Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Dumitru Stăniloae”- Iași

Repere ale vieții duhovnicești în gândirea Sfântului Ioan

Casian

- lucrare de seminar -

Îndrumător: Susținător:
Pr. Prof. Cristian-Alexandru Barnea Pleșca Florin

1
 Cuprins

Introducere.....................................................................................p. 3
I. Viața și activitatea Sfântului Ioan Casian...................................p. 4
II. Opera Sfântului Ioan Casian......................................................p. 5
III. Vindecarea de bolile sufletului prin virtuți...............................p. 6
III. 1. Despre lăcomie...................................................p. 6
III. 2. Despre desfrânare...............................................p. 8
III.3. Despre iubirea de arginți.....................................p. 9
III. 4. Despre mânie......................................................p. 10
III. 5. Despre tristețe.....................................................p. 11
III. 6. Despre trândăvie.................................................p. 12
III. 7. Despre slava deșartă...........................................p. 12
III. 8. Despre trufie.......................................................p. 13
IV. Ecoul operelor casiene în spiritualitatea creștină......................p. 14
Concluzii.........................................................................................p. 17
Bibliografie.....................................................................................p. 19

2
 Introducere

Dumnezeu a ales pământul Dobrogei să fie primul loc de pe teritoriul ţării noastre
unde să semene cuvântul Evangheliei de către doi apostoli, Sfântul Andrei şi Sfântul
Filip, continuat şi întărit apoi de alţi misionari, care au pus bazele unei comunităţi
creştine organizate în parohii şi episcopii.1 Dar între toate domeniile vieţii spirituale care
s-au dezvoltat a fost cel al monahismului. Reprezentantul cel mai de seamă al
monahismului dobrogean, care s-a distins nu numai în patria natală, ci a avut un ecou
puternic în Biserica universală, este Sfântul Ioan Casian.
În această lucrare mi-am propus să evidenţiez calităţile de mare terapeut ale
Sfântului Ioan Casian, care sunt redate de scrierile sale în domeniul medicinei spirituale.
Am folosit ca material primar lucrarea Aşezăminte mânăstireşti, în special cărţile V-XII,
dedicate tămăduirii celor opt păcate capitale.
Lucrarea de faţă este alcătuită din patru capitole. În capitolul I am facut o scurta
prezentare a vieții Sfântului Casian, apoi în capitolul al II-lea am prezentat cele trei
lucrari ale sfântului. În capitolul al treilea, cu cele opt subcapitole am vorbit despre cele
opt păcate capitale şi despre tămăduirea lor. Iar in capitolul al patrulea am tratat despre
influiența scrierilor Sfantului Ioan pe care l-au avut asupra spiritualității creștine, de-a
lungul vremii.
După Sfântul Ioan Casian, tratamentul spiritual constă în două etape: vindecarea
patimilor prin virtuţile opuse şi aşezarea virtuţilor pe temelia smereniei. Aceste două
etape având la baza curăţirea tuturor ascunzişurilor inimii de orice pornire spre patimă.

1
Emilian, Popescu, Creștinismul timpuriu pe teritoriul Romaniei, Ed. Trinitas, 2000, p. 195;

3
 I. Viaţa şi activitatea Sfântului Ioan Casian

Sf. Ioan Casian s-a născut pe la 360 în Scytia Minor, Dobrogea de astăzi. Învăţaţii
moderni au propus felurite ipoteze cu privire la locul de naştere al Sfântului Casian.
Săpăturile lui Vasile Pârvan, în 1912, au dus la descoperirea locului numit Vicus
Cassianici pe care Marrou îl socoteşte drept patria Sfântului Casian.2
Casian a primit o aleasă educaţie. Nu ştim în ce condiţii şi-a făcut-o. Nu este
exclus ca el să fi căpătat această formaţie împreună cu un început de cultură bisericească,
într-una din mănăstirile Scytei Minor, unde ştim dealtfel că existau mănăstiri ca acelea ale
lui Audius, de care vorbeşte Sfântul Epifanie. Doritor să cunoască locurile sfinte, el a
plecat împreună cu prietenul său Gherman, la Betleem; unde, într-o mănăstire, şi-a
desăvârşit pregătirea religioasă.
De aici el s-a dus cu Gherman, la 385 în Egipt, unde a cunoscut de aproape viaţa
manăstireasca cu ordinele ei; cenobiţii, sarabaitii, anahoritii. Acum cei doi prieteni au
cunoscut puştiul scetic. Au fost rechemaţi în Palestina dar s-au reîntors. Au plecat
definitiv din Egipt, în urma scrisorii pascale a patriarhului Teofil al Alexandriei, din 399.
Au mers la Constantinopol, unde Sf. Ioan Gură de Aur l-a hirotonit pe Casian în diacon.
Se pare că autorul nostru nu e străin de începerea sau continuarea operei, misionare a Sf
Ioan Gură de Aur la Dunăre. Pe la 404 – 405, Casian se afla la Roma ca apărător al cauzei
Sf. Ioan Gură de Aur. În jurul anilor 429 – 430 el a scris un tratat hristologic Contra lui
Nestorie, la îndemnul diaconului Leon, viitorul papa. Pe la 410 – 411, el a plecat la
Massilia unde în jurul anului 415, a înfiinţat o mănăstire de călugări şi una de călugăriţe
cărora le-a dat cele dintâi Reguli monahale din Apus.3
A organizat viaţa manăstireasca după modelul aşezămintelor similare din Orient,
cu adaptările necesare locului. Prin aceasta el e un factor de legătură între cultură
patristică a Răsăritului şi aceea a Apusului. Ioan Casian a combătut învăţătura
augustiniană despre supremaţia harului aducând mari servicii Bisericii, luptând contra

2
Pr. Prof. Dr. Mircea, Păcurariu, Sfinți daco-români și români, Ed. Trinitas, 2007, p. 56;
3
Ibidem;

4
nestorianismului, pelagianismului, a supremaţiei harului şi predestinatianismului lui
Augustin. A murit pe la 430 – 435. A fost venerat ca sfânt încă de la început la Marsilia şi
în Provence.

