DRUMUIRILE OPTICE
Legea lui Snell dezvoltă conceptul de rază de lumină, prin care, în
continuare, vom înţelege locul geometric al unui punct de pe frontul de undă
divergent emis de un punct obiect. Studiul traiectoriilor razelor de lumină
care traversează sistemul optic poartă denumirea generică de drumuire. Cu
alte cuvinte drumuirea reprezintă acţiunea prin care se apelează în mod
iterativ setul de relaţii care simulează, în anumite ipoteze, propagarea razelor
de lumină prin sistemul optic. În legătură cu ipotezele de lucru se cunosc
mai multe feluri de drumuiri.
Pentru cei doi dioptri sferici succesivi ai unui sistem optic necentrat, prezent
şi în fig. 4.1, s-au folosit următoarele notaţii:
Figura 4.1.
r = raza dioptrului;
n = indicele de refracţie absolut din spaţiul obiect;
n' = indicele de refracţie absolut din spaţiul imagine;
i = unghiul de incidenţă;
1
i' = unghiul de emergenţă;
I(x,y,z) = punctul de incidenţă al razei optice cu dioptrul;
s L, M, N = versorul razei incidente în punctul I ( x , y, z) ;
s ' L' , M' , N' = versorul razei emergente datorită
refracţiei/reflexiei;
a , , = versorul normalei în punctul de incidenţă;
u o, p, q = versorul de poziţie al centrului sferei dioptrului;
TX 0 , Y0 ,0 = punctul unde raza incidenţă înţeapă planul Oxy ;
T 'X '0 , Y '0 ,0 = punctul unde raza emergentă înţeapă planul Oxy .
a (n s a ) = a (n s a ) ; (4.1)
n s ( a a ) - a ( a n s ) = n s ( a a ) - a ( a n s ) ; (4.2)
rezultând:
sau după ordonare şi explicitare obţinem legea refracţiei scrisă sub forma
vectorială:
2
n n
s = s a cos i' cos i ; (4.5)
n n
cu echivalenţa scalară:
n
P0
= cos i - cos i ;
n
L = n L + P0 ;
n
(4.6)
M = n M + P0 ;
n
n
N = N + P0 .
n
a (s a ) = a (s a ) ; (4.7)
s (a a ) - a (a s ) = s (a a ) - a (a s ) ; (4.8)
dar
a a = 1 , a s = cos i , a s = cos i ' ; (4.9)
rezultă:
s - a cos i = s - a cos i ' ; (4.10)
s = s + a cos i ' - a cos i ; (4.11)
s = s - a cos i - a cos i ; (4.12)
obţinem astfel legea reflexiei scrisă sub forma vectorială:
s = s - 2 a cos i ; (4.13)
cu echivalenţa scalară:
3
P0 = - 2 cos i ;
L = L + ;
P0
(4.14)
M = M + P0 ;
N = N + P0 .
x = L + X0 ;
y = M + Y0 ; (4.15)
z = N .
2 2 2
( x - o r ) + ( y - p r ) + ( z - q r ) = r2 . (4.16)
notând:
4
2 - 2 G + F = 0 ; (4.19)
cu soluţiile:
G G2 - F
= . (4.20)
Întrucât raza optică intersectează sfera dioptrului în două puncte, semnul din
faţa radicalului se alege astfel încât condiţia X0 0 , Y0 0 să conducă la
= 0.
Când X0 0 şi Y0 0 ; F 0 şi G L o + M p + N q , deci:
2 (L o + M p + N q )
pentru semnul plus ;
= (4.21)
0 pentru semnul minus .
astfel:
G G 2 F G G 2 F G + G 2 F
= = =
G + G2 F
2
G - G2 + F F
= = . (4.22)
G + G 2 - F G + G2 - F
OI a r u r , (4.23)
OI
au u OI ; (4.24)
r
i j k o i p j q k x i y j z k (4.25)
5
Prin identificare obţinem:
o x
p y (4.26)
q z
cos i L o L L X 0 M p M M Y0 N q N N
F G 2 F G G2 F
G
2 2
G G F G G F
G2 F G2 F G G2 F . (4.28)
G G2 F
cos i G 2 F
F (4.29)
G cos i
n2
1 cos i' 2 1 cos 2 i ;
2
(4.32)
n'
6
2
n
cos i' 1 1 cos i ;
2 2
(4.33)
n'
2
n
2
rezultând astfel: cos i' 1 1 cos i . (4.34)
n'
n
P0 cos i ' cos i
n'
L' n L o x P
0
n'
sau (4.35)
M ' n M p y P0
n'
n
N' N q z P0
n'
P0 2 cos i
L' L o x P
0
(4.36)
M ' M p y P0
N' N q z P0
' L'
X 0 x z N '
(4.37)
Y ' y z M '
0 N'
7
Dacă dioptrului la care ne referim îi urmează un alt dioptru la distanţa d
atunci cosinusurile directoare ale razei emergente datorate noului dioptru:
L L '
M M ' (4.38)
N N'
1
;
r
F X 02 Y02 2 X 0 o Y0 p ;
G L o M p N q L X 0 M Y0 ;
cos i G 2 F ;
2
n
cos i ' 1 1 cos 2 i ;
n'
F
;
G cos i
x L X0 ;
y M Y0 ;
z N;
8
n
P cos i ' cos i
0
n'
P0 2 cos i
L ' n L ( o x ) P L ' L (o x ) P
0
n' 0
'
M ' n M (p y) P0 M M (p y) P0
n' N ' N (q z) P0
n
N ' N (q z) P0
n'
L' M'
X 0 X '0 d ; Y0 Y0' d ,
N' N'
n'
Dacă totuşi una din condiţii nu este îndeplinită, se acţionează corespunzător
asupra sistemului optic cu o apertură mai mică, cu un număr de deschidere
mai mare, sau micşorând câmpul obiect.
În aceste relaţii dacă o = 0, p = 0, q = 1 relaţiile de calcul acţionează asupra
unui sistem optic centrat în lungul axei optice.
Succesiunea relaţiilor de calcul pentru drumuirea vectorială prin sisteme
optice necentrate, având o axă comună, este prezentată în tabelul 4.1.
9
7. LIMITAREA FASCICULELOR DE RADIAŢII
1
Raza pupilară principală Rpp
Raza pupilară marginală Rpm
Raza obiectivă Ro.
La sistemele optice ideale, traseele acestor raze pot fi anticipate astfel:
Raza pupilară principală pleacă de la marginea câmpului obiect, trece
prin centrul pupilei de intrare, prin centrul diafragmei de deschidere, prin
centrul pupilei de ieşire şi ajunge la marginea câmpului imagine.
Raza pupilară marginală pleacă de la marginea câmpului obiect, trece pe
la marginea pupilei de intrare, pe la marginea diafragmei de deschidere,
pe la marginea pupilei de ieşire şi ajunge la marginea câmpului imagine.
