Psihologie
Stres
Abuzuri
Relaxare
Terapia familiei
Psihosexologie
Cariera - Succes
Dezvoltare personala
Psihologie medicala
Hipnoza
Stresul la munca
Se vorbeste despre elocinta cuvintelor si despre cea a trupului; despre elocventa profesorului,
a avocatului, a psihologului etc. A fi elocvent inseamna a avea darul de a fi convingator,
expresiv si chiar emotionant. Exista situatii diverse in care e nevoie sa fim elocventi si exista
profesii in care elocinta e o arta. Din vremuri vechi, sa fim elocventi ne-au invatat marii
oratori: Demostene (Grecia antica), Cicero (Roma antica) si Quintilian (Roma antica), cei care
au lasat stiintelor ca mostenire arta elegantei verbului.
A face pe cineva sa adopte o parere pe baza de dovezi si argumente, a-l face sa recunoasca
ceva ca adevarat, este consecinta elocventei discursului. Credibilitatea discursului retoric este
generata de forta cognitiva si amplitudinea afectiva; lipsit de unul dintre acesti piloni, el se
sprijina pe celalalt. Recunoastem in componenta afectiva a oricarui rationament, drept forta
care face posibila aderarea si trecerea la actiune. In discursul oratorilor, logica ratiunii se
impleteste in egala masura cu acea "logica a sentimentelor" de care vorbea Th. Ribot si care
are ca fundament credintele, opiniile, prejudecatile si expectantele oamenilor; acel ansamblu
de idei mai mult sau mai putin sistematice, considerate adevarate sau preferate altora.
Este un exemplu bine cunoscut acela al parfumului unei flori care evoca o stare sufleteasca ce
a coexistat candva cu aceeasi mireasma. Legatura dintre starile intelectuale si emotii este
biunivoca. Astfel, o senzatie olfactiva, o perceptie vizuala pot determina pe cineva sa intre
intr-o transa spontana, re-experimentand o anume experienta din trecut legata de floarea sau
mirosul respectiv, dupa cum bucuria traita cu ocazia primirii unei flori, poate produce o transa
spontana. Ne aflam in fata unor elemente cu rol de ancora. Tot asa, cuvintele sau imaginile
dintr-un discurs oratoric sau uneori niste gesturi ale retorului pot actiona ca ancore. Insasi
existenta ancorelor justifica transele noastre zilnice, ceea ce ne face sa credem ca transa
hipnotica nu este un fenomen neobisnuit.
Atata timp cat constiinta este depotentializata, exista posibilitatea unui dialog interior si a unei
explorari inconstiente. In felul acesta se poate realiza comunicarea cu inconstientul (in
limbajul emisferei drepte) utilizand o modalitate indirecta de adresare, prin metafore, sugestii
paradoxale, "duble legaturi" etc. Extrapoland acest fapt la situatia discursului oratoric,putem
constata urmatoarele similitudini: expunerea retorului este una in care metafora ocupa un loc
de cinste. Elementele limbajului oratoric se adreseaza fara indoiala inconstientului celor care
asculta. Intentia oratorului (ca si a terapeutului ericksonian) este de a declansa o schimbare,
iar pentru aceasta cuvantul este o arma mai redutabila decat multe altele.
Metafora intruchipeaza in egala masura, spune Aristotel, si ceea ce este clar si ceea ce este
placut si ceea ce este rar. Metafora se adreseaza inconstientului, activandu-l. Prin multitudinea
de sensuri pe care o poarta, limbajul, in general, si metafora, in special, mobilizeaza resursele
si disponibilitatile psihice ale publicului.
Mai frumos decat am mai putea noi spune, a vorbit Cicero aducand elogiu elocventei: "Exista
oare ceva mai impresionant decat faptul de a vedea un om ridicandu-se singur in fata unei
imense multimi, inarmat doar cu aceasta facultate pe care, de altfel, fiecare a primit-o de la
natura, folosind-o insa asa cum numai el, sau aproape numai el, este in stare?...Ce mai forta si
aceasta care imblanzeste pasiunile poporului, invinge scrupulele judecatorilor, clatina
fermitatea senatului; ce miraculos rezultat al vocii unui singur om!"