Date referitoare la viata si activitatea lui Anton Pann

Pr.prep. Codre Bogdan

Una dintre cele mai luminoase figuri ale culturii

muzicale romaneşti din prima jumatate a secolului al XIX-lea a
fost şi rămâne, fără îndoială, Anton Pann, în cel pe care marele
nostru Eminescu l-a numit „finul Pepelei cel isteţ ca un proverb”
(Epigonii 1870). Activitatea şi creaţia lui au fost mult
diversificate oscilând între muzică şi literatură, dar aşa cum
însuşi mărturisea „de cele mai multe ori balanţa înclina spre arta
sunetelor … că eu altele n-am învăţat, decât din mica mea
copilărie mi-am bătut capul ca să ajung desăvârşit în meşteşugul
musicei bisericeşti, în care am şi izbutit. După ce am învăţat
canoanele şi ortografia acestui meşteşug, n-am zăbovit a români
şi a lucra pe note cărţile cele mai trebuincioase”. Această
mărturisire îl defineşte pe Anton Pann ca muzician în primul
rând, înţelegând prin aceasta compozitor, profesor de muzică
bisericească, cântăreţ de strană, folclorist, tălmăcitor de muzică
etc., apoi ca literat respectiv scriitor, poet, dar şi ca editor şi
tipograf al propriilor sale lucrări 1 aşa cum vom vedea din cele ce
urmează.
Anton Pann s-a născut în satul Sliveni din sudul Dunării
(Bulgaria) după toate probabilităţile prin anii 1796-1798. 2 Tatăl
său, Pantoleon sau Pandele Petroveanu, era valah de origine, iar
mama, Tomaida, grecoaică. Rămânând orfan de tată, mama s-a
ocupat de educaţia lui dându-l să înveţe carte pe lângă dascălul
bisericii din sat. Dar n-au stat prea mult pe acolo, căci din cauza
persecutării creştinilor de către turci şi a declanşării războiului

1
Titus Moisescu, Muzica bizantină în Evul mediu românesc, Editura
Academiei Române, Bucureşti 1995, p.68
2
Diac. Prof. Gh. Moisescu, o sută de ani de la moartea lui Anton Pann 1854-
1954

1
ruso-turc din 1806, Tomaida s-a refugiat cu cei trei băieţi ai săi
la Chişinău. Aici micul Anton , cu isteţimea şi puţinele sale
cunoştinţe muzicale, a reuşit să se încadreze printre sopranii
corului Catedralei de aici, după cum însuşi va mărturisi mai
târziu menţionând anul 1810. Ceilalţi doi fraţi au murit în timpul
asediului Brăilei, din care cauză Anton se refugiază cu mama sa
definitiv la Bucureşti unde, în 1812 este angajat paraclisier la
biserica „Olari” şi apoi cântăreţ II la biserica „Sfinţi” de pe calea
Moşilor. Aici va aprofunda studiul muzicii bisericeşti cu
Dionisie Fotino şi la şcoala lui Petru Efesiul.
În anul 1820 se căsătoreşte cu Zamfira Agurezan cu care va avea
un fiu, pe nume Lazăr care a ajuns preot la biserica ’’Sf.
Visarion” din Bucuresti.
Un an mai târziu în 1821, revoluţia lui Tudor Vladimirescu îl
determină, ca pe mulţi alţii printre care şi Macarie Ieromonahul,
să se refugieze peste munţi, în Braşov. Aici va petrece puţin
timp, în care va activa ca protopsalt la biserica Sfântul Nicolae
din Şchei. 3
Trebuie menţionat aici faptul că înainte de acest episod
în care a luat contact cu oraşul de la poalele Tâmpei, Anton
Pann a petrecut un timp la Chişinău unde, ’’va admira bisericile
ce străjuiesc cu clopotniţe aurite, şi înăuntru cărora se aud
cântări măreţe. Coruri pe mai multe voci şi preoţi înveşmântaţi
în odăjdii fastuoase, intonează axioane şi irmoase, tropare şi
condace care nu se puteau auzi intr-o mică biserică de sat.” 4
Aici „pentru a câştiga existenţa sa şi a neconsolatei sale mame,
intră în corul bisericii catedrale, unde prin frumoasa sa voce şi
cunostinţele sale muzicale, atrăgea admiraţia credincioşilor.” 5

3
Diac. Dr. Nicu Moldoveanu, Muzică bisericească la români în sec. al XIX-
lea, partea I, în rev. ’’Glasul Bisericii’’, nr.11-12 din 1982, p.893
4
Constantin Mateescu, Drumurile lui Anton Pann, Editura Sport –Turism,
Bucuresti, 1981, p. 20
5
Nifon Ploieşteanu, Carte de muzică bisericească, Bucureşti 1902, p. 61