Raza obiectivă pleacă din centrul câmpului obiect, trece pe la marginea
pupilei de intrare, pe la marginea diafragmei de deschidere, pe la
marginea pupilei de ieşire şi ajunge în centrul câmpului imagine.
2
obiect suprapus peste acesta. Astfel lentila de câmp realizează o mărire
transversală β= 1 şi caracteristicile paraxiale ale respectivului subansamblu sunt
conservate, iar prin efectul de convergenţă al lentilei pozitive tulul luminos are
un diametru mai mic.
3
7.2. Distribuţia razelor de lumină în fereastra de intrare
Ideea care stă la baza construirii unui fascicol perfect gestionabil, uniform
distribuit în fereastra de intrare este aceia ca fiecare punct de incidenţă al razelor
optice să fie înconjurat de o suprafaţă elementară constantă. Pentru acest lucru
se împarte diametrul ferestrei de intrare în 2N+1 părţi egale cu raţia:
2R FI R FI
r . (7.1)
2 N 1 N 0.5
Fiecare din cele N cercuri mai mari decât cercul de diametru r va avea raza:
Fiecare rază medie rmi ir se împarte într-un număr de părţi unghiulare astfel
încât fiecare suprafaţă elementară obţinută să fie egală cu suprafaţa elementară
centrală. Numărul de părţi unghiulare se obţine împărţind suprafaţa coroanei
circulare la suprafaţa elementară centrală.
2
j (7.5)
8i
4
Aceste relaţii simple pot construii coordonatele polare ale tuturor punctelor de
incidenţă în fereastra de intrare a razelor optice incidente.
Numărul total de părţi elementare pentru un număr precizat de cercuri N se
obţine însumând numărul de suprafeţe elementare de pe fiecare cerc, astfel:
N ( N 1)
N T 1 8(1 2 ...N) 1 8 4 N( N 1) 1 (7.7)
2
N P 4 N i ( N i 1) 1 8N i 4 N i2 4 N i 1 4 N i ( N i 1) 1 (7.8)
N U 4 N i ( N i 1) (7.9)
Aceste formule, simple, permit gestionarea tuturor razelor optice care vor
traversa fereastra de intrare, număr care pentru N= 30 de exemplu ia valoarea
NT= 3721.
Pentru exemplificare în figura 7.1 se prezintă gestiunea ferestrei de intrare
pentru N= 5. Din figură reiese şi sensul de construcţie al suprafeţelor elementare
pe fiecare cerc.
În figura 7.2 este prezentată fereastra de intrare pentru N= 10 cu razele centrate
pe fiecare suprafaţă elementară. Se observă că pentru fiecare rază gestionată se
pot construii elementele care o definesc. Desigur aceste informaţii sunt
prezentate pentru exemplificarea formulelor, în realitate ele fiind complet
gestionate automat de programele de calcul.
Cu cât numărul razelor optice care traversează fereastra de intrare este mai mare
cu atât relaţiile de calcul aproximează fenomenul optic mai bine. Totuşi numărul
de raze trebuie să fie rezonabil ţinând cont de timpul necesar efectuării
calculelor.
Există fenomene care se manifestă pregnant spre marginea ferestrei de intrare.
Plasarea punctului prin care este dirijată raza optică strict în centrul suprafeţei
elementare face ca o parte importantă din manifestarea fenomenului să se piardă.
Pentru astfel de situaţii se poate face un decalaj, radial spre exterior, al
punctului de referinţă cu cantităţi proporţionale cu raza medie a fiecărei
suprafeţe elementare pe care se află respectivul punct. În felul acesta punctele de
dirijare a razelor optice de pe suprafeţele elementare marginale se vor afla pe
cercul de rază maximă al ferestrei de intrare.
5
Figura 7.1
Figura 7.2
6
Figura 7.3
Acest lucru este arătat în figura 7.3. La ultime două figuri se indică şi suprafaţa
elementară cu numărul 300 şi parametrii care o definesc.
O altă problemă importantă pentru gestiunea şi a altor raze decât cele precizate
până acum este aceea în care trebuie să calculăm numărul suprafeţei elementare
căreia aparţine o rază oarecare la care ne referim.
Presupunem că această rază înţeapă fereastra de întrare în punctul de coordonate
(x,z). Acest punct se află faţă de centrul ferestrei de intrare la distanţa:
d x 2 y2 (7.10)
x
arctan (7.11)
y
7
d 0.5r
N1 int (7.12)
r
2
(7.13)
8 N1
0.5
N 2 int (7.14)
Figura 7.4
8
Dacă modul de aşezare a suprafeţelor elementare trebuie schimbat atunci prin
decalarea valorii de început a acestora cu o jumătate de pas se poate obţine o
repartiţie aşa cum este prezentată în figura 7.4.
Relaţiile de până acum ne permit calculul coordonatelor polare în fereastra de
intrare dacă indicăm numărul de cercuri N şi cunoaştem raza acesteia RFI. Pentru
calculul coordonatelor (xFI,yFI,zFI) mai trebuie să cunoaştem abscisa obiect s,
mărimea obiectului yL, numărul de deschidere ND sau apertura numerică A şi
mărimea distanţei focale f ΄.
Prin definiţie raportul dintre diametrul pupilei de intrare şi distanţa focală se
numeşte deschidere relativă, iar inversul acesteia reprezintă numărul de
deschidere sau numărul de diafragmă.
Pi 1
(7.16)
f ' ND
A n 0 sin 0 (7.17)
A A' (7.18)
Conform celor trei situaţii create de poziţia punctului obiect şi pupila de intrare
se pot construii trei variante :
9
Figura 7.5
Din figură se observă că :
s FI s f (7.19)
A n 02 A 02
sin 0 ; cos 0 (7.20)
n0 n0
A0
tan 0 (7.21)
n 02 A 02
rezultând :
f A 0
R FI f tan 0 (7.22)
n 02 A 02
10
În aceste condiţii cele două seturi de coordonate cu care se calculează datele de
intrare în drumuire devin:
( x FI ) i R FI cos i x 0 0
( y FI ) i R FI sin i y L y 0 y L (7.23)
(z ) s z s
FI i FI 0
Figura 7.6
11
f
R FI (7.25)
2N D
( x FI ) i R FI cos i x 0 0
( y FI ) i R FI sin i y 0 y L (7.26)
(z ) s z s
FI i FI 0
f
R FI (7.28)
2N D
Singurul lucru care mai trebuie făcut este să punem condiţia ca fascicolul
incident ferestrei de intrare să fie un fascicol paralel ca în relaţiile care urmează:
( x FI ) i R FI cos i x 0 ( x FI ) i
( y FI ) i R FI sin i y 0 ( y FI ) i y L (7.29)
(z ) s z ( z ) f
FI i FI 0 FI i
12
Figura 7.7
Cunoscând coordonatele punctelor din fereastra de intrare (xFI, yFI, zFI)i, i=1..N şi
coordonatele punctului obiect (x0, y0, z0) se pot calcula cele N raze incidente
subansamblului optic. Cele N raz incidente sunt definite prin cosinusurile
directoare (L,M,N)i şi punctul de incidenţă cu planul tangent primului dioptru
(X0 , Y0, 0)i, i= 1..N.
