Anda di halaman 1dari 4

Contributia voievozilor romani la formarea si dezvoltarea

culturii nationale

1. Vlad Tepes
Vlad Tepes s-a nascut in orasul Sighisoara, in Transilvania in 1431, fiind mai tarziu domnitor al
Valahiei. Tatal sau, Vlad Dracul, a fost cavaler in Ordinul Dragonului, ordin cavaleresc din Estul
Europei care avea ca scop oprirea extinderii Imperiului Otoman.
Tatăl său, Vlad Dracul, fusese primit în Ordinul Dragonului. Ordinul-care poate fi comparat cu
cel al Cavalerilor de Malta sau cu cel al Cavalerilor Teutoni-era o societate militaro-religioasă,
ale cărei baze fuseseră puse în 1387 de Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei (mai târziu
împărat al Sfântului Imperiu Roman) și de cea de-a doua soție a sa, Barbara Cillei.
Simbolul Ordinului era un dragon, iar scopul era apărarea creștinismului și cruciada contra
turcilor otomani. Datorită apartenenței sale la Ordinul Dragonului, tatăl lui Vlad Țepeș era
supranumit Dracul. La rândul său, Vlad va fi înnobilat în numărul membrilor Ordinului
Dragonului în 1431 la Nürnberg de către Sigismund de Luxemburg.
Fiind un personaj nu numai istoric, ci si literar si folcloric voievodul a fost ales de scriitorul Bram
Stoker ca erou principal al romanului sau aparut in anul 1897.De atunci, Dracula si Transilvania,
taramul care adaposteste misteriosul castel plin cu fantome si vampiri undeva in mijlocul
padurilor intunecoase, a devenit subiectul a peste 750 de filme, documentare sau nuvele
inspirate fiind de romanul scriitorului irlandez.
Blazonul Ordinului Dragonului reprezenta un dragon (otomanii) si o cruce (semn al
crestinatatii), iar Vlad Dracul a purtat acest simbol peste tot, pe steaguri, monede si sigiliu.
Porecla Țepeș i s-a atribuit de pe urma execuțiilor frecvente prin tragere în țeapă pe care le
ordona. Chiar turcii îl denumeau Kazıklı Bey, (Prințul Țepeș). Acest nume a fost menționat
pentru prima oară într-o cronică valahă din 1550 și s-a păstrat în istoria românilor.
Cunocut pentru intoleranta si cruzimea sa, Vlad era in acelasi timp respectat de supusii sai
pentru campaniile de lupta impotriva turcilor. Era respectat atat ca luptator cat si ca voievod ce
nu tolera nedreptatea, in timpul domniei lui ridicand cateva manastiri. A fost un erou adulat,
dar si temut de poporul lui. Victor Hugo in "Legende de Siecles", reda felul in care Vlad Tepes a
intampinat armata sultanului Mahomed al-II-lea venita sa cucereasca Tara Romaneasca.
Inaintand spre Targoviste, ostenii armatei turcesti au fost ingroziti de privelistea oferita de
Tepes:case arse, campii parjolite, si fantani cu apa otravita.
2. Neagoe Basarab
Sfantul Neagoe Basarab este pomenit pe 26 septembrie. Canonizarea sa a fost hotarata in
sedinta de lucru a Sfantului Sfantului Sinod din 8-9 iulie 2008, alaturi de cea a Sfantului Ierarh
Iachint de Vicina si a Sfantului Dionisie Exiguul. Proclamarea solemna a canonizarii a avut loc la
Bucuresti, de praznicul Sfantului Mucenic Dimitrie Izvoratorul de Mir, pe 26 octombrie.