2
Într-o însemnare pe o filă a liturghierului său, mai puţin pagina
53, tipărit în 1847, se specifică : ”Doamne miluieşte, cântat în
ruseşte de mine, Anton Pann, aflându-mă între sopranii armoniei
eclesiastice, la anul 1810.” 6
În anii 1826 – 1827 îl găsim la Râmnicu Vâlcea ca
profesor de muzică la Şcoala Episcopiei, unde a avut elev pe
Nifon, viitorul mitropolit al Ţării Româneşti, şi la mănătirea
„Dintr-un lemn”.De aici împreună cu soţia a doua, „sora Anica”
nepoata stareţei Platonida, ia din nou drumul Braşovului în
1828. În acelaşi an se întoarce la Bucureşti şi urmează cursurile
colegiului Sf. Sava. Acum era şi psalt la biserica Olteni şi
profesor de muzică la şcolile naţionale din Bucureşti. În 1837 se
desparte de Anica cu care avusese un băiat, Gheorghiţă, şi o fata,
Tinca, iar în anul 1840 se recăsătoreste a treia oară.
In 1842 in urma unei jalbe pe care o adresează la 26
iunie Mitropolitului Neofit, este numit de acesta profesor la
Seminarul Sf. Mitropolii (Seminarul Central) din Bucuresti,
unde va funcţiona până la 2 noiembrie 1854, când îşi dă
obştescul sfârşit, răpus de o răceală combinată cu tifos
exantematic, contractate la Râureni (Râmnicu Vâlcea), unde se
dusese tot pentru răspândirea tipăriturilor sale. A fost
înmormantat la biserica Lucaci, unde mai târziu Asociaţia
Generală a cântăreţilor din România, sub preşedenţia lui Ioan –
Popescu Pasărea, i-a ridicat un monument. 7
Dacă până aici am punctat câteva momente mai
importane ale biografiei sale, în cele ce urmează vom încerca să
reliefăm şi bogata sa activitate culturală, în special cea muzicală,
legată mai ales de „românirea cântăreţilor biericesti„ la care
alături de Macarie Ieromonahul, şi-a adus o contribuţie esenţială.
Între anii 1829 – 1840 Pann compune şi tipăreşte mai
multe broşuri şi cărţi laice precum : Versuri muziceşti (1830),

6
Constantin Mateescu op. it, p. 20
7
Diac. Dr. Nicu Moldoveanu , art. cit. pp. 893 - 894

3
Poiezii deosebite sau Cântece de lume (1831), Îndreptarul
beţivilor (1832), Christomatia sau Şcoala moralului (1834), cinci
tomuri din Erotocrit (1837), Calendar pe anul 1838, Calendar pe
1839, Povestire arabică (1839), Fabule şi Istorioare (1839 si
1841).
În anul 1841, cu mari greutăţi şi cu înţelegerea
Mitropolitului Neofit al Ungrovlahiei, Anton Pann scoate de sub
tipar Noul Doxastar cara aştepta de ani de zile. 8 Prefăcut în
româneşte după metodul vechi al Serdarului Dionisie Fotino şi
dat la lumină pe acest metod nou, Tomul I, Bucureşti, 1841,
cuprinde 322 de pagini şi în prefaţa lui, Pann dă câteva indicaţii
foarte preţioase de prozodie şi interpretare a cântărilor bisriceşti.
Acesta cuprinde stihirile şi slavele sărbătorilor împărăteşti şi ale
sfinţilor de peste tot anul. Tomurile II şi III le va tipări la
Bucureşti în 1853 şi cuprind cântările Triodului cu 127 de pagini
şi ale Penticostarului cu 71 de pagini. Tomul I este singurul care
n-a fost tipărit în tipografia sa, pe care o va inaugura în 1843 cu
o a doua carte de muzică bisericească (teoretică) 9 . Trebuie
menţionat aici faptul că tipărirea acestui Nou Doxastar l-a
epuizat finanaciar într-o aşa măsură încât, după cum însuşi
mărturisea, nu-i mai ajungeau banii „nici pentru pâinea cea de
toate zilele” 10
În 1843, aşa cum am arătat puţin mai sus, Anton Pann
reuşeşte cu mari eforturi să-şi încropească o mică tipografie în
una din chiliile bisericii (Oltului). Înfiinţarea şi înzestrarea ei s-a
făcut „cu mari iconomii şi cu ajutorul multor preacuvioşi
arhimandriţi, igumeni şi stareţi ai osebitelor mânăstiri”. 11

8
Arhim. Grigoria Băbuş, Despre activitatea muzicală a lui Anton Pann, în
rev. „Biserica Ortodoxă Română”,
nr. 3-4 /1986, p.110
9
Diac. Dr. Nicu Moldoveanu, art. cit. p.894
10
Arhim. Grigorie Băbuş, art. cit, p. 112
11
Ibidem