II. Opera Sfântului Ioan Casian

„Contactele Sfântului Ioan Casian cu oamenii duhovniceşti ai Palestinei,

Egiptului, Italiei şi Galiei i-au creat o considerabilă dimensiune spirituală în secolele IV
şi V, dimensiune de care Biserica beneficiază şi astăzi”4. Cele două mari probleme
cercetate de Sfântul Ioan Casian: 1) lupta contra păcatului şi biruinţa asupra lui prin
organizarea tuturor eforturilor pentru îmbunătăţirea spirituală şi 2) menţinerea cu tărie a
învăţăturii Sinoadelor Ecumenice, că Hristos e om adevărat şi Dumnezeu adevărat şi care
ne deschide calea spre realizarea desăvârşirii, constituie cele două coloane de susţinere şi
izvoare de alimentare ale spiritului ecumenic al epocii în care a activat5.
„Operele literare ale Sfântului Ioan Casian sunt, în cea mai mare parte, expresia
vie a preocupărilor sale personale şi mai ales a dorului după desăvârşire şi ortodoxie a
mediului monahal şi bisericesc pe care el 1-a frecventat în anii tinereţii sale în pustiul
Egiptului. Ele sunt două lucrări mari, cu cuprins duhovnicesc, interesând în special
monahismul şi una dogmatică privitoare la Întruparea Domnului”6.
La dorinţa episcopului Castor de la Apta Iulia, în Galia Narboneză, care înfiinţase
o mănăstire în eparhia să, Sfântul Ioan Casian scrie pe la 420 operă intitulată Despre
aşezămintele mănăstirilor de obşte şi despre tămăduirile celor opt păcate principale”7.
Lucrarea e împărţită în două părţi. Primele patru cărţi se ocupă cu organizarea
mănăstirilor din Palestina şi Egipt. În primele patru cărţi, autorul prezintă regulile
4
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Operele literare ale Sfântului Ioan Casian, în „Mitropolia Banatului”, an
XXV, 1975,nr. 10-12, p.552;
5
Idem, Sfinţi Părinţi şi spiritualitatea ortodoxă română, în „Ortodoxia”, anul XXVII, nr. 4, 1975, p. 588;
6
Prof. David Popescu, Valoarea literară a „Convorbirilor” Sfântului Ioan Casian, în „ Mitropolia
Olteniei”, nr. 2, 1988, p. 144;
7
Cf. Diac. Mihai Iordachescu, Sfântul Ioan Casian. Scrieri alese. Antologie tematică, în volumul „Sfântul
Ioan Casian. Viaţa şi învaăţătura lui”, Colecţia „Teologie şi Spiritualitate” 15, Editura Trinitas, Iaşi 2002, p.
32 ;

5
monahale propriu-zise, iar în ultimele opt învaţă pe monahi cum să lupte împotriva a opt
păcate: lăcomia, desfrânarea, iubirea de argint, mânia, tristeţea, neliniştea, slava deşartă şi
trufia.

A doua lucrare, şi cea mai însemnată, purta titlul de Convorbiri cu Părinţii, în 24

de cărţi, în care se ocupa de menirea monahului și de lupta sa spre desăvârşire. Sunt
prezentate aici întrebările pe care el însuşi şi mai ales Sfântul Gherman le-au pus celor
mai vestiţi monahi ai Egiptului şi răspunsurile acestora, deci un Pateric.8

Ultima sa lucrare este Despre întruparea Domnului, în şapte cărţi, în care combate
pe ereticul Nestorie. El aduce mărturii din Sfânta Scriptură şi din scrierile unor Sfinţi
Părinţi, că Hristos Dumnezeu s-a născut din Sfânta Fecioară Maria, care trebuie să fie
astfel socotită ca” Născătoare de Dumnezeu” sau” Maica Domnului”.9

III. Vindecarea de bolile sufletului prin virtuţi

Sfântul Ioan Casian în cărțile V-XII din Aşezămintele mânăstireşti, tratează despre
cauzele adânci ale celor opt păcate principale: lăcomia, curvia, iubirea de arginţi, mânia,
tristeţea, neliniştea, slava deşartă şi trufia, care asemenea unui chirurg iscusit caută să
pătrundă firea lor subtilă şi ascunsă, descoperită prin predaniile bătrânilor, pe care o va
face după tradiţiile anahoreţilor egipteni, care cuprind ”o minunată experienţă a stăpânirii
de sine şi o desăvârşită cumpănire în judecata lor”.10