Ecuaţiile care permit acest calcul, în această situaţie dar şi în altele care se vor
ivii sunt:
- Ecuaţiile canonice ale dreptei determinate de două puncte Mo(xo,yo,zo) şi
M1(x1,y1,z1)
x xo y yo z zo
(7.30)
x1 x o y1 y o z1 z o
x x o y yo z zo
(7.31)
L M N
13
- Distanţa dintre punctul Mo(xo,yo,zo) şi punctul curent M(x,y,z)
D ( x x o ) 2 ( y y o ) 2 (z z o ) 2 (7.32)
x xo
cos L
D
y yo
cos M
D (7.33)
z zo
cos N D
x xo
D
L
y yo
D (7.34)
M
z zo
D N
DL2 L( x x o )
2
DM M ( y y o ) (7.35)
2
DN N (z z o )
D L( x x o ) M ( y y o ) N ( z z o ) (7.36)
14
O situaţie aparte o reprezintă sistemele catadioptrice (sisteme optice construite
din lentile si oglinzi cu scopul de a micşora gabaritul longitudinal al
construcţiei) la care partea centrală a ferestrei de intrare nu este funcţonală
datorită însăşi conceptului sistemului optic de funcţionare şi de construcţie
mecanică. La astfel de sisteme este necesar să se indice diametrul maxim şi
diametrul minim al ferestrei de intrare. Numerotarea suprafeţelor elementare ale
ferestrei de intrare făcându-se în acelaşi mod descris mai sus.
Pentru această împărţire se procedează la fel cum se face cu fereastra de intrare a
unui sistem normal, adică se împarte diametrul ferestrei de intrare într-un număr
impar de părţi egale. Se reţine numărul inelului circular cu diametrul exterior cel
mai apropiat de diametrul minim indicat şi se calculează numărul ultimei
suprafeţei elementare, de pe această coroană circulară, cu formula 7.9, notat cu
N. Prima suprafaţă elementară a ferestrei de intrare va fi prima suprafaţă de pe
această coroană circulară. Numărul celorlalte suprafeţe elementare va rezulta din
diferenţa dintre numărul fiecărei suprafeţe elementare şi numărul calculat N.
În figura 7.8 se prezintă o exemplificare pentru un astfel de sistem catadioptric.
Figura 7.8
15
parcurgere să fie cel trigonometric iar prima suprafaţă să fie în planul în care se
află şi obiectul.
Această observaţie permite o standardizare a modului de prezentare şi de
discuţie asupra rezultatelor. O exemplificare în acest sens este făcută în figura
7.9
Figura 7.9
16
8.2. Aberaţia frontului de undă
Figura 8.7
Dar, membrul stâng al acestei ecuaţii este egal cu lungimea drumului optic
dintre frontul de undă şi prin P , respectiv P , adică n a r , unde
n este indicele de refracţie al mediului în care se află frontul de undă.
Astfel rezultă:
n a r a gradV (8.2)
1
şi întrucât a este un increment arbitrar rezultă:
n r gradV (8.3)
sau
V
n L x
V
n M (8.4)
y
V
n N
z
Unde L, M, N sunt cosinusurile directoare ale razei optice la care ne referim.
În acelaşi mod se obţin în spaţiul obiect:
V
n L
x
V
n M (8.5)
y
V
n N
z
Figura 8.8
2
În figura 8.8, fie O şi O originile în spaţiul obiect şi imagine, nu neapărat
conjugate, şi fie o rază optică care intersectează planul perpendicular pe axă prin
O şi O în P şi P . Fie OP vectorul a şi OP vectorul a ; perpendicularele din
O şi O întâlnesc raza optică în Q şi Q . Eiconala E este definită ca lungimea
drumului optic de la Q şi Q , fiind privită ca o funcţie de cosinusurile directoare
ale segmentelor razei.
Astfel, în termenii funcţiei caracteristice, se obţine:
E V x V y x y
n x n L n M (8.7)
L x L y L L L
E x y x y
n L n M n x n L n M (8.8)
L L L L L
rezultă:
E
n x (8.9)
L
şi similar:
E
n y (8.10)
M
3
x X0 y Y0 z 0
(8.11)
L M N
sau
L
x X0 z
N
(8.12)
y Y 0 z M
N
N
p X 0 (8.13)
L
N
p Y 0 (8.14)
M
Dacă M 0 atunci abscisa pupilei de ieşire se poate calcula cu ecuaţia 8.14 sau
cu ecuaţia 8.13 dacă L 0 . În situaţia când şi L 0 şi M 0 (atunci când
obiectul se află pe axa optică) abscisa pupilei de ieşire se calculează cu
drumuirea paraxială. Se recomandă folosirea drumuirii paraxiale în raport cu o
rază înclinată, deoarece aceasta acoperă şi situaţia când sistemul optic nu este
centrat.
Figura 8.9
L
o X0 s
N
(8.15)
Y 0 s M
o N
4
În mod obişnuit se consideră axele x-y în planul pupilei de ieşire şi axele
în planul imagine dar, în cazul de faţă, nici planul pupilei de ieşire nici planul
imagine nu reprezintă plane gaussiene, cu toate că ar putea fi convenabil ca, într-
o primă instanţă, să se considere astfel.
Fie frontul de undă al fascicolului din P care trece prin O p şi S o sferă de
referinţă cu centrul în Po o , o , z p de rază Po O p . Se consideră o altă rază
optică a fascicolului care pleacă din punctul P, având cosinusurile directoare
(L,M,N), care intersectează sfera de referinţă S în punctul Q S x , y, z , frontul de
undă în punctul Q x , y , z şi planului imagine în punctul P , , z p ,
unde z p s p .
Aberaţia frontului de undă se defineşte ca lungimea drumului optic de la Q S la,
Q adică n Q SQ , unde n este indicele de refracţie al mediului în spaţiul
respectiv. Pentru aberaţia frontului de undă se utilizează simbolul W şi, în
situaţia de faţă, aceasta reprezintă o funcţie de poziţia lui QS , un punct de pe
sfera de referinţă. Astfel aberaţia frontului de undă se scrie sub forma W(x,y)
întrucât z se poate determina din condiţia ca QS să se găsească pe sfera de
referinţă.