4
 Aici va tipări el în 1845 cea mai însemnată lucrare a sa, o
lucrare ce s-a bucurat de cea mai mare atenţie şi popularitate
între toate lucrările teoretico-muzicale româneşti din secolul al
XIX-lea. Este vorba de Bazul teoretic şi practic al muzicii
bisericeşti sau Gramatica melodică şi reprezintă un adevărat
tratat de teorie a muzicii bisericeşti, de meodică a predării
muzicii în şcoli şi de compoziţie bisericească stând la temelia
celorlalte lucrări teoretice care i-au urmat. 12 Lucrarea cuprinde
276 de pagini şi este mai extinsă şi mai explicită decât
Teoreticonul lui Macarie.
În 1846 apar la Bucureşti alte lucrări: Irmologhiu sau
Catavasier cuprinzând 216 pagini, Epitaful sau slujba
înmormântării Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos
(Prohodul), un Kalofonicon şi un Heruvico-Chinonicar, acesta
din urmă împărţit în trei tomuri. Tomul I cuprinde 166 de pagini,
iar tomurile II şi III apar un an mai târziu în 1847. Întreaga
lucrare cuprinde trei rânduri de heruvice, chinonice duminicale
şi săptămânale plus 22 de axioane. Tot în acest an 1847 mai
apar: Prescurtare din Bazul muzicii bisericeşti şi din
Anastasimatar, Rânduiala Sfintei şi dumnezeieştii liturghii cu un
cuprins de 92 de pagini Şi Păresimier care cuprinde cele mai de
trebuinţă cântări ale Postului Mare, mai precis: răspunsuri la
Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, la Liturghia Darurilor mai
înainte sfinţite, Ceasurile, pavecerniţa, Canonul Mare, Acatistul,
Deniile din Săptămâna Patimilor, toate într-un număr de 89 de
pagini. 13
Din nefericire, în ziua de Paşti a acestui an 1847, mai
precis pe data de 23 martie, un incendiu devastator izbucnit în
capitală îi mistuie şi casa unde era tipografia de la care n-a mai
putut să salveze decât teascurile. Anton Pann însă nu se
dezarmează, ci cu răbdare şi speranţă îşi înjghebează o nouă

12
Titus Moisescu, op. cit. p.69
13
Diac.Dr. Nicu Moldoveanu, art. cit., p. 894-895

5
tipografie în casele cumpărate pe numele soţiei sale, Ecaterina,
în strada Taurului, nr. 12, dar din cauza revoluţiei de la 1848 îşi
va începe activitatea …. Abia peste doi ani. Astfel o nouă serie
de cărţi de muzică vor vedea lumina tiparului, mai ales că după
anul 1851 Anton Pann, ne mai fiind profesor la Seminar avea
timp mai mult să se ocupe de tipăriturile sale. În paralel cu
activitatea de dascăl şi tipograf, el a activat şi ca psalt la Curtea
Veche. În 1848 îl întâlnim ca prim cântăreţ la Biserica
„Kerţulescu” din Bucureşti, unde avea şi un cor de tineri, plătiţi
cu 20 de lei pe lună. După aceasta cântă un an şi jumătate la
Biserica „Lucaci”, dar fără plată după cum reiese dintr-un act de
donaţie pentru acest locaş de cult, mai precis această donaţie
constă în două rânduri de cărţi de muzică bisericească. 14
Tot în 1848 îl întâlnim pe Pann printre revoluţionarii
paşoptişti din Craiova şi Râmnicu Vâlcea. Acum apare la
Bucureşti un „Privigher” ce cuprinde cântări la Vecernia cu
priveghere de la sărbătorile împărăteşti şi sfinţii mari.
În anul următor 1849, fiind deosebit de bolnav şi
gândidu-se că poate i s-a apropiat şi lui obştescul sfârşit, îşi scrie
în versuri propria viaţă, pe planul soţiei sale Ecaterina. În 1852
tipăreşte la Bucureşti Antologia muzico-eclesiastică, iar în
următorul an 1853, tot la Bucureşti apar „Antifoane ce se cântă
la Utreniile serii, dimineţii şi ale Sfintei Liturghii.
În 1854 iese de sub tipar „Noul Anastasimatar”, tradus şi
compus după sistema cea veche a Serdarului Dionisie Fotino şi
tot în acest an apare şi lucrarea „La Sfânta Liturghie a Marelui
Vasilie şi la Sfânta Liturgie a lui Ioan Gură de Aur”. 15
La 20 august 1854 îşi scrie al doilea testament, în care
cere să fie îngropat nu la Viforâta, ci la Rozioara, un schit de
maici din munţii Prahovei. Dorinţa aceasta din urmă ia rămas
însă neândeplinită întrucât, după cum am arătat la începutul