III. 1. Despre lăcomie

Patima lăcomiei pântecelui, deşi aparent inofensivă pentru omul contemporan,

este cauzatoare de mult rău pentru suflet, întrucât ea este rădăcina desfrânării şi sursa
amorţirii minţii şi a conştiinţei. Sfântul Ioan Casian analizează în profunzime această

8
Ibidem, p. 15;
9
Ibidem;
10
Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese, în P.S.B., vol. 57, Ed. I.B.M.B.O.R.. București, 1990, p. 58;

6
patimă şi efectele ei asupra vieţii duhovniceşti. El ne propune drept leac virtutea
înfrânării, singura care poate stăvili ”pofta nesăţioasă a pântecelui”.11
Izbăvirea de această patimă consta în lucrarea virtuţii înfrânării. Aceasta se
săvârşeşte prin limitarea hranei la strictul necesar: a te ridica de la masă ”când pofta nu s-
a stins încă”. Înfrânarea de la mâncare se bazează pe tăria sufletului şi pe starea trupului,
ambele fiind diferite de la om la om. De aceea, atât felul cât şi cantitatea hranei tocesc
ascutimea minţii şi, îngreunând şi duhul totodată cu trupul, ațâță focul primejdios al
patimilor, în rândul cărora o mare greşeală rămâne însă îmbuibarea fără măsură de carne
şi vin după pofta trupească.
Sfântul Ioan Casian explică faptul că nu este admisă purtarea de grijă faţă de
plăcerile cărnii, dar nici nu sunt excluse preocupările faţă de cele necesare ale vieţii,
astfel încât, printr-o ”îngăduinţă binevoitoare faţă de trup”12, să se ajungă la preocupările
vătămătoare faţă de ”plăcerile cărnii”13.
Potrivit Sfântului Ioan Casian, virtutea înfrânării nu constă doar în cumpătarea în
timpul mesei, la servirea mâncării, ci, mai ales, în ”cumpătarea duhului” 14 care este o
stare de curăţie sufletească la care se ajunge prin abţinerea de păcate. Astfel, pentru
păstrarea curăţiei duhului şi a trupului, nu ne este de ajuns numai înfrânarea de la
mâncare, ci şi ”alăturarea şi a celorlalte virtuţi omeneşti: smerenia, milostenia, blândeţea
etc.”15. Căci prin lucrarea virtuţilor ne întoarcem atenţia de la cele lumeşti spre
Dumnezeu, care este centrul în jurul căruia gravitam şi vieţuim.
Sfântul Grigorie Sinaitul spune că ”trei hotare are mâncarea: înfrânarea,
îndestularea şi săturarea. Înfrânarea sta în a se scula cineva flămând de la masă.
Îndestularea, în a mânca atât cât să nu rămână flămând, dar nici să nu se îngreuneze.
Saturarea sta în a se îngreuna puţin. Iar dacă mai mănâncă cineva după ce s-a săturat, a
deschis poarta lăcomiei pântecelui, prin care intră curvia”16. Să fim deci, cu luare aminte

11
Pr. Olivian, Pop, Sfântul Ioan Casian, despre stapanirea pornirilor pacatoase din om, Ed. Tradiție,
București, 1999, p. 39;
12
Ibidem;
13
Sfântul Ioan Casian, Op. Cit., p. 59;
14
Ibidem;
15
Ibidem, p. 60;
16
Pr. Ioan G., Coman, Sfinti Parinti si spiritualiatatea ortodoxa, p. 565;

7
la îndemnul proorocului: ”Fiul omului, cu măsură să mănânci pâinea ta şi tot cu măsură
să bei apa ta.” (Iezechiel IV, 16) .
Aşadar, calea cea mai sigură de a scăpa de patima lăcomiei, spune Sfântul Ioan,
nu este abţinerea de la excesul de mâncare, ci această trebuie însoţită de o îndreptare a
gândurilor şi a minţii noastre de la cele lumeşti şi materiale spre cele dumnezeieşti. În
acest mod adăugăm postului trupesc un post al sufletului, căci şi sufletul are mâncărurile
”vătămătoare” de la care trebuie să se înfrâneze: desfrâul, pizma, slava deşartă etc.
Dobândind astfel virtutea înfrânării, nu vom mai fi ”robi cărnii” şi nimic din cele
materiale şi trupeşti nu ne va mai tulbura.

III. 2. Despre desfrânare

Sfântul Ioan a manifestat o preocupare deosebită faţă de virtutea castităţii şi a

curăţiei sau a ”neprihanei”, aşa cum o numeşte el. 17 Acest lucru demonstrează interesul
unui mare teolog şi ascet pentru vindecarea uneia dintre cele mai grele şi mai răspândite
patimi, desfrânarea. De aceea scrierile sale pe această temă sunt de cea mai mare
actualitate în zilele noastre, când patima desfrânării este cel mai răspândit şi mai practicat
viciu în lumea contemporană.
Sfântul Ioan Casian, observând cu discernământ duhovnicesc modul cum
acţionează şi se manifestă acest ”duh al desfrânării”18, ne oferă ca antidot virtutea
castităţii şi a curăţiei şi ne înfăţişează modalităţile prin care o putem dobândi.
La Sfântul Ioan Casian castitatea are două înţelesuri: cel fizic, adică păstrarea
fecioriei trupului până la căsătorie pentru cei din lume şi pentru întreaga viaţă pentru
monahi, precum şi cel spiritual, adică atingerea unei stări de desăvârşire sufletească şi
trupească în care omul s-a izbăvit de această patimă, nemaifiind tulburat de lucrările ei.