Este limpede că funcţia W(x,y) exprimă deformaţia frontului de undă faţă de
forma sferică ideală şi este deci potrivită pentru a specifica aberaţia. Faptul că
P nu coincide cu Po reprezintă o aberaţie şi astfel se pot utiliza cele două
componente ale segmentului Po P .
o
(8.16)
o
5
W x, y V P, O p VP, QS (8.18)
W V V z
x x z x
(8.19)
W V V z
y y z y
R o 0 2 o 0 2 z p 0 2 (8.20)
x o 2 y o 2 z z p 2 R 2 (8.21)
sau
adică
x 2 y 2 z 2 2 o x 2 o y 2 z p z 0 (8.23)
z z p z 2p x 2 y 2 2 o x 2o y (8.24)
z 2 x 2 o x
o (8.25)
x 2 z 2p x 2 y 2 2 o x 2o y z z p
z 2 y 2 o y
o (8.26)
y 2 z 2p x 2 y 2 2 o x 2o y z z p
6
Introducând aceste rezultate în ecuaţia 8.19, utilizând totodată şi ecuaţiile 8.4
obţinem:
1 W N o x
n x L
zp z
(8.27)
1 W M No y
n y zp z
dar
x
L
QS P
y
M (8.28)
QS P
zp z
N
Q S P
1 W x N o x
n x
Q S P N Q S P
(8.29)
1 W y No y
n y Q S P N Q S P
Sau
1 W o
n x Q P
S
(8.30)
1 W o
n y Q S P
Q S P W
n x
(8.31)
Q S P W
n y
7
Aceste ecuaţii care leagă aberaţia frontului de undă de aberaţia transversală sunt
exacte, dar conţin distanţa necunoscută Q S P . În toate cazurile practice se poate
înlocui Q S P prin R, raza sferei de referinţă, obţinându-se:
R W
n x
(8.32)
R W
n y
R B
WB WA dx dy (8.33)
n A
8
Figura 8.10
L
x p x k p z k
N
(8.34)
y y p z M
p k k
N
x L p x p
y M p y p (8.35)
z N p
unde p Q p Q S .
9
L 2 2p 2L x p p x 2p
M 2 2p 2M y p p y 2p
N 2 2p 2 o L p 2 o x p (8.37)
2o M p 2o y p
2 z p N p 0
2p 2 L o x p M o y p Nz p p
(8.38)
x 2p y 2p 2 o x p 2p y p 0
Notăm:
x L y M z N p 0 (8.43)
Această ecuaţie este verifică de centrul pupilei de ieşire 0, 0, p rezultând
distanţa până la centrul triedrului de referinţă ataşat ultimului dioptru.
10
p N p (8.44)
x L y M z N p N 0 (8.45)
x L y M z N 0 (8.46)
Δ p L
x p L Δ p M y p M Δ p N N 0 (8.46)
x p' L y p M
p (8.48)
L L M M N N
d j z j1
Dj j (8.49)
Nj
p z k
D p p (8.50)
Nk
11
Pentru primul dioptru lungimea segmentului de rază capătă forma:
s
D1 1 (8.51)
N1
W x, y n j D j D j (8.52)
j
unde D se referă la raza pupilară principală iar D la raza care întâlneşte sfera de
referinţă în Q S x, y, z .
Forma rezultantă arată direct dependenţa aberaţiei frontului de undă de
parametrii drumului razei. Totuşi sub această formă, utilizarea practică conduce
la o precizie de calcul mică deoarece fiecare din termenii din partea dreaptă a
expresiei este de ordinul mărimii lungimii distanţa obiect-imagine, probabil
câteva sute de mm, în timp ce diferenţa dintre termeni trebuie calculată cu
precizia de fracţiune de lungime de undă, ceeace reprezintă o cerinţă dificilă
pentru un calculator la care sunt admise erori de rotunjire şi la care cifrele
semnificative sunt mai mici decât opt.
Se poate aranja ecuaţia 8.52 sub o formă care necesită o mai mică precizie
numerică. Astfel, pentru acest lucru, se scrie ecuaţia 8.50 sub forma:
d j z j1 z j
Dj (8.53)
Nj
Apoi
d j z j1 z j d j z j1 z j
Wx, y n j D j D j n j (8.54)
j j Nj Nj
d j d j z j z j1 z j z j1
W x , y n j (8.55)
N N N N
j j j j j
1 1 NN N2 N2 L2 M 2 L2 M 2
(8.56)
N N NN NNN N NNN N
12
Întrucât L şi M sunt de obicei mult mai mici decât N, aceasta micşorează
pierderea de precizie.
În continuare, înlocuim această expresie în ecuaţia 8.55 şi obţinem:
L2 M 2 L2 M 2 z j z j1 z j z j1
W x , y n j d j (8.57)
j NN N N Nj N j
În această expresie nu există multe diferenţe între numere mari care să conducă
la rezultate foarte mici. Toţi termenii sunt de ordinul mărimii lui z, cel mult de
câţiva milimetri şi astfel, cu preţul unei neânsemnate creşteri în complexitate a
relaţiei de calcul, precizia numerică este îmbunătăţită într-atât încât este
eficientă şi pentru un calculator cu precizia de şase cifre semnificative.
Desigur, pentru calculatoarele puternice problema preciziei nu se pune şi
aberaţia frontului de undă se poate calcula, direct, cu formula 8.52 scrisă sub
forma:
W x , y n j D j n j D j (8.58)
j j
N
L L X X M M Y Y N N Z Z
W j n (8.59)
j 1 1 LL MM NN
13
W , , C1 2 C 2 cos C 3 4 C 4 2 2 cos 2
C 5 2 2 C 6 3 cos C 7 3 cos C8 6
C 9 33 cos 3 C10 4 2 C112 4 (8.60)
C12 5 cos C134 2 cos 2 C14 5 cos
C15 2 4 cos 2 C16 3 3 cos
şi funcţia
2
M N
M
d ij2
a ij x j b i (8.62)
i 1 i 1 j1
Valorile xj care minimizează această funcţie sunt soluţiile sistemului format prin
anularea derivatelor parţiale ale funcţiei
M N MN
2 a ij x j b i a ik 2 a ij a ik x j b i a ik
x k i1 j1 i1 j1
N M M
2 a ij a ik x j b i a ik (8.63)
j1 i 1 i 1
14
M M
Notând: A kj a ija ik şi B k b i a ik se obţine :
i 1 i 1
N
2 A kj x j B k (8.64)
x k j1
N
A kj x j B k 0
j1 (8.65)
k 1..N
cos(m)
Z n , m R mn (r ) (8.66)
sin(m)
m
2
s (n s)!
R (r)
n (1) r n 2s (8.67)
s 0 n m nm
s! s ! s !