14
Arhim. Grigorie Băbuş, art. cit., p. 112-113
15
Diac. Dr. Nicu Moldoveanu, art. cit., p. 895

6
acestui articol s-a stins din viaţă toamna, (2 noiembrie 1854) şi
condiţiile de transport erau dintre cele mai grele. Astfel, aşa cum
am văzut a rămas să-şi doarmă somnul de veci în curtea Bisericii
„Lucaci”.
Preţuit şi apreciat în viaţă, neuitat nici după moartea sa,
Anton Pann trăieşte în amintirea urmaşilor atât prin voiciunea
lăsată în proverbele şi scrierile sale „ De prin lume adunate şi
iarăşi la lume date”, cât şi prin tot ce a izbutit să realizeze pe
tărâmul muzicii bisericeşti, pentru care din fragedă copilărie a
muncit cu râvnă şi cu dragoste, cântând, scriind, tălmăcind şi
tipărind. Viaţa sa a fost o dăruire totală pe altarul muzicii
bisericeşti. Înzestrat de Dumnezeu cu alese însuşiri muzicale,
Anton Pann a depăşit cadrul epocii în care a trăit prin spiritul
său progresist. Pentru aceasta sunt semnificative cuvintele lui de
mulţumire din Herovico-Chinonicarul tipărit în 1846-1847 şi
adresate părintelui Veniamin de la mănăstirea Bistriţa şi din care
reiese preocuparea sa de căpetenie: răspândirea cărţilor de
muzică psaltică şi tălmăcirea lor în limba naţională. Iată ce
spune aici: „Aţi împlinit o lipsă ce era neapărată trebuinţă într-o
eparhie în care toate ştiinţele au luat înainte şi numai aceasta
(psaltica românească) rămăsese înapoiată, din pricina lipsei de
cărţi în limba naţională”. 16
Opera lui Anton Pann de folclorist şi tipăritor rămâne în
umbră pe lângă cea de „traducător” în limba naţională a
cântăreţilor bisericeşti din limba greacă. Cu toate acestea, dacă
opera sa muzicală implicată psaltichiei româneşti n-a fost
întotdeauna privită cu indiferenţă, a fost în schimb întâmpinată
cu răceală şi de cele mai multe ori cu un dezinteres total, chiar
din partea cântăreţilor de la strană. Cunoaştem multe aspecte din
prefeţele tipăriturilor psaltice ale lui Anton Pann, în care el
foloseşte toate mijloacele posibile, chiar şi ironia şi satira, pentru
a stârni interesul faţă de muzică. Făcând o cercetare mai
16
Arhim. Grigorie Bobuş, art. cit., p. 113

7
amănunţită a lucrărilor sale psaltice, ne dăm seama că în ele
trăieşte duhul unui mare şi desăvârşit muzician. Astfel prima sa
parte de cântări tipărită este intitulată „Versuri musiceşti, versuri
care se cântă la Naşterea Domnului cu indicaţia glasului
respectiv”. Precuvântarea ce însoţeşte această carte tipărită la
Bucureşti în anul 1830 exprimă ceea ce l-a determinat pe autor
să tipărească aceste versuri: „Pe aceste întra-acest chip eu
văzându-le m-am îndemnat şi pe cât am putut culegându-le, le-
am îndreptat. Şi ca să nu rămână puţina mea osteneală în deşert,
le-am dat în tipar împreună cu glasurile lor, alcătuindu-le pe
meşteşugul musichiei, alăturând versuri politiceşti.” 17
Acţiunea de „românire” a cântărilor bisericeşti
întreprinse de Anton Pann se deosebeşte cumva de cea a lui
Macarie, în sensul că cel dintâi nu a căutat să fie prea fidel
melodiilor greceşti originale, poate şi pentru faptul că nu era
monah, ci laic şi încă din aceia care, după cum îl surprinde
foarte bine O. L. Cosma desfăşurând activitatea sa „pe
tărâmurile cele mai contradictorii : dascăl şi psalt, ocupându-se
de smeritele cânturi bisericeşti şi cântăreţi de „inimă albastră”
18
, care „împreună cu fiii boierilor pătrunşi de săgeţile lui
Cupidon, zice Mihail Posluşnicu, culegea sau improviza
inspiraţii poetice, versuri de dragoste, care aveau să fie
mijloacele de convingere ale dulcineelor lui Costache Caragea,
Bărcănescu, etc. apărute în pervazul ferestrei în miez de noapte
şi-n scânteierea lină a razelor de lună, furşate în umbră de nuc,
prezent cu firea sa glumeaţă şi iradiantă la cele mai gălăgioase
petreceri în mahalalele capitalei”. 19
Anton Pann a ştiut să îmbine fericit cultura orientală cu
care era familiarizat din copilărie cu tendinţele înnoitoare venite
din Apus. Prin urmare el era cântăreţ de biserică şi rapsod