17
Diac. Mihai Iordachescu, Op. Cit., p. 42;
18
Sfântul Ioan Casian, Op. Cit., p. 90;

8
 Lupta împotriva desfrânării se dă pe două fronturi, adică în trup şi în suflet. În
acest sens Sfântul Ioan Casian insistă asupra faptului că pe lângă abstinenta trupească
avem nevoie şi de pocăinţă, de rugăciune stăruitoare, de cercetarea Scripturii, de lecturi
duhovniceşti şi realizarea unor munci fizice. Însă temelia tuturor acestor eforturi ascetice
trebuie să fie ”adevărata smerenie”, pe care se înalta ”edificiul virtuţilor”.
Sfântul Ioan insista foarte mult pe ideea că pentru vindecarea de această patimă
avem nevoie, pe lângă castitatea trupească, de castitatea sufletească sau curăţia inimii. De
aceea pentru săvârşirea virtuţilor şi câştigarea mântuirii inima trebuie curăţita de păcate.
”Pentru dobândirea curăţiei inimii creştinul trebuie să lupte împotriva ispitelor
care-i vin prin gânduri. Astfel, smulgând şi alungând aceste gânduri ”ticăloase” din inima
noastră, în locul lor trebuie introduse altele mântuitoare. Nevoindu-ne spre a ne deprinde
mintea cu cele duhovniceşti pentru a ne izbăvi de gândurile cele vătămătoare şi primind
de la Hristos harul şi puterea de a nu mai săvârşi păcatul, putem atinge desăvârşită
sfinţenie a castităţii trupeşti şi sufleteşti”.19
O altă idee esenţială a concepţiei Sfântului Ioan Casian despre castitate este aceea
că aceasta virtute este sfinţitoare, căci prin ea se dobândeşte sfinţenia. Castitatea este
”cinstea şi sfinţirea vasului”, adică a trupului. Prin ea dobândim ”cea mai desăvârşită
fericire”, sălăşluirea Sfântului Duh în inima noastră.

III. 3. Despre iubirea de arginți

A treia patimă împotriva căreia creştinii trebuie să se lupte în urcuşul spre

desăvârşire este iubirea de arginţi sau arghirofilia. Aceasta este o boală grea şi
generalizată în lumea contemporană. Toţi căutăm câştiguri mari pentru a ne permite tot
mai multe bunuri oferite din belşug de către societate. Şi astfel noi uităm de Dumnezeu.
De aceea patima iubirii de arginţi este un obstacol greu de depăşit în calea mântuirii
noastre şi trebuie să o izgonim din suflet, sădind în loc virtutea milosteniei şi a simplităţii.

19
Columba Stewart, Cassian Monahul. Învăţătura ascetico-mistică, traducere de Pr. Ioan Ică Jr. si Cristian
Pop, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 84;

9
 Sfântul Ioan Casian considera această patimă deosebit de grea, pentru că ea este
”rădăcina tutoror relelor”20 din care se nasc multe alte vicii. Şi aceasta pentru că, în
vederea obţinerii câştigului râvnit, pătimaşul este în stare să facă orice compromis,
săvârşind orice păcat şi lăsând loc pentru pătrunderea altor patimi în suflet.
”Sfântul Ioan insistă foarte mult pe descrierea modului de manifestare a acestei
patimi, lucru nemai întâlnit în operă sa. Pentru izbăvirea de patima iubirii de arginţi,
Sfântul Ioan Casian ne îndeamnă mai întâi să urmăm exemplul sfinţilor, căci aceştia, prin
viaţă pe care au dus-o, s-au învrednicit de intrarea în împărăţia lui Dumnezeu. Imitându-i
pe aceştia, ”să ne rupem de această lume”, adică să ne înstrăinăm de obiceiul şi
mentalitatea lumii contemporane, care aşează banul şi materia pe primul loc”. 21 Să nu ne
facem părtaşi freamătului lumii, pentru a nu ne slăbi puterile sufletului şi pentru a nu
cădea în mrejele altor păcate.
Doctoria acestei boli cumplite este, spune Sfântul Ioan, sărăcia, însă nu în
înţelesul pe care îl are ea astăzi. Pentru acest mare teolog, sărăcia are un dublu sens.
Astfel, pentru monahi, ea însemna votul sărăciei, depus la intrarea în monahism. Pentru
mireni sărăcia înseamnă milostenie, privită ca o sărăcie de bunăvoie, în sens figurat, o
renunţare din iubire şi compasiune la unele bunuri şi la câţiva bănuţi pentru a-i ajuta pe
semenii aflaţi la nevoie şi suferinţă.
Această renunţare, prin săvârşirea ei tot mai deasă şi din toată inima, devine o
virtutea capitală pentru orice creştin, tămăduind boală grea a arghirofiliei. În acelaşi timp,
aceasta sărăcie de bunăvoie, prin mila pe care o arătam celor aflaţi în nevoi, atrage
asupră-ne mila lui Dumnezeu, Care ne va dărui harul izbăvirii de patima arghirofiliei.

