ETICA MEDICALĂ

Terminologie
Etica este o disciplina derivată din filosofie și teologie, studiind aspectele ideale de comportament uman
și înțelegerea moralității raportată direct la valori pozitive și negative. Prin etică morală profesională se
înţelege de regulă, normele de comportament profesional fiindcă are valoarea unor criterii de referinţă pentru
asigurarea progresului profesional, iar prin etica profesională se înţelege justificarea teoretică a necesităţii
respectării acestor norme.
Dacă etica este definită ca filosofie a moralei şi moralităţii, ca filosofie practică, deontologia este
definită ca studiu disciplinar particular al moralei şi moralităţii. Termenul deontologie a fost invenția
filosofului englez J. Bentham care a utilizat cuvântul grecesc deon-deontos cu sensul de ceea ce trebuie făcut şi
logos. Deontologia devine astfel ştiinţa sau teoria datoriei, adică a “ceea ce trebuie făcut”. Obiectul de studiu al
acesteia ar fi datoriile sau obligaţiile morale și ar fi interpretabilă ca o ramură a eticii. Ea s-a dezvoltat, mai ales,
ca studiu al moralelor particulare, îndeosebi al moralelor profesionale.
“Le Petit Larousse” defineşte deontologia ca “ansamblu de reguli care reglementează o profesiune,
conduita celor care o exercită, raporturile dintre aceştia şi clienţiilor, dintre ei şi public”.
În “Dicţionarul universal al limbii române” (Lazăr Seimanu, 1995) deontologia se defineşte ca
“disciplină etică ce se ocupă cu datoriile care trebuie îndeplinite; etică a unei profesiuni; totalitatea regulilor şi
uzanţelor care reglementează relaţiile dintre medici în ceea ce priveşte clientela lor”.
Teoria datoriilor profesionale medicale, semnifică caracterul particular al disciplinei deontologice,
în timp ce etica include examinarea general filosofică a datoriilor. Întâlnim astfel deontologia juridică,
agronomică, deontologia inginerului industrial, bioetica, deontologia activităţii pedagogice etc.
De aceea deontologia nu trebuie redusă la dimensiunea datoriilor morale ci ca sistem (când e abordată
filosofic) sau ca subsistem (când e abordată deontologic sau din alt unghi de vedere particular).
Datoria nu poate lipsi dintr-un sistem de morală şi primeşte, în subsistemele sale, ponderi deosebite.
Datoriile se intercondiţionează cu valorile binelui, ale dreptăţii, demnităţii, onoarei, omeniei care îi oferă
semnificaţiile pentru actele morale destinate să le împlinească. Datoriile, la rândul lor, se legitimează prin
valorile scop, indicative; ele sunt funcţional subordonate acestora. Valorile datoriilor în deontologii se explică
prin rigoarea, stricteţea normativă impuse de ordinea activităţilor profesionale. Însă, în funcţie de profesiuni, dar
şi de identitatea agentului moral, în ele îşi află esența nu numai stringenţa profesională ci şi orientările şi
motivaţiile valorice.
Deontologia apropie mai mult morala de drept decât de filosofia generală a moralei. De aceea apare o
coincidenţă accentuată a obligaţiilor juridice cu datoriile moralei profesionale sau specifice.
Morala specifică – se referă la valori, principii, norme, reguli de conduită determinate de cerinţele
activităţii şi ale vieţii grupurilor, ramurilor de activitate, comunităţilor etc. Nu rareori sunt în contradicţie cu
valorile perene ale moralei dar tind să se integreze lor. Morala specifică include şi deontologiile profesionale.
Etica medicală a fost concepută ca un set de reguli pe care doctorii trebuiau să îl urmeze.
Astăzi ea reprezintă o ramură a filozofiei care se ocupă cu studiul moralei ce reglementează
comportamentul corpului medical, medici, asistente, infirmiere, etc.., în relația lor cu viul, în toate aspectele lui.
Reprezintă studiul principiilor de comportament general acceptate în societate - bun/rău, corect/incorect.
Gândirea etică sistematică are diverse izvoare: tradiţia religioasa, gândirea filozofica, practica medicine
Codul lui Hammurabbi, Jurământul lui Hippocrate si Rugăciunea lui Maimonide sunt cunoscute etape de
abordare a responsabilității profesionale. Profesiunea medicală și-a formulat coduri alături de cele existente
pentru alte activități.
Deontologia medicală este o totalitate de norme etice necesare medicilor pentru îndeplinirea cuvenită a
funcţiilor sale profesionale. Ea este ştiinţa care studiază modalitatea îndeplinirii de către medici a datoriilor sale
profesionale atât faţă de bolnavi cît şi de oamenii sănătoşi.
Etica şi deontologia medicală prevede ca medicii să îndeplinească la nivel cuvenit toate normele etico-
deontologice în condiţiile activităţii lor profesionale. Obiectul EDM este datoria profesională a medicilor de
toate rangurile faţă de bolnavi, față de cei sănătoşi, față de tot poporul, față de societate.
 ASPECTE ETICE IN PRACTICA MEDICALĂ
1 Etica are trei subdiviziuni principale: descriptivă, normativă (generală și aplicată) si metaetica.
1. Etica descriptivă se ocupă de studii comparative și interculturale;
2. Etica normativă generală studiază modelele de comportament și raportarea valorică;
3. Etica normativă aplicată are drept preocupare centrală problemele de moralitate;
4. Metaetica studiază semnificațiile și rațiunea eticii și moralității.
Partea aplicată a eticii normative, de care aparține si etica medicală, e diferit teoretizată = bioetica.
Teoria deontologică afirmă o etică a obligației în sensul prestabilirii unor norme de conduită care sa
producă la un rezultat pozitiv.
Teoria teleologica sustine o etică a finalității în care un rezultat bun echivalează cu o conduită bună.
Dominând rezultatul, dar existând o dualitate de perspectivă, se conturează din start două maniere de
conduită: egoismul sau maniera personală de a lua o decizie, și utilitarianismul sau maniera practică, dincolo
de subiectivitate. Exista și teorii terte, mixte, care îmbină aspecte din primele două.
Etica aplicată operează cu multiple concepte precum cel de valoare sau datorie. Valoarea este o noțiune
complexă la care se face raportare, deci o masură a rezultatului și o apreciere directă a conduitei. Valorile pot fi
personale, de grup sau sociale; această stratificare nu are întotdeauna corespondent real, valorile atribuabile
fiind de multe ori un compromis între cele trei categorii enunțate.
De asemenea performanţele unui comportament profesional se impune în fața criteriilor moralităţii
profesionale. Astfel rezultă de aici rolul datoriilor faţă de sine sau al exigenţelor faţă de sine în moralele
profesionale. În acest context, există raportarea la moralitate. Practic moralitatea e un cod al conduitei care
poate avea drept sursă un contract social, legi naturale, precepte divine sau standarde individuale.
Două concepte particulare trebuie exact înțelese, fiind general valabile: oricine are, în orice situatie,
obligatii si drepturi. Importanța lor este egală în mod normal, iar încălcarea uneia o exclude pe cealaltă.
Dihotomia antinomica de la baza eticii (relația bun-rău, sau pozitiv-negativ) se regăseste invariabil în
modul nostru de gândire: definim, de exemplu, virtuți (înțelegerea, integritatea) mult mai usor prin aspectul
opus al viciilor (lăcomia, înșelaciunea), și invers.
Moralitatea nu este, prin urmare, o problemă de opțiune, ci mai degrabă o raportare bisensuală, cu
atât mai mult cu cât "pozitiv" sau "negativ" sunt situațional relative.

