria şi
condiţia orfanului.
Planul formării tânărului Felix, student la Medicină, urmăreşte experienţele trăite de acesta în casa
unchiului său, în special iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nicio
decizie, fiindcă primează dorinţă de a-şi face o carieră.
Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş Costache îl părăseşte, considerând că reprezintă o
piedică în calea realizării ei profesionale. Ea se căsătoreşte cu Pascalopol, bărbat matur, care îi poate
oferi înţelegere şi protecţie. În epilog, aflăm că, Pascalopol, i-a redat Otiliei libertatea de a-şi trăi
tinereţea, ea devenind soţia unui conte exotic şi căzând în platitudine. Otilia a rămas pentru Felix o
imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol, o ,,enigmă’’.
Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană pentru descrierea mediului şi
fizionomiei, din care se pot deduce trăsăturile de caracter. Portretul balzacian porneşte de la
caracterele clasice (avar, gelos) cărora realismul le conferă un alt tip uman, arivistul. Tendinţa de
generalizare conduce la realizarea unei tipologii clasice: moş Costache-avarul; Aglae-baba absolută
fără cusur în rău; Aurica-faţa bătrână; Simion-dementul senil; Titi-debilul mintal; Stanică Ratiu-
arivistul; Otilia-cocheta; Felix-ambiţiosul; Pascalopol-aristocratul rafinat.
,,Enigma Otiliei’’ este un roman realist-balzacian prin prezentarea critică a unor aspecte ale societăţii
bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, tema paternităţii şi a moştenirii, structura, specificul
secvenţelor descriptive, veridicitatea, naraţiunea la persoana a III-a. Cartea depăşeşte modelul
realismului clasic prin spiritul critic şi polemic, prin elemente ale modernităţii: ambiguitatea
personajelor, interesul pentru procesele psihice deviante, tehnicile moderne de caracterizare-
comportamentismul, reflectarea poliedrică.