III. 4. Despre mânie

Patima mâniei este considerată de Sfântul Ioan Casian ”ucigătoare” prin efectele
devastatoare pe care le are asupra sufletului şi, implicit asupra vieţii duhovniceşti. El
aminteşte că mânia este o pornire a sufletului lăsată cu înţelepciune de Dumnezeu după

20
Filocalia, trad. de Pr. Dumitru Staniloae, vol. I, Institutul de Arte Grafice Dacia Traiana, Sibiu, 1947, p.
87;
21
Pr. Ioan G., Coman, Opere literare ale Sfantului Ioan Casian, p. 559;

10
căderea omului în păcat, pentru că prin ea fiinţa umană să stârpească cu desăvârşire orice
imbold al păcatului. Sfântul Ioan explică povaţa Sfântului Apostol Pavel: ”Mâniaţi-vă dar
nu greşiţi” (Efeseni 4,26). Este vorba aici de mânia cea bună, îndreptată împotriva
păcatelor proprii, şi de mânia cea rea a îndreptată în mod greşit spre aproapele.
Sfântul Ioan subliniază faptul că mânia nu trebuie izgonita numai din sufletele
noastre, ci pentru ca rugăciunile noastre să fie bine primite înaintea lui Dumnezeu, noi
trebuie să ne silim să aducem pace şi în sufletele celor care s-au mâniat împotriva noastră,
după cuvântul Mântuitorului: ”Dacă-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aminti
că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi
împacă-te cu fratele tău şi apoi venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24).
”În ceea ce priveşte tămăduirea de această patimă Sfântul Ioan ne învaţă că mai
întâi să o izgonim din inimă, apoi să sădim în locul ei virtutea răbdării. Este metodă
terapeutică esenţială în izbăvirea de patimi, având drept scop smulgerea păcatelor din
rădăcină şi izgonirea lor definitiv”.22
Izgonind patima din inima trebuie să sădim în locul ei virtutea răbdării, care
stăvileşte pornirile păcătoase ale inimii şi izvoraşte virtutea.

III. 5. Despre tristețe

În cartea a nouă din Aşezăminte mânăstireşti, Sfântul Ioan Casian tratează despre
tristeţe. Aici găsim trei feluri de tristeţe. Prima este că tristeţea este patima când o trăim în
urma unei neîmpliniri lumeşti, este tristeţea pătimaşă care desparte sufletul de Dumnezeu
şi îl aruncă în deznădejde. Izbăvirea de această patimă se face prin sădirea în inimă a
virtuţii, nădejdii. Sufletul trebuie întărit în nădejdea celor viitoare, cu speranţa mântuirii,
meditând neîncetat la cele veşnice.
În al doilea rând, tristeţea poate fi şi virtutea atunci când o încercăm din căinţa
pentru păcatele săvârşite de noi sau din dorinţa desăvârşirii. Şi a treia idee dezvoltată de
Sfântul Ioan este aceea că principala vina pentru patimile pe care le avem suntem noi

22
Pr. Olivian, Pop, Op. Cit., p. 70;

11
înşine. Patimile se ascund în inimă şi ies la iveală de fiecare dată când au ocazia, aşadar
ceea ce trebuie să facem noi e să sădim în inimile noastre virtuţile.

III. 6. Despre trândăvie

Despre trândăvie Sfântul Ioan Casian vorbeşte în cartea a zecea şi oferă creştinilor
metodele de vindecare a patimii trândăviei. El acordă o atenţie deosebită tămăduirii
acestei patimi pentru că aceasta îi privea şi în mod deosebit pe monahi, deoarece duhul
neliniştii îl smulge pe monah din lupta pentru mântuire, şi îl face să fugă din chilia sa şi
apoi din mănăstire.
Sfântul Ioan recomanda drept metodă taumaturgică urmarea exemplului sfinţilor
şi în acest sens, el se foloseşte de modelul Sfântului Apostol Pavel, care se dă pildă pe
sine în lupta cu trândăvia, în epistolele sale.
”Lupta împotriva trândăviei, spune Sfântul Ioan, începe prin depărtarea de cei
leneşi, pentru a nu ne molipsi de această boală. Şi în acelaşi timp are ca scop secundar
trezirea conştiinţei celor stăpâniţi de această patimă şi îndreptarea lor. Apoi urmează
rânduirea unui program strict de activitate zilnică. Respectare acestui program are ca scop
evitarea prilejurilor de a cădea în lenevie”.23
Metoda cea mai eficientă de vindecare o reprezintă muncă. O altă idee dezvoltată
de Sfântul Ioan este aceea că munca este izvorul milosteniei. Sfântul Ioan accentuează
arata ca milostenia bineprimita înaintea lui Dumnezeu este cea săvârşită din rodul
ostenelilor personale, ea constituindu-se astfel că o jertfă curata adusă lui Dumnezeu.