Etica medicală
Etica medicală este o ramură a eticii normative aplicate.
Aplicabilitatea ei trebuie înțeleasă în legătură cu apariția de noi tehnologii și cu cerințele publice privind
practica medicală.
Aspecele morale pot fi raportate la două grupuri valorice principale: valorile medicului și valorile
pacientului.
Exista reglementări specifice privind cele două grupuri valorice și relația dintre ele. Aceste coduri de
conduită profesională includ: juramântul lui Hippocrate, principiile etice ale AMA privind drepturile
medicului și drepturile pacientului, și Legea privind drepturile pacientului.
Conform acestor prevederi, pacienții au:
- dreptul legal de a participa la deciziile privind îngrijirea medicală ce le va fi acordată;
- dreptul de a primi răspunsuri rezonabile la cererea de îngrijire;
- dreptul de a li se asigura o explicare a costurilor, indiferent de sursa de plată.
Decizia etică nu este întotdeauna atât de facilă cât lasă de înțeles profilul teoretic. Există un model general
de urmat în astfel de decizii.
Premiza initială, în fața unui anume caz clinic, stabilește ce ar trebui sau n-ar trebui făcut în cazul respectiv.
Trebuie cunoscute și definite exact motivațiile (medicale, sociale, legale, personale) de susținere a premizei
inițiale, furnizând totodată și justificarea acestor motivații - într-un cuvânt, argumentul etic al premizei. Pentru
fiecare premiză trebuiesc definite una sau mai multe contrapremize, sustițnute și ele de motivații și justificări.
Evaluarea constă în cântarirea diverselor motivații stabilite, și alegerea celei mai justificate. Când persist
îndoiala, se poate apela la ajutor exterior (colegi, specialiști, pacient și familie, comitete etice, alte forme de
consiliere) pentru a clarifica aspectele generale ale cazului (consistența și coerența argumentului), și pentru a
 stabili alternativa de urmat (acceptarea premizei inițiale, acceptarea contrapremizei, sau formularea unei noi
1 premize ca rezultat al modificării premizi inițiale sau a contrapremizei).
Acțiunea medicului e dictată de decizia etică luată, și vizează ce este sau nu de făcut.