17
Ibidem, p. 114
18
O.L. Cosma, Hronicul muzicii româneşti. Vol. II, Bucureşti 1974, p.390
19
Mihail Gr. Posluşnicu, Istoria musicei la români, Bucureşti 1928, p.45

8
popular, dar şi poet de versuri religioase şi politice, creator de
literatură bisericească şi populară. Melodiile sale bisericeşti sunt
adesea scurtate căci acolo unde nu este mulţumit de originalul
grecesc al lui Dionisie Fotino care trăia tot aici în Ţara
Românească, compune el însuşi faceri personale. Având
totodată un simţ estetic dezvoltat, el se preocupă permanent de
prozodie şi de adaptarea liniei melodice la ideea textului
românesc. Astfel în prefaţa Noului Doxastar, tipărit în 1841 la
Bucureşti (tomul I), el spune „Acest Doxastar este de neapărată
trebuinţă ca să se predea şcolarilor îndată după Anastasimatar”.
Întrânsul iubitorul de muzică întâmpină tot felul de tesuri (teze
sau teme) precum de umilinţă, de rugăciune, de plângere, de
întristare, de bucurie şi altele… Va şti cum să păzească tonul…
va vedea ce fel se glăsuieşte (sic) zicerile cereşti şi cele ce cer
suire , cum şi zicerile pământeşti şi câte cer josire şi, cu un
cuvânt va dobândi ideea ca să ştie rosti cu bună întocmire şi
zicerea cea mai măruntă în fiecare 8 glasuri…Ascultaţi cu
băgare de seamă toate lucrările ca să le deprindeţi şi cu ifosul
lor, adică liniştit, cucernic, mângâios şi dulce, uşor suind şi uşor
pogorând, neabătându-vă în niscai adaosuri schimonosite, care
sunt urâte lui Dumnezeu şi oamenilor. Sârguiţi-vă din toate mai
mult ca să învăţaţi buna purtare a glasului, căci nu e învăţat cel
ce ştie numai să cânte şi are glas lăudat, ci acela ce ştie a-şi purta
glasul ca un instrumentar (instrumentist) iscusit şi meşteşugit la
degete” 20
În altă parte tot el spune, cu privire la potrivirea liniei melodice
că „şi alţii mulţi s-au încercat la tâlmăcirea cântării bisericeşti,
dar n-au făcut decât au ridicat silabele zicerilor străine şi-n locul
lor au aşezat silabele zicerilor româneşti” Se prea poate ca
aceasta să fie o aluzie la Macarie Ieromonahul sau mai degrabă
la cei vechi fiindcă în „Bazul teoretic şi practic al muzicii
bisericeşti” tipărit la 1845, Anton Pann îl laudă pe Macarie în
20
Ibidem, p.39

9
felul acesta: „pentru că după mutarea din viaţa aceasta a
Părintelui Macarie, nu s-au orânduit nici un tâlmăcitor de
cântări, nici s-au arătat vreunul ce să ceară a se însărcina cu
această slujbă, ce rari oameni o pot îndeplini”. Prin aceasta el
recunoaşte meritul cel mare al lui Macarie de a fi potrivit cum
nu se putea mai bine textul românesc la melodiile greceşti. Fraza
lui Anton Pann este corectă, cu ambitus mai larg, prozodică şi
peste toate acestea mai mult influenţată de folclor. 21
„Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti” este
cursul pe care Anton Pann l-a predat elevilor săi di Seminarul
Sfintei Mitropolii şi pe care l-a tipărit în Tipografia sa de muzică
bisericească din Bucureşti, în 1845. El realizează această lucrare
în calitate de fiu credincios şi iubit al Sfintei Biserici Ortodoxe.
Din prefaţa ei se poate distinge personalitatea psihologică a
autorului care-şi dezvăluie aici crezul şi concepţia sa despre
muzica psaltică, dorurile şi îndemnurile călduroase ale sale
pentru popăşirea muzicii străbune. Prefaţa acestei lucrări
marchează totodată trecerea de la „metodul cel vechi” al muzicii
psaltice, la „sistema cea nouă”, pe care el o popularizează în
Principate. Ea este în acelaşi timp chiar un fel de mărturisire de
credinţă pentru meşteşugul său muzical. Fără a părăsi linia
tradiţiei ortodoxe, el este preocupat totuşi de o anumită
perfecţiune nu numai a tehnicii muzicale adoptate în textul
românesc al imnurilor cât şi a modului de tălmăcire.
Anton Pann însuşi recunoaşte faptul că a fost o perioadă în care
era adeptul „metodului celui vechi” în calitate de colaborator al
lui Macarie, însă pe cât era pe atunci de entuziasmat pentru ceea
ce lucra, pe atât este acum de îndârjit să muncească la
perfecţionarea noilor metode. El are în vedere procesul evolutiv
al muzicii bisericeşti atunci când zice: „atunci metodul muzicii
noi abia se arătase la lumină şi regula tălmăcirii nu ne era
cunoscută; acum această sistemă este cu mult mai înaintată.”
21
Diac. Dr. Nicu Moldoveanu, art. cit, p. 896-897