III. 7. Despre slava deșartă

”Acest viciu este duşman cu multe înfăţişări, care îl ispiteşte pe creştin în multe
feluri. Această patimă asaltează în primul rând pe cei înaintaţi pe calea desăvârşirii şi, în
al doilea rând, pe începători. Atacurile slavei deşarte sunt dese deoarece ea se ascunde

23
Diac. Mihai Iordachescu, Op. Cit., p. 74;

12
sub masca virtuţilor”24. Ea este comparată de Sfântul Ioan cu o stâncă foarte
primejdioasă, ascunsă în spatele valurilor umflate, pe care navigatorii nu o văd şi se
izbesc de ea, cauzând naufragiul corăbiei.
Sfântul Ioan insista asupra luptei celor desăvârşiţi împotriva acestui viciu. Pentru
aceştia ispitele sunt mai numeroase, pe măsura stării de curăţie la care au ajuns şi care le
oferă şi putere mai mare de biruinţă. Pe aceştia slava deşartă îi ataca când se aştepta mai
puţin, fălindu-se cu biruinţele lor.
Cei începători sunt asaltaţi şi ei de acest viciu prin semeţia pe care o încearcă
pentru puţinele progrese, pe care le-au făcut pe calea virtuţilor, şi gândurile şi visurile de
mărire, în care se văd biruitori asupra patimilor.
”Sfântul Ioan îndeamnă ca să ne ferim de lauda oamenilor şi de a face faptele cu
scopul de a fi apreciaţi. Foarte uşor vom scăpa de această patimă, dacă ne vom gândi
permanent ca din cauza ei am putea pierde viaţa veşnică. Întru toate să aducem slava lui
Dumnezeu şi să nu preferăm lauda oamenilor în locul răsplătii dumnezeieşti”.25

III. 8. Despre trufie

În ultima carte din Aşezăminte mânăstireşti, Sfântul Ioan ne vorbeşte despre trufie
sau mândrie, şi care poate fi de două feluri, una care atacă pe cei desăvârşiţi, care aduce
slăbire tuturor virtuţilor pe care aceştia le-au dobândit. Autorul arată că trufia care îi ataca
pe cei desăvârşiţi este una spirituală. El da ca exemplu de trufie pe îngerii cei căzuţi,
spunând că acest păcat luptă împotriva lui Dumnezeu.
Trufia celor începători, consideră Sfântul Ioan, că este una a trupului, deoarece ei
se semețesc după bunurile şi averea lor, pentru poziţia socială şi pentru onorurile lumeşti.
Remediul acestei patimi este virtutea smereniei care aduce sufletul la starea de
normalitate, făcându-l sălaş al Duhului Sfânt. Fără această virtute nu poate fi dobândită
vreo altă virtute întrucât ”edificiul virtuţilor nu se poate înălţa niciodată în sufletul nostru,
dacă mai întâi nu vom fi pus în inimă temelia adevăratei smerenii, care susţine templul
desăvârşirii şi al dragostei”26. Această virtute poate fi câştigată atunci când considerăm că
24
Pr. Dr. Constantin, Băjău, Parinti si scriitori bisericesti din epoca primara, pilde de viata si invatatura
crestina autentica, Ed. Universitaria, Craiova, 2010, p. 141;
25
Pr. Olivian, Pop, Op. cit., p. 8;
26
Filocalia, vol. I, p. 97;

13
nu putem face nici un pas spre desăvârşire fără ajutorul lui Dumnezeu. Cu cât ne întărim
în această convingere, cu atât ne dăm seama de propria stare de păcătoşenie, şi sporim în
curăţie şi desăvârşirea sufletului, înmulţindu-ne căinţa. Smerenia ne ajută să ne dăm
seama că fără ajutorul harului divin nu putem lucra nimic pentru desăvârşire noastră şi nu
ne putem mântui.

IV. Ecoul operelor casiene în spiritualitatea creştină

În sanctuarul celor mai strălucite chipuri de cuvioşi sihaștri, mucenici sau ierarhi a
intrat şi Sfântul Ioan Casian, mare ascet, teolog, organizator de mănăstiri, apologet şi
scriitor de renume al Bisericii lui Hristos.
Ioan Casian a fost un trăitor însufleţit de principiile ascetice creştine şi un
ostenitor al desăvârşirii în mediul monahal pe care l-a creat. Pentru Apus Ioan Casian a
adus inovaţia patericului, adică disciplina literară în care ideile principale ale vieţii
monahale sunt îmbrăţişate prin convorbiri sau discursuri reale ori imaginare rostite de
către părinţii de seamă ai mănăstirilor din orient.
„Se pare că în antichitate cartea Sfântului Casian preferată de cititori, Despre
întruparea Domnului, contra lui nestorie, care i-a fost cerută în timpul şederii la Roma de
prietenul său, Sfântul Leon cel Mare, viitorul papă: a putut sa fie o lucrare care combătea
o erezie susţinută de un patriarh din secolul său, în care accentul cădea şi pe aspectul
mântuitor şi pe duhovnicie, având o importanţă covârşitoare pentru cititorul veacului al
IV-lea”27. „Îndată după aceea, când începea să se nască un alt ev, Evul Mediu, punând
problema instituţiei duhovniceşti celei mai hotărâtoare în viaţa creştină, locul prim îl
putea ocupa cartea intitulată „Aşezămintele mănăstirilor de obşte şi despre tămăduirile
celor opt păcate principale”, care descria instituţiile de îndumnezeire ale creştinilor şi
lupta împotriva diavolului şi a manifestărilor sale distrugătoare”28.