BIOETICA
În sens larg (gr. Bios = viata, ethos = comportament): “Câmp de studiu științific sistematic, pluralistic și
interdisciplinar care abordează teoretic și practic problemele morale generate de medicină și stiințele vieții în
raport cu omul și relațiile omului cu biosfera” (Declaratia Universala a Bioeticii si Drepturilor Omului,
Universal Declaration on Bioethics and Human Rights, UNESCO, 2005).
În sens restrâns (“bioethical issues”): Studiul comportamentului moral și a controverselor etice generate de
progresele din domeniul medicinii și al științelor vieții”
Definitii personale ce au marcat bioetica:
 Reich (1978) defineste bioetica ca fiind „studiul sistematic al conduitei umane, in domeniul stiintelor
vietii si sanatatii in lumina valorilor si principiilor morale” (Encyclopedia of Bioethics).
 Van Rensselaer Potter, 1970 defineste primul bioetica ca pe "o nou ă disciplin ă care s ă combine
cunoa ş terea biologic ă cu cea a sistemului valorilor cultural umane", o etica globala care sa lege
omul de mediiul din jurul sau (termenul de bioetica a fost creat de Jahr in 1929 dar in relatie cu etica
cercetarii asupra plantelor si animalelor).
BIOETICA MEDICALA (etica biomedicala)
- În contextul proliferării discursurilor alternative despre bioetică (dinspre teologie, drept, antropologie)
este luat în discuție modelul expertizei filosofice în domeniul eticii medicale, model ce prezintă mulți
adepți dar şi contestatari.
- Aceasta se ocupă cu moralitatea comportamentului în practica medicală în relație cu tehnologia
medicală modernă (dezvoltarea științelor biomedicale), cu mijloace moderne de investigație și tratament
și progresele medicine.
DILEMA (Gr. δίλημμα , dubla propunere) este o problema care oferă cel puțin două soluții egal acceptabile
sau egal neacceptabile (opuse). O dilemă etică este o dilemă complexă care generează un impas moral.
MODELUL CICLIC DE DECIZIE ETICĂ / BIOETICĂ:
1.  focus/observația
2.  identifică întrebarea/dilema/conflictul etic (soluțiile propuse)
3.  identifică valorile și conținutul etic (ce este în joc)
4.  propune argumentația pro/contra pentru fiecare soluție
5.  analizează (cântărește) luând în considerație principiile morale și practica
6.  identifică/deliberează o soluție optimă
7.  susține alegerea/propunerea facută
8.  nou focus și observație
EXEMPLE DE DILEME ETICE DECURGÂND DIN ETICA CLINICĂ
a. O persoană în varstă are un AVC și intră în comă fiind asistată de aparatul de ventilație. Medicul nu a putut
sta de vorbă cu ea înainte de pierderea conștienței. Coma se adâncește și medicul realizează că este posibilă
moartea cerebrală ori oprirea cordului. Vine băiatul ei care îi spune medicului să oprească aparatul respirator
dacă nu mai există speranță pentru mama sa. Vine fata ei care îi spune medicului că fratele ei dorea de mult
sa o ducă la azil, că nu a stat cu ea niciodată să o ajute și că îl roagă pe medic să facă orice este necesar să
prelungească viața mamei sale. Ce sa facă medicul? Cum știm ce este moral?

b. O persoană are SIDA, dezvoltă o pneumonie cu pneumocystis și moare. Dar înainte să moară cere medicului
să nu spună familiei care este diagnosticul adevărat care i-a scurtat viața. Ce să facă medicul?

c. O persoană are cancer și este cunoscută de vecini cu aceasta boală. Nu are copii. La un moment dat vecinii
își dau seama că nu au mai vazut-o de câteva zile. Cheamă poliția și sparg ușa și o găsesc cu venele tăiate,
comatoasă dar încă în viață. Este preluată în urgență și dusă la spital unde trebuie ventilată și pusă pe
respirator rămânând comatoasă mai multe zile la rând. Medicul curant nu întrevede o ameliorare și se
 întreabă dacă nu ar trebui să întrerupă aparatul respirator pentru a da curs dorinței de a muri a pacientei. Ce
1 să facă medicul?