10
Pentru a-şi motiva tot acest efort de înnoire a muzicii bisericeşti,
Pann aduce un exemplu ales cu grijă, al Bisericii Răsăritene,
care prin dacălii ei mai de seamă şi-a îmbunătăţit tot mai mult
meşteşugul muzical şi formele gramaticale. Faptul că românii
rămăseseră în urmă faţă de aceste progrese ale Ortodoxiei,
constituie pentru Anton Pann nu doar o mustrare ci şi un
îndemn. De aceea el caută să reliefeze importanţa şi necesitatea
acestei cărţi care este alcătuită potrivit vremurilor noi şi este
dedicată Seminariilor teologice pentru studiu. Autorul răspunde
tot în prefaţă şi eventualelor împotriviri ale unora pe motivul că
preoţilor nu le este necesară atâta psaltichie, cu frumoase dovezi,
arătând rolul preotului nu doar ca slujitor al Altarului ci şi ca
dascăl şi cântăreţ stăpân pe cele ce se cântă la strană. De aceea el
pune aici un accent deosebit pe gramatica limbii, de care atârnă,
spune el „glăsuirea propoziţiilor cu păzirea tonurilor ultime,
penultime şi antipenultime”.
În încheierea acestei prefeţe el anunţă cuprinsul general
al lucrării, mai precis regulile gramaticale ce trebuie să stea la
baza muzicii psaltice. Totodată făcând o introducere în materi
muzicii, arată că aceasta este de origine divină şi este înnăscută
în firea omului. Cu alte cuvinte, orice om este în felul său un
muzicant. Muzica este, după Anton Pann, o „plânso-cuvântare
prin care omul îşi exprimă toată patima sufletului şi a trupului.
Primul om, Adam, probabil a fost şi primul care, în durerea
păcatului său şi mustrarea pentru acesta, a simţit nevoia
întrebuinţării acestei plânso- cuvântări. De atunci ea încadrează
viaţa omului de la naştere până la moarte, atât la tristeţe cât şi la
bucurie, fie în societate fie în pustie.”22
Biserica Ortodoxă a adoptat încă de la începutul ei
muzica vocală şi a dezvoltat-o, ţinând seama tocmai de acest
aspect, că ea îşi are rădăcinile în sufletul omului şi de aceea şi
are asupra lui un efect deosebit. Vechii muzicieni, mai corect
22
Arhim. Grigorie Bărbuş, art. cit. p. 115

11
spus aici, psalţii din vechime, încarcă modurile primare de
scriere muzicală cu o mulţime de semne noi, încât aşa cum
spune Pann: „nu-i ajunge omului toată viaţa ca să înveţe cu
desăvârşire meşteşugul muzicii”. 23 De aceea psalţii vremurilor
mai noi au lăsat la o parte acest balast, această încărcătură
greoaie şi inutilă, revenind la vechiul mod de scriere muzicală
pe care-l foloseşte şi Pann. El culege ideile tuturor psalţilor
„desăvârşiţi” şi prin confruntare scoate reguli complete după
afirmaţia sa, de cântare şi ortografie muzicală, pe care le dă
tuturor spre învăţare, pentru „folosul omului” ca nu numai cele
„politiceşti”, cum spunea, să înflorim ci şi în cele bisericeşti să
progresăm, ca să ne putem lăuda întru toate.
O altă Prefaţă, cea a Catavasierului sau Irmologhiului din
1846 este importantă prin sfaturile pe care Anton Pann le dă
cântăreţilor „cum trebuie să păstreze măsura în cântare şi cum
un „music” trebuie să cunoască şi teorie şi practică, primind
Catavasierul care s-a întocmit în româneşte „cu destule ameţeli
şi pierdere de odihnă şi de somn, din îngrijirea Mitropolitului
Neofit. În toate prefeţele ediţiilor ulterioare ale tipăriturilor sale
psaltice, Anton Pann completează cu îndemnuri noi vechile
sfaturi şi totodată mulţumeşte celor care l-au sprijinit la tipărirea
şi răspândirea lor. În acest sens este concludentă o altă Prefaţă a
Privigheriului tipărit la 1848, intitulat şi „Cântări la vecernia cu
priveghere de la sărbătorile împărăteşti şi la sfinţi mari”. În
aceasta el oglindeşte personalitatea marelui mitropolit Neofit al
Ungrovlahiei care a sprijinit foarte mult cultura românească.
Este interesant faptul că în Liturghierul său din 1847
întâlnim câteva compoziţii bisericeşti ale elevilor săi interni de
la Seminarul Sfintei Mitropolii, pe care Anton Pann îi
încurajează în felul acesta. Un lucru deosebit de frumos, având
în vedere că este vorba de cântări simple, la ectenii cum ar fi
„Doamne miluieşte” simplu sau întreit, precum şi răspunsuri
23
Ibidem