27
Pr. Ioan G., Coman, Operele literare ale Sfântului Ioan Casian, p. 566;
28
Ibidem, p. 567;

14
 Nu este de mirare deci că „Sfântului Casian i s-a atribuit un rol hotărâtor în supra-
preţuirea şi organizarea monahismului apusean, când se cunoaşte influenţa de necrezut,
pe care au avut-o asupra Sfântului Benedict de Nursia şi a marilor dascăli apuseni ai
Evului Mediu scrierile acestui pustnic răsăritean, care a activat strălucit în mijlocul lor, în
ciuda polemicilor şi a opoziţiei organizate oarecum împotriva lui de augustinieni” 29. Căci
„sincer şi hotărât, cu o smerenie dumnezeiască, care l-a făcut să ascundă tot ce a creat, a
manifestat într-un mod uluitor, deschis şi echilibrat, arta de a conduce şi instrui pe alţii în
domeniul duhovnicesc cel mai profund, şi numai prin ceea ce primise prin trăire în
mediile mănăstiresc şi anahoretic ale pustiilor Răsăritului”30.
Însuşi faptul că a început expunerea aceasta despre viaţa sublimă,
îndumnezeitoare, prin descrierea dură şi neatractivă, dar impresionantă a celor opt păcate
capitale, a produs şi produce şi astăzi o impresie durabilă şi hotărâtoare asupra cititorului
creştin, tulburat, oarecum, de o realitate aspră, trăită de fiecare dintre noi — păcatul.
După ce a pus acest temei impresionant scrierilor sale, Sfântul Casian a expus apoi opera,
care avea să domine pe toate celelalte lucrări similare ale teologiei creştine duhovniceşti.
Ea avea să cuprindă Convorbiri duhovniceşti cu părinţii din pustiile Egiptului şi este
socotită astăzi „bunul comun şi patrimoniul Bisericii universale”31.
Această evaluare exclusivă se justifică nu numai prin cuprinsul ei — expunere
într-un mod unic al țelului în care păcătosul, care năzuieşte la iertare şi chiar desăvârşire,
se înalţă până la starea sublimă, contemplativă, după ce a străbătut calea luminoasă a
virtuţilor, prin faptul că această expunere este în realitate descrierea experimentării, a
trăirii ei, bine cunoscută de cei desăvârşiţi. De aceea, „autorul afirmă în prologul ultimei
serii de convorbiri că cei ce le vor citi, monahii, vor primi prin ele, în chiliile lor pe
autorii acestor „convorbiri”, se vor întreţine cu ei în toate zilele, vor întreba şi vor asculta
răspunsurile, ele fiind arătate vieţii lor la orice nivel. Aceasta confirmare o dă de fapt
însuşi Sfântul Casian, care, la nivel de smerenie absolută — singura citată în prefaţa din
1828 a Patericului — nu s-a amintit niciodată pe nume, nici la întrebări dar toţi
cercetătorii şi-au dat seama că prea profundele şi linele expuneri ale acelor magiştri ai
29
Pr. Prof. David Popescu, Op. Cit., p. 341;
30
Ibidem, p. 344;
31
Claudio, Moreschini, Enrico, Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, volumul II, „De
la Conciliul de la Niceea până la începuturile Evului Mediu”, trad. de Elena Caraboi, Doina Cernica,
Emanuela Stoleriu şi Dana Zamosteanu, Ed. Polirom, 2004,p. 262;

15
duhovniciei din veacul al IV-lea, nefiind nici dactilografiate, nici stenografiate, au fost
refăcute de Sfântul Casian de la început până la sfârşit pe temeiul unui program vast,
propriu, al experienţei de zeci de ani şi al neîntrecutelor informaţii de la acei bătrâni, care
străbătuseră azurul aşa numitei «scientis actualis» pentru a ajunge la focul acelei «scientia
spiritualis»”32.
Marele istoric al misticii şi ascezei creştine apusene, academicianul monah Henri
Bremond, preferă denumirea de «conferinţe» ale «universalităţii creştine» cuvântului
«convorbiri duhovniceşti» (collationes)33, date de Sfântul Casian acestor vaste şi adânci
răspunsuri pe care le primeau el şi Sfântul Gherman, prietenul şi tovarăşul său de pribegie
pe meleaguri pământeşti, ori în sfere cereşti —, acesta fiind aproape singur trecut ca
interlocutor, din smerenie numai.
Minunata analiză a acestui proces divin al îndumnezeirii, descrisă de el, este axată
pe ideea că toate nevoinţele monahului, toate gândurile şi toate bătăile inimii lui, duc
numai la rugăciunea continuă şi la unirea cu Dumnezeu. Această idee, cu care începe
prima convorbire şi e sfârşită în cea de a zecea, rezumă de fapt fundamentul învăţăturii
Sfântului Casian, cu care-şi încheie el cea de a zecea convorbire a Sfântului Isaac.
Descrierea aceasta a trăirii de toate zilele în pustie, cu toate asprimele ei de negrăit, dar şi
cu bucuriile şi cu înălţările ei suprafireşti, a făcut din Sfântul Casian învăţătorul cerut în
toate zilele de cei mai mari îndrumători teologi, dar şi asceţi şi mistici ai Răsăritului şi
Apusului.
Căci scrierile sale au fost permanentizate în Biserică de apoftegmele părinţilor, se
arată că în Răsărit existau traduceri greceşti prescurtate din opera Sfântului Casian încă
înainte de veacul al X-lea. Iar în Apus repetăm că el este recomandat şi citit zilnic de
marii duhovnici ai veacurilor.
Opera literară a Sfântului Ioan Casian se înscrie în tezaurul doctrinar şi filocalic al
Bisericii universale, o operă atât de necesară în acea epocă, care a deschis perspective şi a
încetăţenit ceea ce se contura mai evident în Apus: monahismul.