ABORDARE NON-RAȚIONALĂ: Dorință, Obediență, Obisnuință, Imitație, Intuiție;

ABORDARE RAȚIONALĂ: Etica virtuții (virtuțile antice, virtuțile religioase); Deontologie (datoria);
Consecințialism (utilitarianism); Principlism (bioetica)

Soluții/cheie morale la dilemele etice

 Din perspectiva eticii virtuții:
o Caracterul moral: ințelepciunea, temperanța, curajul, justiția (la antici)
 Din perspectiva exercițiului datoriei:
o Moralitatea prin ierarhizarea obligatiilor (Pufendorf);
o Moralitatea prin salvgardarea, respectarea drepturilor (J.Locke);
o Moralitatea având la bază un unic principiu moral (suprem) – Datoria, (I.Kant);
o Moralitatea având la bază mai multe principii morale între care primează unul (obligația
absolută -prima facie) (WD Ross);
 Din perspectiva consecințialismului (J. Bentham, JS Mill);
 Concepţia convenţionalistă*
 Din perspectiva principlismului (Beauchamps, Childress)

Abordari filozofice pentru aflarea soluției morale:

1. Calea morală din perspectiva eticii virtuții:

Caracterul moral: înțelepciunea, temperanța, curajul, justiția (antici);
SOCRATE = Considera că virtutea este cunoașterea și astfel slăbiciunea morală este o problemă de
ignoranță iar nu de caracter.
PLATON = Identifica 4 virtuți (virtuțile antice)
•  întelepciunea (capacitatea de a discerne între bine și rău, alegerea acțiunii potrivite)
•  Temperanța (echilibrul, moderația și autocontrolul, toleranța în raport cu ceilalți)
•  Curajul (fizic și moral)
•  Justiția sau dreptatea (spiritul de dreptate, a deține/a lua pe cât merită, a da altuia pe cat are dreptul,
a lua atitudine față de injustiție)
Pentru ARISTOTEL omul acționează din voință având la bază rațiunea. Excelența de caracter (virtutea) este
o alegere rațională a mediei între două vicii extreme care formează o pereche de virtuți (doctrina mediei)
Virtuțile creștine (Toma d’Aquino - Summa Theologiae-, Sf. Augustin –Confesiuni-, mari teologi ortodoxi)
adauga la cele 4 virtuți antice virtuțile religioase credința, speranța, iubirea (de aproape)
2. Calea morală din perspectiva exercițiului datoriei:

2.a. Moralitatea prin ierarhizarea obligațiilor (Pufendorf)