12
mari pe diferite glasuri. Acestea erau încercări ale elevilor săi:
Dimitrie Protopoescu, Iancu Niculescu, Nicolae Andronescu,
Mantu Ionescu şi Alecu Mircea. Tot aici la paginile 77-78 găsim
„Domne miluieşte” recitativ, armonizat în câteva variante de
însuşi Anton Pann, cu notaţie psaltică, pentru cor mixt (o
înlănţuire de acorduri pe treptele principale). 24
În privinţa catavasiilor, Anton Pann adoptă forma
„symtomon” adică cea scurtă, în timp ce Macarie adoptase
forma „argon” adică cea lungă, pe larg, forme pe care le găsim
împreună la Petru Lampadarie. Astăzi se cântă la noi, cu mici
modificări, cele tipărite de Anton Pann. Catavasiile Floriilor nu
le-a păstrat nici unul nici altul în forma lui Filotei adică „pre
glasul rumânesc”, doar Dimitrie Suceveanu le va reda mai apoi
cu foarte mici modificări. 25
Tot de la Anton Pann se păstrează şi astăzi în cadrul
cultului Bisericii noastre următoarele melodii tradiţionale de la
Sfânta Liturghie: Antifoanele pe glasul V, Răspunsurile Mari pe
glasul V, Tatăl nostru şi Crezul tot pe glasul V şi multe altele.
Adesea prefeţele lucrărilor sale despre care am amintit
ceva mai sus erau prevăzute cu versuri satirice şi chiar poezii
întregi devenind astfel extrem de interesante şi savuroase. Iată
câteva dintre aceste versuri ce apar în prefaţa primului volum al
Heruvico-Chinonicarului său din anul 1847:
„Cântă măi frate române pre graiul şi limba ta
Şi lasă cele streine ei de a şi le cânta
Cântă să-nţelegi şi însuţi şi câţi la tine ascult,
Cinsteşte ca fieşcare, limba şi neamu-ţi mai
26
mult.”
Iată că, deşi iubea cel mai mult muzica, în special muzica
de tradiţie bizantină, muzica psaltică, practicându-o cu mare

24
Diac.Dr. Nicu Moldoveanu, art. cit., p. 895
25
Ibidem
26
Titus Moisescu. Op. cit., p. 69

13
pasiune, Anton Pann a ştiut să se apropie şi de literatură, în
special de fabule, poezie, istorioare şi cântece de lume. Din
acestea a reuşit să facă adevărate bijuterii de artă şi să le
exploateze în interesul susţinerii materiale a tipografiei sale de
muzică bisericească. De aceea pentru noi el rămâne un mare
traducător şi creator de muzică, un mare teoretician, dar şi
practician al muzicii psaltice, fiind participant direct la făurirea
culturii muzicale naţionale. Adesea se spune că de la Macarie a
rămas valabil până azi Anastasimatarul, iar de la Anton Pann,
Catavasierul. 27
Trebuie amintit aici şi faptul că din creaţia muzicală
psaltică a lui Anton Pann, în Transilvania, Răspunsurile mari pe
glasul V s-au impus atât de puternic încât Dimitrie Cunţanu
notează aproape identic aceste cântări. Compuse într-un stil
doinit, în ambianţa melancolică a tonalităţii minore, specifică
glasului V, aceste Răspunsuri se pot auzi şi azi în majoritatea
bisericilor parohiale din Transilvania. În cântările „Mila
păcii…”, „Cu vrednicie…” şi „Sfânt…”, D. Cunţanu foloseşte
tactul „pe larg”, eliminând notele acute şi unde a considerat de
cuviinţă a simplificat modulaţia. Mai mult ca sigur că le-a notat
aşa cum se cântau în Biserică de către credincioşii transilvăneni.
De asemenea n-ar fi exclus ca D. Cunţanu să fi cercetat pe viu
operele lui Anton Pann, după cum credem că s-a întâmplat şi cu
irmoasele lui Macarie Ieromonahul. 28
În paralel cu muzica psaltică, Anton Pann s-a ocupat şi
de muzica liniară sau europeană. Astfel, la sfârşitul cărţii
„Culegere de povestiri şi anecdote” din anul 1854, întâlnim aria
I „În zadar apune, în zadar răsare…” scrisă pe note liniare, iar la
sfârşit înştiinţarea următoare: „Acest tipar pe note europene se

27
Ibidem
28
Pr.Conf.Dr. Vasile Stanciu, Protopsalţi români posthrisantici şi contribuţia
lor la menţinerea melosului psaltic în Transivania, în rev. „Credinţa
Ortodoxă”, nr. 3-4/1998, Alba Iulia, p. 37