2 2
15
n m
2 0
n m 0
(8.68)
n m i
2
m n 2i
unde n, m, trebuie să fie numere întregi iar i să fie număr întreg mai mare ca
zero. Numărul n reprezintă gradul polinomului iar m reprezintă indicele
dependenţei unghiulare.
2 1
n n ' , m m'
0 Z n ,m (r, ) Z n ',m ' (r, )r dr d n 1 (8.69)
0 0 n n ' , m m'
1
1
m m' n n'
0 R n (r ) R n ' (r ) dr 2(n 1) (8.70)
0 m m'
2
m m'
0 cos( m) cos( m ' ) d (8.71)
0 m m'
16
m\n 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
0 Z0,0 Z2,0 Z4,0 Z6,0 Z8,0 Z10,0
1 Z1,1 Z3,1 Z5,1 Z7,1 Z9,1
2 Z2,2 Z4,2 Z6,2 Z8,2
3 Z3,3 Z5,3 Z7,3
4 Z4,4 Z6,4
5 Z5,5
Tabelul 8.1
W (r, ) Z k
( r, ) r dr d C i Z i (r , ) Z k ( r, ) r dr d (8.74)
0 0 i 0 0 0
Tabelul 8.2
17
Conform proprietăţii 8.70 toţi termenii din partea dreaptă sunt egali cu zero în
afară de termenul k, din însumare rezultând:
Figura 8.11
Figura 8.12
18
2 1
W (r, ) Z
0 0
k
( r, ) r dr d
Ck 2 1
(8.75)
2
Z
0 0
k
(r , ) r dr d
După cum se poate observa fiecare termen Zernike poate fi calculat separat de
ceilalţi termeni. Acesta este un avantaj deoarece anumite aberaţii sunt
proporţionale cu anumiţi termeni care pot fi calculaţi singular.
W x, y, W x 2 y 2 , y, 2
C1 x 2 y 2 C 2 y C 32
C x
4
2
y 2 2
C 5 y x 2 y 2 C 6 y 2 2 C 7 2 x 2 y 2 C8 y3 C 9 4
(8.76)
Mărimile x şi y reprezintă coordonatele rectangulare a unui punct cunoscut din
planul pupilei de ieşire iar are aceeaşi semnificaţie ca la polinomul Jemieson.
O altă propunere, în aceeaşi situaţie, pentru aberaţia frontului de undă este
făcută de Malacara [38] sub forma polinomului:
Op i
W x , y C ij x j y i j (8.77)
i 0 j0
19
intrare. Erorile pe care polinomul de interpolare le face în nodurile de
interpolare sunt întotdeauna foarte mici şi de aceia trebuie făcută verificarea în
punctele dintre aceste noduri de interpolare.
O primă verificare constă în calculul erorii de aproximare în punctele care
rezultă, de exemplu, pentru o distribuţie corespunzătoare lui N=11 ceeace
corespunde unui număr 529 de suprafeţe elementare uniform distribuite în
fereastra de intrare şi care nu coincid cu punctele folosite la determinarea
coeficienţilor polinomului de interpolare (figura 8.13). Diferenţa dintre valoarea
frontului de undă obţinute direct prin drumuirea vectorială, în aceste puncte, şi
valoarea obţinută cu polinomul de interpolare este o măsură a gradului de
aproximare al acestuia.
Figura 8.13
20
W x, y Op i
j C ij x j1 y i j (8.78)
x i 1 j1
W x, y Op i 1
y
i j Cij x j y i j1 (8.79)
i 1 j0
Pentru o vizualizare cât mai bună a erorilor curbei aberaţiei frontului de undă
trasată cu formula polinomului de interpolare, aceasta este încadrată de două
curbe obţinute prin translatarea la stânga şi la dreapta, cu o toleranţă impusă, a
curbei aberaţiei frontului de undă calculată exact cu drumuirea vectorială.
Deoarece diferenţele dintre cele două calcule sunt foarte mici se va scoate în
evidenţă separat numai curba erorilor la o scară mărită. Alăturat vor fi prezentate
investigaţiile pentru determinarea erorilor aberaţiei frontului de undă obţinut
prin diferenţa dintre formulele 8.58 şi 8.77, respectiv diferenţa dintre formulele
8.16 şi 8.32 apelând la relaţiile 8.78 şi 8.79.
Astfel în figura 8.14 se prezintă rezultatele pentru polinomul de interpolare dat
de formula 8.78 pentru ordinul polinomului egal cu 5, iar în figura 8.15 aceleaşi
rezultate obţinute pentru ordinul polinomului egal cu 10. Se vede uşor că prima
alegere (Op = 5) conduce la erori foarte mari, de ne acceptat, iar a doua alegere
conduce la valori foarte precise pe tot domeniul pupilei de ieşire.
21
Figura 8.14
Figura 8.15
22
Figura 8.16
Figura 8.17
23
Figura 8.18
Figura 8.19
24
Figura 8.20
25
Figura 8.21
de undă pentru cele 4 radiaţii de lucru la marginea câmpului obiect şi al centrul
acestuia. Prezentarea se face cu ajutorul curbelor de nivel cu raţia impusă pentru
a obţine topografia aberaţiei. Alăturat acestor topografii sunt trasate si curbele
aberaţiei frontului de undă in plan radial şi în plan tangenţial pentru o înţelegere
mai bună a topografiei. În figura 8.21 se prezintă acelaşi lucru diferenţierea
denivelărilor fiind pusă în evidenţă prin nuanţe de gri.
26
8.4. Spot-diagrama
Y
1
i
YC (8.34)
K
1
K K
Între mărimile cunoscute iniţial şi noile valori obţinute prin translaţia planului
imagine există relaţia de legătură:
' Li
X i X i z
Ni
(8.37)
Y ' Y z M i
i i
Ni
2
2 2 2
K L K M K M
1 X i z Ni 1 Yi z N i 1 Yi z N i
i
D 'M2 i
2
K K K (8.38)
2 2 2
K Li K Mi K K
M
X i
z
N i
Y i
z
N i
Yi z i
1 Ni
1
1
1
K K K2
2
K
L2i M i2 K M i
1 N 2
N
A i
1
i
K K 2
K
X i L i Yi M i K K M i
Yi
1 Ni 1 1 N i
B (8.39)
K K2
2
K
K Y
1 X i Yi 1 i
2 2
C
K K2
Valoarea z pentru care D 'M2 este minim se obţine prin anularea derivatei:
dD 'M2
0 (8.41)
dz
obţinându-se:
2Az 2B 0 (8.42)
cu soluţia:
3
B
z (8.43)
A
B2 B
D 'M2 A 2
2B C
A A
2
K K
K Y
i
2 2
B 2
B 2 Xi Y i
2 1
1
1 2 (8.44)
A A K K K
2
B
D 2M
A
4
Figura 8.23
Figura 8.24
5
Figura 8.25
Figura 8.26
6
Figura 8.27
7
numărului din paranteză. Oricare punct Px , y care aparţine pătratului
elementar i, j este pus în evidenţă de formulele:
x 0. 5 L
i int (8.45)
L
y 0. 5 L
j int (8.46)
L
Figura 8.28
8
Figura 8.29
Figura 8.30
9
Dacă se asociază pentru diferite trepte de densitate câte o culoare se poate obţine
o reprezentare care să indice topografia energetică a petei de difuzie a unui
punct imagine. Considerând pragul de reprezentare grafică mai mare de 0,05
unităţi de densitate, obţinem suprafaţa petei de difuzie care concentrează circa
80% din energia care pleacă din punctul obiect aşa cum se vede în figura 8.28.