SAMUEL VON PUFENDORF (1632-1694), în Despre legea naturii şi a naţiunilor (1672), a identificat
trei componente particulare ale teoriei datoriei.
1. corelativitatea drepturilor cu datoriile, fiecare drept pe care îl am implică o datorie din partea
celorlalţi de a-mi respecta dreptul. Dacă eu am dreptul de a poseda anumite bunuri, ceilalţi au datoria de a
nu le fura. Din punct de vedere moral Pufendorf crede că datoriile sunt mai importante decât drepturile.
2. distincţia dintre datorii perfecte şi datorii imperfecte; perfecte sunt cele precis definite, dictate
conduitei noastre proprii peste tot şi întotdeauna (ex. de a nu fura); imperfecte sunt cele care nu au precizate
condiţiile şi modalitatea de a fi îndeplinite (ex. de a fi generos). Clasificarea datoriilor în trei grupe (aşa apar
în Datoriile Omului şi Cetăţeanului 1673).
Cea mai importantă categorie era considerată ca fiind a 2-a pentru că trebuie să urmărim neîncetat şi
neîntârziat cerinţa legii naturale de a fi sociabili.
 În ceea ce priveşte datoriile faţă de Dumnezeu acestea sunt de două tipuri: datoria teoretică de a-l
1 cunoaşte, datoria practică de a-l venera.
Datoriile faţă de sine sunt de asemenea de două feluri: datoria faţă de suflet (dezvoltarea aptitudinilor şi
talentului) şi datoria faţă de trup (de a nu-l vătăma, de a nu te sinucide).
Datoriile faţă de ceilalţi se împart în: absolute (evitarea nedreptăţii, tratarea celorlalţi ca egali,
promovarea binelui celorlalţi) şi condiţionale (rezultă din contactul dintre oameni (ţinerea promisiunilor).
Această divizare a datoriilor a devenit repede un standard prin care din perspectivă deontologică putea fi
reglementat conduita morală optimă. Cel care a excelat însă în fundamentarea conduitei umane în contextul
eticii deontologice a fost Immanuel Kant, cel mai important filosof modern.
2.b. Moralitatea prin salvgardarea, respectarea drepturilor (J.Locke)
 J. Locke, sec. XVII, sustinea ca legile naturale presupun exercitarea si respectarea a 4 drepturi: la viata,
sanatate, libertate si proprietate (s.n.). Locke a identificat cele 4 atribute esentiale ale acestor drepturi:
sunt naturale (adica date noua spre administrare de catre divinitate preexistente), universale (valabile
oriunde), egale (pentru toti egale), inalienabile (nealterabile). Th. Jefferson, a intemeiat constitutia SUA
pe ,,dreptul inalienabil la viață, libertate și fericire”. Din aceste trei drepturi fundamentale prevăzute de
constituția americană se pot deduce și alte drepturi precum dreptul la proprietate, deplasare, exprimarea
orală, libertate religioasă, etc.
2.c. Moralitatea având la bază un unic principiu moral (suprem) – DATORIA (I.Kant)
 Kant (22 Aprilie 1724 – 12 Februarie 1804). Teoriile sale filozofice se află la bazele filozofiei moderne
asupra căreia a efectuat o schimbare paradigmatică, a deontologiei etice și a teoriei moralității.
 Omul este în centrul universului, omul este în centrul cunoașterii, cunoașterea vine din interiorul
umanității sale iar în centrul umanității sale se află autonomia morală. “O bună intentie (good will) este
bună nu pentru că efectele sau rezultatele ei sunt bune ci pentru că e buna în sine. Chiar dacă nu va avea
nici un rezultat bun ea va străluci ca un giuvaer, ca o valoare în sine ” (I.Kant). Valoarea morală a
acțiunii nu constă în consecințele sau rezultatul ei (care deseori nu pot fi cunoscute, anticipate ori
garantate) ci în motivul, buna intenție pentru care se face acțiunea, în calitatea voinței (fapta bună pentru
motivul bun) și exercitarea ei în implinirea datoriei (fundament al deontologiei).
 Buna intenție și exercitarea datoriei (acțiunea) sunt relevante. Binele ca finalitate, consecințele/
rezultatul (finalul) sunt irelevante. Nimic nu este “bun fără calificare” în afară de buna intenție.
 În exercitarea libertății rațiunea implică obligatoriu autonomia (libera decizie). Libertatea înseamnă
autonomie și anume a decide singur asupra propriei persoane și a acționa liber fără constrângeri ; de
aceea libertatea nu se poate manifesta în exercitarea necesităților sau condiționalitatilor.
 Principiul moral care stă la baza alegerii morale, dupa Kant, este principiul fundamental al datoriei
(principiu cardinal) care devine astfel principiul suprem al moralei. Kant a numit acest principiu
fundamental imperativul categoric.
 Imperativul categoric este obligatoriu și necesar: Se bazează pe datorie. El este calea de a evalua
motivația corectă (morala) a unei acțiuni. Imperativul categoric definește acțiuni bune în sine (necesare)
pentru care voința este în acord cu rațiunea. (Bazele metafizicii moralei, 1785).
 Imperativul ipotetic este obligatoriu dar nu și necesar: Se bazează pe dorința fiecăruia, și variază de la
circumstanță la circumstanță, fiind deci circumstanțial, și ne indică mijloacele cele mai potrivite atingerii
scopului. Imperativul ipotetic definește acțiuni bune ca mijloace pentru atingerea unui rezultat

2.d. Moralitatea având la bază mai multe principii morale între care primează unul (obligația
absolută - prima facie) (WD Ross)
 Ultima tentativă de a resuscita teoria datoriei pe tărâmul eticii i-a aparţinut lui WILLIAM DAVID ROSS
(1877 - 1971).
 Teoria pluralistă a datoriei se întemeiază pe existența acțiunii simultane a mai multor
îndatoriri/obligații/imperative dintre care una/unul devine mereu prima facie, prima/primul între toate,
manifestându-se ca obligație absolută (WD Ross).
1.  Fidelitate (promisiune inclusiv de a spune mereu adevarul)
 2.  Reparație
1 3.  Gratitudine
4.  Non-maleficență
5.  Beneficiența
6.  Auto-perfecționare
7.  Justiție (dreptate)
 Când toate imperativele sunt egale este mai important să evităm producerea răului (non-maleficența) decât
să facem în mod pozitiv binele (beneficența). De asemenea fidelitatea (respectarea promisiunilor) are
prioritate asupra beneficenței (WD Ross).
3. Calea morală din perspectiva consecințialismului (J. Bentham, JS Mill)
 Teoriile consecințialiste se consideră a avea un profund caracter aplicativ față de teoria bazată pe datorie,
față de care se situeaza în opoziție.
 Fapta cu consecințe bune este morală; o fapta cu consecinte rele este imorală.
 Curentul filozofic consecințialist consideră că moralitatea comportamentului uman poate fi determinată
pe baza analizei cost-beneficiu a consecințelor / rezultatelor acțiunilor/inacțiunilor noastre (teorie etică
teleologică).
 Astfel o acțiune este morală (corectă/dreaptă) atunci când consecințele acțiunii sunt mai mult favorabile
decât nefavorabile.
•  Pentru a putea face această analiză trebuie mai întâi determinate toate consecințele bune și rele
ale unei acțiuni.
•  Apoi se analizează dacă totalul consecințelor bune este mai important decât totalul
consecințelor rele