Fericitul Voievod Neagoe Basarab a fost vlăstar domnesc, născut într-o familie evlavioasă de
prinţi creştini. Tatăl său era din neamul Basarabilor, iar mama sa, temătoare de Dumnezeu,
făcea parte din familia boierilor Craioveşti. Neagoe, darul lui Dumnezeu, a devenit, prin adopţie,
unul dintre cei patru copii ai familiei dreptmăritoare creştine, înrâurit de credinţa părinţilor săi,
acest minunat copil a deprins din fragedă vârstă învăţăturile mântuitoare şi virtuţile credinţei
ortodoxe. Pentru că a cunoscut viaţa îmbunătăţită a părinţilor de la mănăstirea Bistriţa
vâlceană, ctitorie a părinţilor săi, tânărul Neagoe s-a străduit să adune ca o albină din nectarul şi
dulceaţa Sfintelor Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi care-l vor ajuta mai târziu la alcătuirea scrierilor
sale şi la conducerea poporului dreptcredincios spre multe împliniri duhovniceşti şi artistice.
Aşadar, Mănăstirea Bistriţa a devenit şcoală duhovnicească pentru evlaviosul voievod.
Providenţa a făcut ca, în acele vremuri, să vină în Ţara Românească marele între patriarhi, Nifon
al Constantinopolului, chemat la noi de voievodul Radu cel Mare, pe la anul 1502, pentru a
reorganiza şi întări viaţa bisericească. De la Sfântul Ierarh Nifon, mărinimosul şi binecredinciosul
Voievod Neagoe a deprins taina rugăciunii isihaste, evlavia şi trezvia sufletului, învăţătura şi
înţelepciunea lui Hristos, dobândind înalt spor sufletesc şi desluşind comorile duhovniceşti, atât
de viu prezente în rânduiala fraţilor din Mănăstirea Bistriţa, înzestrat cu daruri intelectuale
deosebite, prealuminatul Neagoe şi-a agonisit mult din cultura teologică şi din ştiinţa timpului
său. De aceea, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iubitorul de Hristos, Neagoe, în anul 1512,
a fost chemat la demnitatea de Voievod al Ţării Româneşti, deşi el a refuzat această cinste cu
smerite cuvinte: „Puneţi altul pe carele veţi vrea dimpreună şi cu sfatul nostru, iar pe mine mă
iertaţi, că nu voi fi”. Poporul însă, cunoscând vrednicia lui, l-a rugat să accepte înalta dregătorie
în stat şi numai după multe stăruinţe fericitul „Neagoe se plecă glasului năroadelor şi luă
coroana şi schiptrul a toată Ţara Românească. Şi îndată făcu judecată şi dreptate între oameni”.
Sfântul Voievod s-a arătat chibzuit şi bun organizator al ţării, drept aceea toţi mulţumeau lui
Dumnezeu pentru domnia lui, căci s-au învrednicit a vedea şi a avea domn ca acesta.

Astfel, domnia Sfântului a fost un răstimp de linişte şi prosperitate, într-o vreme când greutăţile
apăsau asupra ţării, ca şi asupra Bisericii Ortodoxe din Balcani. Pentru ca toate să fie lucrate
după voia Domnului, Sfântul Neagoe a iubit pacea, cum spuneau cei din timpul său, „cu toţi
vecinii a fost împăcat”.
Sfântul Voievod Neagoe Basarab, în credinţă şi iubire de Dumnezeu, în dreptate şi smerenie,
cinstind amintirea învăţătorului său, Sfântul Ierarh Nifon, a adus în Ţara Românească Sfintele
sale moaşte de la Mănăstirea Dionisiu din Muntele Athos, împăcându-l în chip minunat cu
prigonitorul său, Radu cel Mare.
Sfântul Neagoe a rămas în memoria poporului român şi a tradiţiei ortodoxe prin opera sa
intitulată Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Este prima creaţie de valoare
universală a literaturii române, un adevărat testament duhovnicesc, pedagogic, filozofic şi
enciclopedic, în acelaşi timp, Învăţăturile sale sunt o adevărată lecţie de pedagogie morală şi
spirituală, un adevărat cod de comportament fiinţial şi demnitate umană pentru toate
timpurile.