Diagonala dreptunghiului care încadrează această pată de difuzie este de ordinul
de mărime al distribuţiei iluminării punctului imagine fiind în concordanţă cu
realitatea. Cele 0,05% procente care nu se reprezintă pe desen, sunt cauza
scăderii contrastului imaginii dată de sistemul optic.
O imagine mult mai sugestivă despre acest fenomen se obţine printr-o
reprezentare 3D în care pentru fiecare punct de pe suprafaţa investigată se
asociază densitatea relativă. Reprezentarea poate fi privită dinspre direcţia axei
Oy, cum se vede în figura 8.29, sau dinspre direcţia axei Ox, cum se poate vedea
în figura 8.30 unde mărimea obiectului de lucru yL=-0.45 mm. În figura 8.31
este prezentat efectul corespunzător mărimii obiectului yL= 0 mm.
Poziţia optimă a planului de punere la punct în aceste situaţii nu mai poate fi
făcută cu formula 8.43 deoarece aici avem o suprapunere a efectelor a unui
număr mare de radiaţii din spectru folosit şi în consecinţă trebuie să se ţină cont
de acest lucru.
Figura 8.31
10
8.5. Aberaţia transversală
Y Y (8.47)
X X (8.48)
În cazul în care sistemul optic este centrat, cazul cel mai des folosit, X .
Trasând şi funcţie de înălţimea în pupila de intrare, se obţin nişte curbe
foarte adaptabile calculelor preliminare şi calculelor finale, cu influenţă foarte
bună în mersul favorabil al proiectării. Pentru exemplificare se prezintă în
figurile 8.32 şi 8.33 curbele aberaţiilor transversale obţinute pentru marginea
câmpului imagine în plan meridian respectiv sagital, iar în figurile 8.34 şi 8.35
aceleaşi curbe pentru planul optim de punere la punct corespunzător primei
radiaţii, z = -4.21249 mm. Din aceste figuri se pot selecta valorile care prin
modificare să conducă la forma dorită a curbelor.
Numărul de puncte pentru investigaţie este mult mai mic decât numărul de
puncte necesar construcţiei spot-diagramei. Există şi posibilitatea acţiunii
punctuale care permite modificarea alurii curbei cât şi valorile maxime ale
acesteia.
Figura 8.32
Figura 8.33
Figura 8.34
Figura 8.35
Spot-Diagrama şi aberaţia transversală sunt aberaţii importante care pot fi luate
în considerare la analiza sistemelor optice într-o fază de început, adică în
situaţia când sistemul optic nu atinge o performanţă remarcabilă. Cu toate că
aceste aberaţii nu descriu foarte complet performanţele sistemului optic ele se
consideră ca punct de analiză iniţial deoarece aceste aberaţii există şi pentru
sisteme optice slab performante. În consecinţă se impune o prezentare sintetică
atât a graficelor aberaţiilor cât şi a valorilor principalelor performanţe.
Interesează în mod deosebit comportarea sistemului optic la marginea câmpului
obiect şi în centrul acestuia, în felul acesta se poate face o comparaţie vizuală şi
valorică uşoară şi rapidă.
Un exemplu în acest sens este prezentat în figura 8.35
Figura 8.35
9. METODE DE OPTIMIZARE FOLOSITE LA
PROIECTAREA SISTEMELOR OPTICE
În cele mai multe ramuri ale ştiinţelor tehnice, realizarea unui anumit produs
poate fi făcută în mai multe alternative, funcţie de cerinţele care stau la baza
proiectării. Oricare ar fi aceste criterii, rezultatele proiectării conduc la alegerea
valorilor variabilelor de proiectare, care pot fi: mărimi de natură fizică, valori
pentru anumite proporţii între aceste mărimi, sau valori pentru oricare
dependenţă funcţională care poate fi stabilită între mărimile aduse în discuţie. În
munca proiectantului apare astfel, aspectul proiectării optime, deoarece aceste
valori pot fi alese în domenii largi, chiar în prezenţa unor limitări şi restricţii.
Metodele şi tehnicile aplicate pentru determinarea soluţiei optime sunt cele
dezvoltate în programarea matematică, unde trebuie formulată aşa numita
funcţie de merit, pentru care căutăm un extrem. Ţinând cont de specificul
programării matematice, metodele de optimizare au un caracter iterativ de lucru.
Metodele de optimizare nu permit, în general, obţinerea unor soluţii calitativ
diferite pentru problema în studiu, ci conduc la alegerea celor mai bune soluţii
ale parametrilor constructivi ai soluţiei imaginate de utilizator sau de proiectant.
Cu alte cuvinte, proiectarea sistemelor optice reprezintă o strategie de
modificare a parametrilor constructivi, pentru ca performanţele acestora astfel
obţinute, să fie cât mai apropiate de valorile prestabilite ale unor aberaţii special
alese.
f i2 (9.1)
1
unde fi depinde în primul rând, dar nu exclusiv, de cele N aberaţii folosite
pentru a descrie performanţele sistemului optic. Pentru ca fi să aibă un înalt grad
de adaptabilitate se foloseşte expresia:
f i Wi (Fi Ti ) (9.2)
în care:
- Wi este ponderea funcţiei i care poate să scoată mai mult în evidenţă o
anumită aberaţie, potrivit scopului de utilizare al sistemului optic;
- Fi este aberaţia i, curentă a sistemului optic;
- Ti este valoarea dorită pentru aberaţia Fi, numită şi ţintă.
Aberaţiile Fi sunt funcţii care depind de toţi parametrii constructivi x j ( j 1. . M)
ai sistemului optic cum ar fi: raze de curbură, separaţii de-a lungul axei optice,
indici de refracţie, etc.
Funcţiile fi sunt puternic neliniare. Topografia funcţiei de merit în hiperspaţiile
de definiţie este, în general, o vale adâncă foarte lungă, cu părţi abrupte.