 Exista 3 teorii consecințialiste:

 Egoismul etic : o acțiune este morală atunci când consecințele acțiunii sunt mai mult favorabile decât
nefavorabile pentru persoana care îndeplinește acțiunea
 Altruismul etic : o acțiune este morală atunci când consecințele acțiunii sunt mai mult favorabile decât
nefavorabile pentru celelalte personae, oricare altele decât cea care îndeplinește acțiunea
 Utilitarianismul, utilitarismul: o acțiune este morală atunci când consecințele acțtiunii sunt mai mult
favorabile decât nefavorabile pentru toată lumea. Filozofia utilitariană (Jeremy Bentham 1748 -1832, John
Stuart Mill 1806 –1873) susține că acțiunea dreaptă/corectă/morală este acțiunea care “produce cea mai
mare cantitate de bine pentru cât mai mulți oameni”.
4. Concepţia convenţionalistă*
Concepţia convenţionalistă la Platon, dar și la M.Walzer. Cel din urmă susţine că fiecare bine social (de
exemplu, asistenţa medicală, prosperitatea, venitul şi drepturile politice) se distribuie oamenilor unei societăţi în
funcţie de convenţiile, legile sau modurile de a vedea lucrurile de către oamenii fiecărei ţări. De aceea se pune
întrebarea firească: de ce lucrurile sunt aşa cum sunt? Iar pentru a răspunde se apelează la noi argumente, care
trimit la noi concepţii. (p 87).

5. Calea morală din perspectiva principlismului (Beauchamps, Childress)

Principiistii plecă de la premisă că principiile sunt centrul vietii morale, că toate deciziile noastre din
domeniul moral ar trebui făcute pe baza acestor principii. Această procedură de decizie a devenit cunoscută în
domeniul bioeticii datorită lucrării lui Tom Beauchamp si James Childress, “Principles of Biomedical Ethics”.
 Primele instituții ale bioeticii medicale au fost în SUA: Hastings Center si Kennedy Institute of Ethics.
 Primele documente ale bioeticii au fost : "Ethical Principles and Guidelines for the Protection of Human
Subjects of Research, Belmont raport” (18.04.1979) ca un răspuns la necesitatea creârii Legii Naționale
privind cercetarea (urmare a îngrijorării generale declanșate de experimentul Tuskagee) și care a generat
principlismul ce a scos în evidență importanța a 3 principii cardinale în practica medicală de cercetare
stiintifică: beneficența, respectul față de persoană/pacient (autonomie) și justiția.
 o Experimentul Tuskegee a fost unul dintre cele mai notorii experimente americane ale secolului
1 trecut si unul dintre cele mai indelungate, desfasurandu-se intre 1932 si 1972.
o Celor 400 de barbati infectati cu sifilis le-a fost interzis tratamentul pentru a observa efectele pe
termen lung ale acestei boli si la sfarsitul experimentului majoritatea murisera din cauza bolii,
sotiile lor au fost si ele infectate si multi copii s-au nascut cu o forma congenitala a acestei
afectiuni.
 James Childress si Tom Beauchamp = Principles of Biomedical Ethics, prin care se fundamentează bazele
științifice ale principlismului și care astfel s-a impus în practica medicală (ediții 1974-2009). Ei au
conceptualizat principlismul sub forma a 4 principii adăugând nonmaleficența (beneficența, non-
maleficența, autonomie și justiție). Cei doi autori propun o teorie orientată spre principii care abandonează
marile teorii etice traditionale, oferind o listă de verificare, o listă de criterii în funcție de care să judecăm
situațiile din bioetică.
Explicarea principiilor:
1. principiul binefacerii (grija pentru binele persoanei în cauză)
2. principiul nefacerii răului (evitarea cauzării raului)
3. principiul respectului autonomiei ( respectarea capacității persoanei de a alege), obținerea unui
consimțământ, care să fie obligatoriu informat
4. princpiul dreptății/ justiției (se referă la distribuția beneficiilor dar și costurilor în mod echitabil)
Cele patru principii au și reguli particulare sau specificări [3] pentru a ne ghida în situațiile particulare. Atunci
când ele intră în conflict trebuie cântarite reciproc.
Nici un principiu nu este absolut , există excepții pentru fiecare dintre ele; nici un principiu nu este
prima facie. În situațiile morale dificile, când principiile se află în conflict, decizia trebuie cântarită în raport cu
judecățile chibzuite apartinând unui context sau altul, printr-un “model de justificare”de tipul “echilibrului
reflectat în sens larg”.
Cele patru principii sunt întemeiate pe moralitatea comună; termenul desemnează ansamblul normelor,
regululilor încetățenite de-a lungul timpului între toate persoanele “serioase moral”. Beauchamp si Childress
admit că există reguli specifice pentru fiecare comunitate culturală dar există în același timp precepte
universale, fundamentale, recunoscute de orice persoană serioasă moral (cum ar fi să nu furăm, sa nu mintim, să
nu ucidem). Este vorba de standarde de conduită recunoscute de toata lumea.
DOCUMENTE FUNDAMENTALE CARE RECUNOSC ȘI IMPUN PRINCIPIILE BIOETICII
1.  Declarația universală privind bioetica și drepturile omului UNESCO 2005 aduce în discuție respectarea
demnității omului;
2.  Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (2007/C 303/01);
3.  Constituția OMS (Basic Documents, Forty-fifth edition, October 2006)
4.  Norme ale Uniunii Europene, tratate și convenții, recomandări