Dar nu numai aceste învăţături ni le-a lăsat moştenire măritul voievod, ci şi multe mănăstiri,
biserici şi aşezăminte în ţara peste care a domnit timp de nouă ani şi opt luni, între care cea mai
strălucită este Mănăstirea Argeşului, pe care Gavriil, Protul Sfântului Munte din acea vreme, a
numit-o pentru măreţia ei Sionul Românesc.
În scurta sa viaţă pământească, Voievodul Neagoe Basarab a fost socotit de toată lumea
moştenitorul de drept al tradiţiilor imperiale bizantine, iar în această calitate a ajutat toate
popoarele creştine ortodoxe aflate sub stăpânirea Semilunei, plătindu-le datoriile, reparând
multe mănăstiri şi biserici şi înzestrându-le cu cele necesare.
În ziua de 15 ale lunii septembrie, anul mântuirii 1521, Sfântul Voievod Neagoe Basarab, la doar
39 de ani, s-a mutat întru veşnicele locaşuri ale lui Dumnezeu, unde a primit cununa cea
neveştejită a slavei Sale.
3. Mircea cel Batran
Mircea cel Bătrân a fost Domn al Țării Românești între anii 1386-1418. În timpul său, Țara
Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Mircea cel Bătrân a dus
o politică de independență, reușind să stăvilească tendințele de expansiune ale Ungariei și
Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării, și să facă față forțelor
otomane aflate în plină expansiune în Peninsula Balcanică. A rămas vestit și pentru remarcabila
sa operă de organizare politică, administrativă și ecleziastică a Țării Românești, fiind în același
timp un mare ctitor de mănăstiri și biserici.
Domnia
Mircea i-a succedat pe tronul Țării Românești fratelui său Dan I, după moartea acestuia (23
septembrie 1386).
Pe plan intern, el a întărit economia țării prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin
emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea
schimburilor comerciale cu țările vecine, țari cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. Au
apărut noi surse de venit datorită deschiderii minelor de aramă, în timp ce producțiile de
cereale, animale și sare au crescut. Administrația este organizată centralizat, punându-se
accentul pe sfatul boieresc („Sfatul Țării”) alcătuit în principal din dregătorii curții domnești
(aflată în acele timpuri la Curtea de Argeș). Armata era organizată în „oastea cea mare”,
alcătuită în principal din țărani, și „oastea cea mică” (boierii și curtenii). Mircea a înzestrat
armata cu arme noi, a întărit cetățile din punctelele strategice ale țării și chiar a înființat unele
noi.
Pe plan extern, în paralel cu organizarea și întărirea țării, Mircea a pus bazele unor alianțe solide
pentru a-și mări șansele de a păstra independența Țării Românești. Astfel, el a păstrat relații
strânse cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei (și ulterior împărat al Sfântului Imperiu
Roman de Națiune Germană), bazate pe interesul reciproc în lupta împotriva extinderii
Imperiului Otoman, aflat pe atunci în plină expansiune spre centrul Europei. Mircea a fost vasal
al regelui Sigismund de Luxemburg, dar numai pentru feudele din Transilvania pe care acesta i
le-a recunoscut: Făgărașul, Amlașul și Banatul de Severin; în plus, Sigismund i-a mai acordat
castelul Bran și domeniul Bologa cu 18 sate.
Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman datorită intervențiilor sale în sprijinul popoarelor
creștine de la sud de Dunăre. În anul 1395, sultanul Baiazid I (poreclit Ildîrîm, „Fulgerul”) a
trecut Dunărea în fruntea unei forțe impresionante (circa 40.000 de soldați, după unii autori).