32
Pr. Prof. David, Popescu, Op. Cit., p. 348;
33
Pr. Prof. Ioan G., Coman, Operele literare ale Sfântului Ioan Casian, p. 554;

16
 Concluzie

Una din temele centrale ale operei Sfântului Ioan Casian este cea a tămăduirii
sufletului. Deşi acest mare reprezentant al monahismului răsăritean şi-a dedicat scrierile
sale vieţii monahale şi le-a închinat monahilor, concepţia ca îndrumările sale sunt valabile
doar pentru aceştia este total eronată. În primul rând, bolile sufletului sunt aceleaşi atât
pentru mireni, cât şi pentru călugări, şi în mod evident şi doctoriile sunt aceleaşi. O
trăsătură interesantă a acestor scrieri este concepţia sfântului despre viaţa pământească:
aceasta este arena luptei creştinului cu diavolul pentru câştigarea mântuirii. Credinciosul
este ”atletul lui Hristos”, care se întrece în luptele duhului pentru a se izbăvi de patimi şi
a câştiga virtuţile necesare mântuirii. Sfântul Casian nu face o teologie a patimilor şi a
virtuţilor, ci îşi dedică scrierile metodelor practice de tămăduire a sufletului de patimile ce
zac în el. El este doctorul iscusit, care operează rana inimii, o pansează şi readuce pe
creştinul vindecat pe calea cea îngustă a mântuirii.

Actualitatea îndrumărilor Sfântului Ioan Casian este de netăgăduit. El oferă soluţii

celor mai arzătoare probleme ale omului contemporan. Îndrumările terapeutice urmăresc
rezolvarea crizei spirituale a lumii de astăzi, cauza a crizei societăţii moderne. Este
uimitor cum sfaturile unui monah al secolelor IV-V se potrivesc ca o mănuşă sufletului
însingurat şi zbuciumat al omului secolului XXI.

Chinuit de tristeţe, de singurătate, de tumultul zilei, de asaltul mediatic şi scârbit

de tiparele societăţii în care trebuie să se integreze, omul zilelor noastre îşi poate găsi
liniştea şi mângâierea mult râvnite citind şi urmărind îndrumările unui mare doctor şi
cunoscător al sufletului omenesc.
Curăţind inima şi trupul fiecăruia de cauzele suferinţelor cotidiene, Sfântul Ioan
Casian îl ajută pe cel ce-i cere ajutorul să-şi refacă integritatea ştirbită de păcat a
umanităţii sale, adică îl face pe credincios să redescopere în inima să chipul lui
Dumnezeu şi să-l readucă la viaţă.
Aşadar să-l cinstim şi noi, credincioşii români, şi să-i aducem cântare de laudă,
zicând: Încuviinţându-te, tu lui Dumnezeu te-ai dăruit şi luminându-te cu feluri de

17
bunătăţi, Casiene, ai strălucit ca soarele, luminând neincetat inimile tuturor celor ce te
cinstesc, cu lumina dumnezeieştilor tale învăţături. Roagă-te lui Dumnezeu neincetat
pentru cei ce cu dragoste fierbinte te laudă (Sedealna de la Utrenie, 29 februarie).

18
 Bibliografie

I. Izvoare

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2001;

2. Filocalia, vol. I, trad. de Pr. Dumitru Stăniloae, Institutul de Arte Grafice Dacia
Traiana, Sibiu, 1947;
3. Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese, în ”Părinţi şi scriitori bisericeşti”, vol. 57,
Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990;

II. Studii și articole

4. Columba, Stewart, Casian Monahul. Învăţătura ascetico-mistica, trad. de Pr.

Ica Jr. şi Cristian Pop, Ed. Deisis, Sibiu, 2000;
5. Pop, Pr. Olivian, Sfântul Ioan Casian, despre stăpânirea pornirilor păcătoase,
Ed. Tradiţie, Bucureşti, 1999;
6. Iordachescu, Diac. Mihai, Sfântul Ioan Casian. Scrieri alese. Analogie
tematică, în vol. Sfântul Ioan Casian. Viaţa şi învăţăturile lui, colecţia” Teologie şi
Spiritualitate” 15, Ed. Trinitas, Iaşi, 2002;
7. Popescu, Pr. David, Valoarea literară a” Convorbirilor” Sfântului Ioan Casian,
în” Mitropolia Olteniei”, 1988, nr. 2;
8. Coman, Pr. Ioan G., Sfinţii Părinţi şi spiritualitatea ortodoxă romana, în”
Orotodoxia”, anul XXVII, 1975, nr. 4;
9. Coman, Pr. Ioan G., Opere literare ale Sfântului Ioan Casian, în” Mitropolia
Banatului”, 1975, nr. 11-12;
10. Pacurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Sfinţi daco-romani şi romani, Ed. Trinitas,
Iaşi, 2007;
11. Moreschini, Claudio şi Norelli, Enrico, Istoria literaturii creştine vechi
greceşti şi latine, vol. II „De la Conciliul de la Niceea până la începuturile Evului

19
Mediu”, trad. de Elena Caraboi, Doina Cernica, Emanuela Stoleriu şi Dana Zamosteanu,
Ed. Polirom, Iaşi, 2004;

20