Anda di halaman 1dari 2

OLIVE: Stai puţin. O zi lipsă nu înseamnă dispariţie.

RENĖE: Aşa e. Trebuie să lipseşti patruzeci şi opt de ore ca să dis-


pari.
SYLVIE! E mare amatoare de artă modernă. Poate că-i la Muzeu.
VERA: Poate că a rămas încuiată în Muzeu. O dată am vorbit timp de
douăzeci de minute unui gardian până să-mi dau seama că era
o statuie. (Sylvie o priveşte cu ochi mari.)
RENĖE: Poate c-a avut un accident.
OLIVE: S-ar fi aflat.
RENĖE: Şi dacă zace undeva, într-un şanţ? Cine ar putea s-o identi-
fice?
OLIVE? Are carduri de la patruzeci şi şapte de magazine. Dacă trec
opt ore fără ca Florence să facă vreo cumpărătură, New
Yorkul îşi închide porţile.
RENĖE: Poate c-a fost prădată.
OLIVE: Ai idee ce ţine Florence în poşetă? Un spray cu gaz lacrimo-
gen, o sirenă şi un talkie-walkie poliţienesc. Dacă o atingi pe
umăr, te trezeşti imediat cu o patrulă de poliţie.
MICKEY: Nu ştiu, dar am o presimţire că a dat de necaz şi zace pe
undeva.
OLIVE: Ce rost are să ne dăm cu presupusul? Îl chem pe Sidney. (Se
îndreaptă spre telefon.)
SYLVIE: Stai aşa! Nu răscoli lucrurile. Faptul că noi nu ştim unde e nu
înseamnă că altcineva n-o fi ştiind... Are vreo legătură? Se
întâlneşte cu cineva în secret?
VERA: Vrei să spui cu un hipnotizator?
SYLVIE (se holbează la ea): Tu faci o cură de Diazepam?... Nu ţi-ai
pus niciodată problema că ar trebui să iei puţină viteză ca să
ţii pasul cu noi?
OLIVE: Florence nu calcă strâmb. Nu s-a dezbrăcat nici măcar când
a născut copiii.
SYLVIE: Nu se ştie niciodată. Azi trăim într-o altă lume. Ce are voie
să facă bărbatul, are voie şi femeia... eu personal n-am
făcut-o niciodată, dar asta nu înseamnă că n-am avut uneori
chef s-o fac. Recunoaşteţi şi voi c-aţi avut chef.
VERA: Eu, nu.
SYLVIE: Vorbesc despre femei normale.
OLIVE (formând un număr la telefon): Pierdem timpul de pomană. Îl
chem pe Sidney şi-l întreb ce s-a întâmplat. (La telefon.) Alo?
Sidney?... sunt Olive. Tocmai am auzit. Ascultă, Sidney, ai
vreo idee pe unde ar putea fi?... Cum?... Glumeşti... De ce?...
Nu, n-am ştiut... Doamne, asta-i rău de tot... Ascultă, Sidney.
Stai cuminte şi cum aflu ceva te anunţ. Bine, la revedere.
(Pune receptorul în furcă. Toate femeile se uită la ea, cu răsu-
flarea tăiată. Olive se îndreaptă în tăcere spre canapea. În
cele din urmă, vorbeşte.) S-au despărţit.
S-au despărţit.
VERA: Cine?
OLIVE: Cine???... Florence şi Sidney, cine altcineva? S-au despărţit.
Căsătoria lor s-a dus dracului.
VERA: Nu mai spune!
RENĖE: Nu pot să cred.
SYLVIE: După paisprezece ani!
VERA: Erau un cuplu atât de fericit!
MIKEY: Paisprezece ani de căsnicie nu înseamnă un cuplu fericit.
Înseamnă doar un cuplu longeviv.
SYLVIE: Ce s-a întâmplat?
OLIVE: Omul vrea să fie liber, asta-i tot.
MICKEY: O să se prăbuşească, o cunosc pe Florence. O să facă un gest
necugetat.
SYLVIE: Spunea mereu: „Mariajul nostru o să dureze o sută de ani...“
Ce s-a întâmplat?
OLIVE: Ei, a greşit cu optzeci şi şase de ani.
MICKEY: O să se sinucidă. Auziţi ce spun? O să încerce să se sinucidă.