Mircea, care nu a putut aduna decât o armată relativ mică (aproximativ 12.000 de soldați),
neputându-se opune într-o luptă deschisă, a ales o tactică de hărțuire. În ziua de 17 mai 1395,
armata Țării Românești a înfrânt avangarda otomană într-un loc mlăștinos și împădurit, numit
Rovine. Bătălia nu a fost însă decisivă, căci Mircea, după încă o luptă dată lângă Curtea de
Argeș, a fost nevoit să se retragă în Transilvania. În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin,
participă la cruciada anti-otomană inițiată și condusă (însă doar cu numele) de regele Ungariei,
Sigismund de Luxemburg. După câteva mici succese, cruciada s-a încheiat cu dezastrul de la
Nicopole din 25 septembrie 1396, Baiazid I înconjurând și zdrobind cavaleria grea a cruciaților
apuseni. Oastea românească, formată îndeosebi din cavalerie ușoară, nefiind chemată să ia
parte la șarja cavaleriei grele, s-a retras fără a intra practic în luptă. În anul următor (1397), pe
râul Ialomița, precum și în anul 1400, Mircea cel Bătrân înfrânge categoric două incursiuni
otomane care se întorceau peste Dunăre din expedițiile de jaf efectuate în Transilvania.[10]
După înfrângerea catastrofală suferită de otomani în bătălia de la Ankara în vara anului 1402, în
fața mongolilor conduși de Timur Lenk (Tamerlan), când însuși sultanul Baiazid I a fost capturat,
s-a deschis o perioadă de anarhie în Imperiul Otoman. Profitând de aceasta, Mircea a organizat
împreună cu regele Ungariei o nouă campanie împotriva turcilor, reușind ca în 1404 să aducă
din nou Dobrogea sub stăpânirea sa. În plus, el a intervenit în luptele duse de diverși
pretendenți pentru tronul Imperiului Otoman, ajutându-l pe Musa Celebi să devină sultan
(pentru o perioadă scurtă); după moartea acestuia a sprijinit și alți pretendenți (Mustafa Celebi
și șeicul Bedr-ed-Din). Din nefericire acești pretendenți, sprijiniți de Mircea, au fost învinși pe
rând de viitorul sultan Mahomed I, care, după ce și-a consolidat tronul, a plănuit o expediție de
pedepsire a voievodului român. Pentru a evita aceată campanie a sultanului, Mircea cel Bătrân
a încheiat spre sfârșitul domniei (în 1415, sau în 1417 după alte surse) un tratat de pace cu
Imperiul Otoman, prin care era recunoscută libertatea Țării Românești în schimbul unui tribut
anual de 3.000 de galbeni. De asemenea, domnul român era obligat să trimită turcilor un fiu al
său ca ostatic, drept garanție că nu va întoarce armele împotriva sultanului.
Ctitor de sfinte lăcașuri
Cea mai importantă ctitorie a lui Mircea cel Bătrân este Mănăstirea Cozia, cu hramul Sfânta
Treime, datând din anul 1388. Acolo, în 1392, monahul Filotei întemeiază prima școală de
caligrafi și copiști din Țara Românească.
În apropiere de Coroglași. în Timoc a avut loc o bătălie cu turcii și pentru cinstirea creștinilor
căzuți și a lui Marko Kralievici, sârb din armata turcilor, Mircea cel Bătrân a ridicat o biserică în
stil bizantin.
Mircea s-a îngrijit și de Mănăstirea Tismana, care în acea perioadă era cea mai de seamă
mănăstire din Țara Românească. Astfel, printr-un hrisov dat la 27 iunie 1387, Mircea întăreşte
vechile posesiuni pe care sfântul lăcaș le avea de la Radu I și de la Dan I și în plus îi dăruiește un
număr de 17 sate.
O altă ctitorie a lui Mircea cel Bătrân este Mănăstirea Snagov, atestată documentar pentru
prima dată în 1408.
De asemenea, Mircea a ridicat la Mănăstirea Cotmeana, între 1387 și 1389, o biserică de zid
cu hramul Buna Vestire.