Principii de etică medicală / Caracterul relativ al principiilor morale

Și în privința principiilor generale de etică medicală există o dificultate de aplicare practică. Nici un
principiu nu este absolut, există excepții pentru fiecare dintre ele; nici un principiu nu este prima facie. În
situațiile morale dificile, când principiile se află în conflict, decizia trebuie cântarită în raport cu judecățile
chibzuite apartinând unui context sau altul, printr-un “model de justificare”de tipul “echilibrului reflectat în sens
larg”.
Cele patru principii sunt întemeiate pe moralitatea comună; termenul desemnează ansamblul normelor,
regululilor încetățenite de-a lungul timpului între toate persoanele “serioase moral”.
Beauchamp si Childress admit că există reguli specifice pentru fiecare comunitate culturală dar există în
același timp precepte universale, fundamentale, recunoscute de orice persoană serioasă moral (cum ar fi să nu
furăm, sa nu mintim, să nu ucidem). Este vorba de standarde de conduită recunoscute de toata lumea.
Cel mai important lucru ar fi, logic, ca interventia medicului sa nu facă rău. De multe ori alte principii
primează, astfel că stabilirea priorităților revine strict medicului, funcție de caz.
 Fidelitatea este obligația de a urma juramintele asumate prin profesie, însemnând a spune pacientului
1 adevărul despre situația lui și menținerea confidențialității privind cazul respectiv.
Autonomia, mult încurajată etic, presupune accesul liber al pacientului la informații privind situația sa,
participarea lui la formularea deciziilor, și ajutorul dat pacienților deficienți pentru a-și putea exercita
autonomia. Autonomia se referă la respectarea drepturilor pacientului la autodeterminare, independență și
libertate prin exercitarea unei obligații negative (de a nu îngradi și a nu controla opțiunile pacientului) precum și
a unei obligații pozitive (bazată pe dreptul la informare, înțelegere și voluntariat); se fundamentează pe
consimțământul informat; se include și respectul față de autonomie.
Beneficiența presupune obligația medicului de a face bine, de a ridica gradul de sanătate al comunității
respective. Beneficența cere practicianului să actioneze numai spre binele pacientului și să îndeparteze răul
(boala) atunci când o întâlnește respectând maximizarea beneficiilor cu minimizarea riscurilor
Nonmaleficiența este obligația de a nu face rău. Singurele acte de agresiune intenționată acceptate în
medicină sunt cele menite să facă bine pacientului (ex. intervenții chirurgicale, încălcarea confidențialității la
cererea autorităților în cazul în care un pacient se constituie în pericol pentru o altă persoană).
În anumite situații medicul poate încalca anumite reguli perfect conștient de posibilele efecte nedorite (ex.
citostatice cu toxicitate crescută peste dozele maxime) pe baza unui risc calculat.
Justitia este chemată să intervină în multe aspecte de natură etică. În probleme procedurale (ex. primul
venit, primul tratat), probleme de distribuție a tratamentelor (mai ales când există resurse de tratament limitate),
probleme de compensație, și cele care interpun medicul între pacient și societate (discriminarea persoanelor cu
diverse handicapuri). Justitia (dreptatea) presupune principiul nediscriminarii (varsta, sex, etnie, religie, grup
etnic, politic, social, etc.) celor ce vor primi ingrijirile medicale cat si obligatia medicului de a lucra spre binele
public din doua perspective:
•  utilitariană (spre maximizarea binelui social evaluat prin beneficiul maximal către societate și pacient)
•  egalitariană (spre distribuția dreaptă a costurilor și beneficiilor: oportunități egale în fața bolii și dreptul
egal al fiecarui om la un minim de resurse medicale același pentru toți)
Probleme morale
Importanța lor nu e deloc neglijabilă, cu atât mai mult cu cât motivațiile nu sunt ușor acceptabile.
Limitarea tehnologiei este folosită având în vedere costurile ridicate ale tratamentelor. Decizia de începere
sau nu a susținerii funcțiilor vitale, întreruperea acestei terapii, eutanasierea, ridică probleme morale dosebite, ca
și controlul / autonomia privind tehnologia folosită.
Limitarea resurselor include două aspecte: macro-alocarea și micro-alocarea. Primul are în vedere fondurile
alocate sanătății, direct corelat cu raportul dintre medicină și alte necesități sociale (apărare, cultură, educație).
Al doilea aspect vizează alocarea fondurilor pentru fiecare pacient în parte, necesitând stabilirea unei prioritați
privind dreptul la tratament - decizia aparținând în esență medicului.
Limitarea cercetării a fost reluată având în vedere unele antecedente istorice (experimentele naziste
practicate pe oameni). Trebuie să existe și în acest caz un consimțământ în cunostință de cauză al pacientului
sau al reprezentanților săi legali. În cazul copiilor nu este admisă nici cercetarea nonterapeutică, chiar dacă
riscurile sunt mici.
Limitarea îmbolnăvirii privește mai ales răspândirea bolilor infecto - contagioase. Un exemplu particular îl
reprezintă SIDA. Problemele de sănătate publică gen fumatul, consumul de droguri și alcool ridică semne de
întrebare privind controlul lor: cine și cum ar trebui limitat.