Întrucât aberaţiile sistemului optic, deci şi funcţia de merit, nu pot fi în general
explicitate funcţie de parametrii constructivi, se recurge în cele mai multe cazuri
la dezvoltarea în serie Taylor, în jurul unui punct de referinţă, fie a funcţiilor fi
fie a funcţiei de merit şi neglijarea termenilor acestei serii aflaţi după termenii
liniari, ceea ce impune efectuarea de modificări ale parametrilor constructivi
într-un spaţiu restrâns în jurul punctului de referinţă, numit spaţiu de liniaritate,
în care dezvoltarea în serie este acceptată.
Dezvoltând în serie funcţiile fi şi reţinem numai termenii liniari obţinem:
M
fi
f i f oi x j x oj (9.3)
j1 x0j
2
N M
fi
L f oi x j x oj (9.4)
i 1 j1 x 0 j
M
L o x j x oj (9.5)
j1 x0j
2
În aceste dezvoltări derivatele parţiale sunt calculate în punctul de referinţă x0j.
De multe ori evaluarea derivatelor parţiale după formule analitice nu poate fi
efectuată deoarece pentru utilizator sunt posibile numai evaluările punctuale ale
funcţiilor. Există şi cazuri când determinarea derivatelor parţiale este posibilă
dar foarte greu de realizat. În aceste situaţii se folosesc diferite formule de calcul
numeric care aproximezează derivatelor parţiale. Dacă considerăm mărimea h
un mic procent din valoarea variabilei x 0 j avem la dispoziţie următoarele
formule:
fi f i (x 0 j h) fi (x 0 j )
D i, j (9.6)
x0 j h
fi f i (x 0 j h) f i (x 0 j h)
D i, j (9.7)
x0 j 2h
fi f i x 0 j 2h 8 f i x 0 j h 8 f i x 0 j h f i x 0 j 2h
D i, j
x0j 12h
(9.8)
Dacă se consideră h1 şi h2 două procente neegale din valoarea x0j atunci :
fi
D i, j
h12 f x 0 j h 2 h 22 h 12 f x 0 j h 22 f x 0 j h1
(9.9)
x0j h 1h 2 h 1 h 2
3
9.3. Funcţii test pentru metodele de optimizare
A1 4 4.5 x 1 4 x 2 x 12 2 x 22 2 x 1 x 2 x 14 2 x 12 x 2 9.10)
A 2 x 14 3 2 x 42 9.11)
A 3 100x 2 x 12 2 1 x 1 2 9.12)
A 4 100x 2 x 13 2 1 x 1 2 9.13)
A 5 2x 1 x 2 x 12 x 22 x 1 x 22 2 9.14)
Unele din aceste funcţii sunt cunoscute după numele autorilor care le-au creat.
Astfel funcţia A2 poartă numele autorilor ei Fiacco şi McCormick, funcţia A3
este cunoscută sub numele de funcţia banană a lui Rosenbrock, funcţia A4
poartă numele de funcţia cubică a lui Witte şi Holst iar funcţia A6 este
cunoscută şi sub denumirea de funcţia lui Beale.
4
Funcţia A1 Funcţia A2
Funcţia A3 Funcţia A4
Funcţia A5 Funcţia A6
Figura 9.1
5
Metode de optimizare folosite la calculul sistemelor optice
6
5. Se restrânge domeniul de căutare în jurul vectorului minim proporţional
X K 1 min X K min X min X K min r
cu raţia subunitară r: .
X
K 1 max
X K max
X max
X k max
r
6. Se testează o condiţie de stop. Dacă condiţia de stop nu este îndeplinită se
repetă paşii 1..5 până când va fi îndeplinită. La această metodă condiţia
de stop se referă la numărul prestabilit de reluări a paşilor 1..6.
Pentru exemplificare în figurile 9.2, 9.3, 9.4, 9.5, 9.6 şi 9.7 se prezintă
evoluţia înaintării valorilor variabilelor funcţiilor selectate pentru testări către
punctul de optim. La fiecare iteraţie s-a reţinut pentru analiza comparativă a
eficienţei metodelor de optimizare valorile punctului iniţial de plecare,
derivatele parţiale în acest punct precum şi valoarea funcţiei de merit. În mod
analog s-au reţinut şi valorile omoloage obţinute la ultima iteraţie. De asemenea
s-au reţinut valorile pentru numărul de apeluri ale funcţiei de merit, numărul
total de iteraţii şi timpul cronometrat. Pe grafice au fost însemnate cu câte un
punct perechile de valori (x1, x2) în evoluţia lor către punctul optim. Trebuie
precizat că aceasta este singura metodă care, în domeniul de căutare găseşte
întotdeauna minimul global, spre deosebire de toate celelalte metode cunoscute
care evoluează întotdeauna către un minim local. Acest lucru este remarcabil şi
se recomandă folosirea ei pentru începutul unei proiectări. Cu toate că metoda,
după cum se va vedea, este foarte neeficientă găsirea minimului global din
domeniul de definiţie reprezintă un mare avantaj care o recomandă pentru
perioada de început a proiectării, proiectare care va fi finalizată cu o metodă de
optimizare eficientă.
Se mai precizează că în tot studiul care urmează vectorul parametrilor iniţiali
este acelaşi pentru toate metodele care vor urma. De asemenea trebuie subliniat
şi faptul că funcţiile alese pentru test sunt dificil de rezolvat în mod automat. Au
în schimb soluţiile de minim uşor de evaluat analitic care permit comparaţia
cu soluţiile obţinute iterativ cu programul de optimizare. Timpul necesar
rezolvării oricărei funcţii test cu oricare program de optimizare este foarte scurt
şi numai cronometrări foarte precise pot să scoată în evidenţă diferenţele. Există
şi situaţii când timpul e atât de scurt încât nu poate fi măsurat, chiar cu precizia
de o milisecundă. Acest lucru nu este esenţial deoarece studiul se referă la
aprecieri cu caracter de comparaţie pentru o eventuală ierarhizare. De asemenea
concluziile acestor teste trebui privite ca oricare concluzii experimentale care
sunt susceptibile de modificări pe măsură ce numărul experimentărilor creşte.