14
află în tipografia subscrisului, şi-l recomandează către cei ce vor
avea cânturi de tipărit, atât vocale cât şi instrumentale, A.
Pann” 29 . Faptul că era deprins cu muzica liniară, ne-o dovedesc
şi unii termeni pe care-i foloseşte în muzica psaltică. Astfel în
multe din paginile Anastasimatarului întâlnim termeni muzicali
ca: allegro, andante, allegretto, etc.
Din toate cele expuse până aici, concluzionăm cu
satisfacţie că cea mai mare dorinţă a lui Anton Pann a fost aceea
de a împărtăşi la toată suflarea românească frumoasele opere
psaltice bisericeşti. Grija de a îndrepta greşelile traducerilor din
greceşte, de a modela cuvântul potrivit intonaţiei, de a da
silabelor cât mai multă expresivitate muzicală şi de a îndrepta
gramatica românească pe făgaşul adevărat al limbii, dovedesc o
dragoste pentru frumos şi o simţire naţională rar întâlnite mai
ales astăzi. Alături de Macarie Ieromonahul, Anton Pann a fost
cu adevărat omul unui început de veac nou în muzica noastră
psaltică. El n-a lăsat sub nici o formă să se piardă comoara plină
de farmec şi de bogăţie a psaltichiei. A muncit o viaţă întreagă
să adune cântările vestiţilor dascăli, le-a tălmăcit şi le-a potrivit
cu iscusinţă pentru graiul nostru „pe ifosul vechi naţional” 30
Cu toate că avea o concepţie estetică limpede, legând
strâns linia melodică de conţinutul textului, totuşi acest lucru l-a
determinat uneori să construiască melodii cu ambitus prea mare,
cu salturi prea mari, mai ales la cântările papadice ca şi la o serie
din cele stihirarice. De aceea nu s-au putut impune, cu toate că el
a eliminat din construcţia melodică „figurile externe”, adică
maniera ornamentală şi modulaţiile tipic orientale care
pătrunseseră şi în cântarea bisericească datorită acelor „cântece
exterioare” (ασματα έξωτερίκα) de origine greco-turco-perso-

29
Arhim.Grigorie Băbuş, art.cit. p.116
30
Diac. Conf. Dr. Nicu Moldoveanu, art. cit. p. 897

15
arabă, atât de îndrăgite în a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea şi la începutul celui următor. 31
În concluzie, modest şi întreprinzător, isteţ şi inovator,
îmbinând talentul muzical cu cel de poet, Anton Pann a reuşit să
lase posterităţii o zestre inestimabilă prin el trăieşte şi azi. Prin
munca sa neobosită a impus definitiv cântarea bisericească în
limba română prin numărul mare de publicaţii în acest domeniu,
care cuprinde toată gama de cântări necesare cultului ortodox; a
realizat o prozodie de toată lauda, cu mici exagerări poate, şi a
trasat linia de dezvoltare ulterioară a muzicii psaltice româneşti.
Aşa încât, prin tot ce a făcut, Anton Pann rămâne figura cea mai
proeminentă a culturii psaltice româneşti din secolul al XIX-
lea. 32

31
Gheor ghe Ciobanu, Anton Pann şi „românirea” cântărilor bisericeşti, în
volumul „Studii de etnomuzicologie şi bizantinologie”, Bucureşti, 1974,
p.322
32
Idem, Muzica bisericească la români, pp.339-340

16
 Regarding to Anton Pann`s life and musical activity

Pr.prep. Codre Bogdan

Anton Pann, was born probably in 1796, in Sliven

village, the Southern part of the Danube river (Bulgary).
Because of his activity and multifarious creation,
vassilate between music and literature „Pepelea`s godson, who
is clever like a saiyng”, as he will be called by the great
Romanian poet Eminescu, in his poem Epigonii (1870), Anton
Pann will become one of the greatest personality of national
culture, especially of Church`s musical culture, from the first
half of XIX-th century.
His most important Church`s musical works, through
them, with the apport of Macarie Jeromonachul also, Dimitrie
Suceveanu and others, he brought his contribution to the
„românire” process of Church`s songs, are: The New Doxastar
(1841), The theoretical and practical Baz of Church`s musical or
melodious Grammar (1845)- his most important work,
Catavisien (1846), The Epitaf or the funeral of our Lord Iesus
Christ, A Kalofonicon, A Heruvico-Chinonicar (1846-1847), A
Păresimier, A Privigher (1848), The Antology eclesiastical-
musical (1852), Antifoane wich are singing now, in the evening
and morning ectenii and also in the Holly service of Lithurghy,
The New Anastasimatar (1854). Most of his works were printed
in his own printing house wich was opened in 1845.
He passed out in 2 November 1854, and he left to his
succesors, an incomparable and incontestable literary
production, in literature and poem field, but, especially in
Romanian psalm musical history.

17