Sarcinile de bază atât ale eticii cât și ale deontologiei medicale sunt:
1. studierea principiilor, normelor şi regulilor etico-deontologice, care favorizează calitatea şi eficacitatea
tratamentului pacienţilor,
2. efectuarea măsurilor necesare pentru excluderea factorilor negativi în activitatea medicală
3. menţinerea permanentă a normelor relaţionale etico-deontologice stabilite între personalul medical şi pacienţi
4. excluderea consecinţelor negative urmate (convocate) de asistenţa medicală necalitativă
5. perfecţionarea permanentă a cunoştinţelor etico-deontologice generale şi profesionale a lucrătorilor medicali
de toate rangurile
6. respectarea principiilor etico-morale în compartimentul dezvoltării medicinii prin cercetările științifice
efectuate pe ființa umană
 ARIA DE CUPRINDERE A ETICII MEDICALE:
1 - accesul la servicii
- cercetarea medicală
- ingineria genetică
- sănătatea mintală
- reproducerea artificială
- transplant
- sfarşitul vieţii
- drepturile pacienţilor
- confidenţialitatea datelor
Confidenţialitatea constituie o obligaţie în practica medicală justificându-se printr-o varietate de puncte de vedere:
- Ca valoare în sine, în vederea păstrării unei promisiuni
- În ideea respectului pentru intimidate
- Ca manifestare a respectului pentru autonomie
- Ca valoare ce conduce la idealul utilitarist al manifestării asigurărilor sociale

BIBLIOGRAFIE:
1. ETICĂ - suport de curs – Lect. dr Viviana Ivlampie
2. file:///C:/Users/Adi/Documents/FILOSOFIE%20AN%20II%20%20SEM%20II
%20PRIMO/REFERATE%20AN%202%20SEM%202/ETICA/124551024-1-etica-medicala.pdf Etica
medicala, bioetica, deontologie medicala: definitii, teorii etice , Conf. dr. GC Curca
3. file:///C:/Users/Adi/Documents/FILOSOFIE%20AN%20II%20%20SEM%20II%20PRIMO/REFERATE%20AN
%202%20SEM%202/ETICA/teorii-etice-standard2%20IONEL%20CIOARA.pdf TEORII ETICE STANDARD,
Lect.dr. Ionel Cioară
4. file:///C:/Users/Adi/Documents/FILOSOFIE%20AN%20II%20%20SEM%20II%20PRIMO/REFERATE%20AN
%202%20SEM%202/ETICA/Elena-TOADER-BIOETICA.-Notiuni-teoretice-si-de-practica-medicala.pdf
Bioetică, Noțiuni teoretice și de practică medicală, de Elena Toader
5. http://www.med.ugal.ro/site%20final%20ati/ASPECTE%20ETICE%20IN%20PRACTICA
%20EMDICALA.html ASPECTE ETICE IN PRACTICA MEDICALĂ