7
Figura 9.2
Figura 9.3
8
Figura 9.4
Figura 9.5
9
Figura 9.6
Figura 9.7
10
9.5.6. Metoda celor mai mici pătrate amortizate
Această metodă acţionează pentru minimizare nu asupra funcţiei de merit
definită cu relaţia exactă:
N
f i2 (9.101)
i 1
ci asupra unei noi funcţii de merit definită de relaţia:
N M
f i2 p 2 (x j x oj )2 (9.102)
i 1 j 1
BT B p2 I X X0 BT F0 0 (9.103)
X X 0 BT B p 2 I
1
B T F0 (9.104)
Soluţiile acestei ecuaţii vor fi un compromis între soluţia celor mai mici pătrate
şi soluţia care va ţine, în mod corespunzător, variaţia parametrilor constructivi
în domeniul de liniaritate al dezvoltării în serie a funcţiei de merit. Scalarul p
are rolul de a menţine lungimea pasului de schimbare a parametrilor
constructivi în nişte limite normale. Lungimea pasului de schimbare a
parametrilor constructivi este limitată în practică de valoarea lui p. O valoare
mare pentru p micşorează schimbările parametrilor constructivi, în timp ce o
valoare mică a lui p măreşte aceste schimbări. Dacă p 0 suntem în domeniul
celor mai mici pătrate. Gama liniarităţii impune ca p să ia valori într-un anumit
domeniu relativ mic. O anumită tehnică de selectare a factorului de amortizare
menţine procesul de corecţie în domeniul liniarităţii dezvoltării în serie. În
continuare se prezintă două proceduri de selectare a factorului de amortizare.
Pentru înţelegerea acestui proces, se vor indica rezultatele investigaţiilor
1
experimentale care au condus la metodele de selectare a factorului de
amortizare.
Cunoscând valoarea funcţiei de merit şi a derivatelor parţiale, într-un punct de
referinţă, se calculează modificările parametrilor constructivi pentru un factor
de amortizare ales arbitrar. Modificările parametrilor constructivi produse cu
acest factor de amortizare, se vor resimţi atât în valoarea funcţiei de merit, cât
şi în valoarea funcţiei de merit în aproximarea liniară. Dacă factorul de
amortizare se modifică continuu într-un domeniu dat, se poate trasa un grafic
sugestiv, reprezentat în figura 9.27.
Analiza acestui grafic arată că factorul de amortizare are efectul dorit asupra
modificărilor parametrilor constructivi, dacă el se află în limitele domeniului
nehaşurat. Valori mai mici ale factorului de amortizare decât pa, conduc la
schimbări care violează domeniul de liniaritate al dezvoltării în serie. Valori mai
mari ale factorului de amortizare decât pb vor conduce la schimbări ne
economice în ceea ce priveşte viteza de convergenţă a procesului de optimizare.
Practic, existenţa lui p în interiorul domeniului este pusă în evidenţă de raportul:
*
1
0 0 *
(9.105)
*L 0 *L
1
0
şi anume:
dacă 0.5 < < 0.9, se poate considera valoarea lui p ca bună;
dacă 0 < < 0.5, va trebui să mărim valoarea lui p (de exemplu de două
ori);
dacă > 0,9, va trebui să micşorăm valoarea lui p (de exemplu la
jumătate);
dacă < 0, se vor abandona schimbările şi se va mări valoarea lui p
(de exemplu de două ori).
2
Figura 9.27
0 0 (9.106)
p
Acest extrem se găseşte relativ uşor. Deşi necesită un timp mai îndelungat de
calcul pentru o iteraţie, datorită unei mai bune alegeri a factorului de
amortizare, în comparaţie cu criteriul , conduce la un număr mic de iteraţii.
Dacă în final numărul de iteraţii pentru găsirea factorului de amortizare optim
este mai mic decât numărul de parametri constructivi supuşi modificărilor, se
3
poate aprecia că această modalitate de selectare a factorului de amortizare are o
convergenţă mai mare.
Metoda celor mai mici pătrate amortizate este metoda de bază folosită la
proiectarea sistemelor optice, îndeosebi datorită robusteţii ei, şi a faptului că
întotdeauna găseşte un minim. Chiar şi în cazurile greşit formulate, se obţine un
minim care însă nu va mai respecta soluţia de optim. În continuare se prezintă
modul în care această metodă a fost utilizată. Funcţia de merit asupra căreia s-a
acţionat pentru optimizare, considerând primii termeni ai dezvoltării în serie
Taylor pentru funcţiile fi, este:
2
N M M
f oi D i , jx j p 2 x 2j (9.107)
i 1 j1 j1
0
x k (9.108)
k 1. . . M
adică:
N M 2
2 f oi D i , jx j D i ,k 2p x k 0
i1 j1 (9.109)
k 1..M
N M 2
N
i , j i ,k j
D D x p x k f oi D i,k
i 1 j1 i 1 (9.110)
k 1...M
4
M N 2
N
i , j i ,k j
D D x p x k f oi D i,k
j1 i 1 i 1 (9.111)
k 1...M
Dacă se notează:
N N
k , j D i , j D i ,k daca
B j k sau D i , j D i ,k p 2 daca j k
i 1 i 1
N
B k , N1 f oi D i ,k
i 1
j 1...M; k 1...M
(9.112)
M
B k , jx j B k , N1
j1 (9.113)
k 1...M
x j x oj x j
(9.114)
j 1. . . M
5
1. Se calculează funcţiile supuse optimizării şi funcţia de merit
corespunzătoare.
2. Se memorează funcţiile supuse optimizării, funcţia de merit şi factorul de
amortizare.
3. Se calculează derivatele parţiale ale funcţiilor supuse optimizării în raport
cu parametrii ce se doresc a fi optimizaţi.
4. Dacă este cazul se calculează factorul de amortizare optim.
5. Se calculează matricea de bază.
6. Se calculează modificările parametrilor constructivi supuşi optimizării.
7. Se calculează noile valori ale parametrilor constructivi supuşi optimi-
zării.
8. Se calculează funcţiile supuse optimizării şi funcţia de merit cu noile
valori ale parametrilor constructivi.
9. Se calculează funcţia de merit în aproximaţie liniară.
10. Se calculează valoarea parametrului şi a noului factor de amortizare.
11. Se calculează condiţia de stop. Dacă condiţia de stop nu este îndeplinită
se repetă paşii 2..11 până la îndeplinire.
La această metodă condiţia de stop testează dacă funcţia de merit este mai mică
decât o valoare impusă sau dacă cea mai mare modificare, în modul, este mai
mică decât o valoare impusă sau dacă numărul de iteraţii efectuat a depăşit o
valoare impusă.
În continuare, în figurile 9.28, 9.29, 9.30, 9.31, 9.32 şi 9.33 este reprezentată
evoluţia variabilelor funcţiilor selectate pentru testări către punctul de optim cu
metoda celor mai mici pătrate amortizate folosind criteriul pentru selectarea
factorului de amortizare.
În figurile 9.34, 9.35, 9.36, 9.37, 9.38 şi 9.39 este reprezentată evoluţia
variabilelor funcţiilor selectate pentru testări către punctul de optim cu metoda
celor mai mici pătrate amortizate folosind criteriul selectării optime pentru
factorului de amortizare.
6
Figura 9.28
Figura 9.29
7
Figura 9.30
Figura 9.31
8
Figura 9.32
Figura 9.33
9
Figura 9.34
Figura 9.35
10
Figura 9.36
Figura 9.37
11
Figura 9.38
Figura 9.39
12